Martie în Israel (5)

Ploi cu filtru

O oră de ceartă. Subiectul, înţeleg, e supărarea lui Yael pe maică-sa din pricină că nu ştie să organizeze un program de vacanţă. Ochii albaştri ai lui Yael se-ngusteză, se-ntunecă, aruncă fulgere. “Hr”-urile se rostogolesc torenţial odată cu vorbirea ei încărcată de furie copilărească, parcă în acord cu vremea de afară. Ar trebui să intervin, mă simt cam prost, dar îl văd pe Leon complet detaşat jucându-se la calculator, aşa că aştept cu răbdare. Să fiu sinceră desfăşurarea disputei mă fascinează. E un conflict în care nu se face nici cea mai mică încercare de a găsi o cale de încheiere. Dimpotrivă. Miriam pare obosită, dar nu se lasă. Cu ochii de un albastru intens strălucind pe faţa ei creolă, îngustă, încadrată de plete lungi buclate, de culoare închisă, Yael se mişcă de ici colo, gesticulând plină de energie. Ea însăşi e un spectacol. Mică de statură, subţire, cu un timbru vocii mai plin decât al lui Miriam, e surprinzător de autoritară. Stăpână pe situaţie, fără să ridice niciun pic vocea. În fine, îşi adună săgeţile sprîncenelor negre într-o încruntătură caracteristică, îşi scutură semeaţă pletele şi cu geanta pe umăr se îndreaptă spre uşă. Leon ne aşteaptă deja acolo cu cheile-n mână. Miriam îşi ia la repezeală haina de un roşu cam decolorat în privirile dezaprobatoare ale fiică-si. Pe drum amabilităţile se reiau, dar pe un ton ceva mai potolit. Mergem spre Akko. Un loc cu o istorie fabuloasă, un spaţiu care a supravieţuit multor războaie, acum un orăşel  paşnic. Yael  mă pune-n temă cu câte ceva  despre cetatea cruciaţilor. Plouă. Miriam crede că nici n-o să ne dăm jos din maşină. Timpul se schimbă de la un minut la altul, însă. Ploaie în rafale, vânt, apoi un petec de soare. Leon opreşte brusc maşina. Doi soldaţi care patrulează pe şosea, ne cer actele. Leon se conformează. Plecăm mai departe. Yael îşi apostrofează mama. Miriam izbucneşte-n râs.
- Auzi ce zice, că ne-au oprit din cauza vechiturii ăsteia decolorate de pe mine. Yael se uită la mine şi confirmă. Da, de-aia ne-au oprit. S-au enervat când au văzut rujdura aia de haină pe maică-sa. După ce se mai potoleşte din râs, Miriam recunoaşte că de obicei căpăţâna blondă şi cu puţină chelie a lui Leon garantează din mers oricărei patrule, fără să mai fie nevoie de acte, că e evreu sută la sută. N-apucăm să ne înveselim că un nou filtru ne ţine câteva minute pe loc în şirul de maşini luate la control. Sperăm să ajungem, totuşi, să vedem ceva, măcar, din anticul port fenician de la Akko. La kibutzul de lângă graniţa cu Libanul, unde Leon ar fi vrut să ne arate locul lui de muncă, e limpede că n-o să reuşim: un nou filtru ne opreşte la control aproape de intrarea în Akko. Asta se întâmplă de fiecare dată când are loc un atentat ca acela din seara trecută. Adică mai tot timpul, spune Leon.
stock-photo-panoramic-colorful-view-on-the-old-city-of-akko-israel-100240004Nu-mi amintesc mare lucru din ce am vizitat atunci pe o ploaie măruntă şi neprietenoasă. Valurile de culoare întunecată care se izbeau de chei, cetatea medievală a cruciaţilor prin care ne-am învârtit cam zgribuliţi, bazarul arab aglomerat, plin de mărfuri nu prea îmbietoare, restaurantul, tot arab, în care am mâncat ceva foarte condimentat. Şi pe Yael o revăd, după ce se căţărase pe ziduri şi alergase pe chei, ţinând-o cu tandreţe pe maică-sa de umeri în drum spre maşină.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

iulie 28, 2014 at 12:40 Scrie un comentariu

Martie în Israel (4)

Vreme şi mai rea

… Ieşisem din Sibiu, ne apropiam de Răşinari. Un drum luminos printre dealurile cu căsuţe ascunse prin livezi şi vii care alergau parcă spre munţii albăstrii  din zare. Instantaneu, peisajul se transformă într-unul  înzăpezit…
galilee  1 Cop…Unde sunt? Mă trezesc, direct din vis, cam buimacă. Sar din pat. Deschid ferestrele larg. Dealurile Galileii se decupează limpede în lumina cam mohorâtă a zorilor. Ce furtună! Fulgere şi tunete până spre dimineaţă, îmi spune Miriam care-şi bea, ca de obicei, cafeaua dis-de dimineaţă în bucătărie, ascultând ştirile.
- Probabil ai adormit cu gândul acasă la ai tăi, e de părere Miriam. Îmi pune cafea caldă-n ceaşcă. Yael o să fie tare încântată că ai dormit bine, adaugă.
- E tare drăguţă, îi spun. Miriam nu pare s-o aprecieze la fel. Aseară Yael îmi pusese la dispoziţie camera ei. Ea urma să doarmă pe canapeaua din salon. Oricum poimâine se-ntoarce în tabără. Îşi scosese din sertare şi din dulap câteva obiecte personale şi haine şi le aruncase într-o sacoşă. ”Poţi să-ţi pui lucrurile aici” mă invitase apoi, în vreme ce punea o casetă cu muzică. Îmi place? Da, îi spun, îmi place. Cine cântă? Cu aceeaşi gravitate, serioasă, Yael îmi povesteşte ceva despre cântăreaţa respectivă. Aha. Tare plăcută strădania ei de a mă face să mă simt în largul meu. Ca şi disponibilitatea ei şi siguranţa de sine cu care îmi explică tot ce crede ea că m-ar interesa. O vioiciune tonică contrară stării de nelinişte a lui Miriam. Şi o gestică expresivă, o graţie naturală de care nu părea că-şi dă seama. Deschisese un sertar cu cărţi de călătorie, ghiduri şi casete. Mica ei comoară. Mi le prezentă amănunţit pe fiecare. Apoi alt sertar: agrafe de păr, brăţări, clipsuri. “Uite, foloseşte de aici ce vrei”.
- Da, oftează Miriam. Aşa era şi la şcoală şi acum. Se simte foarte bine cu prietenii. Mai bine decât cu familia. Şi în armată se bagă-n toate. Îi place să meargă-n misiuni, să conducă grupuri. Acuma a terminat un curs de cartografie şi e mare specialistă, mai spune nu prea încântată Miriam. Pune pe masă pâine, pastă de năut, humus, lămâie, ulei de măsline şi pătrunjel. Pe urmă desface şi o cutie cu thina. Ne apucăm să pregătim sandvişurile pentru mai târziu. O să mergem pe undeva, chiar dacă e vreme închisă. Sporovăim. Vremea se va înrăutăţi în continuare, ne anunţă radioul în încheierea orei de ştiri în limba română. Din cauza ploii de azi noapte şoseaua de la Marea Moartă e sub apă şi circulaţia oprită. Miriam nu-şi aminteşte să fi avut o asemenea lună martie vreodată. Ghinion. Sandvişurile sunt gata. O să mai luăm cu noi şi fructe. Din fereastra bucătăriei se vede versantul dinspre nord al muntelui Carmel cu panorama îndepărtată a unui părţi din Haifa dominată de un turn uriaş. Universitatea Haifa. O construcţie tâmpită, decretează Miriam. Tot timpul studenţii trebuie să se fâţâie cu liftul în sus şi în jos.
- Auzi ce zic ăştia, interceptează ea încă o ştire radio în ivrit: “Pe muntele Har Homa din Ierusalim utilaje de construit, armată, maşini, ciocniri cu arabii”.
La masă îşi face loc Leon.
- Să vezi ce va urma de aici! Miriam de acum intră-n agitaţie. Destins, cu un zâmbet uşor ironic îşi toarnă o ceaşcă de cafea.
- Ăsta-i Leon, se plânge Miriam.Vrea să crezi că e grozav şi că nu-i pasă. În realitate se consumă la fel ca mine.
Leon n-o contrazice.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

iulie 27, 2014 at 14:30 7 comentarii

Martie în Israel (3)

Vreme rea

Tineri în uniforme kaki, băieţi şi fete, o parte dintre ei, cu arme. Pe un umăr, în epolet, au prinsă boneta. Îi vezi pretutindeni. În autobuze, pe străzi, în pieţe, muzee. De obicei în grup, par a fi în permanentă misiune. Yael e şi ea în armată. De vreo şapte luni de când a terminat liceul. Peste un an şi cinci luni o să se înscrie la facultate. Nu înainte de a vizita şi alte părţi ale lumii: India, Tibet şi mai vede ea pe unde. N-a fost decât în Anglia, imediat ce-a isprăvit cu şcoala. Zece zile la Londra împreună cu o colegă. Miriam se enervează şi acum cînd îşi aduce aminte. Nu, n-o finanţase “asta ar mai fi trebuit! ” Leon, da, îi dăduse ceva, dar nu pentru călătorie, ci aşa, un mic supliment. Când vrea ceva fata asta nu-i mai scoate nimeni din cap, bombăne Miriam în timp ce pregăteşte masa de vineri seara. Cu ce bani se plimbase? Bani? Bani avea din vacanţe de când se angaja la Kirion ca vânzătoare la bombonerie. O să-mi arate unde, zilele următoare, îmi spune cu mândrie Yael făcându-se că n-aude bombănelile maică-si. La Londra? I-a plăcut şi nu prea. “Bad weather. Bad”… Yael se opreşte cu ochii la televizor: ”Un soldat israelian împuşcat la graniţa cu Libanul”. O provocare, spune Leon. O provocare, spun şi crainicii de pe posturi. Dezbateri la cald. Revoltă generală. Se aude un tunet. Prin ferestrele fumurii, fulgerul doar se ghiceşte. Începe Sabatul. Ora aprinderii lumânărilor de vineri seara se anunţă-n mass-media în tot Israelul. E trecută şi-n calendare. Ostilităţile dintre Miriam şi Yael încetează aproape complet pe durata ceremoniei kiddush de la cină, unul din comandamentele legate de primirea zilei sfinte a sabatului (Shabath Kodesh în ivrit).
Miriam aprinde cele două lumânări din sfeşnicele de pe masă. Cu o kippa albă-n cap (pe care o pune numai în ocazii de astea, îmi precizează Miriam) după ce ne-am aşezat toţi la masă, Leon citeşte rugăciunea de binecuvântare a casei şi a mesei, de rememorare a Creaţiei şi de mulţumire pentru darul Sabatului. O masă mai specială decât în restul săptămânii, deşi simplă şi frugală: salate, peşte, brânzeturi, fructe. După ce încheie rugăciunea, Leon bea o înghiţitură dintr-un pahar cu vin roşu de Carmel din care beau câte puţin Miriam şi la urmă,Yael. Eu am un pahar separat plin cu acelaşi vin bun de Carmel, dens, cu aromă puternică de stafide. Simplu şi plăcut ceremonial! Pe cât de firesc li se pare lor pe atât de mult mă surprinde pe mine, venită dintr-o lume cu alt fel de rânduieli religioase (atunci când se ţin ca atare). Mai ales că acum, respectarea oficială a acestei străvechi tradiţii israeliene are loc “acasă” în propria ţară, într-un stat modern, cu o democraţie autentică. Îmi imaginez cum, în fiecare casă de evreu, la aceeaşi oră, în fiecare vineri seara, de sute de ani, are loc aceeaşi celebrare.
După masă ne reconectăm la ştiri. Reîncepe şi ciorovăiala dintre Miriam şi Yael. Cam surprinsă la început, încep treptat să mă obişnuiesc. Ba mai mult, să privesc spectacolul cu curiozitate şi înţelegere. Şi afecţiune. Deopotrivă pentru mamă şi pentru fiică. “Asta la noi înseamna comunicare”. Leon intervine din când în când ironizându-le delicat, când pe una, când pe cealaltă.
- În ţara asta se respectă o grămadă de reguli cu sfinţenie, care n-au nimic cu respectul şi nici cu sfinţenia, spune Leon. Disting în tonul lui o nuanţă de dezaprobare resemnată. Nu, nu legat de disputele care continuă în casă, ci de ceea ce-mi povesteşte cu un ochi la ştirile de la televizor. Tora nu-ngăduie nici să aprinzi focul la aragaz ca să-ţi încălzeşti mâncarea. “Prejudecăţi. Bigotism care nu face bine. Festivalul Sabatului” conchide ironic. Bombăneala lui Leon nu reuşeşte să-mi anihileze impresia plăcută a mesei. Leon exagerează, spune Miriam. Fără Talmud păstrarea legilor evreieşti transmise din generaţie în generaţie ar fi fost afectată conservarea spiritului iudaic. Iar din Tora, adică “ştiinţa religiei” pe lângă cele cinci cărţi ale lui Moise, istoriile profeţilor, scrierile, mai fac parte şi…
- Fata asta este foarte specială, schimbă registrul Leon privind-o pe Yael care, de vreo jumătate de oră, se întrerupsese din discuţiile cu Miriam ca să vorbească cu prietenii, pe mobil. De luni până vineri la prânz, Yael e într-o tabără militară de instrucţie. Sfârşitul de săptămână îl petrece acasă. Acuma se pregăteşte să se întâlnească cu prietenii. “E nebună” se revoltă Miriam. “Uită-te ce furtuna e afară.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

iulie 26, 2014 at 10:09 19 comentarii

Martie în Israel (2)

Breaking news, permanent news

Ora şapte dimineaţa, ştirile în limba română: masacru în Hebron, terorişti arabi au atacat în cursul nopţii nopţii… Cu aparatul de radio deschis, Miriam pregăteşte micul dejun: salată de avocado cu ceapă, ulei de măsline, ouă fierte şi lămâie. Încep să-mi dau seama că Miriam e ceea ce se cheamă, nu prea elegant, “speriată de bombe”. În general, ştiu ce se petrece aici, îi spun. Asta e situaţia. Dacă stai permanent cu spaima-n suflet fără să poţi interveni cumva pozitiv, nu-ţi faci doar rău?… Poate-l şi atragi! Miriam îmi întinde o felioară de pâine gata unsă. “Asta e teorie”. Şi ea ar gândi la fel dacă ar fi în locul meu. “Realitatea de zi cu zi, însă, te face”
- Ohhh, se porneşte Yael, dând buzna şi îndreptând spre maică-sa un tir torenţial într-o limbă zgrunţuroasă care pare a fi cu totul alta decât cea vorbită de părinţii ei. Am înţeles mai-nainte să-mi traducă. Dacă o să fac imprudenţa să o ascult pe maică-sa, mă avertizează Yael, o să-mi fac praf toată vacanţa. E mai rău ca o bombă.
- Aşa-i, zâmbeşte Miriam cu un fel de haz resemnat. Astea-s discuţiile obişnuite de la noi în casă. Când îşi dă ea drumul…
- O să te ţină-n casă, toată ziua, la radio şi la televizor, continuă Yael. Îşi soarbe cafeaua şi dispare.
- Exagerează, se-ncruntă puţintel jignită Miriam.Uite, azi o să ne plimbăm pe aici, prin Kiriat Bialik, o să te duc pe la magazine, pe nişte străduţe liniştite, în parc şi…
Miriam se repede şi dă radioul mai tare. Ora opt. Alte ştiri. De data asta în ivrit. Pe faţa ei citesc că sunt tot “breaking”. Nu mai spune nimic, însă. Dacă vine Leon mai repede acasă cum a promis, o să mergem la mall, la Kirion. “Doar n-o să stăm tot timpul în casă”.
Palmierii sunt feminini şi masculini, îmi explică Leon, într-o românească greoaie cu multe “asta nu ştiu cum se spune. Leon are un fel special de a glumi, mai rar întâlnit: cu bunătate. Dacă n-aş şti că e microbiolog specializat în prepararea de membrane pentru filtrarea virusurilor şi în general bun cunoscător al ştiinţelor naturii şi istoriei, aş fi zis că şi asta e o glumă. Şi aşa nu sunt sigură că nu e vorba de o poantă. Aici, în “kiria”, orăşelele satelit de lîngă Haifa, s-au transplantat doar palmieri feminini peste tot: pe marginile şoselelor, în interiorul fiecărui rond cu flori, parcuri, grădini. Motivul, înţeleg, e că palmierii masculini sunt alergeni. Niciun un şantier din Israel nu sacrifică vreun arbore, mai aflu de la Leon. La nevoie e scos şi transplantat în altă parte. Roşcovi, acaccia, foioase cu ace lungi ca nişte sălcioare pline de ciorchini cu globuri gălbui, pomi complet desfrunziţi cu ramurile albicioase încărcate cu flori de un roşu aprins. Primarului din Kiriat Bialik îi plac tare florile, adaugă Miriam. Era sigură că luase-n seamă rugămintea ei de anul trecut de a pune şi panseluţe. Pentrucă ici colo, încă de la începutul lui februarie, le zărise, catifelate, multicolore şi vesele prin ronduri ori pe marginea aleilor. “O să mergem şi la Haifa“, mă asigură Miriam cu un oftat. Nu de mult când făcuse un drum mai lung cu treburi acolo, nimerise într-o piaţă plină de ambulanţe şi maşini ale poliţiei. Băiatul unor prieteni de familie, student la Tehnion, ieşise de la cursuri şi îşi găsise sfârşitul atunci în piaţă. Aflase mai târziu, după ce ajunsese acasă. De atunci şi splendida Haifa îşi pierdu farmecul pentru Miriam. Se iluzionase că oraşul ăsta e mai protejat de atentate decât restul ţării, poate din pricina mulţimii de localnici arabi. Muriseră şi dintre ei atunci. Acum trebuia să meargă la Haifa, avea o problemă legată de nişte acte. Ceva ce nu mai putea fi amânat.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

 

iulie 25, 2014 at 09:58 10 comentarii

Martie în Israel (1)

Shalom!

… Sfârşit de ianuarie 1997. Ore în şir de aşteptare pe un ger cumplit la ambasada israeliană din Bucureşti pentru viză, mai întâi la o demarcaţie trasată ca o barieră de aşteptare chiar în stradă, (”a Plantelor” dacă-mi aduc bine aminte) apoi la poartă, pe urmă în interiorul clădirii… Mai fusesem cu o zi în urmă aici, şi, după o lungă aşteptare aflasem că sunt reprogramată, nu mai ţin minte care fusese motivul… Kilometri de tropăială pe cei câţiva metri la dispoziţie, de alunecat când şi când, pentru înviorare, pe gheţuşurile din preajmă, fără să simt că mă-ncălzesc, plictisită şi obosită inclusiv din pricina stării de nemulţumire a celor cu care am petrecut în aşteptare acele ore lungi!… Mai că-mi venea să renunţ… “Nu, n-am renunţat, până la urmă s-a rezolvat”, îi povestisem la telefon, a doua zi, lui Miriam, prietena din copilărie care mă invitase pentru o lună în Israel. “A fost bine că n-am ştiut dinainte prin câte filtre trebuia să trec, câte drumuri, câte ore de aşteptare şi, mai ales, că vor fi nişte zile cumplit de îngheţate“.
Gerul nu cedase deloc nici în luna următoare, nici în prima zi de martie când mă urcasem în avion, îmbrăcată de iarnă, cu destinaţia Tel-Aviv. Pe lângă frig, probabil şi semiîntunericul în care pornisem în călătorie, lumina slabă ducând cu gândul mai curând la un oraş sub camuflaj decât la o capitală europeană, să fi fost explicaţia pentru fizionomiile nicidecum zâmbitoare ale celor pe care-i vedeam în preajmă. La asta aveam să mă gândesc mai târziu, după ce am aterizat în spaţiul cald, animat, scăldat în lumină, al aeroportului Ben Gurion, unde mă aştepta Miriam. Sosită dintr-o iarnă îngheţată şi deprimantă într-un loc plin de lumină şi culoare ziua ca şi noaptea, era normal să mă simt puţin copleşită. La două ore şi jumătate de la decolarea avionului din ţara întunecoasă încă lipsită de repere şi de orizont care era România atunci, ajunsesem într-un loc debordând de viaţă. Atmosfera tinerească, vitalitatea şi energia aveam să le întâlnesc pe tot parcursul lunii martie pe care am petrecut-o acolo, pretutindeni şi în orice. Ţin minte că, după ce am străbătut pe o ploaie caldă câteva zeci de metri, urmărind, apoi, prin ferestrele taxiului în care am urcat, aspectul locurilor de la Tel-Aviv la Haifa, am fost uimită de risipa de lumină de pe traseu, o lumină aurie, caldă care dădea un farmec neobişnuit pentru mine, nopţii. Leon ne aştepta acasă, cu o supă gustoasă de porumb (specialitatea casei, mă pune-n temă, Miriam). Câteva gustări frugale, un pahar de vin de Carmel, au contribuit din plin la adaptarea mea instantanee în ambianţa plăcută a apartamentului de la etajul şapte al unui imobil de pe strada Smochinului din Kiriat Bialik, un orăşel satelit al portului Haifa. În nici trei ore îi spun lui Leon, deşi am ajuns în altă lume, mă simt ca acasă. Sentiment care m-a însoţit permanent în Israelul din Martie al vizitei mele de atunci, în care am trecut prin peripeţii de tot felul. O ţară, nu mai mare decât Oltenia noastră, un loc cu o vitalitate impresionantă în care veştile despre moarte sunt cotidiene, în timp ce străzile şi locurile publice sunt pline de oameni de toate vârstele şi rasele, de tineri în uniforme militare, de o sumedenie de mămici şi de cupluri însoţite de copii. Nu seamănă cu nimic din ce văzusem prin alte părţi, aievea sau cu ochii minţii. Diversitatea, varietatea, sunt termenii potriviţi pentru a vorbi de oameni, de peisaje şi de economie sau comerţ, de turism şi turişti. Şi toate astea îmi păreau extrem de naturale pe de o parte şi de bine organizate pe de alta.  Şi încă o ciudăţenie: în vreme ce în “ţara mioriţei” începuse să-şi facă loc “cultura lui trendy şi a lui cool”, prin locurile acelea străine dădeam mereu peste denumiri româneşti neaoşe şi inspirate. Fie că era vorba de restaurante sau pensiuni ale unor evrei de origine română, sau de reclamele din ziarele în limba română (destul de multe şi interesante) pentru fel de fel de preparate din bucătăria românească inclusiv pentru sarmale ca la “mama acasă” ori pentru frigăruile de restaurantul “Mişu” din Haifa, amestecul ăsta de familiar, de exotism oriental şi civilizaţie occidentală era cu totul neaşteptat. Apoi muzicieni din pieţe sau de la colţ de stradă cântând canţonete şi cântece vechi româneşti. Nu-l uit pe acordeonistul moldovean de sus, din rotunda pitorească de pe muntele Carmel, de unde se vedea tot golful Haifa până departe spre munţii din sudul Libanului. L-am ascultat minute-n şir cântând valsuri de Strauss, canţonete şi romanţe. De altfel muzica nu lipsea nicăieri din locurile publice. În mijloacele de transport în comun erai legănat de armonii mediteraneene (israeliene, greceşti, mai ales) uneori şi melodii populare româneşti. Foarte curând aveam să-mi dau seama însă, că nu-i uşor să trăieşti în aceste locuri.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

iulie 24, 2014 at 14:37 20 comentarii

Matrioşka-politika

N-aş da mari şanse “decalogului Macovei” chiar adoptat formal de către asociaţii pdl-pnl (indiferent cum şi-ar boteza uniunea). După manevrele abjecte ale aliaţilor din comisia de integritate din toamna 2012, e riscant să iei în serios, altfel decât din calcul electoral, promisiuni de-astea. Faţă de un dezastru ponta&comp, însă, probabil nu ne mai rămâne decât s-alegem, în final, ce ne oferă domnii. Dacă nu se va întâmpla o întorsătură- surpriză,  forţaţi de situaţie, n-avem încotro, vom admite soluţia ceva mai puţin dezgustătoare! Calitatea adunăturii şi eroii ei, însă, faptul că aceşti lideri aşa-zişi dreptaci, deveniţi “alternativa bună”, sunt, în aceeaşi măsură cu adversarii lor de acum, (i)responsabili de mizerabila stare de care vor să profite, nu-i de trecut cu vederea. Un cerc vicios perpetuat şi de obedienţa suporterilor. De fapt, tot o (i)responsabilitate.

Planul uselist, cu rădăcini încă din ’89, de a ocupa scena politică cu psd-ul în stânga şi pnl-ul în dreapta e pe cale să se-mplinească pe deplin. Psd-ul înghite ce e de înghiţit pe partea lui, iar pe ailaltă, pnl-ul înghite pdl-ul care înghite fc. Echilibru, ce mai : matrioşka-politika! Bucuraţi-vă:  pompieri şi piromani înfrăţiţi pun deja tulumbele pe o ţară scrum.

Cât despre îndemnurile la supuşenie ale unor comentatori, de frica şi mai-răului, astea amintesc de ale părinţilor care le cer odraslelor să le placă scârboşenia pe care, vor-nu vor, trebuie  s-o înghită, fiindcă sunt mici şi prosti iar dacă mârâie, o să-i ia bau-bau.

O benefică relaxare vine din partea justiţiei. Să nu uităm că în fustele Matrioşkăi  s-au adăpostit mulţime de admiratori ai nurilor ei deopotrivă cu dependenţa lor de furat. Paradoxal, arestarea fratelui preşedintelui şi nebunia care a urmat după, pentru justiţie a însemnat proba de necontestat a independenţei sale, în timp ce pentru neîmpăcaţii ei duşmani, mândri că sunt români, un auto-gol surpriză, extrem de neplăcut, în poarta speranţelor lor de îngropăciune a statului de drept. Relaxarea vine şi din agitaţia surorilor Matrioşka faţă de o justiţie care le-ar putea da peste cap fustele electorale.

 

iulie 17, 2014 at 16:27 34 comentarii

(De)motivaţionale

Vara trece ca într-o sală de aşteptare. Unii nici nu speră să se urce în vreun tren, vor doar să vadă trecând acceleratul ca într-o veche piesă despre vise nostalgice dintr-o gară de provincie uitată de lume. Alţii nu mai au răbdare să-l vadă odată debarcat pe Băsescu. E momentul lor astral! Sunt atât de pătrunşi de măreţia evenimentului încât nu-s impresionaţi de fel, că nişte conductori de-ai lor le fură şi şinele. S-ajungă ei să cucerească Cotroceniul, c-aduc altele-n loc. Pe bani serioşi, ca să aibă din ce pune de-o parte. Altfel cum să meargă construcţia capitalismului? Şi să-şi asigure accesul în fabuloasa lume oligarhică? Pentru mulţi, urmărirea dârei de melc toxic a varanului spre puşcărie, după ani de fentat justiţia, e mai palpitantă decât un concediu exotic.

Distracţia, pentru alţii, e unicul rost al vieţii. Viaţă deplină nu poate exista decât la bâlci -şi ce dacă -n  sala de aşteptare  miroase a urină şi pe jos e plin de ambalaje, coji de seminţe şi mucuri de ţigări? …Trăiască meisterii care bagă la greu, dixtracţie la popor. Pe banii lui, din care-şi trag şi ei, măcar de ţigări, ce naiba, până le vine trenul!

Să ne distrăm, atunci, privind maidanul unde se-nghesuie, călcându-se unii pe alţii pe picioare, muşcându-se drăgăstos, cheferiştii. Gata de atacul final la Cotroceni! De peste tot, de prin bălării şi gunoaie, da’ şi de prin refugii selecte, se aude lălăiala lui guţă, pe tot felul de voci: “ am valoare, m-am născut să fiu valoare…” În prim-plan, un buldog caporal plimbă-n lesă un căţel cu pedigree. Am toate competenţele necesare acestei funcţii“. Bravo, mă! Chestia cu supercompetenţele e hitul sezonului. Lansat de misecuvenişti, în  entuziasmul miserupiştilor, prinde ca pupăza din tei. În criză de zei, boborenii aşteptători -nici ei nu mai ştiu de ce – aplaudă răbdători. Rod ce li se oferă. Nu-s mofturoşi. Îi înduioşează auto-tămâierile unor ego-uri gonflate, iar lăudăroşeniile unor inşi obişnuiţi să se pupe-n oglindă le stârnesc porniri de căţălandri tandri.

iulie 15, 2014 at 09:58 27 comentarii

Older Posts


Arhive

Categorii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,442 other followers

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 685,758 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,442 other followers

%d bloggers like this: