Mărţişoare audio-vizuale

Privindu-şi retrospectiv opera colectivă, după ce au produs psihoze publice pe care le recunosc unii dintre ei, oamenii mediei, ei înşişi, pare c-au intrat în depresie de presă. Unii cred chiar, că aniversarea de un sfert de secol până la care mai avem puţină vreme, a libertăţii de exprimare va fi, din pricinile amintite, comemorativă. Mortificarea libertăţii acesteia fundamentale producându-se pe măsura transformării ei în libertate de descărcare fiziologică în direct- mai mult de atât nu pot face decât canalele cu pătrăţel roşu. Din canal în canal până-n terminal, cum s-ar spune. Isprăvit bun simţ, respect, onoare, toleranţă, şi tot ce ţine de astea. O duzină de scatofili plus gâdea le-au pus capăt. Pare că tot ce a cumulat rău istoria lumii poate fi găsit, concentrat şi diversificat, în meniul editorial ale acestei lumi înlocuitoare şi suprapuse celei reale. Intrigi, prostituţie, inchiziţie, calomnii, şantaj,etc, rulează non-stop prinzându-i pe amatorii de mizerii. Or fi şi lucruri bune-n lumea asta-n care am picat prizonieri? Necontrafăcute? Nemurdărite? Poate, dar e tot mai greu de făcut distincţie.

Dacă locul partidelor politice, uneori şi a instituţiilor statului, e aşa cum se vede, ocupat de atotputernicele televizii, tot ce ţine de transformările social-politice în curs, implicând şi pe cele de atitudine, va fi legat de schimbările care se petrec pe acest front. Iar asta pare a fi deasemeni un motiv de depresie pentru canalele care simt că dominaţia lor absolută se-ncheie. Cum cui pe cui se scoate, spargerea monopolului oteve-antenist asupra educaţiei socio-politice naţionale ar putea infirma diagnosticul pus zilele astea de unii infirmieri ai audio-vizualului, din sălile de operaţii pe creier.

Să privim cu interes, deci, primenirea respectivă, fără să ne facem speranţe prea mari, dat fiind prin câte dezamăgiri am trecut. Noua televiziune TVH 2.0 care a şi fost lansată, ieri, 23 februarie 2012, va aduce în peisaj, după cum a declarat managerul proiectului Romania 2.0, sociologul Sebastian Lazaroiu, mai multe componente, printre care un post de radio, un institut de sondaje si o scoala pentru tineri lideri politici. Cel puţin ideea că incercam cumva sa schimbam modul de comunicare publica in societate si sa fim orientati mai mult spre viitor decat spre prezent sau trecut pare altceva decât molfăiala indigestă a ştirilor cu care ne-au obişnuit tokşoumenii momentului. Şi încă ceva deosebit: se lucrează cu oameni noi, mai putin cunoscuti, foarte buni, recrutaţi chiar si dintre studenti. Nu se pune accent pe vedete.

Iar la 1 martie operatorul RCS&RDS va lansa postul de stiri Digi 24 care va fi transmis in format full HD. Printre membrii echipei Digi 24 se numara Luca Niculescu, Cosmin Prelipceanu si Razvan Mitroi. Mai putin talk-show si mai multe stiri”, a spus George Orbean, managerul priectului. În grila de programe apare o emisiune de stiri in direct care dureaza 9 ore: emisiunea “Romania in direct”, 60% din programul de emisie se va difuza de luni pana vineri intre orele 10.00-19.00. Postul oferă şi 30% programe educative, culturale şi religioase şi 10%, divertisment.

În fine, mai e şi Transilvania Live, lansată din 19.12.2011 de grupul pesedist de la Cluj, post regional încă în construcţie. Din ceeace scrie Vasile Dâncu, liderul PSD pe blog, Transilvania Live a fost construit drept un proiect pozitiv, o scena, o vitrina, tablouri care sa arate lumii ceea ce avem noi mai interesant. Dl Dâncu ţine să ne asigure că Nu vom face politica vreunui partid ( ) dar nu ne vom feri sa spunem ceea ce gandim despre societate sau politica. Consider ca este o lasitate sa te ascunzi dupa false echilibre statistice sau fluxuri de stiri fara de relevanta pentru oameni.

Consilierul diavolului

Ce l-ar fi sfătuit un consilier responsabil pe Aghiuţă, comisar din partea legiunii lui Scaraoţki, pentru România? Sfaturile, cele mai importante, după cum se vede, au şi fost implementate. Cu succes. Proiecte serioase, servanţi dedicaţi, bobor supus. Rezistenţă şi mefienţă. Fără fonduri europene. De pildă, să-l pună dracu’ odată, pe Mefistofelix şef peste opoziţie. Destul cu cuplăraiul peceristo-securist (pesedisto-penelist, atenţie cum ne exprimăm, totuşi. ) Atunci să-i zicem concubinaj, tainicei lipituri la cald din fierbinţeala revoluţiei din decembrie. Asta ca să fim politically corecţi. Şi, de vreme ce secretul, ca orice secret, a devenit public, normal că se impunea legalizarea legăturii. O uniune născută din furăciune nu durează fără respect. Altfel s-ar alege naiba de furnizorul dracului de capitalism constituţional, al familiei.

De-aci încolo totul a decurs firesc. Fără-ndoială că şi evangheliştii doamnei Pippidi au aplaudat drăcovenia la scenă deschisă. Aruncând cu crini şi trandafiri în actori. Nişte amatori daţi naibii de talentaţi! Mai ales cel zis adormitu’, jucându-şi atât de original, în absenţă, rolul de personaj responsabil. Aşa ceva nici dracu’ n-a mai văzut! Iar asta nu e tot, drăcia dracului! Luându-l drept model, o legiune-ntreagă de uselicieni au rupt-o la fugă după el, spre râpă, precum porcii dintr-o parabolă. …Ia stai, consiliere, că te-ai dat de gol! Dacă mă uit mai atent parcă semeni cu domnul Guşă… Oricine ai fi, ce mama dracului crezi că faci? Şi cine naiba te-a adus iar pe aici? Ai fost infiltrat?? Ptiu, drace, păi astea-s rezultate? De-aia-ţi umflarăm conturile din bani publici? Sau, poate, vrei să-i şi exorcizezi pe ăia care mieunau ieri în balcoanele parlamentului?

Minte de tun-2012

Războaiele sunt inseparabile de conceptul de lume şi existenţă, scriam în aprilie 2009, înainte de a intra în campaniile electorale, când ostilităţile politice intrau într-o nouă etapă. Afirmaţie banală. Felul în care se poartă războaiele denotă tot atâta talent imaginativ cât şi cel investit în toată arta şi cultura lumii. Doar că e cu sens invers. Aici ieşim din sfera banalităţii şi intrăm în triunghiul de oţel înscris în geometria rotundă a planetei furtunilor. Şi a ţării în formă de pâine cum ar fi spus unii poeţi. Războaiele sunt provocate de diferenţe iar diferenţele, din ce în ce mai frecvent, sunt şi ele provocate cu scopuri bine calculate. Nu vreau să fac o teorie a războiului, de fapt, nici n-aş putea. O luasem pe aici doar ca să desluşesc un punct de pornire în schiţarea unui genotip local al fenomenului care stă la baza decepţiilor noastre endemice. Cadrul pare să fie unul ideal pentru confruntări minore, aparent, dar cu efect distructiv cu bătaie lungă. Cauza, lipsa prelungită a unei axe distincte , stabile şi conştientizate a valorilor. O cauză care tinde să devină efectul şi defectul perpetuu a acestui sociotop. Când spun asta mă gândesc că fiecare ajunge să-şi pună în pomul său imaginar tot ce consideră, după mintea şi educaţia sa proprie, după afinităţile şi nevoile proprii, fireşti sau induse, că i-ar servi ca stâlp de susţinere a existenţei, inclusiv un anumit mod de a reacţiona specific locului şi timpului. Într-un pom lipsit de sevă, sterp, “pacheţelele valorice”, însă, pot fi tot atâtea bombe gata oricând să fie activate. Revin la banalitatea existenţei pentru a scoate la iveală doar unul, două diferenţe pe rol de “focoase” dintr-o multitudine, ca exemple sugestive pentru acest genotip straniu.

Există un conflict al generaţiilor? De bună seamă. Inclusiv al celor politice. Normal şi natural, de când lumea. Şi necesar. Nenaturală şi dăunătoare se dovedeşte însă, utilizarea lui într-un mod nu cu mult diferit de al predecentei generaţii. Cu ceva timp în urmă, opunând “avântul reformator” al unor tineri neuzaţi politic dar însetaţi de notorietate, unei “generaţii plafonate”(mai corect, îmbâcsite de corupţie) nu s-a creat altceva decât un front de luptă ideal pentru accesul “lupilor tineri” în poziţii de putere şi de avantaje materiale, cu preţul unor breşe în societate. Criteriile fals-valorice de “vechime şi sluj la partid” din vremurile de tristă amintire, înlocuite cu altele ad-hoc, “tinereşti” necesare unei garnituri aflate la start pentru ascensiunea în carieră, s-au dovedit a fi, prin lipsa lor de substanţă valorică, poate chiar mai păguboase.

Generalizarea, indusă gazetăreşte, ca atâtea altele de acest soi, că tinereţea în sine presupune calitate umană, competenţă, îndrăzneală, idealuri nobile, în cazul celor mai mulţi dintre ei s-a dovedit a fi o simplă manevră în sprijinul parvenirii. Tinerii politicieni susţinuţi, atunci, de o redutabilă garnitură jurnalistică, între timp au mai îmbătrânit, unii dintre ei destul de urât sau, cum vedem acum, eşuînd în ridicol. Oricum, n-au făcut nimic altceva decât să pună pe ici pe colo beţe-n roate statului de drept şi, evident, să se căpătuiască. În context, mi-aduc aminte de opiniile buimăcitoare ale unui publicist respectabil, de altfel, anticomunist declarat, care declarase non-grata întreaga generaţie de dinainte înfierând-o pentru lipsa de perspectivă a noilor generaţii. Folosite propagandistic, ca detonatoare, diferenţele pot avea efect de bumerang! Războaiele uzând de mine anti-personal din palatele culturii, de pildă, nu fac, de ani de zile, decât să lovească în cultură dar şi-n insurgenţi. În fine, o privire atentă asupra felului în care s-a predat ştafeta de la o generaţie de nomenklaturişti ceauşişti la următoarea, ar arăta fără dubiu, cu date şi cifre, că, lansate-n “perioada de aur a tunurilor istorice” atacurile violente şi extrem de zgomotoase la adresa unor cazuri insignifiante, pare a fi fost o strategie de acoperire a marilor vinovaţi. În timp ce mulţimea stârnită de morile presei se aruncase ca un don quichote de telenovelă în luptă cu umbrele trecutului, “băieţii deştepţi” sărbătoreau ingeniozitatea cu care trecuseră pe malul cetăţenilor respectabili. “Tunarii” văzându-se astfel, şi căpătuiţi şi absolviţi. Deconspirarea reuşise! De lustraţie nici nu mai era nevoie. O să se găsească cine s-o facă.

Dry cooker politics

Alimentaţia mediatică în cei peste douăzeci de ani de presă liberă a produs consumatorul ideal de preparate la tigaie. Cele mai ofertate fiind clătitele, dai de ele pe mai toate canalele: umplute cu badea şi gâdea, dana şi oana, cu dragotescu şi drăguşanu, cu ciutacu şi chiriacu cu tănase şi dinescu şi altele de aceeaşi consistenţă. Flambate şi învârtite, preparatele de la “clătităria salvează românia” occupy zeci de gusturi într-unul: whiskas flavor, apreciata aromă după care miaună, ca turbat, patronul. Plus specialitatea casei, neuitatul anteny-show, kakatos-gay pe un kur de plai. All inclusive. Un program imbecilizator performant de alimentaţie raţională împământenit, pe nesimţite, în meniul curent al băştinaşilor. Avizate calitativ cu un OK din partea musteţilor patronatului, trecute de stagiul de probă şi rodaj, sunt servite ca interese naţionale şi nevoi constituţionale. Astfel, din magica dry cooker politics ies non-stop, savuroase, calde, clătitele: insinuări, invective, indignări, injurii, toate marcate cu punctul pe i de la Intact, ca să nu fie confundate cu cele ştampilate de atelierul OTV ori de fabrica IRTV, firme de alimentaţie mediatică de largă recunoaştere şi ele. Cum pofta se-ntreţine turnând şi imbecilizarea se instalează mâncând, rezultatele s-au dovedit a fi exagerat de pozitive, furnizând parai cu ghiotura din fiecare minut de îndopare cu clătite din dry cooker-antena patronului. Şi tot lui- revenindu-i şi un bonus gras, ştiut fiind că la specialităţile astea trag şi muştele publicităţii.

Conjuraţia crinbecililor, moment aniversar-comemorativ

Motto

“Dacă apare pe lume vreun geniu, îl vei cunoaşte sigur după acest semn şi anume, toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui”
(Jonathan Swift)

Conjuraţia, cu ceva vechime de acum, e ca un balon care se dezumflă. Nu trebuie s-apară vreun geniu, spuneam cu vreo doi ani în urmă, e suficient să se-nhame cineva la pus locomotiva ţării-n funcţie şi crinbecilii, simţindu-şi ameninţate structurile lor subterane se năpustesc să-l doboare. Conjuraţia crinbecililor are drept unic şi permanent obiect de activitate practică înlăturarea oricărei persoane care demonstrează că poate da altă dimensiune societăţii. Punerea-n acţiune a vocaţiei crinbecilizării, a unui anti-constructivism activ, deloc simplă, nici ieftină, seamănă cu efectul unei pietre aruncate pe suprafaţa bălţii. Din cerc în cerc, tot mai mulţi îşi descoperă vocaţia de tăiat craca de sub picioare, de demolatori voioşi şi tâmpi, o distracţie durabilă, un model societal care poate supravieţui titularului, termenul devenind o sintagmă a autoprăpădirii prin voluntariat crinbecilizat, cum s-ar spune. Aplatisată, redusă la două dimensiuni, lipsită de profunzime, de înălţime şi adâncime, lumea crinbecililor se vede a fi o structură quantity, fără principii şi valori, deşi le evocă cu maximă ipocrizie ca acoperire. Şi, adesea, cu preţiozităţi intelectual-activistice din vremuri de scribăluit materiale propagandist-ideologice. Oricine dă semne că are expertiză într-un domeniu al vieţii publice, prin urmare, trebuie reperat mai-nainte ca acestea să producă efecte pozitive, a căror lipsă de altfel o clamează tot ei, cu furie contagioasă. În general, crinbecilii folosesc două categorii de operaţii: divizare şi combinare. Prin împărţeală, energia animozităţilor de orice fel, inclusiv a celor personale e diseminată mediatic pentru declanşarea şi întreţinerea încăierărilor infantile în spaţiul public. Zvonistica, negativizarea diferenţelor, apetenţa pentru sordid, macabru, atac la persoană, au efect “quality” garantat. Iniţial un simptom temporar, imbecilitatea devine, prin combinare, un trend morbid. Un comando de crinbecili, cum s-a văzut, a reuşit să ţină politicul în priză, societatea-n tensiune şi lumea-n derivă de ani de zile. Un fond perfect pentru ca modelele lor politice să asigure efectul de degradare comportamentală generală. Iar dacă, cumva, eşuează, tot ei sunt primii care le blamează(ai, ai, kapatos-anteny!) Pentru operaţiile murdare, adică toate, diviziile speciale de crinbecili, inclusiv clone, scoşi din bârlog pe post de pitbuli sfâşie la comandă. Doctrinei reale a conjuraţiei, un liberalism troglodit combinat cu o falsă social-democraţie, îi revine meritul de a fi adus nivelul de crinbecilizare la un maxim istoric după formule potrivite unor diverse segmente socio-culturale pentru a fi preluate apoi de media din dotare, şi servite electoratului în ambalaje politico-tabloide, după gust. În esenţă, oamenii activi încă, în conjuraţie, nu vor decât un stat rămas pe drumuri, fără resurse, vlăguit şi “fericit“, nefericitul, să le fie prizonier.

Crengulin: Însemnări din Iraq (4)

Postat de Crengulin în “Grădina Publică”

Pe soţul colegei l-am întâlnit pe aeroport în Houston, hotelurile erau destul de aproape, după câteva ore ne-am reîntâlnit pentru a merge la mallul de peste drum de hotelul în care locuiam. Într-o aripă a acestui mall se desfăşura şi trainingul nostru. Era chiar vinerea neagră de după Ziua Recunoştinţei, magazinele erau vraişte, înghiţiseră americanii toate ofertele. La ieşire din mall auzim vorbindu-se româneşte, măi să fie, nu-i ţară în care să nu găseşti un român! Foarte amabili, domnii, erau de prin Ploieşti, aici lucrau la nişte sonde. Ne-au luat cu maşina pe la alte magazine, în căutarea altor super oferte. A doua zi, sâmbătă, am ieşit în Downtown, cu L, mare mirare în autobuz, noi eram singurii albi. Apa la apă şi peştele la peşte, am vizitat aquariumul. Am vrut apoi să urcăm într-o clădire mai înaltă, să vedem oraşul, dar, weekend fiind, toate erau închise. Duminică seara a sosit şi CM, din România, n-a avut timp să se dezmeticească bine că a doua zi am şi intrat la training. Poze, formulare, cuvântări, una două a trecut ziua. Motelul la care trăsese AC fiind destul de departe de centrul de training, i-am propus să doarmă la mine, aveam două paturi şi locuiam foarte aproape de centru. Asta fiindcă marţi de dimineaţă trebuia să mergem la analize. Dar mai întâi am luat autobuzul firmei şi ne-am repezit la motel să-şi ia nişte lucruri. La întoarcerea urmând să luăm un autobuz local. Motelul fiind aproape de autostradă, am traversat şi am luat-o în sensul opus de mers în speranţa că vom găsi o staţie de autobuz. Am tot mers, după o vreme se termină trotuarul, dă-i înainte prin iarbă, nici urmă de staţie. Întrebăm la un magazin- Aaaaa! Trebuie s-o luaţi în direcţia opusă! Hai înapoi, măi frate, şi nu desculţi, prin iarbă. Însfârşit ajungem în staţie, cam dubioasă zona, impresie confirmată de un individ cu care am schimbat două vorbe. Tipul, în costum, se întorcea de la servici, “cam periculos pe aici, ce căutaţi?” Părea c-o sfeclisem, o maşină cu geamurile deschise şi muzica la maxim se apropiase de noi, m-aşteptam ca dintr-un minut într-altul să coboare tatuaţii cu o armă şi să ne ia la întrebări, când, apăru şi autobuzul! Am răsuflat uşuraţi, ne-am lecuit de ieşit seara pe jos. A doua zi, marţi, cu noaptea în cap, hai la analize. Ne-am suit iar în autobuz, drum bun, nu zdranga-zdranga, dar am mers aproape o oră ca de la Bucureşti la Ploieşti. Locul respectiv era tot în Houston, oraşul, de mărimea unui judeţ în România, se întindea pe o rază de zeci de km. Proba eliminatorie, controlul antidrog. Dacă nu treceai nu mai cheltuiau bani pentru alte analize, ci doar pentru un bilet -dus- spre casă. Clinica medicala era improvizată într-un fost hangar părăginit. În această hală care arata ca vai de ea se găseau rulote pentru fiecare specialitate. Toată ziua la rînd, sânge, plămâni, ochi, aparat dentar, ADN, cam tot ce îţi poate trece prin cap. Mallul de lânga hotel purta numele de Greenspoint dar chiar acolo am aflat că mai are şi un nickname ce îl merită cu prisosinţă: gun’s point. Asta fiindcă un nene supărat pe prietena lui care lucra într-un magazin, venise cu arma încărcată!… rezultatul?… Doi oameni mai puţini. Când ne-am întors de la analize, încă mai era poliţie în zonă iar mallul era închis. După a alte câteva zile de training,în lunea următoare, instruiţi şi cu analizele făcute, eram gata de plecare în Iraq. CM avea un frate în Houston, în fiecare seara venea să-l ia la el acasă. După ce am terminat trainingul şi-a luat tălpăşiţa cu totul, lăsându-se-n seama mea să-l informez dacă apare pe lista de plecare.

…Pe alte liste am mai găsit două nume româneşti, T C… escu şi D M…. nu. Pariu că sunt români, întreb la recepţie, nuuu, nu se poate să vă spun numărul camerei dar pot suna. “Ţârrr! Ziua bună! Aaaa! Tu eşti C”, îmi spune o voce românească, auzisem de la H că eşti pe aici. DM lucrase pentru aceiaşi firmă, AMD, în Iraq dar în Baghdad. De la dl H care se transferase din Al Asad în Baghdad auzise că eram şi eu la Houston. Spre seară am dat şi de celălalt român, şi el fost AMD-ist, într-o altă bază. Amândoi ajunseseră la training cu o săptămână în urma mea. În fiecare seară mergeam la apel sperând că va fi strigat şi numele meu. Vizitasem cam tot ce era de vizitat prin Houston, başca un orăşel la malul oceanului, Galveston, cu fratele lui CM, mai departe nu puteam pleca pentru că în orice moment puteam ajunge pe lista de plecare. Cei doi români care ajunseseră în Houston după mine, au plecat înainte de Crăciun, chiar când ne dăduseră o veste neplăcută: cine va pleca după 31 decembrie va trebui să semneze un alt contract cu un salariu redus. Totuşi, după câteva zile s-au răzgândit: şi dac-am am fi plecat după 1 ianuarie, în 2008, contractul ar fi rămas la fel. Dar tot stăteam ca pe jar: dacă or să se răzrăzgândească? Am petrecut Crăciunul în hotel cu CM, am avut o crenguţă de brad, câteva portocale şi ciocolată. Cadoul de Crăciun a venit mai târziu: 29 decembrie, ziua decolării. În 30, a doua zi am ajuns în Londra şi după câteva ore de aşteptare ne-am îmbarcat în avionul de Dubai. După miezul nopţii, în ultima zi din an, am aterizat în Dubai. Până la urmă dracul nu era aşa de negru, avioanele spre Iraq erau pline, noaptea de revelion o puteam petrece acolo. Cu un coleg din Honduras am vizitat mallul cu pârtia de sky, downtownul cu zgârie nori iar aproape de miezul nopţii am ajuns pe plajă, lângă Burj Al Arab unde am admirat un spectacol impresionant cu focuri de artificii. Pe 1 ianuarie am ajuns în Iraq, începeam treaba ca oamenii gospodari, din prima zi a anului. Şi să vezi ce n-a văzut Bagdadul: a nins pe la începutul lui ianuarie. A doua zi scria-n ziare că a nins după nu ştiu câte zeci de ani, copiii şi tinerii nici nu văzuseră zăpadă până atunci.

Noaptea dinozaurilor

O eclipsă de zece minute nu-nseamnă că soarele lor, aşa roşu cum este, a intrat, cumva, în extincţie. Totuşi, după intensitatea scrâşnelilor cleptozaurienilor erei postceauşiste din Jurassikparcul naţional, se pare că dihăniile au simţit că le paşte un pericol. Că se apropie vertiginos timpul când nu mai au ce paşte. Era capitalismului care-nghite un codru pe zi şi o mare de hidrocarburi pe lună, începe s-apună. Cam târziu, acum c-au dat gata rezervele acestor locuri, adunate-n ere geologice de sute de milenii, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Dar ce poate face un capitalist, fie el şi campion absolut la stocul de miliarde adăpostit în stomacul lui cât casa poporului, simţind că era dezmăţului lor se apropie de zenit? Un personaj antediluvian, perfect adaptat la carboniferul iliescean, care, să zicem, încearcă să pună cinstit, de o afacere capitalistă fără să mai extragă aur negru din ţâţa statului? …Spre deosebire de alţi grohozaurieni, încercând, măcar, să evadeze astfel din fast-capitalismul de prăduială al celor două decenii de ros, supt, demolat, tăiat şi nepus nimic în loc?

După era ospeţelor fără oprelişti, trecerea la un regim de ronţăială limitată, de subzistenţă care vasăzică, o să schimbe, poate-n alte zeci de ani, poate mai curând, nişte lucruri. Natural. Fiindcă nu multe jivine pot rezista consumând furaje cultivate pe tarlaua proprie. Şi nu ştiu câte or reuşi, măcar, să se apuce de aşa ceva. Chestiune de adaptare. Posibil ca unii să-ngheţe ca mamuţii din Siberia, cu câte-un mic-ro în şopru, iar alţii, cu rezervele metalifere, fie ele autohtone ori africane, în butoiul din beci. Între timp au început s-apară şi unele carnivore, cam mititele, dar rele. Dl. Darwin ne-ar spune, probabil, că e timpul s-apară prima serie de archeopterix. Mai că mi-ar place să-l cred dacă, după asta, am intra în era întoarcerii păsărilor călătoare.

Cui foloseşte revolta anti-ACTA?

În lumea noastră imperfectă, orice proiect, acţiune menită s-aducă etica şi echitatea-n societate are, precum medicamentele, şi efecte nedorite. Destule medicamente, de altfel, sunt cu două tăişuri, iar unele se dovedesc în timp a face mai mult rău decât bine. Modul, mai rău sau mai bun, în care reguli, legi funcţionează într-o ţară, depinde de nivelul etic al oamenilor ei şi de exigenţele societăţii în cauză. Chiar democraţia se ştie, e defectă dar, până la ora asta, nu s-a inventat ceva mai bun în loc.

Preluat în virtual ca ameninţare la adresa libertăţii de comunicare, recentul proiect de Acord Comercial de Combatere a Contrafacerii a prins mulţime de popor virtual într-o “revoluţie” din care numai ultraşii mai lipseau! Cei mai mulţi, neştiind prea bine de ce protestează, dar sufocaţi de indignare la aflarea urmărilor catastrofale ce vor urma! Nici un internaut nu poate rămâne indiferent vizionând filmuleţe care te paraşutează direct în imperiul cu sârmă ghimpată al vreunui Kim Jong!

Totuşi, unii dintre ei, mai neîncrezători în genul ăsta de inflamaţii de masă or fi observat, poate, că sub lozinca-paravan cu salvaţi “libertatea de comunicare“, în plan secund apar alte aspecte legate mai cu seamă, de echitatea aprovizionării libere, gratuite, ca de la o Alma Mater, virtuală, aşa cum are loc acum. Privit astfel, ACTA pare un act menit să stopeze oarecare fărădelegi, unele mai mari (interesând mai ales sectoarele economic-financiare) altele, găinării, ştiute, dar socotite ca nişte beneficii normale. Sigur că, pentru toţi care se servesc ca din cămara proprie,acum, de prin rafturile acestui hipermarket virtual global care lasă uşa deschisă sau cheia sub preş asta e ceva foarte plăcut. Iar unii se servesc din greu din tot ce poftesc şi adesea, asta le aduce bani ori foloase (ne)cuvenite. Iar faptul că bunurile astea în care se investeşte muncă, inteligenţă creatoare şi bani, n-ar mai fi la liberă servire gratis, stârneşte nemulţumire, este aidoma cu ce se-ntâmplă într-un stat asistenţial supus reformării. În cazul de faţă fiind vorba de unul de dimensiuni globale. O reglementare responsabilă în această situaţie poate fi văzută ca un cumplit abuz! Pe de altă parte, anumite aspecte existente în forma actuală a proiectului ar trebui regândite pentru a împiedica motivarea unor restricţionări excesive pe plan local de către guvernele unor ţări semnatare. Oricum, proiectul nu prea pare implementabil. Însă, dincolo de asta, revolta “anti-ACTA” e încă un exemplu, un caz şcoală de isterie indusă-n virtual de niste supăraţi că nu mai pot fura pe internet. …Ceva ce seamănă teribil cu blocajul mental şi isterizarea-n masă produsă la noi, de manipulările mediei useliste.

Pe acelasi subiect:

http://www.adevarul.ro/liviu_avram-editorial/Ai_citit_ACTA_7_646805315.html

Un gorobete de dragobete’s day

Cu performanţele sale, incontestabile, la absenţe, boicot, blocaj, frânat, protest, şamd, Crin, acest gorobete inductor de somnolenţă şi îngheţ, care de vreo doi ani înzăpezeşte, dormind, politica naţională, a epuizat tot ce se putea inventa în materie. Ei bine, nu! Prăvălind-zăpadă peste acoperişul pnl-ist, peste cel intact încă, al patronului său spiritual-logistic, peste donşoara Gorghiu cea cu lopata de dezăpezit antene, ne-a dovedit, încă odată,dacă mai era nevoie, în stilul tipic jurnalismului antenist, al celor din liga SRS, Chiriac, etc, ce dedicat poate fi propriei sale făpturi. Dragobetele de el!

Cu tot accidentul produs de motocicleta d-lui Tăriceanu în urmă cu vreo doi ani şi mai bine, împins şerpeşte prin pseudouninominalul d-lui Pârvulescu în prim planul politicii naţionale, peneleului i se deschisese, astfel, ieşire autonomă spre etajul puterii. Odată intrat pe mâna crinului, însă, destinul şi rostul său de a mai salva încă odată, frontul naţional al securiştilor şi al altor cumetrii a intrat orbeşte în zodia anihilării. Dacă scenariul confiscării naţiei din ’89 a fost clocit de Iliescu &comp. într-un closet, drumul revoluţionar al acestui gâgă, protestatar reprezentativ al unui liberalism mai liber decât emisiunea lui Tănase&Dinescu, chiar,s-a înfundat tot acolo: într-o budă de securist.

Cinemaprostit: Decalogul unui cârlan matur

“PSD, partid de opozitie, a oferit surpriza alegandu-l pe Victor Ponta ca noul lider”, se comunica telegrafic,la Washington de către Ambasada SUA la Bucureşti în februarie, 2010. Părerea ambasadei SUA despre noul lider avea să se afle mai târziu, via Wikileaks ( HotNews.ro Luni, 28 martie 2011): “Ponta este considerat ca fiind un ferm opozant al reformei efective a sistemului judiciar. (…) Indatorirea lui Ponta fata de garda veche, tineretea sa, conexiunea sa cu Nastase si provocarea de a gestiona de unul singur multiplele interese de grupuri in PSD fac ca perspectivele pentru o reforma reala in PSD sa fie foarte slabe (..)Ponta a fost ales personal in 2001 de catre Premierul Nastase sa conduca Corpul de Control al Guvernului(..)Ura sa fata de fostul Ministru al Justitie Monica Macovei, reformist muncitor si energic,fiind notorie”.

“Trebuie sa oferim modele de lideri si oameni. Azi, tupeul, lacomia, banul necinstit sunt modele. Va promit ca voi fi aspru in aceasta evaluare. Avem obligatia sa aratam electoratului ca suntem altfel si asta nu se poate decat prin atitudinea noastra ( decalogul lui Ponta,cu care avea să cucerească şefia PSD, în 20 februarie 2010. “Nu voi promova nonvaloarea, primitivismul, chiar daca acestea aduc voturi. Cine seamana nonvaloare, asta va culege”. Just! Ne demonstrase asta încă din seara confruntării pentru scaunul de la Cotroceni prin modul în care-l înălţa pe geoană în scaun, strecurându-i fiţuici cu citate din biblie. “Nu voi confunda PSD cu o bursa in care totul se tranzactioneaza, nu voi face bisericute in partid. Sunt gata sa jur că…” …Pare un autoportret din ’89 al d-lui Iliescu. Sub titlul de “cârlan matur citindu-şi decalogul” ar merge de cadou diplomatic original anti-Wikileaks, Casei Albe sau direct muzeului de artă modernă din Newyork. Iar după felul în care şi-a implementat angajamentele împreună cu Negoiţă, Bănicioiu, Mazăre, şamd.discipolii săi, maturizaţi şi ei, instituirea cadrului moral în PSD e rezolvată. Cu sigiliu de plumb,raportul Decalog-2010-2012 se află şi la PE. Doar cu PC-PNL,are niţel de furcă, elemente declasate de acolo îl acuză de băsescism, de-i vine să-şi calce peste juruinţe…