Galaxia invazivă

Românilor de bună credinţă nu prea le rămâne loc în “universul zidit pe răstigniri, pe temelie veche de piatră şi jertfire” reperat de baronul cosma de prahova cu ocazia cercetării sale cosmice de la DNA. Mai întâi, fiindcă locuitorii ponta-galactici de acelaşi soi cu baronul cosmic au pus cruci peste cruci avuţiei ţării prin tot felul de răstigniri (comisioane, vânzări cu clauze frauduloase, fraude electorale, mite, şpăgi, dedicaţii etc). Apoi, fiindcă i-au dizlocat şi plagiat până şi pietrele de temelie. Iar acum au ajuns să trateze şi educaţia ca pe o măsea de minte stricată. Urmează plagierea ştiinţifică, cu metode abramburistice de jertfire a dragostei de învăţătură. Micii şi marii întreprinzători fabricanţi de diplome au fost scoşi din foame şi mulţime de părinţi răsuflă uşuraţi: nu trebuie să-şi mai facă griji cu instrucţia odraslelor. Au smartphonul de premier deja în ghiozdanele roşii. Iar şepcile  şi tricourile roşii de legitimare sunt pregătite. În plus, oricare din cei avizaţi ca apţi pentru galaxie se pot socoti, anticipat, doctoranzi. Din oficiu. În van refuză câteva Universităţi de prestigiu umpluturile cu loaze cotizante, valului roşu puţini îi stau în cale. Parafat cu o înjurătură la scenă deschisă primită cu aplauze prelungite, programul galactic care a bifat răstignirea educaţiei dă târcoale justiţiei.

septembrie 16, 2014 at 12:31 10 comentarii

Martie în Israel (26)

Drumul berzelor

Ne plimbăm pe aleile, aproape pustii, din Parcul Iordanului. Un loc cu totul altfel decât cele pe care le-am străbătut până acum. Vegetaţie bogată, dar mai puţin spectaculoasă şi îngrijită faţă de cea de pe ţărmul Kineretului. Arbuşti înfloriţi, plante de apă, sălcii. Pe lângă noi trec în viteză câţiva adolescenţi pe biciclete. Într-un loc, pe un afluent al Iordanului, doi pescari îşi păzesc undiţele lângă un grătar care fumegă familiar. Râul Iordanului curge destul de vijelios acuma, probabil datorită ploilor din ultima vreme. La Yardenit, scările din piatră albă coboară până-n apă…  Nici urmă de turişti. Nu, nu-s deloc obosită, îi răspund lui Yael, dar parcă n-ar strica să mai bem o gură de cafea. Mergem spre casă, cred, maşina rulează un timp tot pe malul Mării Tiberiadei, apoi drumul începe să urce. Peisajul se schimbă, e din ce în ce mai arid. Printre arbuştii şi tufărişurile sărace de-o parte şi de alta a drumului se iţesc, ici colo, stânci de bazalt.

Am depăşit nivelul mării, maşina rulează pe serpentinele largi ale unui drum pustiu. Avem mai mult de opt ore de când am plecat din Kiriat Bialik. Suntem în teritoriile ocupate, îmi spune Leon. Pe Înălţimile Golan. Locurile nu par prietenoase. Chiar deloc! În stânga şi dreapta drumului, garduri de sîrmă şi plăcuţe galbene triunghiulare ne avertizează că terenurile sunt minate. ”De aici, de sus, sirienii ne aveau ca-n palmă, ne ciuruiau fără mila”. Dincolo de gardurile de sârmă printre care şerpuieşte şoseaua, solul arid presărat cu stâncile negre de bazalt, plăcile avertizoare, stâlpii de înaltă tensiune, toate oferă un tablou dezolant. Dacă Miriam ar fi fost cu noi, probabil am fi făcut cale întoarsă pe acelaşi drum sau făceam o buclă  prin câmpia de la Meghido, muntele Garizim, Samaria…  “O să trecem pe acolo mâine, în drum spre aeroport”, hotărăşte Leon. Acuma vrea să-mi arate unde a luptat el în 1967, înrolat la o unitate de tanchişti care eliberase Golanul, în Războiul de Şase zile. Nişte puştani!… Puţini din unitatea lui scăpaseră cu viaţă. Ar avea multe de povestit. De atunci mai trecuse o singură dată prin locurile astea. “Nu era prea plăcut, dar…” Expresia lui Leon se schimbă, retrăieşte starea de tensiune din acele zile decisive, când contribuise alături de mii de tineri israelieni nu numai la o victorie socotită aproape un miracol împotriva puhoiului de atacatori, ci şi la recâştigarea încrederii micului popor în forţele sale.

Printre plăcuţele avertizoare, vedem din loc în loc câte o barză. “Sunt berzele rămase la jumătate drumului între Europa şi Africa”, îmi explică Leon. Cu câţiva ani în urmă, multe din ele, oprindu-se să se odihnească, muriseră electrocutate. Acum erau protejate de o lege care impunea construirea de colivii speciale. …Acoperit de zăpadă, vârful Hermon din capătul nordic al Podişului pare aproape de aici, de pe Ramat Hagolan. Coborâm spre drumul care duce la Haifa. Trecem în viteză pe lângă nişte aşezări rurale. Kibuţuri. Agricultura Israelului. Un model socialist, comunist chiar, dacă vorbim organizarea în cooperare a muncii şi împărţirea după nevoi. Aşa a fost la începutul secolului când au apărut primele kibuţuri. Acum s-au schimbat multe lucruri. Kibuţurile s-au diferenţiat. Succesul lor, unic în lume pentru ceva organizat după reguli socialiste se datorează, de fapt, conceptelor religioase care trebuiau respectate. Numai că în multe cazuri, politica a mai denaturant lucrurile. Atmosfera e alta. Leon nu pare foarte încântat. Ştiu că-i place profesia lui şi ce face acolo. (Leon munceşte din greu, toată ziua, mi se plânsese, nu odată, Miriam). Zărim cirezi de vite, grădini, sere. O atmosferă paşnică, pastorală. În care, simt, tocmai se-nchide un cerc. Sau, mai degrabă, se deschide un altul. Mai înalt.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 14, 2014 at 12:04 14 comentarii

Paradoxuri şi contradicţii

Faptul că demersurile preşedintelui (premeditate, aş îndrăzni să spun) legate de prezidenţiabili provoacă reacţii negative generale, inclusiv pe flancul dreptei (unele nu numai ostile ci şi triviale) pare a nu-l deranja. Ceva nu se potriveşte aici. Cât despre precocitatea agresivă a reacţiilor n-o găsesc cel mai inteligent răspuns. Rezolvabilă sau nu (acum sau mai târziu)  ecuaţia are câteva aspecte vizibile care se bat cap în cap.

IDupă  Congresul din 7 Iunie, partidul  Elenei Udrea ar trebui redenumit.
…Nu PMP, ci “micul PDL”, din moment ce, dezorientaţi şi dezamăgiţi, membrii de frunte ai Fundaţiei  şi ai partidului MP au părăsit, unul după altul, organizaţia pe care au fondat-o exprimându-şi mai dur sau mai discret, nemulţumirea şi indignarea.

În această situaţie, se remarcă două aspecte contradictorii:
1. Preşedintele continuă s-o susţină pe Udrea, depăşind nişte limite pe care le-a respectat în toţi anii de preşedinţie (dând frâu liber comentariilor de peluză) ca şi o limită, raţională, să zicem, conştient că generează o stare de confuzie şi indignare.
2. Deşi fondatorii MP şi, în general, apropiaţii  lui TB au părăsit organizaţia iar unii din ei o susţin acum pe Monica Macovei (îi fac campanie) nu-şi transferă criticile şi  resentimentele asupra preşedintelui girant al PMP-ului d-nei Udrea. Interesant!…

II. Opiniile şi intervenţiile critice repetate ale unor oficiali UE şi NATO la adresa atitudinii şi acţiunilor politice ale puterii instalate în 2012 denotă constant dezaprobare, neîncredere şi îngrijorare (mai ales în contextul geopolitic al ultimei perioade). O serie de aspecte negative, politice şi economice par a arunca ţara în incertitudine. Absobţia fondurilor europene e dezastruoasă, iar intrarea în recesiune e de-acum oficială în ciuda asigurărilor guvernamentale de crestere economică (desfiinţate recent de Eurostat). Cu un preşedinte “roşu”, însă, la Cotroceni, situaţia ar putea deveni ireversibil dramatică

În aceste condiţii, se observă alte două aspecte contradictorii:
1. Preşedintele Băsescu vine cu un avertisment public în premieră aruncând în discuţie exploziva chestiune a “dublei comenzi” sub care s-ar afla cel puţin un candidat.
2. Deşi prost văzută, puterea pesedistă câştigă un post de comisar european esenţial care impune serioase competenţe şi o obligă (forţează!) la responsabilitate…

Supoziţii

1. Dezvăluirea pripită a candidatului acoperit i-ar putea compromite efectul într-un moment cu o miză internă şi externă extrem de mare privind viitorul ţării şi nu numai. Cu toată nerăbdarea stârnită de lansarea subiectului, momentul optim al “dezbrăcării” nu poate fi decât la înscrierea oficială a candidaturilor.
2. Postul de comisar în care a fost numită pesedista Creţu, în ciuda informaţiilor (deloc secrete) şi a suspiciunilor (legitime) legate de trecutul, “misiunea” şi legăturile ei politice este şi unul de testare (a “caracterului”!) Orice mişcare a d-nei Creţu fiind sub control. Evaluarea activităţii d-sale fiind de-acum un proces permanent, transparent, pe criterii de competenţă şi corectitudine, orice abatere de la normele respective va duce la repercursiuni negative asupra ţării şi grave (probabil) asupra suportului ei politic (PSD) .
3. Mutaţiile partinice în 2015 care se prefigurează deja odată cu nemulţumirile care au urmat preluării PMP-ului de către Udrea, cu recenta ieşire a Monicăi Macovei din PDL şi cu cele care mocnesc sub capacul Blaga în ex-PDL, vor îngropa ACL. Efect pozitiv! Reaşezarea partinică pe dreapta va fi decisă însă de efectul rezultatelor la prezidenţiale obţinute de reprezentanţii ei. Nu-i exclus s-apară un Partid Democrat Popular…

septembrie 11, 2014 at 13:53 23 comentarii

Martie în Israel (25)

Sfânta Maria în kimono

Bisericile din Israel, atâtea câte am vizitat, nu erau pustii. Asaltate, pe de o parte, de turiştii obişnuiţi, izolaţi sau în grupuri organizate, pe de alta, de cei religioşi doritori să participe la slujbe în lăcaşuri de cult din locurile socotite cele mai sfinte din lume se bucură de constantă atenţie. În bisericile care adăpostesc vestigii amintind atât de Vechiul cât şi de Noul Testament, curiozitatea emoţională aduce permanent valuri de vizitatori de toate naţiile. Cu două zile-n urmă, la Biserica Sfântului Joseph din centrul Nazarethului, coborând în vechea locuinţă a Sfintei Familii, săpată-n piatra muntelui şi conservată sub clădire, nimerisem împreună cu un grup de turişti japonezi care purtau şepcuţe albastre probabil ca semn de recunoaştere. Numeroşi, uşor de identificat, turiştii asiatici nu trec neobservaţi, mai ales când îşi manifestă intens emoţiile!…

Nazarethul, un conglomerat de clădiri de toate mărimile şi stilurile, cu vile printre case dărăpănate şi şantiere, cu ulicioarele sale înguste, în pantă, colorate de mărfuri arabe, nu mi se păruse atrăgător. (Ăsta e Nazarethul arab, mă lămurise Leon, mai e şi alt Nazareth, unde, datorită primarului “un român evreu foarte gospodar” locurile arătau foarte bine, se construia mult şi cu gust. “Ai să vezi, data viitoare”)… Ceva mai târziu, în Biserica Buna Vestire din partea opusă a piaţetei centrale dădusem iar peste grupul de japonezi. Ascultau cu pioşenie o slujbă ţinută în limba… germană! Observasem atunci privind pereţii bisericii că, între icoanele reprezentând-o pe Sfânta Maria cu Pruncul aparţinând diferitelor naţii, una avea ochii oblici şi era îmbrăcată în kimono.

-  Uite-i! Îi arăt lui Leon şi lui Yael. Ce surpriză! Ne reîntâlnim cu şepcuţele albastre de alaltăieri, din Nazareth. … Japonezii comentează veseli, ochii li se îngustează şi mai mult, ne zâmbesc. Ne cunoaştem, doar! Ajunşi înaintea noastră în Biserica de la Tabgha, examinau plini de interes piatra uriaşă din bazalt protejată de un geam luminat înrămat într-un cadru metalic, aflată sub nivelul pardoselii. Pe ea, aflăm, fuseseră puse cele cinci coşuri cu pâini şi cu peşti cu care Isus hrănise toată mulţimea adunată în jurul lui. Japonezii ascultă atenţi explicaţiile ghidului, probabil angajat de ei. Un tânăr subţirel, cu ochelari, ne povesteşte cu detalii o mulţime de lucruri. Numai ochi şi urechi, Yael se strecoară în faţă, îi urmăreşte fiecare vorbă. Încastrate în pardoseală, mozaicurile antice reprezentând peştii şi coşurile cu pâine şi elemente din ecosistemul antic al locurilor fac din biserica de la Tabgha şi un spaţiu al artei perene. Mozaicurile cu păsări şi plante de acolo, în culori vii, naturale, reconstituie oarecum, ceva specific din natura luxuriantă a Mării Tiberiadei de pe vremea lui Isus. (Un exotism neobişnuit pentru o biserică, îi şoptesc lui Leon). Ieşim în lumina intensă a amiezii amplificată de oglinda strălucitoare a lacului. Pe malul Kineretului, construcţiile din piatră de bazalt de un albastru întunecat par aproape negre. Ce diferenţă faţă de clădirile din calcar luminos, marmorean, din Ierusalim şi împrejurimi! Lui Leon îi place bazaltul. Nu există alt material mai rezistent

Între ruinele antice în nuanţe de un brun închis de la Capernaum (sau Kefar Nahum, în ebraică) se pot observa şi cele din calcar alb-gălbui ale unei sinagogi ca şi pardoselile şi coloanele marmoreeene ale unui palat roman construit mai târziu. În apropiere, casa natală a apostolului Petru. Valuri succesive de istorie! Printre vechile locuinţe din bazalt ale populaţiei de pescari din Tiberiada de pe vremea lui Petru, se păstrează, aproape intacte, teascuri pentru uleiul de măsline, pietre inscripţionate cu Menora, însemnul sfânt iudaic din Templul de la Ierusalim pe care l-am văzut şi-n multe alte părţi.

I-am lăsat în urmă pe japonezi. Urcăm spre biserica de pe Muntele Fericirilor, un deal blând de fapt, un loc de o frumuseţe picturală. Nici ţipenie de om. Alei albe mărginite de palmieri, tufe de bujori şi trandafiri, de geranium şi orhidee, conifere albe argintii, chiparoşi întunecaţi şi sălcii cu bogate inflorescenţe de un roşu aprins. Seamănă puţin cu grădinile Baha’i din Haifa.  O construcţie impozantă, elegantă, cum sunt, în general, lăcaşurile catolice, biserica de pe Muntele Fericirilor era însă, închisă. Poate o să ne-ajungă japonezii, mă gândesc, şi va veni cineva să-i preia. Privim în tăcere, minute-n şir, oglinda albastră, enigmatică, a Mării Galileii. Spre ţărmul opus, departe, se văd nişte ambarcaţiuni de agrement. Par nişte păsări albe. Undeva jos, pe malul mării, zărim bisericuţa modestă din bazalt negru-albăstrui. Ne odihnisem şi noi mai devreme acolo, pe piatra pe care a stat, înconjurat de mulţimi, acum vreo două mii de ani, Iisus.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 10, 2014 at 09:30 Scrie un comentariu

Martie în Israel (24)

O raită-n Galileea

Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca într-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. “Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară. Îi sclipesc ochii. Îi place. A primit deja câteva distincţii, e apreciată. Mă întreb cum poate o copilă fragilă ca Yael să contribuie la prestigiul, recunoscut în toată lumea, al forţelor de apărare israeliene! Mai povestisem cu Leon despre asta. Neîntreruptele atacuri de care au avut parte de la declararea ca stat independent i-au obligat să înfiinţeze “Ţahal”, o armată flexibilă, adaptabilă la orice situaţie, în care un rol important le revine rezerviştilor. Antrenamentele sunt complexe, bine organizate, în tabere plasate aproape de domiciliile soldaţilor. Ţahal se poate mobiliza rapid la nevoie, iar statutul de soldat este cât se poate de onorant în Israel.

… Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. … O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi exuberantul “Hava Nagila”. ( Bine, spune Miriam resemnată, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)…  Este un dans tradiţional, îmi spune Leon, cel mai îndrăgit de evrei. Un simbol al comunităţii iudaice. Ştiam acest lucru, nu ştiusem însă, că provine din hora românească.

…Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră. Leon conduce cu viteză constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Noroc că sună Miriam. “Ken” , răspunde Yael,  “e un drum tare plăcut” (înţeleg asta din expresia de pe faţa ei). Miriam se distrează, e cu rude, prieteni. …Dacă bârfesc? Păi cum altfel…   Leon râde.

Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii,  mă face atentă, Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ”O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (pentru asta, mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, un material numai bun de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Permanent. Alte peisaje, alte păduri de foioase, alte şiruri de chiparoşi. Roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară. O inscripţie marchează punctul de intrare al şoselei sub nivelul mării. Coborâm în continuare. Mărginit de chiparoşi, drumul se deschide într-o perspectivă superbă. Suntem în Tiberias. O gură de cafea şi ne sare somnul.

Yael se-nviorează, îşi preia rolul de ghid. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite, se vede strălucind Marea Galileii (Tiberiadei) sau Kineret, cum îi spun evreii. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul, vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. “Aici, exact aici”, îmi arată Yael, “e locul unde Isus a mers pe apă”.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 4, 2014 at 08:34 Scrie un comentariu

Martie în Israel (23)

Esther Internaţional

–  Ce ai pus în supa asta? Îl întreb pe Leon. Ce aromă!… E grozav de bună.
–  Asta e una din specialităţile la care se pricepe, îl laudă Miriam.
E bucuroasă că slăbănoaga de Yael a golit farfuria (nu de gura ei, ci de dragul lui taică-su). De felul doi oricum nu se va atinge. Numai la gândul că a fost tăiat ceva viu, o pasăre sau un animal, ca să ajungă un şniţel la ea în farfurie, i se face greaţă!
Leon îmi înşiră cu răbdare ingredientele în cantităţile şi ordinea în care trebuie puse la fiert, precizând şi durata de fierbere necesară pentru fiecare (ceva important!). În compoziţie, pe lângă porumb, cartofi, ceapă, condimente, lapte intră şi bulion de pasăre. (Bine că Yael nu ştie asta, şopteşte Miriam.) …Ceapa verde tăiată mărunt, verdeaţa, la urmă. Şi,  desigur dragoste, mai adaugă Leon. Asta-i esenţial.

O cină excelentă. Păcat că Yael nu pune gura pe carne. Nu, nu-i vorba de legile Kahshrut, îmi explică Miriam. Acolo interdicţia se referă doar la sânge şi la animalele carnivore. Şi la păsările cu gheare, fiindcă alea ucid. …Ierbivorele, rumegătoarele cu copite despicate, peştii cu solzi şi aripioare, astea sunt permise. Yael respinge însă, orice carne.  “Nu reuşesc nicicum  s-o  fac să mănânce”,  se plânge Miriam.
Într-un fel există şi o explicaţie. Ştiam că evreii nu iubesc vânătoarea. Resping cruzimea faţă de animale. Chiar şi sacrificarea pentru hrană se face evitând chinuirea lor. Aşa că pentru cineva foarte sensibil, cum pare a fi Yael… “Da, aşa e aici. Sunt protejaţi şi puii de păsări din cuiburi, iar castrarea animalelor este interzisă”, completează Leon.

Yael se pregăteşte să iasă cu prietenii. Îmbrăcată într-o rochie lungă de culoare închisă care o face şi mai subţire arată senzaţional. Cu o mână îşi trece pieptenul prin buclele abia spălate, lungi, ondulate, în timp ce cu cealaltă ţine la ureche telefonul.
–  Uite, zice Miriam, săraca, a-nceput să-i cadă şi părul. Yael se opreşte o clipă şi îşi aruncă ochii la pieptene. Continuă netulburată convorbirea la telefon.
–  Dacă nu mănâncă şi proteine o să rămână cheală, insistă Miriam. Eu i-am spus…
–  De asta a rămas tata chel, nu-i aşa? Sare Yael închizând telefonul, cu ochii numai fulgere. Cu privirea la televizor, Leon se amuză. Începuse un spectacol de divertisment inspirat de istoria Purimului. “Şi ăia se ciorovăiesc”, râde Leon.

Curios! Între ştirile permanente despre evenimente tragice devenite cotidiene şi dezbaterile dedicate acestui subiect permanent nu lipsesc emisiunile vesele, hazul din orice. Revistele în limba română sunt şi ele pline de glume şi istorisiri spumoase, scrise cu inspiraţie. Îmi părea surprinzătoare această latură la un popor atât de religios, marcat de o istorie tragică, aflat şi acum în ţinta numeroşilor duşmani de moarte. Să ieşi din suferinţă, din lacrimi, râzând, dăruind veselie, nu poate fi decât un dar divin. Iar dar din dar se face rai. Fără-ndoială că în rai veselia e la loc de cinste! Iar pe pământ, incontestabil, umorul evreiesc continuă şi acum să bucure lumea. Fără filmele lui Chaplin, ale fraţilor Marx, fără Seinfeld, fără scrierile lui Ilf şi Petrov am fi fost, cred, mai trişti…  “Mai sunt şi alţii”,  zâmbeşte Leon urmărind binedispus emisiunea. Duminică seara, 23 martie. Pe ecranul televizorului, regele Ahaşveroş, cu pipă şi în blugi, se certa straşnic cu Vashti, nevastă-sa, pe motive casnice, gospodăreşti. Un show de Purim, “Esther Internaţional”. În rolul regelui Ahaşveroş, un actor de origine română, acelaşi care prezintă în fiecare duminică un program de divertisment. Un canal popular pe care, îmi spune Miriam, mai apar şi alţi actori şi prezentatori de origine română.

Biblicul rege declară mâhnit publicului că el se-nţelege cu peste o sută de ţări numai cu Vashti, nevastă-sa, nu. Fiindcă, după ce că e certăreaţă, e şi prea pudică. Nicidecum nu acceptă să-l lase s-o vadă dezbrăcată. Drept pentru care, el, temutul rege, se va îndrăgosti de altcineva. Da, dar …de cine? …De dansatoarea dolofană în văluri transparente cu buricul gol care se unduie, pe muzică orientală, în faţa lui? … Sau, de “femeia gumă” în stare să facă nişte contorsiuni de şarpe care le taie răsuflarea curtenilor? …Ahaşveroş e tot mai posomorât. Nu-l atrage niciuna. Se-nfurie. Peţitoarea e disperată, nu mai ştie pe cine să-i prezinte. O paşte ştreangul ca şi pe Mordehai, evreul de la curtea regelui, ca şi pe toţi evreii din provinciile regatului. Totul fusese deja organizat de dregătorul Haman care era un foarte bun manager. Situaţia părea fără ieşire, noroc că Mordehai îşi aduce aminte de Esther, nepoată-sa. O fată plină de calităţi! Nu mănâncă, e supusă. Şi e virgină! Unde mai găseşti o virgină în ziua de azi?  …Neapărat  Ahaşveroş trebuie s-o vadă pe Esther! Subţirică, cu picioare lungi, graţioasă şi cu o voce excepţională, nepoata dregătorului evreu îi cade cu tronc regelui. Mordehai nu minţise: Esther era virgină. Superba dansatoare şi cântăreaţă din show-ul TV suferise de curând o operaţie de schimbare de sex.

Peste două luni, Esther (Yaron cum se numise ca băiat) adică Dana Internaţional îi căzu cu tronc şi Eurovizionului din 1998 de la Birmingham şi câştigă concursul.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 2, 2014 at 13:27 10 comentarii

Martie în Israel (22)

Rachel

Pe ecran, un clip publicitar pe care-l mai văzusem zilele astea: o tânără şterpelind un borcan dintr-un market. La tribunal, rumoare-n sală. Judecătorul, un tip cam fioros, cere linişte. Moment de tesiune. Urmează sentinţa! Mai-nainte însă, judele gustă dintr-un borcănel identic. Se entuziasmează. Ce bun e! Zâmbeşte. Imposibil să te abţii!… Tânăra, (evreică româncă) trebuie iertată. La ceva atât de gustos, nu se poate nimeni abţine, spune judecătorul golind borcănelul, cu poftă, spre bucuria celor din sală…

Miriam n-are timp de televizor. Se-mbrăcase, mai are de ambalat frumos platoul cu dulciuri. “Eşti gata?” O aud  strigând din bucătărie. …E Purim. Singura sărbătoare veselă a evreilor. Pe scene şi în săli de spectacol, la radio şi la TV, în ziare şi reviste. În pieţe şi-n şcoli. În oraşe, kibutzuri şi moshavuri. În localuri şi pe terase.  E Purim, cu pietre şi cu răniţi în Hebron şi Bethleem… Ştiri obişnuite întrerupte de câte o reclamă. Cele mai multe reclame, remarc, sunt hazlii sau în manieră artistică, poetică. …Şi din nou, bătăi cu pietre, poliţie, ambulanţe, răniţi. În fiecare zi, ca un ritual. Evreii vin să se roage la mormântul “părinţilor”, Abraham şi Sara. Palestinienii  îi aşteaptă în poziţie de atac. Cele mai sângeroase episoade au loc tocmai de sărbători, când e multă lume în localuri şi pe terase, în locuri intens circulate. Nu numai în Hebron ci peste tot. Iar de Purim tensiunea e maximă. La Ierusalim ca şi  la Tel-Aviv. Chiar şi-n Bethleem…
–  Eşti gata? Mă-ntreabă iar Miriam. Ai ajuns ca mine. Toată ziua cu ochii la ştiri. Hai!…

“Cam nesinceră” mi-o descrisese Miriam pe Rachel. Face parte din felul ei de a fi. Ceva specific mediului din care venise, crede Miriam. Orice spune are şi o doză de închipuire. Nu cu un scop anume. O vreme, din acest motiv, o ocolise. Îi era greu să se obişnuiască, să accepte asta, îmi mărturisise pe drum. Problema e că ţine la ea! Rachel e alifie pe rană: afectuoasă, săritoare la necaz. Rar o femeie atât de bună!

Rachel ne pofteşte-n living. Robustă, trăsături orientale, privire caldă. Masa e deja plină cu bunătăţi şi ea continuă să aducă, pe lângă prăjiturile aromate cu scorţişoară, şi boluri cu fructe (migdale, curmale, smochine, fisticuri). Totuşi, dulciurile lui Miriam, spune Rachel, au ieşit mai bune ca ale ei…  Conversaţia se poartă-n ivrit. Pronunţia, felul în care vorbeşte îmi pare puţin diferit de al lui Miriam. E mai apropiat de al lui Yael. Miriam îmi traduce câte ceva. Doi băieţi din cei patru copii ai Rachelei sunt studenţi în America. Nu, nu crede că se mai întorc! Unul se-nsurase deja, în Florida, tot cu o evreică iraniană. Tare ar fi vrut să-i ştie aproape dar, dacă ei au ales aşa, speră să le fie bine.

E relaxant aici în livingul ăsta răcoros, luminat discret. Pardoseala, din gresie de un verde brun, aproape negru, cu modele geometrice fine, contrastează plăcut cu pereţii albi şi perdelele albe, simple, din muslină. Ferestrele, ca şi la Miriam, sunt glisante. Două picturi în ulei (peisaje din Galil, spune mândră Rachel, pictate de unul din băieţii ei) un vas în culori intense pe o pianină neagră, câteva rafturi cu cărţi. Pe peretele din spatele pianinei, un peisaj luminos cu ambarcaţiuni albe pe valuri.  Îmi place cum arată camera asta, îi spun… Rachel e încântată. Înţelege şi fără să-i traducă Miriam.

Pălăvrăgim…  Aroma cafelei umpluse încăperea. Rachel ne lăsase singure. Revine după vreo două minute împreună cu soţul ei. “Shimon”, se prezintă. Înalt, subţire, atletic, bronzat. Fizionomie de nordic. …Îmi place în Israel? Mă întreabă în engleză. Are un zâmbet prietenos. Evreu danez, îmi spusese Miriam. De ani buni profesor la Tehnion, de electronică. Shimon e în cărucior. Supravieţuise unui atentat în urmă cu trei ani.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 1, 2014 at 12:37 8 comentarii

Older Posts


Arhive

Categorii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,516 other followers

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 692,487 hits

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,516 other followers

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,516 other followers

%d bloggers like this: