Mai sunt și alte lucruri de descoperit. Călătoria merge mai departe…

Miniștri, unul după altul, scoși din (porto)fotolii de DNA (unii scăpați de pârnaie de frații din parlament), baroni cu bănetul furat descoperit cântând osanale plagiatorului-salvator, fraude cum lauda la tot pasul, incompatibilități grămadă, investiții prăduite și pomeni acoperite cu taxe gratuite! …Un trailer al filmului istoric despre isprăvile guvernamentale ale celor doi ani de glorie. Plus atâtea altele îmbârligate prin stufărișurile prieteșugurilor transpartinice și interlop-clinice. Poate asta vrea să zică premierul când se laudă că, în fine, a pus țărișoara pe harta lumii. La un pas de ieșire din tunel ca să intrăm în altul.

Pentru unii, călătoria pare să-nceapă, pentru alții, să se încheie. Unii văd în Macovei, scăparea, alții o socotesc pe Udrea moștenitoarea lui Băsescu, și destui îl consideră pe Iohannis debutantul cu șanse deși vorbește într-o limbă (politică) de împrumut, e susținut de un partid de împrumut, cu un entuziasm de împrumut. Nu-s fana nimănui, dar dacă unul din ei l-ar învinge pe ponta, țara asta ar mai avea totuși, o șansă de redresare.

Între cei care tocmai au ieșit spectaculos din scenă, huiduit copios, ”trădătorul”  Robert Turcescu are șanse serioase să tulbure actorii. Și, într-un fel, și spectatorii. Posibil ca ex-jurnalistul momentului, deconspirat de câțiva ani de servii varanului ca ofițer acoperit fără ca actele încriminatoare, arătate abia zilele trecute, s-o confirme, să-ncerce să le schimbe jocul pe mâna lor. ”Fie, dacă tot am fost nominalizat, e momentul să-mi asum rolul pe care mi l-au dedicat, să vedem dacă și cum reacționează adevărații acoperiți, ca și cei care, zice-se, m-ar fi acoperit. O s-apară unii, un mădălin, un ilienăstase (dis)puși s-acționeze cumva, într-o situație deranjantă pe care n-au luat-o în calcul ”.

De ce n-am lua în considerare și probabilitatea ca situația creată să inducă nevoia de reevaluare a atitudinilor pentru unii din breaslă care-și respectă statutul și profesia?

Exact cu patru ani în urmă, după ce boardul Realității Media a decis, în 2010, să închidă radioul și să dea afară două duzini de oameni fără să le plătească drepturile bănești, directorul, ”locotenent-colonelul” Turcescu (în conflict cu Sorin Enache, directorul general care-i poftise să se adreseze justiției dacă vor să-și recupereze banii) a plătit din banii lui, pe două luni, pe toți cei concediați fără să fie obligat și fără să bată toba (aici).

PS. În lipsă de încredere față de oricare politician (cred că asta e o atitudine normală, în acest moment) opiniile de mai sus sunt, într-o  oarecare măsură, speculații, cu accent subiectiv-pozitiv însă, ca alternativă la partizanatul lipsit de gândire critică, pe de o parte, și la negativismul contaminant care n-aduce nimic bun, pe de alta.

Iar aici, un bonus: http://investigatiicenzurate.wordpress.com/2014/09/26/am-ochi-albastri-cum-m-a-racolat-sri-povestea-mea-completa/

septembrie 27, 2014 at 17:33 34 comentarii

Turcescu contra Turcescu

Fiecare ia din povestea asta ce-i convine. Dacă e reactiv, se ştie: i se-nvârtoşează instantaneu fierea şi reacţionează reflex. Triplu salt muştar! Mai cu seamă în cazul celor care-i poartă o profundă antipatie subiectului-  ceva firesc, având în vedere că e vorba de un brand jurnalistic, de un ziarist care ocupă de atâţia ani un rol de vârf în presă şi de un om ajuns. Iar asta nu se iartă! Politicieni resentimentari şi coledzi cu unghiile roase au răbufniri cu iz de concluzii. Şi sentinţe! Ca de obicei, însă, pe lângă demonstraţiile pripite, viscerale, apar şi opinii critice serioase, analize responsabile şi supoziţii pertinente. Atâta cât se poate acum, fiindcă problema pare să aibă multe necunoscute.

După un sfert de secol, puterile statului postcomunist încă mai sunt lipite pe ici pe colo, peste tot. În politică, în justiţie, în presă. La orice încercare de separare reală, subiectul se personalizează. Nu problema e importantă ci persoana  care îndrăzneşte să o evidenţieze. Sau să pornească operaţia. Odată persoana devenită ţintă, poate începe bombardamentul.  Cu justificarea obişnuită, de-acum ştiută, că s-a dovedit nedemnă. (Cum zicea tătucul stalin: “ai scăpat de persoană, ai scăpat de problemă”.)

Pe scurt, dacă nici ei nu mai ştiu câţi sunt, aşa cum declara cu câţiva ani în urmă în inocenţa lui de dăbulean, geoană, pe vremea când era împins de aceiaşi pitici cu lipici, spre Cotroceni, alţii, nicidecum. Nu trebuie să se afle în veci. Fiindcă asta ar însemna să se pună în pericol acţiunea de xeroxare a lui victor pentru popularea vechii galaxii roşii. O multiplicare căreia nu i se poate opune decât un dublu. Din care unul, ca ţintă.

septembrie 23, 2014 at 11:26 27 comentarii

Galaxia invazivă

Românilor de bună credinţă nu prea le rămâne loc în “universul zidit pe răstigniri, pe temelie veche de piatră şi jertfire” reperat de baronul cosma de prahova cu ocazia cercetării sale cosmice de la DNA. Mai întâi, fiindcă locuitorii ponta-galactici de acelaşi soi cu baronul cosmic au pus cruci peste cruci avuţiei ţării prin tot felul de răstigniri (comisioane, vânzări cu clauze frauduloase, fraude electorale, mite, şpăgi, dedicaţii etc). Apoi, fiindcă i-au dizlocat şi plagiat până şi pietrele de temelie. Iar acum au ajuns să trateze şi educaţia ca pe o măsea de minte stricată. Urmează plagierea ştiinţifică, cu metode abramburistice de jertfire a dragostei de învăţătură. Micii şi marii întreprinzători fabricanţi de diplome au fost scoşi din foame şi mulţime de părinţi răsuflă uşuraţi: nu trebuie să-şi mai facă griji cu instrucţia odraslelor. Au smartphonul de premier deja în ghiozdanele roşii. Iar şepcile  şi tricourile roşii de legitimare sunt pregătite. În plus, oricare din cei avizaţi ca apţi pentru galaxie se pot socoti, anticipat, doctoranzi. Din oficiu. În van refuză câteva Universităţi de prestigiu umpluturile cu loaze cotizante, valului roşu puţini îi stau în cale. Parafat cu o înjurătură la scenă deschisă primită cu aplauze prelungite, programul galactic care a bifat răstignirea educaţiei dă târcoale justiţiei.

septembrie 16, 2014 at 12:31 27 comentarii

Martie în Israel (26)

Drumul berzelor

Ne plimbăm pe aleile, aproape pustii, din Parcul Iordanului. Un loc cu totul altfel decât cele pe care le-am străbătut până acum. Vegetaţie bogată, dar mai puţin spectaculoasă şi îngrijită faţă de cea de pe ţărmul Kineretului. Arbuşti înfloriţi, plante de apă, sălcii. Pe lângă noi trec în viteză câţiva adolescenţi pe biciclete. Într-un loc, pe un afluent al Iordanului, doi pescari îşi păzesc undiţele lângă un grătar care fumegă familiar. Râul Iordanului curge destul de vijelios acuma, probabil datorită ploilor din ultima vreme. La Yardenit, scările din piatră albă coboară până-n apă…  Nici urmă de turişti. Nu, nu-s deloc obosită, îi răspund lui Yael, dar parcă n-ar strica să mai bem o gură de cafea. Mergem spre casă, cred, maşina rulează un timp tot pe malul Mării Tiberiadei, apoi drumul începe să urce. Peisajul se schimbă, e din ce în ce mai arid. Printre arbuştii şi tufărişurile sărace de-o parte şi de alta a drumului se iţesc, ici colo, stânci de bazalt.

Am depăşit nivelul mării, maşina rulează pe serpentinele largi ale unui drum pustiu. Avem mai mult de opt ore de când am plecat din Kiriat Bialik. Suntem în teritoriile ocupate, îmi spune Leon. Pe Înălţimile Golan. Locurile nu par prietenoase. Chiar deloc! În stânga şi dreapta drumului, garduri de sîrmă şi plăcuţe galbene triunghiulare ne avertizează că terenurile sunt minate. ”De aici, de sus, sirienii ne aveau ca-n palmă, ne ciuruiau fără mila”. Dincolo de gardurile de sârmă printre care şerpuieşte şoseaua, solul arid presărat cu stâncile negre de bazalt, plăcile avertizoare, stâlpii de înaltă tensiune, toate oferă un tablou dezolant. Dacă Miriam ar fi fost cu noi, probabil am fi făcut cale întoarsă pe acelaşi drum sau făceam o buclă  prin câmpia de la Meghido, muntele Garizim, Samaria…  “O să trecem pe acolo mâine, în drum spre aeroport”, hotărăşte Leon. Acuma vrea să-mi arate unde a luptat el în 1967, înrolat la o unitate de tanchişti care eliberase Golanul, în Războiul de Şase zile. Nişte puştani!… Puţini din unitatea lui scăpaseră cu viaţă. Ar avea multe de povestit. De atunci mai trecuse o singură dată prin locurile astea. “Nu era prea plăcut, dar…” Expresia lui Leon se schimbă, retrăieşte starea de tensiune din acele zile decisive, când contribuise alături de mii de tineri israelieni nu numai la o victorie socotită aproape un miracol împotriva puhoiului de atacatori, ci şi la recâştigarea încrederii micului popor în forţele sale.

Printre plăcuţele avertizoare, vedem din loc în loc câte o barză. “Sunt berzele rămase la jumătate drumului între Europa şi Africa”, îmi explică Leon. Cu câţiva ani în urmă, multe din ele, oprindu-se să se odihnească, muriseră electrocutate. Acum erau protejate de o lege care impunea construirea de colivii speciale. …Acoperit de zăpadă, vârful Hermon din capătul nordic al Podişului pare aproape de aici, de pe Ramat Hagolan. Coborâm spre drumul care duce la Haifa. Trecem în viteză pe lângă nişte aşezări rurale. Kibuţuri. Agricultura Israelului. Un model socialist, comunist chiar, dacă vorbim organizarea în cooperare a muncii şi împărţirea după nevoi. Aşa a fost la începutul secolului când au apărut primele kibuţuri. Acum s-au schimbat multe lucruri. Kibuţurile s-au diferenţiat. Succesul lor, unic în lume pentru ceva organizat după reguli socialiste se datorează, de fapt, conceptelor religioase care trebuiau respectate. Numai că în multe cazuri, politica a mai denaturant lucrurile. Atmosfera e alta. Leon nu pare foarte încântat. Ştiu că-i place profesia lui şi ce face acolo. (Leon munceşte din greu, toată ziua, mi se plânsese, nu odată, Miriam). Zărim cirezi de vite, grădini, sere. O atmosferă paşnică, pastorală. În care, simt, tocmai se-nchide un cerc. Sau, mai degrabă, se deschide un altul. Mai înalt.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 14, 2014 at 12:04 14 comentarii

Paradoxuri şi contradicţii

Faptul că demersurile preşedintelui (premeditate, aş îndrăzni să spun) legate de prezidenţiabili provoacă reacţii negative generale, inclusiv pe flancul dreptei (unele nu numai ostile ci şi triviale) pare a nu-l deranja. Ceva nu se potriveşte aici. Cât despre precocitatea agresivă a reacţiilor n-o găsesc cel mai inteligent răspuns. Rezolvabilă sau nu (acum sau mai târziu)  ecuaţia are câteva aspecte vizibile care se bat cap în cap.

IDupă  Congresul din 7 Iunie, partidul  Elenei Udrea ar trebui redenumit.
…Nu PMP, ci “micul PDL”, din moment ce, dezorientaţi şi dezamăgiţi, membrii de frunte ai Fundaţiei  şi ai partidului MP au părăsit, unul după altul, organizaţia pe care au fondat-o exprimându-şi mai dur sau mai discret, nemulţumirea şi indignarea.

În această situaţie, se remarcă două aspecte contradictorii:
1. Preşedintele continuă s-o susţină pe Udrea, depăşind nişte limite pe care le-a respectat în toţi anii de preşedinţie (dând frâu liber comentariilor de peluză) ca şi o limită, raţională, să zicem, conştient că generează o stare de confuzie şi indignare.
2. Deşi fondatorii MP şi, în general, apropiaţii  lui TB au părăsit organizaţia iar unii din ei o susţin acum pe Monica Macovei (îi fac campanie) nu-şi transferă criticile şi  resentimentele asupra preşedintelui girant al PMP-ului d-nei Udrea. Interesant!…

II. Opiniile şi intervenţiile critice repetate ale unor oficiali UE şi NATO la adresa atitudinii şi acţiunilor politice ale puterii instalate în 2012 denotă constant dezaprobare, neîncredere şi îngrijorare (mai ales în contextul geopolitic al ultimei perioade). O serie de aspecte negative, politice şi economice par a arunca ţara în incertitudine. Absobţia fondurilor europene e dezastruoasă, iar intrarea în recesiune e de-acum oficială în ciuda asigurărilor guvernamentale de crestere economică (desfiinţate recent de Eurostat). Cu un preşedinte “roşu”, însă, la Cotroceni, situaţia ar putea deveni ireversibil dramatică

În aceste condiţii, se observă alte două aspecte contradictorii:
1. Preşedintele Băsescu vine cu un avertisment public în premieră aruncând în discuţie exploziva chestiune a “dublei comenzi” sub care s-ar afla cel puţin un candidat.
2. Deşi prost văzută, puterea pesedistă câştigă un post de comisar european esenţial care impune serioase competenţe şi o obligă (forţează!) la responsabilitate…

Supoziţii

1. Dezvăluirea pripită a candidatului acoperit i-ar putea compromite efectul într-un moment cu o miză internă şi externă extrem de mare privind viitorul ţării şi nu numai. Cu toată nerăbdarea stârnită de lansarea subiectului, momentul optim al “dezbrăcării” nu poate fi decât la înscrierea oficială a candidaturilor.
2. Postul de comisar în care a fost numită pesedista Creţu, în ciuda informaţiilor (deloc secrete) şi a suspiciunilor (legitime) legate de trecutul, “misiunea” şi legăturile ei politice este şi unul de testare (a “caracterului”!) Orice mişcare a d-nei Creţu fiind sub control. Evaluarea activităţii d-sale fiind de-acum un proces permanent, transparent, pe criterii de competenţă şi corectitudine, orice abatere de la normele respective va duce la repercursiuni negative asupra ţării şi grave (probabil) asupra suportului ei politic (PSD) .
3. Mutaţiile partinice în 2015 care se prefigurează deja odată cu nemulţumirile care au urmat preluării PMP-ului de către Udrea, cu recenta ieşire a Monicăi Macovei din PDL şi cu cele care mocnesc sub capacul Blaga în ex-PDL, vor îngropa ACL. Efect pozitiv! Reaşezarea partinică pe dreapta va fi decisă însă de efectul rezultatelor la prezidenţiale obţinute de reprezentanţii ei. Nu-i exclus s-apară un Partid Democrat Popular…

septembrie 11, 2014 at 13:53 23 comentarii

Martie în Israel (25)

Sfânta Maria în kimono

Bisericile din Israel, atâtea câte am vizitat, nu erau pustii. Asaltate, pe de o parte, de turiştii obişnuiţi, izolaţi sau în grupuri organizate, pe de alta, de cei religioşi doritori să participe la slujbe în lăcaşuri de cult din locurile socotite cele mai sfinte din lume se bucură de constantă atenţie. În bisericile care adăpostesc vestigii amintind atât de Vechiul cât şi de Noul Testament, curiozitatea emoţională aduce permanent valuri de vizitatori de toate naţiile. Cu două zile-n urmă, la Biserica Sfântului Joseph din centrul Nazarethului, coborând în vechea locuinţă a Sfintei Familii, săpată-n piatra muntelui şi conservată sub clădire, nimerisem împreună cu un grup de turişti japonezi care purtau şepcuţe albastre probabil ca semn de recunoaştere. Numeroşi, uşor de identificat, turiştii asiatici nu trec neobservaţi, mai ales când îşi manifestă intens emoţiile!…

Nazarethul, un conglomerat de clădiri de toate mărimile şi stilurile, cu vile printre case dărăpănate şi şantiere, cu ulicioarele sale înguste, în pantă, colorate de mărfuri arabe, nu mi se păruse atrăgător. (Ăsta e Nazarethul arab, mă lămurise Leon, mai e şi alt Nazareth, unde, datorită primarului “un român evreu foarte gospodar” locurile arătau foarte bine, se construia mult şi cu gust. “Ai să vezi, data viitoare”)… Ceva mai târziu, în Biserica Buna Vestire din partea opusă a piaţetei centrale dădusem iar peste grupul de japonezi. Ascultau cu pioşenie o slujbă ţinută în limba… germană! Observasem atunci privind pereţii bisericii că, între icoanele reprezentând-o pe Sfânta Maria cu Pruncul aparţinând diferitelor naţii, una avea ochii oblici şi era îmbrăcată în kimono.

-  Uite-i! Îi arăt lui Leon şi lui Yael. Ce surpriză! Ne reîntâlnim cu şepcuţele albastre de alaltăieri, din Nazareth. … Japonezii comentează veseli, ochii li se îngustează şi mai mult, ne zâmbesc. Ne cunoaştem, doar! Ajunşi înaintea noastră în Biserica de la Tabgha, examinau plini de interes piatra uriaşă din bazalt protejată de un geam luminat înrămat într-un cadru metalic, aflată sub nivelul pardoselii. Pe ea, aflăm, fuseseră puse cele cinci coşuri cu pâini şi cu peşti cu care Isus hrănise toată mulţimea adunată în jurul lui. Japonezii ascultă atenţi explicaţiile ghidului, probabil angajat de ei. Un tânăr subţirel, cu ochelari, ne povesteşte cu detalii o mulţime de lucruri. Numai ochi şi urechi, Yael se strecoară în faţă, îi urmăreşte fiecare vorbă. Încastrate în pardoseală, mozaicurile antice reprezentând peştii şi coşurile cu pâine şi elemente din ecosistemul antic al locurilor fac din biserica de la Tabgha şi un spaţiu al artei perene. Mozaicurile cu păsări şi plante de acolo, în culori vii, naturale, reconstituie oarecum, ceva specific din natura luxuriantă a Mării Tiberiadei de pe vremea lui Isus. (Un exotism neobişnuit pentru o biserică, îi şoptesc lui Leon). Ieşim în lumina intensă a amiezii amplificată de oglinda strălucitoare a lacului. Pe malul Kineretului, construcţiile din piatră de bazalt de un albastru întunecat par aproape negre. Ce diferenţă faţă de clădirile din calcar luminos, marmorean, din Ierusalim şi împrejurimi! Lui Leon îi place bazaltul. Nu există alt material mai rezistent

Între ruinele antice în nuanţe de un brun închis de la Capernaum (sau Kefar Nahum, în ebraică) se pot observa şi cele din calcar alb-gălbui ale unei sinagogi ca şi pardoselile şi coloanele marmoreeene ale unui palat roman construit mai târziu. În apropiere, casa natală a apostolului Petru. Valuri succesive de istorie! Printre vechile locuinţe din bazalt ale populaţiei de pescari din Tiberiada de pe vremea lui Petru, se păstrează, aproape intacte, teascuri pentru uleiul de măsline, pietre inscripţionate cu Menora, însemnul sfânt iudaic din Templul de la Ierusalim pe care l-am văzut şi-n multe alte părţi.

I-am lăsat în urmă pe japonezi. Urcăm spre biserica de pe Muntele Fericirilor, un deal blând de fapt, un loc de o frumuseţe picturală. Nici ţipenie de om. Alei albe mărginite de palmieri, tufe de bujori şi trandafiri, de geranium şi orhidee, conifere albe argintii, chiparoşi întunecaţi şi sălcii cu bogate inflorescenţe de un roşu aprins. Seamănă puţin cu grădinile Baha’i din Haifa.  O construcţie impozantă, elegantă, cum sunt, în general, lăcaşurile catolice, biserica de pe Muntele Fericirilor era însă, închisă. Poate o să ne-ajungă japonezii, mă gândesc, şi va veni cineva să-i preia. Privim în tăcere, minute-n şir, oglinda albastră, enigmatică, a Mării Galileii. Spre ţărmul opus, departe, se văd nişte ambarcaţiuni de agrement. Par nişte păsări albe. Undeva jos, pe malul mării, zărim bisericuţa modestă din bazalt negru-albăstrui. Ne odihnisem şi noi mai devreme acolo, pe piatra pe care a stat, înconjurat de mulţimi, acum vreo două mii de ani, Iisus.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 10, 2014 at 09:30 Scrie un comentariu

Martie în Israel (24)

O raită-n Galileea

Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca într-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. “Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară. Îi sclipesc ochii. Îi place. A primit deja câteva distincţii, e apreciată. Mă întreb cum poate o copilă fragilă ca Yael să contribuie la prestigiul, recunoscut în toată lumea, al forţelor de apărare israeliene! Mai povestisem cu Leon despre asta. Neîntreruptele atacuri de care au avut parte de la declararea ca stat independent i-au obligat să înfiinţeze “Ţahal”, o armată flexibilă, adaptabilă la orice situaţie, în care un rol important le revine rezerviştilor. Antrenamentele sunt complexe, bine organizate, în tabere plasate aproape de domiciliile soldaţilor. Ţahal se poate mobiliza rapid la nevoie, iar statutul de soldat este cât se poate de onorant în Israel.

… Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. … O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi exuberantul “Hava Nagila”. ( Bine, spune Miriam resemnată, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)…  Este un dans tradiţional, îmi spune Leon, cel mai îndrăgit de evrei. Un simbol al comunităţii iudaice. Ştiam acest lucru, nu ştiusem însă, că provine din hora românească.

…Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră. Leon conduce cu viteză constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Noroc că sună Miriam. “Ken” , răspunde Yael,  “e un drum tare plăcut” (înţeleg asta din expresia de pe faţa ei). Miriam se distrează, e cu rude, prieteni. …Dacă bârfesc? Păi cum altfel…   Leon râde.

Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii,  mă face atentă, Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ”O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (pentru asta, mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, un material numai bun de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Permanent. Alte peisaje, alte păduri de foioase, alte şiruri de chiparoşi. Roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară. O inscripţie marchează punctul de intrare al şoselei sub nivelul mării. Coborâm în continuare. Mărginit de chiparoşi, drumul se deschide într-o perspectivă superbă. Suntem în Tiberias. O gură de cafea şi ne sare somnul.

Yael se-nviorează, îşi preia rolul de ghid. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite, se vede strălucind Marea Galileii (Tiberiadei) sau Kineret, cum îi spun evreii. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul, vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. “Aici, exact aici”, îmi arată Yael, “e locul unde Isus a mers pe apă”.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

septembrie 4, 2014 at 08:34 Scrie un comentariu

Older Posts


Arhive

Categorii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,549 other followers

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 696,879 hits

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,549 other followers

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

all blogs


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,549 other followers

%d bloggers like this: