Martie în Israel (21)

Pe unde s-o iau spre mare?

Legănatul se opreşte brutal. Mă trezesc buimacă. Stranie huruitură! Am deschis ochii. Eram în acelaşi pat, dar  bine proptit  în peretele de la fereastră. Ce-o fi asta? …O dimineaţă strălucitoare în care n-ai voie să te sperii! Iar un cutremur de cinci virgulă şase pe scara Richter, care nu durase mai mult de două minute, nu-i cine ştie ce.

-  Dacă ăla n-a căzut, îmi spune Miriam  în timp ce ne beam cafeaua, privind prin fereastra bucătăriei spre clădirea turn a universităţii din Haifa, înseamnă că e bine. La radio anunţaseră că e-n ordine, doar ceva stricăciuni materiale. “Vezi”, mai adaugă Miriam, “luna roşie de aseară!” Ştiuse ea că…   Oftează. Caută caietul cu reţete. Azi are treabă. Mai întâi, program de curăţenie. Apoi, prăjiturile de Purim,“urechile lui Haman”. Nu, nu vrea s-o ajut, se descurcă ea… Aşa că am bilet de voie. Pot să mă plimb singură prin Bialik! Cu o condiţie: să-i dau din când în când telefon de pe traseu. Şi să mă-ntorc pân’ la amiază. După amiază mergem prin vecini în vizită cu prăjituri. Tradiţie de Purim.

Plec fără gândul de a ajunge undeva anume. Încă vie-n minte, ziua de ieri se ascunde treptat sub cea de azi. …Bate un vânt căldicel, foşnesc frunzele palmierilor şi unde te uiţi covorul verde al gazonului, cu flori sau fără, pare ca după ploaie. (Dacă priveşti mai atent, îmi spusese Leon cu ceva timp în urmă, o să observi reţelele fine de tuburi de irigaţie, direct pe sol, pe orice petec de vegetaţie. Au găurele mici şi sunt racordate, de regulă, la o pompă, prin intermediul unui calculator). Puţine locuri din Israel sunt atât de liniştite, ca aceste kiria verzi şi însorite din jurul Haifei. Doar când au loc conflicte la graniţa cu Libanul, mai nimereşte câte o rachetă. În pericol sunt obiectivele înalte. …”Mai ales dacă locuieşti la etajele superioare”, subliniase, deosebit de calmă, Miriam,

Pe strada Dafna, spectacol: o paradă neîntreruptă de copii în cele mai năstruşnice costume.Tot drumul e plin de colombine, scufiţe roşii, vrăjitoare, personaje din filmele de desene animate, zâne, monştri, dansatoare exotice. Coifuri, musteţi verzi, pălării fistichii, păr roşu, sprâncene violete. Cei mai mulţi poartă platouri cu dulciuri. Aha! O şcoală aici, una la cinci zeci de metri mai departe, de asta se vântură atâţia copii pe drum! Râsete, jocuri, fotografii, camere de luat vederi. O încântare să-i priveşti! Înainte s-o iau în altă direcţie, obligatoriu, trebuie să dau şi un premiu. Primul l-aş acorda, fără şovăire, unui mini-Chaplin, cu păpuceii încălţaţi invers, cu baston, joben, sprâncene negre şi mustăcioară. La al doilea, e ceva mai greu de ales! Tocmai am zărit o prinţesă, toată-n volănaşe roz, panglici şi funde în părul blond!…Dar mai apare şi Alicia, o copie miniaturală a personajului cap de afiş în cea mai populară revistă din stagiune! Sunt în mare încurcătură. Nu-i Miriam cu mine să m-ajute. Ea, sunt aproape sigură, ar opta pentru cei doi gemeni de o şchioapă în redingote negre, cu perciunii inelaţi curgând de sub pălăriuţele negre. …Şi iată că, la fix, apare şi diva: o mireasă mititică, rotundă ca un pepene, cu coroniţă, îmbrăcată numa-n voaluri şi danteluţe albe, cu picioarele grăsune încălţate în adidaşi… Ea e! Merită să urce pe podium alături de Chaplin!…

Acum o să dau o fugă până la mare. Cred că ştiu pe unde s-o iau. Şi, dacă trebuie, mai întreb! Înainte de a ieşi de pe strada Dafna (a dafinului) dau de casa în care locuieşte Rachel, prietena iraniană a lui Miriam. Îmi face semn cu mâna prin perdelele albe unduitoare de la ferestre. Ne aşteaptă!… Nu e mult timp până la amiază. Grăbesc pasul. Străzi largi, liniştite, deoparte şi de alta cu case frumos rânduite înconjurate de grădini. Nu prea-mi dau seama unde am ajuns. După socotelile mele ar fi timpul să simt mirosul mării! Oricum, trebuie să fie pe aproape. Totdeauna am stat prost cu simţul de orientare. Nu-i dau telefon lui Miriam că e-n stare să lase totul şi să vină după mine.

-  Were is the road to the sea?…
“Ia ne znaiu”…
–  Ei fo haianu?…
”Paruschi, paruschi”…
(Nici ăsta nu pricepe)
–   Unde vine drumul spre mare?…
“rumunska, aha, tâ ne znaeşi paruski?”…
–  Gde more?…

În sfârşit!… Printre case şi pomi, se vede plaja. Şi o fâşie lată, din ce în ce mai lată, de albastru. Cartierul de ruşi, da, ăsta trebuie să fie! Mulţi nu prea vor să-nveţe limba, îmi spusese Miriam. Curios. O parte din ei sunt extrem de fericiţi că au venit. Mai ales cei din nord. Bătrânii stau pe băncile de pe faleză la soare toata ziulica, sporovăiesc şi joacă table. Alţii, însă, au dificultăţi de adaptare. Sunt şi frecvente cazuri de sinucidere. În general se mulţumesc cu puţin şi nu se ruşinează să facă orice fel de muncă. Îşi preţuiesc cultura din care au venit, muzică, literatura, dans, patinaj… O cultivă şi aici.

Mă plimb cu picioarele goale prin nisip. Revin pe faleză. E răcoare. Câţiva tineri în valuri par a se simţi grozav.  Aer proaspăt, cerul de un albastru blând, marea scânteind…  O căţeluşă pe picioarele dindărăt vine spre mine. Ce nostim! Se opreşte fix în faţa mea privindu-mă în ochi şi mişcându-şi cu graţie lăbuţele din faţă. “Zdrastvuite! Maia milaia sabaka liubit tebea”, îmi explică o bătrânică veselă ajungându-şi din urmă odorul.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 30, 2014 at 10:16 4 comentarii

Martie în Israel (20)

Luna roşie

Lenevim pe şezlonguri, la soare, de mai bine de-o oră. O plajă mare, aproape pustie, mărginită de construcţii moderne, impunătoare. N-auzim decât zgomotul monoton, plăcut, al mării, însoţit din când în când de frânturi muzicale de la o terasă din apropiere. Valuri mici cu creste de spumă ne ating, din când în când, tălpile… Mă prinde somnul, visez (eram într-un loc străin, neprietenos, alergam, mi se strânsese inima de frică…)
– Hai, mă scutură Miriam, hai, c-a trecut de amiază şi nu mai ajungem la ambasadă
– Am visat. Ceva rău. Bine că m-ai trezit. Nu-mi amintesc să mai fi adormit pe o plajă.
Urcăm pe strada Allemby, din nou printre case vechi cufundate în verdeaţă, terase cu arbuşti înfloriţi, hoteluri luxoase. Abia aşteptam să luăm oraşul în piept. Cele câteva minute de aţipeală pe plajă, mă remontaseră. Cam ca pe militarii din tren.

…Trecem printr-o  piaţă. Nu poţi spune că ai cunoscut o localitate dacă nu-ţi faci drum şi prin pieţe. Miriam îmi dă dreptate. Cel puţin până-n momentul ăsta.
–  Cât costă cratiţa asta?…
Ei, comedie, n-am avut de lucru! Cratiţa costă cincizeci de shekeli, îmi traduce Miriam, nu tocmai veselă. Vânzătorul, un băiat negricios cu părul creţ ca un mulatru, vântură profesionist oala prin faţa noastră, ne explică ceva cu gesturi largi, cu vorbe multe… Pentru mine, o reduce la patruzeci, îmi traduce, cam acră, Miriam.
–  Nu, nu vreau s-o iau… nu acum. Am întrebat, doar.
Cu o expresie de om dezamăgit, negriciosul nu se lasă. Reia oferta cu gesturi şi mai energice. E din ce în ce mai disperat… Mă ia de braţ şi-mi turuie ceva pe un ton agitat.
–  Ce tot spune?
–  Spune că ţi-o lasă cu treizeci, restul pune de la el.
–  Oof, ţie nu-ţi trebuie cratiţa? O întreb dezorientată.
–  Lo, lo, nu mai scapi de ăsta. Hai odată!
Ne depărtăm cu paşi repezi. Îl auzim strigând în urmă…
–  Ce mai zice?…
–  Ne-njură, ce să zică.

Unu fără un sfert, suntem în întîrziere. Piaţă ne-a trebuit! Ne pufneşte râsul.  Asta da, păţanie. Învăţătură de minte! “Dacă eram mai slabe de înger, acum mergeam cu cratiţa de treizeci de shekeli la ambasadă”, râde Miriam. Bine că am scăpat…

Trecem de pe o stradă pe alta. Cald, animaţie. E ora prânzului. La întretăierea străzilor Adam Cohen şi Ben Gurion dăm, însfârşit, de cafeneaua Apropo, cea de care pomenise mai devreme, Miriam. Plină de lume! Nu ne oprim. Nu-i vreme de stat acum. …Cafeaua? La întoarcere. O adeverinţă, de atât avea nevoie Miriam de la ambasadă. O obţine pe loc. Ca-n urmă cu câteva zile, la Haifa, mă gândesc cu oarecare invidie.

…Ne-au rămas câteva ore bune de plimbare. ” Avem destul timp să…” Explozia ne acoperi glasurile. Panică! Fum, ţipete. Lume alergând buimacă încoace şi-ncolo. Sirene. Apar ambulanţele. Poliţia. Televiziunea. Reporteri. Fumul se risipeşte. Sanitari pun răniţii pe tărgi. Sunt şi morţi. Tabloul e cumplit. Membre rupte. Feţe-nsîngerate. Miriam e albă ca varul, straniu de liniştită. Îşi caută telefonul. “Da, la unu jumate s-a întâmplat. Eram aici, la câţiva metri! …Nu, n-am păţit nimic… Suntem bine. Întregi”. Sub un palmier zdrenţuit, lângă zidul dărâmat al cafenelei, un copil doarme dus în cărucior. Nu-l trezesc nici camerele de luat vederi, nici vacarmul. N-are, încă, cine să-l ia…

Am plecat de acolo, nu mai ştiu unde. Nu ştiu ce am vorbit. Nu ştiu pe unde ne-am oprit. Pur şi simplu nu-mi aduc aminte unde am fost orele următoare. Pentru întoarcere, urma să luăm un autobuz până la Haifa şi, de acolo, un altul până acasă. Abia spre seară, îmi amintesc, am ajuns într-un loc ca de pe altă planetă, despre care Miriam zicea că e Piaţa Artiştilor. Picturi, statuete, mici obiecte de artă… O etiopiancă cu gâtul lung tatuat şi haine largi fluturându-i graţios în jurul corpului subţire examinează amuzată o statuetă din lemn care-i semăna leit. O atmosferă aparent calmă deşi toată lumea povestea despre atentatul de la cafeneaua Apropo. Aflăm că sunt patru morţi, şapte răniţi în stare gravă, douăzeci şi şapte, mai puţin grav. Am rămas câtva timp cu ochii la un sticlar artist care prelucra cu îndemânare, folosindu-se de o instalaţie mobilă, vase şi obiecte mici din sticlă de culoarea curcubeului. Auzindu-ne povestind în româneşte, o doamnă blondă între două vârste intră în vorbă. La ora asta, ne mărturiseşte doamna care vindea bijuterii, dac-ar fi fost la Bucureşti s-ar fi pregătit să meargă la teatru. Sau la operă. Nu scăpa nici un spectacol bun. Şi ce multe erau… Oftează. Îi cercetez micile giuvaeruri, creaţii proprii şi, spre marea ei plăcere (nu mai puţin a mea) cumpăr o pereche fină de cercei. Înainte de a o lua spre autogară, ne întoarcem la locul atentatului. Se lăsase întunericul. Afară, lângă zidul dărâmat pe jumătate, pâlpâiau  lumânări. Iar mesele de pe terasă erau deja ocupate. Da, era o seară liniştită…                                           

 luna roşieAutobuzul parcă pluteşte pe şoseaua de coastă. Voci în şoaptă. Vuietul monoton al mării. Crestele neliniştite ale valurilor luminate de lună. O lună uriaşă, roşie, aproape de linia orizontului. Lui Miriam nu-i place deloc cum arată luna! E sigură că prevesteşte ceva rău. A întârziat cu o zi, îi spun. Acum, mai curând, ne aduce aminte.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 27, 2014 at 15:23 5 comentarii

Martie în Israel (19)

 La o cafea în Tel-Aviv

În capătul străzii Dizenghoff, un bătrânel cântă la trompetă “Valurile Dunării”. Urcăm într-o piaţetă, de fapt un mic parc rond în vârful unei coline domoale din centrul unei pieţe largi, care domină panorama modernă şi elegantă din inima Tel-Avivului. O oază verde şi liniştită suspendată deasupra aglomeraţiei şi agitaţiei pe care o lăsasem mai jos. Câteva bănci ocupate de mămici cu bebeluşi în cărucioare, de perechi care şuşotesc, de bătrânei care citesc ziare. Palmieri, iarbă,  o fântână arteziană. Gălăgia plăcută a copiilor care aleargă pe lângă noi. Povestim, ne relaxăm şi, bineînţeles, rupte de foame după drumul făcut până aici, mâncăm. După atâta umblet, sandvişurile, făcute cu artă dis-de-dimineaţă de Leon, sunt delicioase. La şapte şi un sfert eram deja în gara din kiria (o localitate ca şi Bialik aproape de Mediterana – kiria Motzkin, cred). Mai aveam un sfert de oră de aşteptat, aşa că ne-am plimbat de colo-colo pe peronul pustiu. Miriam mă pusese în temă asupra mijloacelor de transport public din Israel. Există o singură cale ferată pe axa nord-sud. În rest, se merge doar cu autobuze şi autoturisme. Parcă era şi avion, până la Eilat, la Marea Roşie, da’ nu sunt sigură c-am reţinut bine.

…Se făcuse zece, se-ncălzise, atmosferă plăcută. În părculeţul suspendat nu era rost de cafea dar aveam o zi întreagă-n faţă şi o să găsim de toate-n drum. Chiar aproape de Ambasada Română, unde avea puţină treabă, Miriam ştia o cafenea tare primitoare. Nu prea ne vine să o luăm din loc. Ne simţim puţintel obosite deşi călătoria de dimineaţă cu trenul nu durase mult. O oră, cred. Puţini călători. Un compartiment elegant cu serviciu de catering ca în cursele aeriene. Nu se-nghesuia însă, mai nimeni să consume ceva. Odată cu noi mai urcaseră câţiva, plus încă vreo doi pe traseu. Majoritatea, tineri în uniformă militară, băieţi şi fete care se duceau la taberele lor de instrucţie. Somnoroşi, unii dormitau cu capul pe măsuţele din dreptul fotoliilor. Parcă eram într-un dormitor pe roţi. Obişnuită să se culce la nouă seara şi să se scoale la cinci diminaţa, Miriam sporovăia vioaie spre deosebire de mine care picam de somn. În ajun stătusem în poveşti până după miezul nopţii cu Leon şi Yael, aruncând un ochi la campionatul mondial de patinaj artistic. Yael avusese o săptămână încărcată, cartografiase o hartă, n-a fost deloc simplu, dar se descurcase. “Ei, acuma dacă tot aţi pornit pe drumuri, ne încurajase Leon după ce ne-ntorsesem de la Ierusalim, daţi o fugă şi la Tel-Aviv, că e mai aproape”. Nu eram chiar hotărâte dar cum sprâncenele lui Yael se aliniaseră într-o încruntătură anunţând o intervenţie în forţă, ne-am decis instantaneu: mergem!…

-  Ar fi trebuit să luăm cafea cu noi, sau să bem una pe tren. Miriam cască. Se molipsise de la mine. Prin tunelul de la baza colinei însorite pe care ne aflăm, maşinile intră şi ies în viteză, se resfiră pe străzile laterale şi dispar brusc din raza vederii noastre. Cel puţin cinci bulevarde număr la repezeală ieşind, ca nişte raze, din acest centru circular etajat, în care anul trecut muriseră cîteva zeci de persoane în două atacuri teroriste simultane.
–  Unul a fost acolo, îmi arată Miriam, un mall uriaş pe una din laturile pieţei. Un terorist izbutise să treacă de controlul sever de la intrare. Iar celălalt nu se vede de aici.
…”Aşa că, să nu te miri de ce-au fugit toţi din compartiment”, îmi aduce aminte Miriam de scena petrecută acu’ două ore, în tren. Un incident fără urmări, consumat în linişte deplină. Cineva coborâse într-o gară uitându-şi bagajul  lângă o fereastră. Imediat ce fusese observat (un bagaj uitat nu e niciodată de ignorat acolo) toată lumea din compartiment, în tăcere, se precipitase spre ieşire. Noroc că eram puţini…”Noroc că n-a fost nimic”, îmi ia vorba din gură Miriam. Probabil era al unui militar adormit.

Mergem agale pe străduţele pitoreşti ale vechiului Tel-Aviv. Vile elegante, deşi multe poartă patina vremii, cu ochiurile ferestrelor abia vizibile prin ţesătura verde. Arbuşti căţărători pe ziduri  şi pe gardurile grădinilor, terase. Flori, pretutindeni, flori. Ronţăim seminţe, mieji de nucă de un soi exotic, fisticuri, cumpărate de pe la tonetele din drum. Nu ne grăbim. La ambasadă e deschis până târziu. Mai amânăm şi cafeaua.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 26, 2014 at 15:11 Scrie un comentariu

Martie în Israel (18)

David

…Ce anume poate reface, reconstrui o naţiune? Doar calitatea umană şi competenţele structurilor  de conducere? Înţelegerea şi respectarea principiilor democratice?… Să fie asta, destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având culoarea pielii şi fizionomii diferite, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu doar noi, ci oricare alţii?…
– De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă atenţionă Miriam.
– Te aud, cum să nu! Şi sunt absolut de aceeaşi părere… că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă dacă tot e liberă camera încă o noapte.

Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. “Fiecare evreu este responsabil pentru persoana de lângă el”, zâmbeşte Miriam scoţând cele două sandvişuri din geantă, făcute înainte de plecare în bucătărioară unde, ca de obicei dimineaţa, mirosea a ceva bun gătit de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis Miriam observase, dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică, de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje… Era locul unde dormea David!
“Tot nu-mi dau seama ce hram poartă insul ăsta”, se-ncruntase Miriam. “Pare de treabă, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios!”

Mâncăm din mers. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim c-ar fi nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva despre arhitectura, perspectiva şi grădina “paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute. Şi nu exagerase! Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului, incendiate de soarele după amiezii, toate oferă o imagine greu de uitat. În dreapta, privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi din piatră albă, strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră, toate au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O “sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă cu mândrie, locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe rare cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. “Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce ne povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece să fi fost, admiram în tăcere cetatea scăldată în lumină. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting “Dominus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau anume, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Iisus. Era locul unde Iisus a plâns, ne mai spuse, ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă.

După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea era sub ocupaţie romană. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente şi mişcări religioase caută să deţină aici o proprietate sau mai multe. Remarcabilă atitudinea guvernului israelian de a deschide porţile locurilor sfinte atâtor culte, biserici şi mişcări religioase! Aparent, cel puţin, se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele privinţe. În “Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, sister Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Şi, bineînţeles, nelipsitele anemone sângerii.

Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus, fără s-avem vreun plan. Un tinerel cu fizionomie de asiatic ne sare brusc în faţă. Ne speriem niţel. Strigând şi gesticulând disperat ne întinde, fiecăreia, câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşadar, mai aveam doi ani de trăit!…

Mergem sporovăind pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, spre noua Universitate, tot pe muntele Scopus. Întâmplarea cu asiaticul ne înviorase. Ne oprim să dăm lămuriri unor tineri care căutau strada “Ramat Hagolan”. Ca să vezi: Ramat Hagolan e chiar strada pe care locuieşte familia Kramer! Mai devreme o identificasem şi noi, cu părere de rău că n-avem timp nici pentru o scurtă vizită. Aşa că le explic turiştilor, cu un aer sigur, pe unde s-o ia…

Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre Munţii Iudeii pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe ca nişte imense osuare până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc. Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, care o delimitau pe o parte şi pavilioanele din campusul noii Universităţi Ebraice (Ghivat-Ram), pe cealaltă.

Străbatem  parterul primei clădiri şi, de aici, ne continuăm drumul, din pavilion în pavilion, prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având, la vedere, înscris  în piatră, numele finanţatorului. “Fără într-ajutorare” spune Miriam, lumea ar sucomba. Caritatea,“tzedaka” în ivrit, cel mai nobil scop al vieţii e-nţeleasă ca un dar al lui Dumnezeu cerut de legea evreiască. Tzedaka implică educaţie şi creativitate. Asta i-a ţinut pe evrei în vremuri de cumplită restrişte. Tzedaka ajută şi acum la construcţia societăţii. Chiar dacă mai sunt şi unii care nu simt nevoia asta, sau încă n-au deprins… Sunt nenumărate forme de a acorda ajutor celor în nevoie, există competiţii în acest scop. Ajutorarea este o preocupare esenţială cultivată la nivel naţional. Un criteriu de apreciere în comunitate. Elevii din şcolile ebraice învaţă de mici să fie de folos celor mai nevoiaşi. Proiecte de anvergură au fost finanţate exclusiv prin sponsorizare. Academii, universităţi, spitale, s-au realizat din donaţiile unor evrei bogaţi. E drept, între ele sunt şi gesturi filantropice din alte motive, consideră Miriam. Unii dintre bogătaşii de peste ocean, departe de urgia din Europa invadată de Hitler, probabil au rămas cu mustrări de conştiinţă că-n acele vremuri şi-au văzut de ale lor şi nu au încercat să facă mai mult pentru salvarea semenilor. În toată lumea, evreii înfiinţeză fundaţii, fac donaţii pentru societăţile în care trăiesc şi asta nu de acum…

Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim puţin într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Plăcut şi faptul că întrebând una alta, în dreapta, în stânga, ni se răspunde prompt şi serios. Orice proiect de refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spunea, de pildă, un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă într-unul din pavilioane, trebuie să se integreze în exigenţele specifice oraşului. Asta în ciuda diversităţii nemaiîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii (greacă, germană) ca şi cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli (yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe (L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere. …Şi, aceeaşi întrebare: ce anume poate aduna atâţia oameni, atât de diferiţi sub toate aspectele, să-i motiveze să construiască o comunitate vie, să-şi reconstruiască poporul după două milenii de rătăcire în lumea ostilă?…

Ne pregătim să plecăm din Ierusalim. “Ne-am simţit bine, aici!” Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Convorbirea continuă în ivrit. Mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi redă discuţia. Întrebase de David! Locuieşte de trei luni aici, o lămurise patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat o facultate de psihologie. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni neajutoraţi, bolnavi fără familie şi emigranţi cu probleme.

O să-i păstrez o amintire cu totul deosebită, îi spun lui Miriam. “Fiecare evreu este responsabil pentru persoana de lângă el”. Înţeleg acum. La asta se referise când ne spusese că ceea ce face el în Ierusalim are legătură cu educaţia.
–  Cunosc şi eu oameni cu tot felul de probleme, spune Miriam. N-o întreb cine sunt. Părea cufundată-n gânduri.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 23, 2014 at 16:09 Scrie un comentariu

Martie în Israel (17)

Shoshana

Păcat că n-am zăbovit mai mult în oraş!… La hotel, pe palierul nostru, pană de curent. Şi era abia zece seara! Neplăcut. Am bătut la uşile vecine, nimic. Ori că plecaseră, ori dormeau, cine ştie. La recepţie, nimeni. Ne pregăteam să ne culcăm pe întuneric. Ciudat, zice Miriam, parcă au fost răpiţi toţi de aici. Mai devreme petrecusem câteva ore bune cu Shoshana, ne plimbasem prin Ierusalimul de Vest pe străzi necunoscute, animate, pline de farmec. Prietena lui Miriam ne povestise o grămadă de lucruri, ne spusese bancuri (inclusiv cu evrei, dar şi cu ardeleni şi olteni). Ne dusese la un restaurant unde patroana, prietenă cu ea, ne răsfăţase cu şniţele din piept de pui în seminţe de susan şi prăjituri cu trei feluri de cremă plus îngheţată. Plăcută seară!… Păcat că era ultima şi că n-ajunsesem s-o vizităm pe Shoshana la biblioteca universitară, dar poate vom găsi două trei ore pentru asta, înainte de a pleca.

De fapt, atracţiile Ierusalimului sunt nu numai unice ci şi foarte diverse, ne spusese prietena noastră. În primul rând, vorbim de “centrul geografiei sacre a lumii”, un loc care fascinează deopotrivă pe evrei, pe musulmani şi pe creştini. Ca şi pe cei care nu aparţin acestor trei mari religii monoteiste ale lumii. Apoi, e amestecul fabulos de culturi, traditii si cutume. Prin profesia ei, Shoshana are de-a face  permanent cu cercetători ai istoriei, antropologiei, religiilor. Aici, ne explică ea, se află cea mai mare concentrare de artefacte şi colecţii posibile de manuscrise şi urme care privesc trecutul omenirii, ca şi prezentul şi viitorul ei. Biserici, moschee, sinagogi. Arhitecţii şi constructorii pot, la rândul lor, să vadă în Ierusalim soluţii originale de aducere în modernitate a unei cetăţi cucerite şi pustiite necontenit pe tot parcursul existenţei sale milenare. Mai ales după proclamarea statului independent Israel, graţie unui program intens de refacere “Oraşul Păcii” a crescut constant din piatra albă a munţilor săi sacri, în ciuda continuării războiului. Fără să-şi piardă aureola de oraş sfânt. Şi nici identitatea istorică.

…Se auzeau paşi afară. Am ieşit repede. David! Tocmai se-ndrepta  spre bucătărioară. L-am auzit  scuzându-se ( se-mpiedicase pe întuneric de Miriam care umbla de colo-colo pe culoar). Prin urmare, la ora asta nu mai era nimic de făcut. Pe-ntuneric o să dormim mai bine. Noapte bună! Miriam asculta radioul, eu eram pe punctul de a adormi, când am auzit o bătaie uşoară-n uşă. Era David. Venise să ne spună că reparase defecţiunea, aveam lumină. O problemă la tabloul electric pe care tocmai o rezolvase. Ce bine!… Arăta obosit, avea cearcăne. Zâmbi: “Nu, nu sunt student”, îmi răspunse la o întrebare… “deşi ce fac eu de câtva timp aici are legătura cu educaţia”.

…Cu aproape o jumatate de milion de locuitori, din care cam trei sferturi sunt evrei, Ierusalimul nu intră în categoria oraşelor foarte mari. De fapt nu intră în nici o categorie. N-are termen de comparaţie. Însfârşit, în  ultima zi am ajuns şi în locul unde munceşte Shoshana. Continuăm poveştile de aseară. Nu suntem decât noi aici, în sala plăcută a bibliotecii de la ultimul etaj al vechii Universităţi Ebraice. Shoshana ne toarnă cafeaua caldă  în ceşti. Tot aici îşi făcuse studiile şi Miriam Ne speriasem adineaori, ni se cam oprise inima odată cu liftul. Shoshana râde. Uitase să ne prevină. Ajunsese de legendă liftul ăsta care, din când în când, făcea câte o mică pauză în timpul urcuşului. “Cei din Universitate s-au obişnuit”. Intrăm în istorie, în religie, iudaism, orientalism, povestim despre o mulţime de lucruri interesante, cele mai multe, noi pentru mine.
–  Stai, stai, că m-ai zăpăcit, îi spun Shoshanei. Deci “Midrash se referă la volumul uriaş de literatură biblică adunată de-a-lungul timpului, povestiri, proverbe, psalmi, împreună cu o metodică explicativă, analitică a limbajului sacru. În timp ce “Mishna”…
“Mishna e un cod scris la începutul secolului trei e.n. de patriarhul Yuda”, precizează Shoshana. “În condiţiile risipirii evreilor şi opresiunilor la care au fost supuşi prin lume, era foarte important pentru păstrarea spiritului iudaic ca legile transmise oral, de secole, să fie codificate, scrise pentru a fi puse la adăpost. Aşa a rezultat o operă de sinteză, unică, în care esenţa e Talmudul. Povestiri biblice, sfaturi practice, ştiinţă şi filozofie, incluziuni din culturile limitrofe, adunate şi cultivate în şapte secole, toate alcătuiesc un material viu, creator, al iudaismului. Iudaismul se adaptează, se îmbogăţeşte permanent. O  învăţătură necontenită predată urmaşilor, o protecţie a religiei şi, totdată, o sursă universală de înţelepciune. Vorbim de profeţii evrei, de fervoarea  profeţiilor lor, de viziunea lor morală asupra existenţei omeneşti pe care e fundamentat şi creştinismul”.
Ar trebui să plecăm, intervine Miriam azi e, din păcate, ultima zi, mai avem de umblat.

… Cam scurtă vizită, mă gândesc cu părere de rău. Ne mai plimbăm o vreme printre cărţi rare, hărţi de pe vremea cruciaţilor… Pe o hartă din Lyon, 1490, se vede drumul spre orient, Holy Land. De aici şi termenul de orientare. Călătoriile sfinte, hărţile sfinte. Cărţi din secolul XVI, atlase vechi. Găsim Transilvania cu Mediasch, Schesberg, Konsberg… Apoi Barbaria, Valachia, Moldavia… Atlase vechi astronomice, exemplare rare din Vechiul Testament şi din Noul Testament. Mai toate din donaţii, ne spune Shoshana, sărutându-ne la plecare. “Ierusalime, de te voi uita, oh, Ierusalim…”

…Credeam că-s fluturi, dar ce fluturi sunt gălăgioşi? Mici şi colorate păsările colibri se armonizau bine cu mulţimea de flori care în mod obişnuit nu prea vieţuiesc la un loc şi în acelaşi timp: pansele, crizanteme şi orhidee. Şi nelipsitele anemone roşii cărora Miriam le spune kalanit, presărate printre chiparoşi. Ieşisem din “Evul mediu” şi ne relaxam, aşa, în trecere, prin Grădina Botanică, pe malul unui lac, cu ochii la lebedele albe şi negre care-şi plimbau puii pe luciul apei. Parcă eram de săptămâni întregi aici, un loc în care fiecare clipă îţi oferea ceva nou, unic… Miriam ar fi vrut să-mi spună mai multe lucruri din comorile judaismului, dar îşi dă seama că şi ea are încă mult de cercetat.

Îmi aduc aminte că la prima revenire în România după ’89, Miriam  plecase până-n nordul Transilvaniei, prin locuri uitate, să dea de urmele bunicilor şi străbunicilor ei căutând sate şi adrese, vorbind cu localnici, găsindu-le mormintele în vechi cimitire evreieşti. Abia după ce făcuse asta,  se simţise împăcată. “Trebuia să-mi găsesc rădăcinile… Altfel vezi viaţa, rostul tău în lume, legătura cu ai tăi după ce le ştii”.

Din Tora îi plac psalmii, mai ales … Aceiaşi psalmi îi găsim şi-n Vechiul Testament al Bibliei, îi spun. Putem compara. Ca şi proverbele şi multe altele. Şi Cântarea Cântărilor!… “A da, şi asta”, spune Miriam. “Îndrăgostitul din Cântarea Cântărilor e însuşi Dumnezeu care-şi arată dragostea faţă de poporul lui Israel, aşa consideră credincioşii evrei”. Un Dumnezeu îndrăgostit de creaţia sa! Se poate ceva mai frumos?…”Ceva inegalabil şi ca literatură”… Interesant, mă gândesc, în Noul Testament, Iisus Hristos îşi numeşte biserica în diferite feluri dar când îi spune “mireasă iubită” avem imaginea celei mai depline comuniuni din iubire cu toţi cei care cred în el.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 22, 2014 at 14:25 Scrie un comentariu

Martie în Israel (16)

Meah Shearim

-  În cartierul ăsta e bine să nu intri-n vorbă cu nimeni, mă dăscăleşte Miriam.
Are doi veri care locuiesc aici, mă mai informează. Sunt hasidimi originari din Maramureş, ultraortodocşi. S-au ales ei aşa, din toată familia. Nu, nu mai păstrează nici o legătură cu verii ei. Ca toţi cei care locuiesc acolo- şi ei au o grămadă de copii, zece sau poate mai mulţi, aşa auzise. Trăiesc în regulile lor, autoizolaţi, nu vor să ştie de cei care trăiesc în afara cartierului, nici dacă le-ar fi fraţi. “O mie de porţi”, cartierul ultra-ortodocşilor, un fel de ghetou auto-impus în care trăiesc în totală indiferenţă şi dispreţ faţă de restul lumii, înţeleg. Respectând, însă, cu stricteţe Tora. Ne examinăm încă odată înainte să intrăm în Meah Shearim, cum se cheamă, în evreieşte, locul. Suntem echipate decent, cu fuste lungi. “Nu cu aparate de fotografiat, că rămâi fără: sar la tine şi ţi le iau. Şi poate te mai şi bruschează”, mă atenţionase Miriam. Nu crede că şi-ar recunoaşte verii nici dacă s-ar întâlni cu ei faţă-n faţă. Mai întâi, fiindcă nici nu mai ţine minte de când nu i-a văzut. Apoi, îmbrăcaţi în costumele alea negre, cu un fel de poncho negru si lung pe dedesubt, “talit katan” din care ies niste ciucuri, “ţiţituri”, cum li se spune, aşa raşi în cap cum sunt, cu chipe şi pălării negre şi cu bărbi, arată toţi la fel!

Stranie populaţie, mă gândesc, în vreme ce ne plimbăm pe străduţele din cartier. Ne ferim de un grup de bărbaţi antrenaţi într-o discuţie aprinsă gata să dea peste noi, apoi de două femei cu capul acoperit şi cu copii de mână. Nimeni nu ne aruncă vreo privire. De fapt, asta am şi vrut. Parcă suntem invizibile. Chiar şi pentru copiii care se joacă-n stradă. Cât pe ce să mă dărâme unul din ei fugind după o minge! Praf, larma obişnuită a unui joc înfierbântat, strada pare a fi a câtorva băieţi îmbrăcaţi în negru, cu cămăşuţe albe, chipe-n cap şi perciuni. Noroc că nu era o zi prea caldă. Mă-ntreb cum or arăta când se-ntorc acasă. Atmosfera e calmă azi, dar îmi vin în cap nişte reportaje televizate pe care le văzusem în urmă cu câteva zile despre conflictul dintre două grupări care locuiesc în cartier. Una a ultrareligioşilor radicali care încearcă în fiecare zi de Sabat să oprească circulaţia pe arterele de legătură, cu Tel Aviv-ul în primul rând, cealaltă, ceva mai puţin radicală, care se împotriveşte. Aşa că se încaieră cu regularitate, se bat ca-n filme, oferind un spectacol urmărit, la ştiri, de tot Israelul. Ar merita văzut, numai că sâmbătă n-o să mai fim în Ierusalim. Încă nu mi-e prea familiară, democraţia, dar nu pot să nu mă minunez de faptul că minoritatea asta trăieşte şi are drepturi într-un stat pe care nu-l recunoaşte! N-au buletine şi nu se sfiesc să declare că şi dacă ar ajunge sub stăpânire arabă, nu i-ar deranja. Miriam e de-adreptul revoltată. “Israelul nu există, pentru ăştia. Va exista numai când va veni Mesia” spun ei.“Adevăratul Mesia.”

…Totuşi hasidismul a revigorat căutarea bucuriilor spirituale ale credinţei. A plecat de la “Stăpânul Bunului Nume”, Rabbi Israel ben Eliezer, cunoscut şi ca Besht, de la exemplul unic al personalităţii sale vesele şi iubitoare de viaţă. Un model care a generat  adevărate dinastii Hasidim ale evreilor aşchenazi vorbitori de idiş originare din diferite oraşe ale Europei. Hasidimii au dus mai departe în lume concepţia optimistă despre viaţă în ciuda atâtor suferinţe şi opresiuni, odată cu stilul vestimentar, cu tradiţiile şi credinţa în omul sfânt (ţadic) care împarte dreptatea şi aduce lumină pe unde trece.

Muzica klezmer de care pomenise Ariela mai devreme are un izvor valoros  şi în cea a hasidimilor maramureşeni ( “ţi-am spus că am rude hasidimi de acolo”). În Maramureş, klezmorinii, cântăreţii de klezmer de la nunţi şi sărbători, vorbeau în română, maghiară şi idiş. Klezmer înseamnă muzica pe care o ascultau în toate cafenelele şi restaurantele din Sighet, Borşa şi Sătmar, muzica pe care, alături de cea populară, petreceau, dansau şi sătenii văilor din Maramureşul Istoric, Galiţia învecinată şi Bucovina, muzica interpretată atât de klezmorinii evrei cât şi de ceteraşii români, primaşii maghiari, ţigani şi ucrainieni. Rădăcinile klezmerului sunt împletituri din muzica liturgică hasidică, doina românească, muzici lăutăreşti. Un curent muzical complex care  se bucură azi de apreciere în toată lumea. Odată cu migraţia de la începutul secolului XX şi după holocaust, muzica klezmer a ajuns nu numai în Israel ci şi dincolo de ocean. Amestecat cu jazz-ul şi alte forme muzicale, în America, se cântă atât în cluburi cât şi-n săli de concert. Ca şi muzica lăutărească, place peste tot, adăugă Miriam, reuşind să-mi trezească interesul pentru acest gen muzical de care auzisem prima dată, întâmplător, de la Ariela! Miriam, ştiam, e o mare iubitoare de muzică populară românească, are o mulţime de CD-uri aduse cu fiecare călătorie din ţară. Auzise, îmi spune ea, că mai există klezmorini în România care încearcă să recreeze muzica pe care au ascultat-o bunicii şi străbunicii ei înainte de masiva migraţie către Israel şi Statele Unite. Încearcă să repună-n valoare această marcă muzicală unică din secolul XX care exprimă într-un mod inconfundabil, suferinţele şi bucuriile, dragostea de viaţă a evreilor, a românilor şi a altor naţii din Europa de est. “Parc-ar merita să se ştie mai mult despre istoria acestui gen muzical şi amprenta lui românească”, mai spune Miriam, într-o doară.

…Cu părere de rău constatăm că azi n-o să reuşim să vedem tot ce aveam în program. Nu-i timp şi pentru Biblioteca Universităţii Ebraice unde ne aştepta Shoshana, prietena ei care lucra acolo. Miriam îi dă telefon, se scuză (“ni s-au încurcat socotelile, am pierdut mult timp cu drumurile, o să venim mâine”). Aşa că schimbăm parcursul. Ne suim iar în autobuz şi coborâm în zona administrativă unde ne despărţisem de dimineaţă de Ariela. Ieşim din Court of Justice, o construcţie masivă cu ziduri groase din aceaşi piatră alb-roz, în Parcul Rozelor. Străbatem panta dominată de tufe de pini, în nuanţe de verde argintiu, verde-muşchi  şi roşietic cărămiziu, plăcut armonizate cu culorile aprinse ale trandafirilor dar şi cu roşul nelipsitelor anemone, ne legitimăm şi intrăm în clădirea Knessetului. Parlamentul Israelului, mă informează Miriam, are doar două formaţiuni politice bine cunoscute, Partidul Muncii şi Partidul Liberal (Likud) dar acestora li se asociază şi celelalte formaţiuni astfel încât toate segmentele, indiferent de mărime, sunt reprezentate. Chiar şi ultraconservatorii. Un model democratic specific acestui stat diferit de al “democraţiilor” ţărilor învecinate. Ziduri groase ca de cetate din piatra roz cu nuanţe mai deosebite aici, gălbui spre roşietic, o adevărată fortăreaţă, solitară. E construită anume în stilul ăsta care aminteşte de anticul palat al regelui David, aşa cum l-au descris cercetătorii şi arheologii. ”Era în locul acela la care n-am mai ajuns ieri fiindcă… mi-era frică” glumeşte ea aducându-şi aminte de despărţirea de Schwitzer.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 20, 2014 at 12:02 Scrie un comentariu

Martie în Israel (15)

Intersectări  neaşteptate

A treia zi fără nici o veste proastă. Toate-s bune şi acasă. Nici măcar o pricină de întristare. Lucrurile se-ndreaptă. Arafat discută cu Hussein la telefon despre organizarea unei conferinţe de pace… Semne bune, prin urmare. Efectele se şi văd. Chef de plimbare, de cunoştinţe, de glume. Ca-n studenţie. Miriam mă priveşte cu îngăduinţă.
– Da, spune, dacă ar dura măcar vreo două, trei săptămâni.
Mâncăm ochiuri cu salată de roşii în mica bucătărioară din capătul culoarului. Asta ar trebui să ne ţină de foame până spre după masă când o să găsim pe traseu obişnuitul falafel. Miroase plăcut a mâncare orientală cu usturoi şi mirodenii, semn că cineva a gătit aici dis de dimineaţă. De curiozitate, ridic capacul crăticioarei de pe aragaz.
…Mmmm, ce îmbietor!
– Come, taste it!
Oooof, ce neplăcut! Îngaim o scuză, nu-mi aduc aminte ce.
–  It’s no problem, please, taste it, repetă încântat tânărul apărut pe neaşteptate la bucătărie.
Slăbuţ, ochii ca de cărbune, faţă creolă îngustă încadrată de un păr aspru, sârmos, cârlionţat.
– I am David, se recomandă.
Îi place numele meu, îmi spune, după ce mă prezint.
– Noor means light, in arabian, yes.
Miriam se prezintă şi ea dar nu se bagă deloc în vorbă. Strânge repede masa, îmi toarnă cafea într-o ceaşcă, îşi pune şi ei. Îi torn şi eu lui David, în alta.
O bea repede, pare grăbit. Da, îmi confirmă David, m-aşteaptă o zi plină.
– E suspect tipul ăsta, mă asigură Miriam ceva mai târziu, în timp ce ne pregăteam de o zi lungă de hoinăreală. De unde a apărut?…
Într-adevăr, de unde? Camera alăturată cu a noastră e ocupată de un cuplu, vizavi, o familie cu un copil, iar în cea de a treia, din capătul cu terasă al culoarului opus bucătărioarei, un domn vârstnic, singur. Pe cele două şezlonguri de pe terasa însorită şi plină de flori, n-am văzut până acuma pe nimeni stând la plajă ori odihnindu-se. Nu cumva casa asta are nişte secrete?
…Stăm de zece minute cel puţin într-o staţie de autobuz pe strada King George. Diversitate umană aiuritoare. Arăboaice cu basmale albe în grupuri compacte, preoţi, călugări de toate soiurile, albi, blonzi, negri, mulatri. Fundamentalişti în costumele lor negre cu chipa sau pălării negre de sub care curg franjurii perciunilor, etiopieni în haine largi, cu gâtul lung, graţios, cu mâini subţiri şi capete frumos rotunjite. Avem în plan să ajungem în cartierul ultrareligioşilor şi de acolo la Universitatea Ebraică. Mai trec zece minute, probabil greşisem locul-  cine ne-ar putea lămuri?
– Uite, zic, pe cine putem întreba!
Exact în faţa noastră, Ariela! Subţirică, blondă, cu ochelarii pe nas, cu rucsacu-n spate. Din sutele de mii de persoane complet necunoscute care umplu Ierusalimul, să dăm azi, de Ariela, exact când aveam nevoie, asta da, întâmplare!
“Hello”!  Ariela ne zâmbeşte fără să pară foarte surprinsă. O elevă, socotisem în ajun, venită în voiaj cu mătuşă-sa cu care avea, mai toată vremea, ceva de povestit. Râde cu poftă când aude ce crezusem despre ea. Ne trece enervarea că am stat degeaba o jumătate de oră unde nu trebuia. Mergem împreună spre altă staţie, nu departe de aici, de unde, ne lămureşte Ariela, putem lua autobuzul.
Prietena noastră are douăzeci şi unu de ani, e newyorkeză, studentă la antropologie şi venise singură-n Israel. Voia să afle mai multe despre pământul străbunilor ei. Apare, în fine şi autobuzul. Părinţii ei, ne mai destăinuie după ce urcăm, nu sunt grozav de religioşi. Sunt şi foarte ocupaţi. N-au vreme de călătorii. Ariela e veselă, vorbăreaţă, o interesează o mulţime de lucruri şi are în plan să viziteze o grămadă de locuri. Îi place muzica klezmer, spune, amintind ceva despre România legat de asta, n-am reţinut ce.
…Cartierul ultraortodocşilor? N-are chef să-l vadă. E sătulă de radicalii lor. Grupări ultrareligioase şi radicale sunt şi în America: negri, albi, evrei, asiatici, ne mai spune Ariela, înainte să coboare în zona centrului administrativ (Knesset, Court of Justice).

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

august 15, 2014 at 10:03 13 comentarii

Older Posts


Arhive

Categorii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,493 other followers

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 690,386 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,493 other followers

%d bloggers like this: