Clasa Extremiștilor

Postat de Bască ilie în „Grădina publică”
Clasa a XI-a, cu două săptămâni înainte de teza la fizică. Orarul prevedea două ore consecutive de fizică în aceeași zi: prima de ascultare, a doua de predare. La ultima oră, profesorul ne anunță cum va decurge procedura de selecție a subiectelor: să revedem toată materia din trimestru, formată din opt capitole mari; din toate se vor trage la sorți patru. Prevenirea copiatului între colegii de bancă și între cei din băncile adiacente impunea metoda subiectelor diferite pe patru numere: din prima bancă (pe fiecare șir de bănci), cel din stânga 1, cel din dreapta 2, iar cel din spatele lui 2 avea nr 3. În ziua tezei, înainte de tragerea la sorți, șefa clasei urma să scrie titlurile tuturor capitolelor pe opt bilete, iar un elev va trage cele patru subiecte în ordinea 1-4. Fiecare subiect se va completa cu câte o problemă de fizică (problemele separate pe fiecare număr, dictate pe loc de profesor fără tragere la sorți). Teză de supraviețuire pentru mai mulți colegi, în rest ambiții mai mari sau mai mici legate tot de medie. Morcovul cel mai mare venea de la patru capitole nesuferite pentru toată lumea: motoare și/sau generatoare de curent continuu, respectiv de curent alternativ. Unii nu duceau lipsă de morcov nici de la celelalte patru teme, în funcție de cum n-au învățat pe parcursul trimestrului sau de timpul scurt rămas până la teză pentru recuperarea unui volum de materie descurajator. Nu se învăța după manual, ci numai după cursurile superlong ale profesorului, fost cadru universitar. Timpul acordat pentru teza anunțată urma să fie de două ore fără pauză. Mai devreme scapă cine poate. După ieșirea profesorului din clasă, nu mai aveam nicio oră în ziua respectivă; a început agitația colectivă, fiecare cu durerea individuală și toți laolaltă cu povara motoarelor și generatoarelor buclucașe. Normal, n-a lipsit nici Bască ilie cu una idee trăsnită. Le-am propus colegilor soluția salvatoare pentru toți. Voi trage eu la sorți exact ce-și dorește fiecare număr, în două condiții:
1. La numărul 3 prefer să cadă „Curentul alternativ”, fiindcă tocmai fusesem ascultat la lecția asta în urmă cu câteva săptămâni, a mers brici și n-avea rost să-mi pierd timpul cu învățarea sau recitirea altui capitol. Toți colegii din băncile corespunzătoare nr. 3 să se sfătuiască, să spună dacă au obiecții și eventual să schimbăm subiectul cu altul acceptat de majoritatea ocupanților acestui loc.     
2. Șefa clasei va scrie subiectele pe hârtiile primite de la mine pentru toate cele opt bilețele, în ordinea indicată de mine. Toți colegii vor cădea de acord asupra celorlalte trei capitole preferate pentru numerele 1,2 și 4. Altfel zis, șefa va primi de la mine teancul cu bilete albe și va scrie în ziua tezei, în fața profului, subiectul nr. 1 pe biletul de deasupra, pe următorul subiectul nr. 2, pe al treilea „Curentul alternativ” și pe următorul subiectul nr. 4. La celelalte nu mai contează conținutul sau în ce ordine le scrie, fiindcă pe astea din urmă oricum nu le voi trage. Indiferent cum vor fi amestecate în prealabil biletele, etalate pe catedră cu scrisul în jos, eu le voi trage la sorți în aceeași ordine imperturbabilă: 1,2,3 și 4.  
Am redus volumul de învățat de cel puțin 8 ori pentru toți: „Opt pentru unu, unu pentru hoți”. Pentru mine timpul sacrificat cu învățatul se reducea aproape la zero (mai răsfoiam un pic amintirea până împrospătăm memoria) .         
Fețele întunecate ale colegilor s-au înseninat odată cu speranța tragerii numărului ideal pentru fiecare. Timp de gândire și de definitivare a alegerii subiectului numerotat: două zile, ca să rămână toată săptămâna următoare pentru învățarea sau revederea capitolului predestinat. Problemele urmau câteva tipare bătătorite pe fiecare capitol în parte, iar proful era nevoit să le aducă pe cele cu text mai scurt, să nu consume prea mult timp cu dictarea lor la toate cele 4 poziții numerotate. Din acest motiv, problemele de fizică nu erau complicate; aici raportul tradițional era inversat: teoria te mânca unde practica se mai descurca. După acceptul unanim și rapid al colegilor mei de pe locurile bancare cu poziția nr. 3, călare pe „Curentul alternativ”, au mai anunțat ocupanții poziției nr. 2 capitolul ales „Transformatoare”. Celelalte două subiecte nu mai lăsau loc de ales, ci doar de ordonat. Înlăturarea capitolelor cu motoare și generatoare era echivalentă cu selectarea automată a ultimelor două subiecte rămase.
 
La următoarea pereche de ore de fizică, în săptămâna dinaintea celei de teză,  profesorul ne-a întrebat curios:
-Ați hotărât cine va trage la sorți ordinea subiectelor săptămâna viitoare?
Am articulat un răspuns ideal: „Nu contează, mai avem timp”, dar după mine, potopul:
-„Bască, Bască!”
Nu știu să vă spun cu precizie dacă această nesincronizare de răspuns a fost avanpremiera potopului, dacă vreun binevoitor ne-a turnat sau profesorul își planificase oricum să ne nenorocească. În ziua și la ora tezei, primele semne ale dezastrului s-au văzut în câteva mutări de locuri, dictate de prof, din ultimele bănci ale celor suspectați de apucături pontiste la copiat. Aducerea lor la vedere mai în față le-a schimbat fața și celor strămutați în spate, în locul copiatorilor suspecți. Cu dubla mutare biunivocă dintr-un foc, niciunul n-a nimerit pe aceeași poziție numerică. Toți strămutații au fost condamnați din start la un număr de subiect neprevăzut. Fețele lor palide de pre-leșin cereau asistență psihologică de urgență: îți venea să-i îmbărbătezi cu o mână terapeutică și prietenească pe umăr, chiar și mințindu-i că nu acum vine sfârșitul lumii. După prima mișcare în decor, profesorul a trântit pe catedră lovitura generală de grație – patru bilete scrise dinainte de el – apoi a întrebat zâmbind:
-Cine ziceați că trage la sorți?
-„Îîî, ăăă, au, ba… Bassscă”.  
Cu a doua mutare ne-a terminat pe toți. Ne-a tras din capul locului cele 4 norocoase. Era exclus să le fi ales taman pe cele 4 învățate și planificate de noi în grup organizat pentru tragerea anului; chiar admițând prin absurd o asemenea mână inspirată a profului, ce șanse mai aveam să le trag la sorți în ordinea poftită de noi? Nu-l consola cu nimic „Curentul alternativ” de ex. pe colegul bancher de la nr. 1, nici pe mine alt subiect planificat la nr. 4 și adus cu mâna mea la nr. 3. Profesorul ne anunțase tragerea 4 din 8, nu 4 din 4. Dacă ne propunerea din start 4/4, eu n-aș mai fi fost tentat și vinovat de lansarea ideii trăsnite. Nu eram îndreptățiți să-l acuzăm de incorectitudine pentru că ar fi schimbat regula jocului, din moment ce noi aveam de gând să fim mai hoți ca el, totuși, trecând peste anacronismul „hoții strigă hoțul”, era normal să ne întrebăm de ce a renunțat la 4/8 pentru 4/4. La prima vedere, am meritat să fiu cel mai lovit dintre toți și încoronat cu titlul de autor principal al nenorocirii colective. Totuși, indiferent dacă a avut un motiv de suspiciune legată de biletele scrise de șefa clasei sau ne-a aranjat un turnător, profesorul avea posibilitatea să aducă biletele gata scrise de el cu toate cele opt subiecte și să rămână la tragerea promisă 4/8.
Profesorul mă invită la marea tombolă, să trag cu ironia sorții ordinea din patru bilete cu scrisul în jos: subiectul nr. 1 „Motoare de curent alternativ”.
După primul gol, jale și rumoare în tribune! Cu mâinile în cap „vai de capul meu”; „ce ne-ai făcut, iliuță Bască?”. Arăta fiecare ce are și simte: ochii peste cap, o privire tandră, obrazul sau degetul, o vorbă de dulce. Paște fericit și alte urări de tradiționale!
La nr. 2 am tras „Transformatoare”; după câteva secunde, nr. 3 „Curentul alternativ”.
Explozie vulcanică dublă, vacarm nebunesc, iadul pe pământul făgăduinței nesperate!     
-Ura! Nu mai speram. Extraordinar! „Bravo, ilie!”
O asemenea reacție unitară, după anunțarea unui subiect de teză, nu întâlneai nici la Bălăceanca. Ospiciul era un pension liniștit, izolat în vârf de munte, pe lângă tumultuoasa clasă a anormalilor, aranjată cu mâna picată pe subiecte. Unii săreau în sus ca la un gol al României în campionatul mondial, alții au venit la catedră să mă îmbrățișeze sau să-mi strângă mâna. Ceilalți răsuflau ușurați după emoție prelungită cu speranțele la pământ. Proful se uita la miracolul exploziv cu ochii cât cepele și capul oscilatoriu stânga-dreapta, ca metronomul căzut din lună. Nu prea înțelegea ce se întâmplă, semn că n-ar sta sigur în picioare explicația că l-ar fi avertizat vreun turnător al clasei. Atâta fericire dezlănțuită la fizică nu avea cum să mai fi întâlnit în toate deceniile lui de predare anterioară. Exteriorizarea bucuriei în hărmălaia de nedescris nu dădea semne să se sfârșească, de parcă am uitat că mai aveam câte ceva de scris în caietul de teză. Nu am mai tras ultimul bilet. Subiectul nr.4, nesuferit ca primul – „Generatoare de curent continuu” – întors de profesor, a restabilit liniștea mai ales în ultimul sfert de clasă, format din cei loviți în plină figură de ultima strigare. A urmat dictarea celor patru probleme pregătite de profesor.
 
Tragerea la sorți 4/4 n-a fost atât de întâmplătoare pe cât pare, ci tot rezultatul planului, ajutat de o mică greșeală a profului. Biletele scrise înainte de intrarea la ore, probabil în cancelarie, proveneau din aceeași coală format A4, ruptă pe lățime în patru dreptunghiuri identice. Erau scrise cu caractere cam mari. După așezarea biletelor pe catedră, cu scrisul în jos, se vedeau pe spate urmele proeminente ale scrisului cu pixul apăsat. Timpul de tragere nu-mi permitea să stau prea mult cu ochii boldiții pe bilete (eram constrâns să le aleg cât mai repede). Trebuia să observ doar numărul de cuvinte scrise și lungimea lor pe toate cele 4 bilete. Nu erau cuvinte surprinzătoare pentru mine; le știam dinainte din cele 8 titluri cunoscute: cele 4 cu motoare sau generatoare de curent continuu sau alternativ erau singurele formate din mai mult de două cuvinte (mi-au sărit în ochi imediat două dintre bilete cu scrisul cel mai lung, din 4 cuvinte). Toate cele patru subiecte dorite și repartizate de noi la selecția inițială pe toată clasa aveau titlurile formate din cel mult două cuvinte. „Transformatoare” era singurul titlu dintr-un cuvânt, ochit și evident rezervat imediat pentru nr. 2. Nici la biletul „Curentul alternativ” n-a fost complicat să-mi dau seama ce conține și să-l întorc al treilea. Din toate opt, un alt titlu urmărit din două cuvinte era „Inducția electromagnetică”, dar nu se afla printre cele de pe catedră, or cuvântul „alternativ” era vizibil mai scurt decât „electromagnetică”, nu aveam cum să le confund (dacă vedeam pe spatele biletului acest cuvânt lung, l-aș fi distribuit automat la locul nr. 4). Altfel zis, preocuparea mea de ultim moment era să identific de pe catedră câte bilete mai corespund așteptărilor clasei, să le trimit în banca lor prestabilită. Asta însemna să determin locul corect al subiectelor formate din cel mult două cuvinte (nr.2 și nr. 3) și, bineînțeles, să le întorc pe față în ordinea potrivită (al doilea și respectiv al treilea). La pozițiile „vacantate” pentru care oricum nu aveam pe catedră subiectele dorite, am plasat de nevoie biletele de piază rea, cu scrisul alungit în patru cuvinte, la nr. 1 (întors primul) și nr. 4.
Chiar dacă proful ar fi scris cu mâna lui toate cele 8 titluri și ar fi adus pe catedră toate cele 8 bilete, le-aș fi dibuit pe toate cele 4 dorite de noi, fiecare la locul stabilit (toate cele 4 titluri preferate fiind de max două cuvinte). Subiectele detestate – cu câte patru cuvinte fiecare titlu – ar fi rămas neîntoarse pe catedră. M-ar fi încurcat numai scrisul profesorului cu pixul fără urme de apăsare sau cu stiloul.
Tocmai când șansele de ieșire la liman păreau compromise, am salvat în extremis aproape jumătate din clasa condamnată (numărul celor strămutați din start a diminuat un pic jumătatea plină a paharului). Notele s-au concentrat la extremități, ca într-o centrifugă: la înălțime 15 note de 9 și 10, la subsol 16 note de 4 și 5 (la mijloc, aproape neglijabile, numai trei note între 6-8; și-au amintit ce mai știau din teorie).
Notele polilor opuși – ori mari, ori mici – au definit o formă de evoluție a extremelor.  Hoția a dăruit clasei extremiștilor un plus de confort la risc și un minus calitativ inestimabil la pregătire.

 

decembrie 17, 2014 at 12:44 80 comentarii

Credit cu buletinul

Împodobită ca un pom de Crăciun, imaginea urcată pe soclu de promotori-animatori e creditată, la nivel individual și colectiv, cu entuziasmul arzător al nevoii de altceva. Din acest moment  s-a deschis o linie de credit la care e înghesuială, mai ales la început. Și tot din acest moment, monopolizată de idolatri, nevoia rațională de lideri de valoare trece pe plan secund pierzându-și, treptat, parțial ori total, sensul proactiv. Cu cât e mai mare diferența valorică între personaj și imagine, cu atât piesa în care joacă are șanse mai mici să reziste chiar dacă inițial pare un triumf. Și cu atât mai puțin ca personajul de pe soclu să rămână acolo și după ce cade cortina. Să reziste la proba timpului.

Istoric vorbind, ca tribut al anesteziei de natură mitologizantă, pe de o parte, și al deformării de esență comercială, pe de alta, fenomenul poate fi controlat de titular doar dacă are o personalitate proactivă neobișnuită. Și o integritate pe măsură. Ceeace în politică e rarissim.

Cu atât mai mult într-o democrație contrafăcută de păcălici cu expertiză care sucombă fără un target accesibil. Dacă n-au, sau cel pe care-l au la dispoziție nu e destul de maleabil, îl prepară. Termenul de valabilitate al preparatului e o problemă. Noroc că unii rămân ambalați și după ce conținutul expiră. Dacă se lucrează cu un mihalache (nume luat la întâmplare) succesul primar al preparatului pare sigur. Ulterior, idolatrii posesivi, prin natura lor, ca și cei care mimează conjunctural amorul politic vor sări primii să facă țăndări statuia. În schimb, idolatrii idealiști rămân neclintiți pe poziții, gata să-i aplaude orice, și neroziile, idolului.

Liderii autentici sunt validați nu la început ci la sfârșit. Nu de fani, de chibiți și de aranjori, ci de necruțătoarea probă a timpului. Au șanse aceia care nu încurajează obediența preferând judecata critică, cei în stare să-și recunoască pe parcurs, greșelile, cei capabili să ia decizii neplăcute când e nevoie asumându-și riscurile scăderii de popularitate. Cei care lasă ceva esențial pentru viitor. Proba finală eliminatorie depinde de o condiție inițială: desprinderea de păcălici și de orice dependență care le amenință rostul, fără teamă de inerentele fracturi.

decembrie 14, 2014 at 11:47 161 comentarii

Cu mintea-n ghips. (2/2)

Postat de Bască ilie în „Grădina publică

Anul următor, mă aflam în prima decadă a lunii septembrie; trecuse un an și jumătate de la concediul medical reformator de primăvară. Umărul meu drept nu suferea de niciun complex de inferioritate. Egalitatea de șanse între dreptul și stângul se explică prin acceptarea unei realități: există viață și după renunțarea la sporturile extreme, volei și tenis. Un alt sport se ținea scai de mine, să-mi pună în pericol locul de muncă, sănătatea și viața: libertatea independenței mele. Nu glumesc, am mai amintit prin Grădina Norei de acest crez al meu neastâmpărat. De regulă, eram destul de sârguincios și disciplinat în activitatea mea, ghidată de același crez, dar acum intervenise o stare de necesitate excepțională: aveam nevoie – ca de aer – de minim 20 de zile libere, între 22 sept și 11 oct, să plec în lumea mea la vreo 500 km de casă. Vestea bună se referea mai exact la 18 zile prestabilite într-un program și totuși liber 100%, plus două zile de drum dus-întors. Vestea proastă: efectuasem concediul de odihnă pe anul în curs. În vremurile aurite era complicat să obții, la mica învoială, o învoire mai mare de două zile. Peste acest barem intrai în altă ligă și te costa cât nu merita. Îmi mai rămăsese cam două săptămâni timp de gândire și soluționare a dorului de ducă. Independența mea avea limite, iar libertatea se simțea doar relativă, însă nu era de lepădat în lașitate sau alte forme de exprimare a abandonului confortabil. Mă lăsam ușor provocat de complexitatea încercării de când mă știu sau, mă rog, de când cred că mă știu. Experiența luxației din primăvara anului precedent nu m-a scutit de repercusiuni: durerile au persistat mai mult de zece zile de la trecerea prin spitalul de urgență și au continuat după concediul medical cu recuperarea timpului pierdut, când am fost nevoit să robotesc peste program sau să-mi iau de lucru acasă, să ajung la zi cu toate sarcinile rămase pe cap. Aceeași experiență m-a pricopsit cu două sechele: prima, mi-a încărcat memoria pe viață cu imaginea umărului meu singuratic, rămas necunoscut sau nevizitat de nimeni după prima zi de trecere prin spitalul urgențelor, inclusiv până la scoaterea ghipsului imaginar; a doua, tentația rezolvării dorului meu de ducă, din septembrie, după moda loteriei acelor vremuri amăgitoare ca la lozul în plic: „Mai trage o dată!” Alt plan nu se lipea de mintea mea, n-aveam alte oferte de ales; deja mă frământam cu găsirea modalității de a obține prima condiția necesară și aparent suficientă: adeverința medicală de start, din spitalul de urgență, pentru bolnavul închipuit. Nu eram atât de nebun încât să-mi provoc intenționat o luxație; oricum nu mai avea niciun farmec să plec în lumea mea cu o mână imobilizată sau să mă arunc la pilotaj auto într-o mână. Nu prea aveam relații cu lumea medicală; doar câțiva colegi de clasă din liceu, trecuți prin medicină, fără să știu cu precizie pe unde lucrează, cu excepția unuia foarte apropiat, culmea, chirurg ortoped și cu activitate didactică universitară la medicină: suficient cât să cunoască persoana potrivită pentru suferința mea încă nestabilită. Speram să aibă el o soluție mai buna ca a mea, l-am sunat și urma să ne vedem a doua zi la spitalul în care lucra la oase pe rupte. Vizita s-a lungit vreo două ore. I-am spus scopul și planul, legat de evenimentul anului trecut. Am declanșat o avalanșă de amintiri depănate, după ce prietenul a exclamat: „Ai rămas la fel de năstrușnic cu idei de-ți stă mintea-n loc”. N-o luați ca pe o laudă! Mai degrabă a fost o premoniție a fostului meu coleg de clasă liceală. (de aici se trage titlul postării). Era mai preocupat să rememoreze câteva năzbâtii de-ale adolescenței noastre, decât de problema mea de viață și soartă, acum în mâna lui. Traseul clasic prin spitalul de urgență ridica cele mai puține semne de suspiciune. A sunat un prieten, medic la urgență, și a vorbit cumva codificat: „Vine la tine și nu-l lași fără tratament”. Apoi m-a întrebat când prefer: a doua zi dimineață (prin altcineva) sau pe 13 când este de gardă chiar medicul de la telefon. Ușor de socotit primele 7 zile până pe 19 inclusiv, prima prelungire pe 20: ceva mai devreme decât vroiam eu, dar pe ansamblu era OK. În ziua de 13 a ghinionului m-am dus de dimineață să aflu cât mai devreme ce fel de zi mi-a fost sortită la spitalul de urgență falsă. În scurt, am amintit de prima luxație și am zis de ce am nevoie: adeverința necesară pentru primele 7 zile, fără alte detalii. După câteva minute ieșeam mulțumit pe poarta spitalului cu mâinile libere și nevătămate. Numai colegul meu de serviciu și cartier a știut adevărul, de când i-am dat adeverința ca să-mi aducă a doua zi primul certificat pe 7 zile de la medicul unității noastre socialiste. Din ziua precedentă îmi luasem acasă de lucru pentru prima săptămână înainte de plecare, cu intenția să previn aglomerarea de după revenirea mea din deplasare, cu continuare în perioada de recuperare balneologică. Pe 20 sept nu veneam direct de-acasă la ortoped, aveam bonul de ordine luat de dimineață, certificatul inițial și un alt bandaj de tifon în buzunar. Am ajuns pe la ora 12 și am intrat pe culoarul cu grupul sanitar pentru mascați machiați: pe canapeaua de la stomatologie așteptau patru femei: două în vârstă și două blonde mai tinerele. Am ieșit mascat din cabina de ocazie pe ușă cu vedere directă spre canapea și viceversa. Blondele s-au privit uitat una pe alta, de parcă s-ar fi întrebat dacă au observat aceeași mână lipsă la ciudatul din fața lor. La ortoped nu era niciun pacient la rând. Am intrat, medicul era singur. Caută fișa de policlinică din teanc și începe circul:
-Gips?
-Ghips.
Se uită la mine, apoi în fișă, iarăși la mine și în certificatul de 7 zile și exclamă:
-Nu se mai pune gips la recidivă. Soluția e numai intervenția chirurgicală.

S-a făcut întuneric, am rămas încremenit într-un gol cât un șoc. Ca să descriu ce am gândit în acel moment, trebuie să spun primul fapt palpabil: nu reușeam să gândesc nimic, mintea mea chiar se blocase ca-n ghips. Îmi amintesc ceva analog cu ce mai citisem despre succesiunea dinaintea morții a unor imagini semnificative din viață. Deosebirea în cazul meu: întrezăream ca prin ceață numai imagini viitoare cu reacția medicului înșelat și situația mea penibilă, prins cu ghipsu-n sac, mincinos și pedepsit la stâlpul cabinet al infamiei. Pe atunci încă nu circula îndemnul patriotic „Ieși afară, javră ordinară!”, dar asta nu era o garanție pentru mine că nu urma s-o aud atunci prima oară. (poate era primul semnal pozitiv pentru imaginile mele de groază anticipată: începeau să capete și sonor). Numai un miracol mai avea puterea să mă recupereze din coșmarul parcă fără sfârșit din cele doar 6-7 secunde. Incredibil, de neimaginat, minunea chiar a intrat pe ușă și avea înfățișarea unui înger: un înger păzitor în alb complet, halatul de doctoriță, vecină de cabinet cu spaima ortopediei și fosta mea colegă din aceeași clasă de liceu. Doamne, nu mai știu de câte nenumărate ori mi-am amintit acea secvență miracol de-a lungul anilor! De aproape un an ajunsese în policlinică și nu aflasem. Soțul ei era tot medic și coleg de-al nostru. Știam că lucrează împreună în același spital, dar specializați pe boli interne și nu mă gândisem deloc să-i caut cu recentele mele planuri osoase. Venise să-i spună ceva ortopedului legat de o promisiune de-a ei. Cum m-a văzut, surprinsă și entuziastă, m-a întrebat ce-am pățit și m-a îmbrățișat așa semi-întreg cum arătam pe dinafară. I-a lăsat ortopedului o hârtiuță și mi-a dat ordin să vin neapărat la ea în cabinetul apropiat, la distanță de două uși, să bem un nes până nu începe programul de după amiază cu pacienții. Am rămas cu medicul ortoped. Până la plecarea mea, n-a mai scos niciun cuvânt. Nu mai avea nicio enigmă de elucidat în jurul umărului meu. Observasem cu coada ochiului câteva mișcări de lucru ale pixului. Terminase de scris în fișă și trecea prelungirea pe certificatul medical. După trânta cu parafa, mi-a zis doar să vin la prelungirea din prima zi a lunii octombrie. Am țâșnit pe ușă, să nu-i las vreo clipă de răzgândire sau să-i stârnesc alte păsărele ortopedice. Singura hibă a planului meu turistic era întreruperea vacanței medicale, într-o fugă pe-acasă, pentru a doua prelungire la policlinică. La colega mea am stat mai puțin de 15 minute. N-am divulgat din detaliile planului meu decât două aspecte: am bandaj în loc de ghips, fiindcă am refuzat operația, iar ortopedul o ținea langa cu gipsul încât n-am găsit niciun motiv să-l contrazic; al doilea, intenția mea de plecare din localitate, încurcată de revenirea acasă pentru prelungirea concediului medical din 1 oct.
În câteva minute treceam de la agonie la extaz: Zâna momentului miraculos mi-a luat și grija prelungirii medicale; s-a oferit să preia certificatul următor de la ortoped, și-a notat într-un carnețel și mi-a dat cartea de vizită cu numerele de telefon de acasă și policlinică. Urma să stabilim când să iau de la ea certificatul și trimiterea pentru balneologia de recuperare.
Din cele patru urmăritoare de la stomatologie, se mai aflau pe canapeaua de așteptare una dintre doamnele mai în vârstă și cele două blonde. M-au luat la ochi de cum am intrat pe culoarul devenit acum pentru mine podium de parada modei invalizilor. Se citea de departe pe buzele lor un schimb de cuvinte, ușor de tradus din privirile ațintite spre mine ca pe cătarea azimutului într-un poligon de tragere. Să mă întorc din drum poartă ghinion și-apoi un hotărât ca mine nu se lasă descurajat de câteva necunoscute. Am intrat în cabina de machiaj sub filaj pe față cum nu se practica nici la Secu. Am oscilat un pic, gândindu-mă să ies tot cu mâna sub cămașă, să le las îndoite de vedeniile lor anterioare, de la ieșirea mea în urmă cu mai puțin de jumătate de oră,. insă de-acolo nu mergeam acasă și mă grăbeam. Mi-am scos cămașa și bandajul, apoi m-am îmbrăcat normal și am ieșit. Ce-o fi să fie! Între blonde s-a mișcat un cot ghiontit în coasta celeilalte: „Ce ți-am zis?” ar fi vrut să zică. Le-am lăsat ca la dentist și m-am îndepărtat pe culoar spre ieșire, simțindu-le privirile în ceafă.

Se spune: „Nici un meci nu seamănă cu altul”. La fel de diferit a decurs consultarea la altă simpatică doamnă medic balneolog, pe 13 octombrie, dimineață:
-Vreți cumva să-mi spuneți că ați avut aparat ghipsat?
-Nu vreau să spun nimic. Îmi ajunge cât am pătimit de când medicul ortoped și-a imaginat ghipsul meu, fără să-l combat cu bandajul de sub cămașă,
-Pentru bandaj mai primeați prelungire doar o săptămână.
-În cazul ăsta, am fost inspirat, nu?
Avea simțul umorului și puterea de înțelegere suficiente încât să închidă ochii migdalați; mi-a explicat de ce tratamentul de recuperare rămâne un rău necesar: să întărească veridicitatea scenariului în eventualitatea unui control picat pe subiect. Mi-a dat fișa de adunat semnăturile pentru trei proceduri: masaj subacvatic, un singur fel de electro-gâdilici și gimnastica. Prezența mea la locul faptei m-a îndemnat să încep imediat consumul din rația zilnică de tratament.
N-am avut cum să prevăd masajul subacvatic și să-mi iau de-acasă slip de rezervă. După îmbăiere, slipul ud din pantalonii uscați mă expunea la alte bănuieli ude și mai nedrepte decât ficțiunea ghipsată. O duduie cu aspectul unui buldozer de carieră nu mi-a acceptat explicația și era decisă să-mi semneze fișa numai după ce mă vede intrat la apă. N-am avut cale de scăpare, m-am conformat, după trecerea printr-o cabină de dezbrăcare, am intrat într-o cadă, a dat drumul la apă și am aștept să curgă până la un nivel acoperitor. Când slipul meu s-a scufundat sub apă, buldozerul s-a apropiat, a luat un furtun gros din imediata apropiere și a pornit un jet cu presiune peste și printre picioarele mele din apă. La fel ca medicul ortoped cu gipsul pe limbă, avea și ea o fixație cu furtunul; am lăsat muierea să ducă până la capăt muierea picioarelor mele sub presiune, până mi-a anunțat sfârșitul plăcerii inedite. Am intrat cuminte în cabina de schimb, am stors slipul cât m-au ajutat puterile, am ieșit îmbrăcat și hotărât să curm neînțelegerea cu buldozerul; mă aștepta cu fișa semnată și a zâmbit cu o față încântată de seriozitatea prestației îndeplinite:
– V-a plăcut, nu-i așa?
– Cel mai tare mi-a plăcut cum m-ați gâdilat la picioare și mi-ați lăsat în pace umărul drept adus degeaba cu mine la tratament.
-Vai, ce-am făcut? Vă rog să nu mă spuneți doctorului. Haideți înapoi la subacvatic!
– Chiar mă vedeți cu față de recidivist, gata să-mi storc încă o dată slipul cu o singură mână? Ajunge pe azi și sper să ne înțelegem perfect până la a zecea scufundare.
A fost de acord să-mi semneze în viitor și pe una-două zile din urmă (dacă absentam).
La fel am trecut în acea zi prin celelalte două probe. Tocmai când eram convins de strângerea de semnături fără obstacole, mi-a fost dată ultima învățătură de minte:
a doua zi n-am mai venit în tura de dimineață; la ora 19 eram invitat cu soția la cei doi foști colegi de clasă, miracolul și perechea de viață. La 18:30 colectam prima semnătură de la electrocutări și mergeam la gimnastică, în timp ce soția mă aștepta în mașină.(masajul subacvatic l-am lăsat pe ziua următoare, dimineață, pentru două semnături dintr-un foc). În sala de gimnastică, la masa obișnuită a cadrului medical, un tip necunoscut lucra de zor la gherghef. Când mi-a simțit prezența, gablonzul medical a tresărit și a ascuns jenat ghergheful sub nivelul mesei, pe banca de sub el.
Neinspirația mi-a dat impulsul să-l scot din încurcătură și să-l reabilitez în ochii mei pe omul rușinat la locul de muncă bărbătească:
– Nu vă ascundeți! Și eu lucrez la gherghef când am timp.
I-am zis din prima că mă grăbesc și, dacă este amabil, să-mi semneze, poate altă dată voi recupera cumva. Prea târziu. Era hotărât să-și etaleze în compensare conștiinciozitatea lui profesională în interesul pacientului:
-Nu se poate. E spre binele dv să efectuați toate ședințele de gimnastică.
Când am mai trecut pe-aici cu umărul afectat de-adevăratelea, am lucrat câteva mișcări de ridicare-coborâre a brațului numai la un scripete cu contragreutate. Acum eram sănătos și omul conștiincios s-a apucat să măture cu mine pe jos: mai întâi pe o saltea cu fața-n jos, să imit agitația peștelui pe uscat dintr-o aripă, apoi pe o banchetă, cu fața-n sus, și deja îmi mâncase 20 de minute din viață, înainte să-mi facă plinul la scripetele cunoscut de mine. Mai încerc o dată evadarea din disperare:
– Haideți s-o lăsăm acum! Mă așteaptă soția afară și întârziem la o întâlnire.
– O ședință trebuie să dureze între 30 și 40 de minute. Ultimul efort la scripete și gata!
Ipocrizia mea amabilă și prostească se apropia de limita de rezistență psihică. La scripete, cu brațul sănătos în mișcările repetate, sus-jos, mă simțeam ca o maimuță adusă la valoarea de întrebuințare sub cupola circului medical, cu cel mai apropiat spectator al meu lăsat afară, fără bilet de intrare. Nici dresorul nu m-a mai prins vreodată în cușca lui. Până la urmă, gimnastica incidentală nu mi-a afectat doza integrală de libertate, într-o probă de încercare epocală.

decembrie 10, 2014 at 14:59 91 comentarii

Cu mintea-n ghips. (1/2)

Postat de Bască ilie în „Grădina publică”
O întâmplare reală din viața mea autentică. Au trecut mulți ani de-atunci, însă toate detaliile mi-au persistat în memorie vreme îndelungată și n-am cum să uit nici cel mai neînsemnat amănunt. Eram tânăr și liniștit la locul meu de activitate pe viață socialistă, unde acumulasem o vechime de opt ani în câmpul muncii, întrerupți doar de concedii: șapte de odihnă și două medicale, de câte trei zile de suferință de la amigdale. Sănătatea și pofta de mișcare și-au găsit nașul într-o după amiază complicată, într-o sală de sport, rezervată pentru fotbal o dată la două săptămâni. Ajunsesem cu jumătate de oră înainte de programata înlăturare a stâlpilor și plasei de volei aflat în desfășurare. Nu obișnuiam să-mi bag nasul unde fierbe acest sport, însă un impuls nedefinit și-a băgat coada în destinul meu, mi-a făcut parcă din ochi să intru pe teren într-un fel de preîncălzire. În scurt timp, m-a mâncat elanul tineresc și supraînălțat la nivelul plasei de volei, când am executat un smeci de pomină, c-așa-i în volei: am simțit o durere groaznică în umărul drept. M-am lipit de dușumeaua lemnoasă, ca marca de scrisoare, în timp ce văicăreala mea se dădea de ceasul morții și cerea un ajutor nesperat. Instantaneu, ca din parchetul lemnos, a apărut un medic sportiv. A început să-mi cerceteze umărul cu niște mișcări care cereau palme de la mine, dar nu mai aveam decât una disponibilă pentru mutra lui băgăcioasă în durerea vieții mele. Mi-a răsucit umărul cu precizie ortopedică și după câteva secunde a reușit să-mi ia, la propriu, durerea cu mâna. Cum o astfel de bucurie nu vine niciodată singură, băgăciosul m-a băgat în boale de speriat: să merg urgent la spitalul de urgențe. M-am apărat și amăgit zadarnic, arătându-i cum îmi rotesc mâna aproape ca nouă, cu durerea mult diminuată. Sperietoarea medicală vorbea serios: luxație cu lux de amănunte; îmi sărise de pe fix ciolanul cu măciucă din articulația umărului drept, capul humerusului ar fi evadat de la locul lui din omoplat și nu-i exclus să fiu supus unei intervenții chirurgicale de scormonit tendoane de îndreptat la locul lor. Între timp se adunaseră colegii mei de muncă și joacă în timpul liber, transferați, de bună voie și nesiliți de nimeni în noua echipă de jucători la fără frecvență, să mă însoțească de la fotbal la spital. Un coechipier mi-a dus mașina acasă, altul m-a instalat, ca un făcut al ironiei sorții, în mașina lui, luată până atunci în bășcălie de culoare, poreclită de noi „dricul”, iar ceilalți au format în spate o micuță coloană către spitalul de urgență. Un convoi funebru, tânăr și grăbit să ajungă la spital. După spovedania mea spitalicească în fața unui sobor de trei medici și prima înfățișare a umărului beteag la un aparat cu monitor, m-am ales cu a treia bucurie în verdictul de împărtășanie, la alegere: ori operație, ori umărul în ghips. Mi-a sunat apa-n cap ca un trăsnet la alegere între moarte clinică și moarte sigură. Am respins ferm un asemenea grad de libertate; am semnat că sunt de acord numai cu refuzul meu categoric. Ultima soluție de avarie pentru pacientul încăpăținat: să-mi imobilizeze umărul într-un bandaj. Cu o eșarfă din tifon, atârnată pe după gât; la baza ei sprijineam cotul îndoit în unghi drept, lipit de corp. Arătam ca un om aproape întreg: cu trei membre și tifonul mai aproape de piele decât cămașa. Mi-au eliberat o adeverință pentru justificarea și obținerea primei săptămâni din viitorul certificat de concediu medical. Am ieșit bucuros, pe picioarele mele, cu o mână înainte și cealaltă nevăzută de nimeni.
 
La poarta spitalului ne-am organizat o ședință fulger și am hotărât să ne înecăm amarul sportiv într-un vin ghiurghiuliu de la restaurantul preferat. N-am uitat de colegul de cartier care se oferise să-mi parcheze mașina la domiciliu. Lipsa telefoniei mobile nu ne-a împiedicat să-l anunțăm prin intermediul unui agent de circulație, întâlnit în drumul nostru: un coleg l-a rugat să comunice prin stație la sediul lui, de unde colegul nostru a fost sunat la telefonul de-acasă cu parola „știe el unde să vină”.
În drum spre restaurant, coloana autofunebră s-a transformat într-un alai de nuntă, de data asta cu rabla miresei alb 13 cap de serie și dricul negru la coadă, lanternă roșie. Cum să uit prima și ultima dată în viața mea când am băut cu mâna stângă? Am primit ajutor numai la tăiat din farfurie. Din întreg lotul sportiv, eu am fost cel mai lipsit de griji pentru a adoua zi, când începeam primul concediu medical de lungă durată. Întâia noapte de pacoste a insomniei a fost și ultima noapte de război cu bandajul: l-am scos înspre dimineață. Era insuportabil. Mă ținea forțat numai cu fața-n sus, mi-a dat la spinare o amorțeală imposibil de tolerat și în rest aveam o senzație de mâncărime peste tot. Mi s-a făcut un dor nebun de libertate, cu orice preț, într-un somn omenesc. După amiază, colegul de servicu și cartier mi-a adus certificatul medical pe șapte zile. Urma să-mi prelungească stagiul medical ortopedul din policlinică. În ziua limită, soția îmi luase la prima oră un bon de ordine de la triajul policlinicii. M-am aranjat ca-n prima zi de urgență, după ce-am căutat bandajul abandonat prin casă, și-am pornit spre medicul ortoped cu o mânecă scurtă goală și atârnată în aer. După 10 minute de mers pe jos, urc în policlinică la primul etaj și aflu că urmam la rând după persoana postată deja ca aprodul în ușă. Intru la ortoped cu certificatul medical de șapte zile în mână, îl depun pe masa lui; medicul citește numele meu și scoate dintr-un teanc – trimis din vreme de la triaj – fișa mea medicală de policlinică. Mă măsoară din ochi și, cu pixul amenințător în mână, mă întreabă:
-Gips?
-Ghips, zic și eu, instantaneu.
Dezinformare la prima vedere! N-am îndrăznit să-i spun adevărul gol și doar bandajat pe unde n-aveam de gând să-mi scot cămașa. Un amalgam de idei inspirate dintr-o reacție rapidă mi-a sugerat să fug de-acolo cât mai urgent cu putință, să nu-i treacă prin cap vreun plan de control, asortat cu trimiterea mea la operație, din cauza lipsei ghipsului la inventar. Al doilea motiv de timiditate în divulgarea adevărului neghipsat, la pachet instantaneu, a fost poziția pixului din mâna medicului prea hotărât să treacă imediat la prelungirea zilelor mele de libertate, în rândul al doilea din certificatul medical. Ar fi fost nedrept să-i întrerup acțiunea operativă cu fleacuri despre operație, bandaj sau refuzul meu de neînduplecat din dor de ducă de la spitalul de urgență.     
După completarea fișei cu două rânduri necunoscute, la capătul scrisului aproape indescifrabil din certificatul medical, unde bănuiam să fi scris prima prelungire, medicul a trântit bărbătește parafa și m-a anunțat că voi avea încă 23 de zile de la el, în total 30 de zile, dar în prima zi din luna următoare să revin pentru a doua prelungire într-un certificat medical nou. Am ieșit ca din pușcă, am coborât la parter și  m-am îndreptat spre un culoar lung ce ducea la un cabinet stomatologic, față în față cu grupul sanitar unde am intrat și l-am transformat ad-hoc în cabina mea de demachiaj. Am ieșit ca nou, cu patru membre și ambele mâneci scurte ocupate, așa cum îi șade bine omului, liber, în concediu medical fără complicații ghipsate. O singură persoană stătea la rândul stomatologic, pe canapeaua din hol, cu vedere parcă predestinată spre buda în care intri beteag și ieși sănătos tun. Probabil nu m-a observat venind, de la început în lung de linie spre canapeaua de așteptare, cu o mână ascunsă; m-a privit  inevitabil la ieșirea mea din cabina de metamorfozare și nu părea să se minuneze de ceva necurat în mâinile mele. La fel am avut noroc la următoarea demachiere în grupul sanitar să nu fiu depistat pozitiv la numărătoarea membrelor, superioare, din ochii celor aflați în așteptare stomatologică. La ortoped totul mersese ceas identic:
-Gips?
-Ghips.
Pe lângă certificatul nou, medicul ortoped, operativ și hotărât să-și exercite meseria ca la carte, mi-a înmânat o trimitere la policlinica balneologică pentru recuperare, de unde am primit alt certificat medical pe 11 zile pentru 10 grupe zilnice de ședințe (cu excepția duminicii). Aici am fost mai întâi controlat minuțios de o doamnă medic balneolog; mi-a cerut numai să-i arăt cât de repede și înalt pot să ridic mâna dreaptă, apoi mi-a dat o fișă de completat zilnic cu semnăturile personalului medical la patru proceduri: masaj la umăr, două feluri de electrocutare (interferențiale și diadinamice) și gimnastică. Fără toate ședințele efectuate și confirmate de executare, nu primeam ultimul certificat medical. Le-am testat pe toate și m-am oprit numai la masaj. La celelalte am obținut fără dificultate semnătura necesară, pentru tratament la fără frecvență; puterea mea de convingere se confrunta cam de fiecare dată cu criza de timp. În total concediu medical 41 de zile pe muchie. Ulterior, însă, mi-am atras adevăratele complicații, până m-am trezit cu mintea-n ghips și nu numai. :)

decembrie 7, 2014 at 16:37 119 comentarii

Ieșirea din zodia monstrului împăiat

Aniversarea unui sfert de secol de la răsturnarea regimului Ceaușescu coincide, de parcă era programat, cu sfârșitul epocii Iliescu. Și, totodată, cu al „onoarei” partidului său trecut prin numeroase operații de rebrenduire „salvatoare” pe măsura creșterii rapacității sale. Dacă încă n-am isprăvit cu decontul ceaușismului, e pentru că asta nu se putea face fără decontul integral al iliescismului. Nu e vorba numai de păcatele fondatorului ci, mai ales, de roadele crimelor și minciunilor haitei invazioniste prin care s-a instalat regimul corupției, roade otrăvite cu care au fost hrănite două generații. Lucruri dezvăluite în timp dar văzute abia acum în toată amploarea parcursului lor. Ajuns un monstru, cum îl apostrofează până și titularul de onoare, vedem acum partidul salvator de hoți prăbușindu-se sub el însuși, tot în decembrie, după un sfert de secol de impostură, exact înainte s-ajungă un front totalitar. Spre trezirea acestei societăți. Miracolul, dacă se poate spune asta, a fost înfăptuit însă, prin oameni. E efectul unui deceniu de luptă infernală pentru scoaterea statului și mai ales a justiției, din rețelele corupției, război în desfășurare și acum. Fără cei câțiva care nu s-au lăsat învinși de armata și arsenalul uriaș, aparent inepuizabile, ale monstrului și nici chiar de propriile greșeli, n-ar fi fost posibil „miracolul”: victoria a milioane de concetățeni, dintre care mulți nu mai credeau că țara lor va reuși să iasă din sărăcie, înstrăinare și rușine. Am putea respira ușurați dar încă e prea devreme. Premierul e tot în vitrină și, deși a-nceput să semene cu un elefănțel împăiat, tot prin el se taie bonurile de masă…

După o atât de lungă politică a abramburitului, a guvernării în regim permanent de urgență dedicat propășirii castei, a șuntării instituțiilor statului prin manevre aprobate de aceleași instituții prin consemn de partid, odată cu schimbarea de la Cotroceni, s-ar zice c-a venit, în fine, vremea rânduielilor normale. Am putea respira ușurați, dar, repet, e încă prematur să ne bucurăm. Nu să și sperăm. Motivat! Nu atât la ce ar trebui schimbat de noul președinte (mult prea dependent de o încropeală politică înrudită primar cu familia monstrului) ci apreciind, în perspectivă, circumstanțele victoriei sale. Evaluând maturitatea surprinzătoare a unui electorat care, odată cu votul, și-a clamat și așteptările. Mult peste ale altor alegeri. De aceea, amendarea instantanee a intenției (chiar zvon fiind!) noului decident în ajunul instalării sale la Cotroceni de a-și mobila cancelaria cu figuri compromise e un semnal pozitiv. Pe de o parte, arată că electoratul care l-a investit cu încredere nu e dispus să accepte dublul limbaj, pe de alta, ar putea fi și un ajutor dat noului președinte, oferindu-i motivația eliberării de sub unele restricții partinice păguboase (în măsura în care el însuși ar vrea acest lucru)

decembrie 1, 2014 at 11:22 136 comentarii

Dormi liniștit! Pentru tine, Ghe. Ursu, I.P. Culianu, C.Panait… – cu dosare spălate de primenitele SIE și SRI – magistrații reformați de SIE/SRI șterg cu eroism urmele criminale în statul de drepți! (2/5)

  Postat de Bască ilie în „Grădina publică”

3. Judecătorul militar G. Gunescu: „începând cu anul 1990 nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză”.  
Motivarea unei hotărâri poate fi detectorul de minciuni judecătorești, iar în unele cazuri este proba indubitabilă a prostiei magistratului. Aveți ocazia să vedeți o astfel de probă monumentală, stridentă, ușor de remarcat. Magistratul are obligația să expună considerentele care au condus la o anume soluționare a cauzei, să explice prin ce raționament a ajuns la concluzia din rezoluție sau din dispozitivul hotărârii. Numai prostia îl ajută să se facă de tot râsul magistraturii, când una motivează, dar concluzionează contrariul. E la fel de strigător la cer să prezinți argumentele meteorologice specifice cerului senin și să ai tupeul să-ți imaginezi că astfel ai demonstrat convingător de ce ne aflăm în ploaie torențială. Rolul motivării este să convingă partea interesată de buna-credință și competența profesională ale magistratului onest, independent și supus numai legii. Altfel, în loc de domnia legii, reaua-credință are altă explicație, după norme nescrise, inclusiv legea tăcerii magistraților acoperiți și comandați. Domnia prostiei după legea junglei n-are limite.
În toate dosarele legate de moartea disidentului Gheorge Ursu (17 nov. 1985), singurul aspect asupra căruia nu există divergențe sau interpretării contradictorii este termenul de prescripție a răspunderii penale (prescripția specială): 22 de ani și 6 luni (o dată și jumătate prescripția generală de 15 ani, indiferent de încadrarea juridică faptelor). Cu alte cuvinte, problema de aritmetică elementară la care s-a redus cazul Ghe. Ursu, nu a fost perioada de timp în care legea penală îi permite statului român să-i urmărească și să-i condamne pe criminali, ci doar de când anume a început numărătoarea inversă a celor 22,5 ani. Începutul și sfârșitul, capul și coada perioadei de 22,5 ani.
În sentința nr. 27 din 16.10.2013 a Tribunalului Militar Teritorial București,  [soluționarea plângerii lui Andrei Ursu împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 179/P/2012 din 21.01.2013 (emisă de parchetul de pe lângă Tribunalul (civil) București], magistratul militar col. Gabriel Gunescu a motivat la pct. 4.3:  „începând cu anul 1990 nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză”. Carevasăzică,  admite existența unui impediment în demararea cercetării penale până în 1990, dar „începând cu anul 1990” – gata! – „nu mai există nicio justificare”; din același an crucial acceptă să înceapă libertatea sistemului judiciar și numărătoarea inversă. Întrucât colonelul timid n-are niciun căpătâi, adică n-a specificat din ce dată a anului 1990 a dedus că Iliescu și FSN-ul ne-au dat liber la justiție pe pâine, socoteala pornește de la 01.01.1990, extremitate în avantajul magistralului care a tras militărește de timp înapoi cu mânie, ca să expire cât mai repede termenul de prescripție și să exclame satisfăcut: „Gata, am scăpat și noi și statul de grija urmăririi penale a criminalilor!” După acest calcul provizoriu, perioada de 22,5 ani ar fi expirat la 30 iunie 2012. N-avem nici noi de ce să cădem în extremitatea naivității de cea mai joasă speță și să nu observăm că aceeași armată e cu noi din 1990 încoace, blochează înfăptuirea justiției cu plata în avans ca-n orice instituție a prostituției, fie prin aceleași cadre, fie prin aceeași unitate de comandă. Tot armata de meseriași într-ale tergiversării de peste 20 de ani se bucură de ultima salvă de tun, trasă în disperare cu ghiuleaua prescripției. În episodul următor veți vedea indiciile continuării mascaradei, în ciuda actului eroic al procurorului general, Tiberiu Nițu, de a acorda o șansă ordinii de drept și justiției în care se zbate Andrei Ursu: oferta Nițu e doar aparența unui nou început – în istoria judiciară postdecembristă – împotriva mentalității păstrate de aceeași armată a instinctului de consevare al speciei.
De reținut: judecătorul Gunescu nu scrie nicăieri în motivare unde-i capul, nici unde-i coada, nici faptul că procurorul de ședință (proc. militar col Octavian Opriș) a susținut în fața sa aceeași perioadă curgătoare a celor 22,5 ani, între 01.01.1990-30.06.2012. (presa a relatat dezbaterea din sala de ședință- vezi ultimul link).
Niciun judecător normal la cap n-are cum să cerceteze și să motiveze concluzia îndeplinirii sau neîndeplinirii unui termen de prescripție, fără să menționeze expres de când și până când a luat în calcul termenul verificat. Și această manufactură deconspiratoare întărește valoarea de unicat a lucrăturii de comandă.          
4. Ghici ghicitoarea colonelului Gunescu! Ce termen a ales: T1, T2 sau T3?   
T1=1985 +22,5 ani = 17.05.2008 (pornind de la data omorului 17.11.1985)
T2=1990 +22,5 ani = 30.06.2012 (de la 01.01.1990 – conf. motivare Gunescu)
T3=1992 +22,5 ani =01.04.2015  (de la 01.10.1992 – conf. dec. ICCJ- episodul 1)
Oricare cititor cu scaunul la cap poate să vadă că judecătorul colonel are probleme cu scaunul, întrucât a susținut T2 în motivare, dar în concluzie a ales de fapt T1.  
Cum și de ce a fost posibilă o asemenea mizerie? Cu iuțeală de mâini murdare, în scopul precizat la pct. 1 din episodul precedent (AICI) [Magistrații acoperiți de legea junglei l-au tâlhărit pe Andrei Ursu ca-n codru.]  În același punct 4.3 din sentința  motivată (pag 8), după fraza „începând cu anul 1990 nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză”, colonelul magistrat Gabriel Gunescu pierde capătul de start și uzul raționamentului inițial, sare subit de la T2 înapoi în timp, la T1, afirmînd că rezoluția Tribunalului (civil) București este „temeinică și legală” (AICI) Și-a abandonat motivarea și a menținut rezoluția (atacată în plângerea lui Andrei Ursu) nr. 179/2012 din 21.01.2013, întocmită de procuror criminalist Ruxandra Ionescu (Parchetul de pe lângă Tribunalul București) cu T1: „Față de cele expuse, în cauză s-a împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale de 22 ani și 6 luni […] la data de 17.05.2008” (pag 3, final- AICI)
Parafrazând fraza roșie din motivarea colonelului Gunescu, prin menținerea rezoluției date de criminalista revoluționară de la Tribunal (civil), aceeași armată e cu noi, altfel:     
„începând cu data morții lui Ghe. Ursu -17 nov 1985 – nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză” – QED. 
Judecătorul militar a evitat ridicolul T2, fiindcă nu-i ieșea comanda nici cu socoteala asta; a nimerit în alt ridicol mai mare, T1 (contrazis în motivarea roșie, ca impediment până în 1990). Un judecător ca pâinea caldă cea de toate zilele înfăptuirii justiției. La asemenea nivel de judecată, nu mai contează un banc în plus.
Banc! Judecătorul militar colonel magistrat Gabriel Gunescu a fost trimis de soție să cumpere o pâine cât mai proaspătă; nu caldă, fierbinte să fie. Ordinul soției nerăbdătoare: să vină repede, până încălzește ea ciulamaua medicinală cu măsline de orbete. Colonelul întârzie peste jumătate de oră. Soția nervoasă îl sună, îl întreabă dacă a cumpărat pâinea și de ce nu mai ajunge acasă.     
-Sunt la colțul blocului, tocmai mă apropii de intrarea în scară. Pâinea-i fierbinte-fierbinte, de la brutăria din colț. Am intrat acum în bloc. 
- Hai odată, mor de foame! Ai grijă, să nu-ți topească punga și s-o pierzi. 
Judecătorul intră în apartament, soția se repede la pungă, scoate pâinea și rămâne înmărmurită. Pâinea, veche de vreo 5 zile, tare ca piatra.
-Ce-i asta, îți bați joc de mine?    
- Da, de unde (?) Nici nu știi cât am insistat la vânzătoare să caute una cât mai veche, scăpată cumva pe sub vreun raft. De asta am întârziat, dar până la urmă am avut noroc.
Explicație în loc de morală. Pe vremea executatului, fabricile de pâine erau supravegheate de organe: pâinile scoase din cuptor erau depozitate mai multe zile, să se învechească înainte de vânzare. Așa se cumpărau în cantități mai mici, raționale. 
Mentalitatea magistratului de rit vechi a anunțat prospătura de calcul T2, dar a scos de sub raft termenul T1, mai vechi cu peste 4 ani.
5. Cu imprescriptibilitatea, Monica Macovei și CCR le-au dat peste cap (planul) 
Legea nr. 27/2012 – concepută, promovată și susținută de Monica Macovei – a prevăzut ca prescripția să nu mai înlăture răspunderea penală (idem executarea pedepsei) în cazul infracțiunilor de omor (și altele intenționate urmate cu moartea victimei) pentru care termenul de prescripție, socotit după Codul penal vechi, nu s-a împlinit până la 23.03.2012. Autorii omorului, coautorii, complicii și instigatorii pot fi urmăriți și condamnați fără limită de timp, toată viața lor. Întrucât în ambele modalități, termenele T2 (de încercare prostească) și T3 (corect determinat) s-ar fi împlinit oricum ulterior datei de 23.03.2012, când a intrat în vigoare Legea Macovei (T2=30.06.2012 sau T3=01.04.2015), infracțiunea de omor în cazul Ghe. Ursu a devenit imprescriptibilă în temeiul Legii nr. 27/2012. (articolele echivalente din noul Cod penal au fost modificate și completate corespunzător). De aici rezultă de ce tunul judecătorului militar col. Gabriel Gunescu a bătut în retragere după ce a realizat să nici așa nu-i iese pasiența, și-a abandonat propria motivare și a scos pe tarabă vechitura T1 (pe care același Gunescu tocmai o combătuse în pas de defilare sincron cu procurorul de ședință Octavian Opriș). După pronunțarea sentinței de pomină nr. 27 din 16.10.2013, am semnalat această cotitură din motivare (în postarea „Atenție la CCR!…” din 19 nov 2013), înainte de pronunțarea deciziei CCR nr. 511/12.12.2013 și cu mult timp înainte să apară motivarea sentinței (Andrei Ursu a primit-o abia în toamna 2014). CCR s-a pronunțat după mai multe termene în amânare. [a) 24 sept 2013; b) 15 oct 2013; c) 21 nov 2013; d) 12 dec 2013 (vizibile direct în partea introductivă a deciziei CCR nr. 511/12.12.2013- AICI)] Nu era dificil de dedus că armata de magistrați – din și de pe lângă Tribunalul Militar – va adapta motivarea sentinței după decizia CCR. Deja aveau bătaia tunului prescripției cu ochii pe CCR ca pe butelie și mizau pe hăcuirea legii Macovei, implicit revenirea la prescripția salvatoare pentru criminali&acoliții lor și respectiv protectorii lor din magistratură și politică. Pronunțarea sentinței Gunescu a fost amânată de la 09 oct 2013, cu o săptămână, la 16 oct 2013 (exact a doua zi după termenul CCR de la litera b). După pronunțare, au mizat pe soluționarea viceversa la CCR. Ghinion! Decizie istorică! Au avut semnale sau n-au crezut în întorsătura jurisprudenței CCR.
Astfel se mai menține deschisă calea accesului la justiție nu doar pentru Andrei Ursu.
Fără Legea Macovei și decizia CCR 511/2013, nici termenul corect calculat (T3) n-ar mai fi ajutat la nimic până la împlinirea prescripției peste 5 luni (01.04.2015), fiindcă oricum timpul rămas ar fi fost prea scurt pentru obținerea unei condamnări.
În postarea din grădină „Atenție la CCR!…”, la pct  3- „O mică scânteie se va dovedi un fitil aprins în toată regula” – (inclusiv linkul cu știrea de presă – AICI), am menționat nu doar neinspirata alegere a colonelului glumeț (termenul T2) ci și adaptarea previzibilă a motivării din mers spre culmea judecății la comandă:
“Chiar dacă judecătorul militar Glumescu își va adapta motivarea hotărârii la soluția ordonată în curând de CCR, gafa rămâne și face de toată rușinea, transparentă, conspirația Parchetului Militar și protejarea slugarnică a maiorului Securității. Niciun pic de rușine, însă, mai presus de legea în vigoare! Lucrează pe sub robă numai cu legea favorizării infractorului”.           
 
Întregul sistemului judiciar trebuie privit dintr-un unghi de referință ca un poliedru cu o multitudine de fețe cu luminozitate diferită, după aceeași unitate de măsură: candela independenței. Doar câteva fețe sunt mai strălucitoare (DNA, ICCJ-secția penală), altele parțial luminate (CAB); celelalte fețe rămân întunecate și nevăzute (diametral opuse punctului de referință). Fiecare față tinde să le atragă pe celelalte din vecinătate în gradul propriu de luminozitate, să le aducă în ordinul de mărime preferat și la același numitor comun (care-pe care: fie prin extinderea razelor luminoase ale independenței, fie prin reversibilitatea spre întunericul dependenței de comandă).
Încerc să focalizez aparența și polivalența multiplelor fețe ale întregului sistem judiciar de supraviețuire în confruntarea permanentă dintre lumini și umbre.

noiembrie 30, 2014 at 17:06 97 comentarii

Sângele oligarhic apă doctrinară nu se face

Ciocnirea celor două fake-uri doctrinare autohtone are de-acum o tentă tragicomică. Apărându-și valoarea, nici măcar declarată pe propria răspundere darmite dovedită, combatanții de ambele părți par a avea o autenticitate de tipul celei regale a majestăților lor din Turnișorul Sibiului sau Costeștiul clanurilor. Domni serioși, care se iau în serios, de pe dreapta, au declarat stânga ca fiind spațiul politic al celor mai reprobabile vicii umane și sociale. Ceva confirmat, putem spune cu convingere privind spre grozăviile social-democraților băștinași! Dar ce să zicem când, privind în partea ailaltă, cea zis liberală, dăm de frații lor de sânge? Fiindcă sângele oligarhic apă doctrinară nu se face cu toate sloganele comuniste schimbate pe unele mai profitabile, capitaliste. „Stânga” d-lor se poate chema oricum, preferabil marțea proștilor, dar asta n-are nimic cu doctrina si cu politica normală de stânga. E o caricatură. Iar când auto-declarata dreaptă se încaieră cu auto-proclamata stângă preluându-i stilul gregar, e tot o caricatură. Din aceeași ligă. A vorbelor fără fapte.
Ăsta e și motivul încrederii populare, a poliței în alb cu care a fost investit noul venit, ieșit victorios din lupta caricaturală a combatanților dușmani, de aceeași stirpe și cu aceleași năravuri. Problema e că noul președinte reprezintă unul din cele două fronturi, cel auto-proclamat de dreapta (al „marelui partid liberal”, vorba unui buldog.) Și că e dependent, dacă nu de baroni, cu siguranță de liberalii de carton cu a căror susținere a ajuns la Cotroceni. Ajutat enorm de justiția angrenată într-un proces accelerat de curățare a mizeriei politice adunate de pe ambele fronturi, ar avea șanse mari să pună pe roate o politică a faptelor dar asta nu e suficient. Pentru o „altfel de politică” e nevoie și de o lustrație a gradelor din partid, pe cât posibil eliminând criteriul obedienței. Pentru că pe frontul ciolaniadei frățești tradiționale, călită prin atâtea războaie electorale, armele dreptei s-au dovedit, de regulă, murdare ca și ale stângii. Auzind de „altfel de politică” e suficient să-l văd pe dl Mihalache, strategul PNL de la dreapta noului președinte, ca să-mi aduc aminte de munculița lui plină de zel din abominabila „campanie integrată online”, când era unul din dirijorii militanților anonimi angajați în departamentul de reacție rapidă pentru Crin Antonescu. Despre tehnicile de lucru și organizarea muncii în departamentele de reacție rapidă ale partidelor, de stânga ca și de dreapta, aici. Iar despre sursa joburilor murdare autohtone, aici

noiembrie 23, 2014 at 15:53 173 comentarii

Older Posts


Arhive

Categorii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,747 other followers

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 736,300 hits

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,747 other followers

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,747 other followers

%d bloggers like this: