X-jobs

Pentru că legitimarea prăduirii aurului din Apuseni întâmpină greutăţi, ocupanţii El-Dorado-ului autohton apelează la tot felul de forme de luptă, afectaţi direct fiind locuitorii din zonă care opun rezistenţă. Regiunea este menţinută abuziv într-un fel de carantină economică până cedează şi ultimul moţ. După răbdarea dovedită de vânătorii de comori care stau la pândă prin partea locului, de ani buni, miza e una ieşită din comun. Procedeul face parte din categoria “falimentare provocată” cunoscut de vreo douăzeci de ani ca modul cel mai direct de a intra în posesia diverselor active şi pasive ale unor localităţi, întreprinderi, instituţii etc. În forme specifice fiecărei situaţii, de obicei mai discrete şi nu de o asemenea anvergură, beneficiarii merg pe raportul: “eu câştig fără loc de întors, tu pierzi pe vecie, chiar dacă-ţi închid gura şi te cumpăr (sărăntocule, prăpăditule). Oricum, n-ai încotro, o să zici ce vreau eu, pentru că tot de mine depinde supravieţuirea ta”. Adunate, toate  astea dau exact situaţia politico-economică şi morală a ţării. O ţară şi o naţie care pierde continuu sub glorioasa conducere a celor ce corup şi câştigă, dar de care a ajuns să depindă supravieţuirea ei. O mulţime de aşchilopaţi şi-au găsit joburi rentabile în organizarea şi susţinerea “asediilor” de acest fel, reducând, neoficial, şomajul şi ridicând gradul de bunăstare al unor segmente de interlopi partinici sau afiliaţi unor cercuri politice. Un lucru e sigur: cu atâtea meserii şi ocupaţii ocolite de nomenclatorul oficial, plus sindicate corupte, munca la negru, spălarea de bani şi evaziunea fiscală sunt cărări bătătorite pe care nici un drum, indiferent de costuri, nu le va ocoli  curând. De fapt, logic gândind, o construcţie hidoasă, se poate  schimba prin decizia propriilor ei cărămizi, oricât li s-ar spune că sunt nocive?

Aşteptăm cu interes al frăţiilor congres

Asemenea unor fenomene astronomice aşteptate cu telescoapele pregătite, evenimentele partinice care se  vor alinia începând cu sfârşitul acestei luni,  vor oferi prilejul de a observa mai îndeaproape detalii privind conformaţia şi parametrii actuali ai cosmosului politic autohton. Dacă formaţiunile cosmice cu luceferi şi galaxii poartă nume poetice, facţiunile de care vorbim te duc cu gândul la clase animaliere fioroase trăitoare-n mari familii care au  trecut din preistorie prin istorie colonizând şi noul mileniu. De aici, un mod simplu de a le clasifica ar fi după hrana preferată, începând cu familiile mâncătoare de resurse de suprafaţă (păduri, în special) apoi cele cu afinitate pentru diverse resurse energetice, până la specimenele  sinosaurienilor, mai mici, mai suple, mâncătoare de minerale şi metale preţioase. În afară de clasificarea după gusturile predilecte, în niciun caz exclusive, împlătoşatele vieţuitoare se-mpart şi  după modul în care, fie se-nţeleg asupra arealului comun de resurse, fie că se încaieră pentru ele. După intensitatea confruntărilor preliminare, congresele, spun unii, vor fi sângeroase. Ei, aş! Alarmă falsă indusă de  pasele pacificatoare ale iluzionistului hrebenciuc! Sângeroase au fost doar aranjamentele “revoluţionare” şi mineriadele! După aia la zoo-enterteiment s-a trecut pe ketchup şi diverse trucuri roşii între care şi denunţul mânios al capitalismului de cumetrie făcut public mai an, de către onorabilul iliescu, în fapt, cel mai devotat susţinător al său. Prin urmare, la ordinea de zi şi de congres, domnul iliescu-2010 se va dovedi necruţător cu clientelismul şi cu nepotismul pe care, tot el, le va apăra ca un “doberman”, vorba blândului bombonel cel iubit şi iubitor de gaşcă şi de mătuşă. Şi, ca să nu se-ndoiască nimeni de natura frăţiilor, aflăm că la olimpiada celorlalte dihănii, luptătorul antonescu va fi  învingător la K1 fiindcă aşa vrea oberpatriciul peneleului. La fel cum, dincoace, ţeposul vanghelie se va bucura garantat de susţinere chiar dacă “miza va fi o pubelă” şi locul jurămintelor “un wc public” Nimic nou: în tradiţiile lor de familie, orice promisiune de demisie dispare-n flăcări şi, în general, orice promisiune se face scrum. Aşa stând lucrurile, e greu de crezut că, după desfăşurarea la vedere a iminentelor fenomene, constelaţiile jurassic-politice nu-şi vor relua rotirea în nebuloasele lor întunecate, încărcându-ne mai departe atmosfera cu aceiaşi  aburi ai lui “una spunem, alta facem” şi “ia-te bine cu norodul până  treci podul”.

Puncte slabe, fire duse

Jurnalistul elveţian Rudolf Hermann scrie, în Neue Zuricher Zeitung, despre un raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare de la Bucureşti care aduce argumente în favoarea ideii că România nu ar fi trebuit să fie integrată în UE. Documentul, publicat în 2008, vede două scenarii pentru viitorul României: “pe de-o parte, asumarea poziţiei unei ţări în care românii rămîn ancoraţi în trecut, cimentîndu-şi imaginea de stat rural, cu o identitate confuză, care îşi aduce o contribuţie modestă la deciziile Uniunii Europene, sau să ia în serios drepturile şi obligaţiile care revin din calitatea de membru al Uniunii Europene, punînd la punct modele de dezvoltare durabilă”. Pentru acest lucru, însă, este nevoie de schimbarea mentalităţii românilor, pentru că Europa nu îi va aştepta la nesfîrşit. Potrivit raportului, “deprofesionalizarea masivă a ţării noastre în ultimii 17 ani are la origine faptul că reformele postrevoluţionare s-au axat pe distrugerea industriei şi nu pe modernizarea ei”. Ce ar mai fi de adăugat? Ce ştie tot poporeanul: însuşirea resurselor+distrugerea economiei= puterea financiară a actualei clase politice+ sărăcia poporului român. Chestiune recunoscută indirect şi în apelul d-lui voiculescu, care,  chemând PSD, PNL şi PC  la unire avertizează naţia, pe blogul dumnealui, asupra primejdiei: “Dacă acest lucru nu se va întîmpla şi opoziţia va rămîne ezitantă şi relativ divizată, nimic nu va putea opri diviziile ANI, CNSAS şi DNA să transforme România într-un viguros şi vajnic regim monopartidist. Că prea vorbim mulţi neîntrebaţi în ţara asta”. Just! E suficient să parcurgem acest paragraf şi să ne dăm seama că domnul D.V  ştie exact, cu MAJUSCULE, cine sunt inamicii,  ştie şi de ce, ştie care sunt punctele slabe ale ţesăturii şi de unde va începe destrămarea!  De aici încolo nu mai rămâne decât să urmărim cum şi când se duc firele: primul, pleacă chiar de la partidul-sperietoare  denunţat de dumnealui, trecând, însă, peste faptul că un primar portocaliu tocmai a ajuns după gratii! Urmează alte fire, adică “cei mulţi care vorbesc ne-ntrebaţi în ţara asta”, cum spune motanul blogger.  Apoi, încă un punct slab,  acel produs de unică folosinţă al prodemokratului pârvulescu, numit abuziv VU, care va fi  înlocuit,  vrând nevrând cu votul uninominal în două tururi (“vai, groaznic”) Iar dacă nu e destul, vine şi  momentul (“oh, ce dureros”) al deciziei  cu privire la parlamentul “remaiat”.  Şi cum, odată dus un fir, două, neîncrederea şi teama vor slăbi cumplit urzeala, de presupus că ţesătoriile antenelor ori vor da faliment, ori vor prefera alte broderii.

VLADIMIR SOLOVIOV: Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale (3)

Postat de nora în “biblioteca din chioşc”

În tolstoism, însă, adică învăţătura fundamentată pe prescripţiile etice comune marilor profeţi ai religiilor lumii, Hristos, Buddha şi Confucius, Soloviov vede un duşman infinit mai primejdios al esenţei creştinismului adică al mântuirii prin moartea şi învierea lui Hristos. Constatând în  fundamentul noului spiritualism continuarea materialismului printr-o o exclusivă iubire de sine  provenită dintr-un orgoliu nemăsurat, gânditorul îl consideră mai dăunător decât invazia mongolă! O ciudată simbioză între Nietzsche, Tolstoi şi Marx, un fals creştinism care, sub aparenţa binelui universal, deschide uşa răului generalizat. Într-un fel Soloviov face o cercetare de tipul “cum mai stăm cu creştinismul”  (iertare, cam ireverenţioasă asociere, chiar păstrând proporţiile, cu  unele articole recente) prin ideile personajelor-tip ale societăţii ruseşti de la sfârşitul secolului XIX, între care se include.  O întreprindere făcută într-un moment crucial (acum poate fi apreciat astfel) după revoluţiile naţionale europene, operă reuşită a masoneriei, declanşatoare a energiilor spirituale  cu beneficii remarcabile pentru cultura europeană. Progresul cultural, însă,  nu poate înfrânge răul, fie şi din pricina morţii inevitabile pentru toţi şi pentru fiecare , iar instaurarea păcii universale e iluzorie, consideră domnul Z.  înainte ca vâlvătăile  războaielor să cuprindă planeta. Premoniţie sumbră, intuiţie sau logică a subconştientului, confirmată de grozăviile ce au urmat. Nu va trece mult timp, la scara istoriei şi cele două mari conflagraţii mondiale  vor marca, cum afirmase Soloviov “secolul XX ca epocă a ultimelor mari războaie”. Uluitoarea capacitate de previziune îl duce pe Soloviov, alături de Dostoievski, Kafka, Beckett, Orwell, în galeria  marilor vizionari.  În final, cele trei dialoguri lasă loc unor sugestii apocaliptice  cu referire la secolul XXI,  “ca epoca a unei păci mincinoase instaurată într-o unitară împărăţie europeană şi apoi universală, care se dovedeşte curând a fi împărăţia răului generalizat”.  Un idealism, paradoxal, realist în pesimismul său cu privire la natura lumii şi previzionar, până la un punct. …Mă întreb cum ar arăta o discuţie de acest fel purtată  în  societatea în care trăim; care ar fi personajele-tip pentru  vremea noastră şi  ce ar reprezenta fiecare din ele. Greu de imaginat un răspuns.

VLADIMIR SOLOVIOV: Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale (2)

Dacă trăia în epoca noastră, grădina vilei de pe malul francez al Mediteranei unde Soloviov şi-a plasat dialogurile, ar fi  fost, poate, un site, iar turiştii invitaţi să discute, de ce nu, nişte bloggeri. “Generalul, Politicianul, Prinţul, Doamna şi Domnul Z “, cinci vilegiaturişti din înalta societate rusă dezbat, în concepţia şi regia literară a autorului, vreme de trei zile, soarta omului şi a umanităţii. Literatura interesează mai puţin aici, e mai mult pretextul pentru ca Soloviov să arunce-n luptă, prin personajele alese , reprezentative pentru rostul şi sensul dezbaterii, idei, concepte şi atitudini. Imaginat pe modelul dialogurilor platoniciene, temeiul confruntării fiind istoria, iar nucleul ei, conservarea răului, Soloviov urmăreşte ca prin demonstrarea  puterii negativităţii în lume, să ajungă la nevoia de luciditate în credinţă, indispensabilă în aceest război perpetuu.  În bătălia de idei imaginată în acel cadru natural dominat de albastrul Mediteranei şi semeţia strălucitoare a Alpilor, se confruntă tradiţionalismul întruchipat de General, progresismul pragmatic-liberal al Politicianului, pseudo-creştinismul pozitivist al Prinţului, apologia lucidă a marşului victorios al răului prin istoria lumii,  adusă în discuţie de domnul Z, reprezentantul opiniilor autorului.  Firele dezbaterii sunt ţesute prin intervenţiile celui de al cincilea personaj, Doamna, care reprezintă un fel de feed-back al societăţii de care aparţin convivii. Dacă Generalul, un personaj comun, naiv, tradiţional, apărător al rânduielilor  şi moralităţii creştine,  al cauzei războiului patriotic, nu contrariază opiniile domnului Z, Politicianul  reprezintă purtătorul unui nihilism predestinat căderii iminente. Înrudit spiritual cu nihiliştii întunecaţi ai lui Dostoievski, personajul din “talk-show”-ul solovian, discută relaxat cu gândul la escapadele la cazinoul din Monte Carlo, convins că progresismul surclasează orice credinţă iar plăcerile  vieţii se confundă cu rostul ei. Dar pentru domnul Z, politicianul e un inamic mult mai uşor de combătut comparativ cu tolstoismul…

va urma…

(Vladimir Soloviov: Trei dialoguri despre sfârşitul istorie universale – editura Humanitas, 1992, prefaţat de un   Studiu introductiv din colecţia Gânditori Ruşi coordonată de Ion IANOŞI)

VLADIMIR SOLOVIOV: Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale

Postat de nora, în “biblioteca din chioşc”

Recunoscut drept cel mai de seamă gânditor al Rusiei,  lui Vladimir Soloviov i se datorează reactualizarea temei centrale a filozofiei teologale, în pragul intrării în secolul XX, aceea a răului metafizic şi, de aici plecând, întemeierea curentului existenţial creştin, de la care se revendică  o serie de cunoscuţi  scriitori şi filozofi  care i-au urmat  S. Bulgakov, N. Berdiaev, S. Frank; poeţi simbolişti:  A. Block şi A. Belîi. Dar până a ajunge la această viziune,  spre sfârşitul scurtei sale vieţi (moare în 1900, la doar 47 de ani) Vladimir Sergheevici Soloviov, parcurge un drum sinuos, trecând peste o perioadă de nihilism, apoi una de utopie teocratică întemeiată pe speranţa reunirii bisericilor creştine, în tot acest parcurs ducând şi o intensă activitate publicistică, literară, filozofică,  concretizată în zece volume plus încă patru de corespondenţă, publicate după moartea sa. Bulgakov aprecia această impresionantă creaţie drept “cel mai sonor acord din câte au răsunat în istoria filozofiei”. Formaţia sa complexă (studii de matematică-fizică, de istorie şi filologie, plus teologie) îi conferă de timpuriu, de la 21 de ani, odată cu recunoaşterea erudiţiei, o uriaşă capacitate de captare şi sinteză personalizată a unor influenţe filozofice universale (Platon, Spinoza,Kant, Schelling, Hegel, Scopenhauer) dar şi Kaballa şi mistici medievali creştini, la care se adaugă empirismul ştiinţei. De aici şi impresionanta sa influenţa asupra marilor spirite din epocă dar şi de mai târziu. Explicaţia  poate fi găsită şi în permanenta sa căutare a compatibilităţii dintre nou şi vechi, dintre raţionalitate şi mit, clarviziune şi utopie, luciditate şi fantasme poetice, din care selectează şi construieşte un sistem metafizic cosmologico-istoric rezistent la intemperiile vremurilor. De aceea, probabil, poetul Alexandru Blok îl numeşte “cavalerul monah”. Un cavaler în luptă cu răul existenţial şi drama umanităţii care-l poartă-n sine. În acest punct gândirea lui Soloviov se confruntă cu cea a altor doi titani ai epocii, Dostoievski şi Tolstoi.  O prietenie constantă îl leagă pe Soloviov de Dostoievski,  el însuşi un  exporator în adâncul, greu accesibil, al împărăţiei răului (descrise în Fraţii Karamazov). Cu Tolstoi, însă,  relaţia este una de dispută, devenită în timp, monolog.  Soloviov combate creştinismul lui Tolstoi, îl vede de un pozitivism naiv, irealist. Interesant şi ce spune Cehov  “Pe nimeni nu l-am iubit ca pe el (“Soloviov”); sunt necredincios dar, din toate speciile credinţei, credinţa lui mi se pare cea mai apropiată şi mai convingătoare”…

va urma…

(Vladimir Soloviov: Trei dialoguri despre sfârşitul istorie universale – editura Humanitas, 1992, prefaţat de un   Studiu introductiv din colecţia Gânditori Ruşi coordonată de Ion IANOŞI)

Scrisoare

Dragă prietene,

reiau următoarele date:
a = 29, b= 20 şi c= 21,
din care putem găsi:
29(=841)=20^2(= 400)+ 21^2(=441),
adică,
a=37, b=35 şi c=12

Îmi pare rău că n-am mai rămas pe terasă astă vară, aveam atâtea de vorbit!  Era târziu şi rămăsesem singuri, parcă eram în ţara minunilor! Ţi-aminteşti? Păcat, doar, că a început furtuna, ne-am trezit uzi din cap până-n picioare şi am rupt-o la fugă! Atunci n-am mai apucat să văd ce ai scris pe şerveţel, dar zilele trecute am găsit într-un buzunar ghemotocul de hârtie  şi uite ce am descifrat:
87^2(=1369) =35^2(=1225) + 12^2(=144)

Unii spun că problema ar fi rezolvată şi că soluţiile sunt:
a= 113, b= 112 şi c=15.

Tu ce crezi?

A ta prietenă, Alice

P.S. Nu mai e mult şi se  deschid terasele de vară

Oligarhie şi oligofrenie

Tablou cunoscut: de o parte grupul oligarhilor dezvoltat din nucleul nomenclaturii comuniste, de cealaltă, cel al oligofrenilor politici rezultat al tehnicilor cunoscute sub numele de “spălare a creierului”. Un segment indispensabil acaparatorilor puterii din primele zile post ‘89, care încă se aciuieşte pe lângă gardurile politicului. Anticipând că pe măsura formării unei societăţi normale segmentul cu “mintea puţină” se va reduce considerabil, reţeaua îmbogăţiţilor pe seama statului a schimbat din mers macazul. O nouă generaţie de manipulatori băgată-n pâine a produs efecte şi încă mai încearcă! Şi nu se poate spune că nu şi-au făcut treaba, menţinerea societăţii în derivă şi antagonizarea diferitelor segmente sociale şi individualităţi culturale demonstrându-le “succesul”. Cheia descifrării acestor vămi “strategice” se găseşte tot în defunctul regim, în lumea aceea aparent, uniformă, în fapt, chinuită de  suspiciune, frică şi alte asemenea stări induse anume spre dezbinare şi întunecare.  Totuşi, în afara unor cazuri notorii, între cei care slujeau regimul soldăţeşte, cei care o făceau “pragmatic”  şi ceilalţi, care-şi slujeau semenii pur şi simplu, detaşaţi de regim, sau în ciuda lui, diferenţele nu păreau operante.  Când apăreau zvonuri privind persoanele cu “sarcini” prin anturaj, unii se baricadau în tăcere, alţii, puţini, nu se fereau să-şi spună păsul, uneori plătind greu curajul. Dar aceia care au muncit neştiuţi,  în condiţii adesea mizerabile, dăruindu-şi priceperea binelui semenilor? Şi-a amintit cineva de  eroismul lor nespectaculos  după “eliberare”? …O descâlcire a îmbâcsitei ţesături pline de noduri, rupturi, cârpăceli şi petice, ar fi şi acum necesară, doar că utilitatea ei a fost deturnată. Mirosită din vreme de clanurile de pradă, această nebuloasă le-a servit perfect ca sursă de  vrajbe, de “oligofrenizare” secundară, pe negativul modelului dinainte. Însă  fitilele duşmăniei, explozive până mai ieri, dinspre cei care n-au făcut bine semenilor, nici atunci şi cu atât mai puţin acum, devin  anacronice.  Se vede limpede acum că metoda de indus discordie bazată pe  selecţia arbitrară  de inamici, eventual personali, şi politizarea chestiunii  eludând dreptul legii s-a făcut în folosul oligărhimii şi al acoliţilor lor, inclusiv al unor făcături lansate pe post de “societate civilă”. Întreţinerea urii intre grupuri sociale şi între indivizi pierde din intensitate, vizibil, pe măsura imunizării societăţii faţă de valurile de viruşi de “laborator” politico-oligarhic. Cu tot oportunismul care le ţine loc de conştiinţă, fabricanţilor de schisme &comp. li se restrânge, pe zi ce trece, zona de influenţă.

up-date

Instituţiile statului  ies din  hibernare:

http://www.actualitate.ro/social,stiri,ani-sesizeaza-parchetul-in-cazul-deputatului-pnl-eugen-nicolaescu,1579

http://www.editie.ro/new/mod.php?mod=stiri&sectiune=online&idcat=1&idstire=92798&title=Mircia-Gutau–trei-ani-si-jumatate-de-inchisoare-pentru-luare-de-mita

http://www.mediafax.ro/politic/geoana-reclamat-de-ani-la-parchetul-iccj-pentru-fals-in-declaratii-5455846

http://www.ziare.com/actual/evenimenthttp://www.mediafax.ro/politic/sesizarea-ani-privind-averea-sotilor-geoana-inregistrata-la-parchet-5456106/

01-29-2010/dna-a-pus-sechestru-pe-casa-din-zambaccian-a-lui-adrian-nastase-991323

De la “PROSTIE” la “EROARE”

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Ideea secolului al XVI-lea că raţiunea este egal împărţită tuturor (mult mai veche fireşte – vezi Menon – dar transformată acum în principiu), a făcut ca ceea ce trecea înainte drept “prostie”, adică neputinţa izvorîtă din înzestrarea firească, să fie considerat acum ca “eroare”, ca simplă greşeală pusă pe seama lipsei de metodă. De unde importanţa primordială acordată metodei şi ideilor “clare şi distincte”, începînd de la Descartes şi Leibniz şi pînă în ziua de azi. Metoda era esenţială şi pentru Platon (dialectica), dar numai de la un anumit nivel încolo, ca ultimă fază a “paideii”, a formării spirituale, deosebirea dintre proşti şi deştepţi rămînînd altminteri la baza construcţiei, după cum rezultă din Republica. “Puţinii aleşi” erau filosofii. Iaraşi, logica aristotelică era şi ea o metodă de a gîndi just, dar era îndreptată împotriva sofistilor, iar peripatetismul era o şcoală de elită. Metoda modernă, în schimb, este un panaceu. Descartes repeta adesea în Regulae că metoda sa e “simplă”, înţelegînd prin asta că e la îndemîna oricui. “Clar şi distinct” nu presupune, precum dialectica platonică, înălţarea la o altitudine accesibilă doar cîtorva aleşi, ci o curăţire de zgură, o revenire în spaţiul bunului comun care este ‘le bon sens’, raţiunea. De aceea mărginirea spirituală, ramînerea neajutorată în pămîntesc, cu toate urmările ei, e înlocuită prin “eroare”. Iar eroarea este o simplă împuritate înlăturabilă prin claritatea raţionamentului, prin “rigurozitatea” lui, prin metodică. Aici nu e vorba de o trecere vertiginoasă de la vechi la nou, ambele moduri fiind prezente în proporţii diferite de-a lungul istoriei filosofiei, ci de o ‘răsucire’ a aşezării metafizice cu urmări considerabile. Esenţiala e “democratizarea” gîndită în filosofia lui Descartes şi Leibniz, în exoterismul ei iniţial, opus ezoterismului antic. Filosofia lui Descartes şi Leibniz este reducţionistă, în sensul că reduce filosofia la metoda ideilor clare şi distincte, la un bun ‘accesibil tuturor’, pe cînd la antici metoda devenea tot mai inaccesibilă pe măsura înălţării pe treptele cunoaşterii. Această concepţie filosofică stă la baza democraţiei moderne (secolele al XVIII-lea – al XX-lea) care, prin esenţa ei, este una ideologică, adică una care aşază la temelie o ideo-logie ce poate fi înţeleasă de oricine şi care este anume facută pentru a fi înţeleasă de oricine. Democraţia ateniană judeca după oameni şi cazuri, în timp ce noi judecăm după “idei”(concepţii politice).

fragment din Cinci Plecări din Prezent / Alexandru Dragomir / Humanitas

Mic inventar de dezastre planetare şi locale

- Criza financiară mondială provocată de bancheri, schimbă echilibrul bănesc al planetei: multora le aduce dezastrul, unora fericirea.
- Sursă de câştiguri fabuloase, încălzirea globală, o afacere mondială infamă răsplătită cu un Nobel, a ajuns la ora îngheţării apelor.
- Nu se mai ştie nimic de gripa aviară, dispărută-n smârcurile vânătorilor de pandemii fără frontiere.
- Ascunsă după un zid financiar, gripa porcină baga-n groaza-n lume cu fiecare nouă doză de vaccin vândută.

- Mihai Tatulici continuă să (re)producă elitele naţionale româneşti
- Infractorii continuă să facă parte dintre elite
- Societatea Romană de Parapsihologie reclamă atacuri paralizante cu flăcări violete şi devierea paselor infamante asupra savanţilor PSI
- România se află în continuare  sub semnul zodiacal iliescu al planetei roşii cu ascendent în rac