O carte de povestiri despre o lume mai puţin ştiută, mai puţin importantă, sau mai puţin băgată-n seamă. O parte din povestiri au apărut şi pe acest blog.
Coperta poate fi văzută aici : http://bibliophyle.wordpress.com/
Duhuri blânde pe dealuri: o carte nou-nouţă scoasă de sub tipar…
Justiţia lor
Magistraţii din România fac grevă. Secătuit de criză şi de neîntrerupta risipă , cu buzunarele aproape goale, statul pare sub asediu. “Dreptul” lui, al statului, o minge la piciorul magistraţilor. Cum şi fluierul e tot la ei, magistraţii români au decis în unanimitate că “dreptul” înseamnă -de fapt şi de drept- că peste “salariile de salarii”, mai au dreptul şi la nişte “sporuri de sporuri”! Aproape tot atât de barosane cât şi salariile! Altminteri sunt ferm hotărâţi să lase ţara-n off-side. Ei, dar e şi asta un început de reformă! Tribunalele goale ar putea fi cumpărate de patriciu, că tot a trecut de la rompetrol pe imobiliare, iar dreptatea vândută la “litro” de analişti, ştirişti, şi , mai ales, de comisiile de anchetă, în direct! Justiţia ar intra rapid pe profit, cât rating, atâta câştig! Ca urmare mogulii le-ar asigura pivnicerilor justiţiei salarii astronomice, cam la nivelul celor de moderatori de talk-show-uri. Patronul ar trece apoi, însfîrşit, la o reformă serioasă a justiţiei, optând pentru cel mai convenabil proiect, desigur în urma unor licitaţii corecte, organizate de oamenii realităţii. În funcţie de numărul de duşmani învinuiţi, calitatea politică a împricinaţilor şi preţul ofertat, activitatea în sine va deveni cel mai înfloritor bussines din România modernă. Casa de avocatură “ciutacu şi badea” ar duce la lansarea Antenei 5, un nou canal de succes. Ar urma Can-Can xxx, Extra Sexy Click, şi altele, o adevărată explozie de noi publicaţii, care, pe lângă faptul că ar da un plus de valoare companiei Media-Justice S.A. ar asigura şi locuri de muncă decente pentru toţi jurnaliştii de investigaţie a modului cum se câştigă azi, cinstit, o pâine-n România. Tănase şi dinescu vor avea emisiuni mult mai libere şi mai lungi, iar dan diaconescu ar avea un loc asigurat de grefier.
Birul
Un sistem birocratic supradimensionat, până la urmă, se sufocă sub propria birocraţie! Crescând monstruos devine un sistem care parazitează sistemul! Gonflat peste poate, perceput ca un rău fatal de mulţi, susţinut ca un rău necesar de alţii, continuă “neabătut” să-şi exercite tirania în forme tot mai obtuze.
Bineînţeles că nu-şi imaginează nimeni că am putea trăi fără birocraţie. Numai că birocraţia, această formă indispensabilă de organizare şi administrare a serviciilor şi resurselor aparţinând statului de drept, se reformează şi perfecţionează permanent în toată lumea civilizată prin analize, studii, teorii şi modele specializate. Managementul sistemului birocratic are, astfel, în vedere adaptarea şi reformarea lui continuă pe principiile diviziunii muncii, a ordinii ierarhice şi a regulilor impersonale(de la Max Weber pornind) pentru a asigura buna funcţionare şi reglare a societăţii. Asta presupune: specializare, competenţe, responsabilitate, cooperare! Nu auzim vorbele astea toată ziulica?…Deh, vorbe!
Ce se-ntâmplă, însă, cu mecanismul gigantic acţionat de oameni mărunţi(cum definea Balzac, birocraţia) dacă mare parte din ei sunt, nu numai mărunţi ci, la noi, mai ales, incompetenţi, corupţi şi mult, mult prea mulţi?
“Deoarece guvernul nu produce nimic de preţ în termenii estimărilor sociale el nu poate decât să furnizeze bunăstare unora, sifonând resurse(atunci când nu le înstrăineză de tot) distrugînd resurse pe care se întemeiază bunăstarea altora. Tentativele de remediere a efectelor distructive imputabile politicilor sale precedente, conduc statul asistenţial sapre comiterea altor acte distructive izolate” … (Joseph Salerno, Institutul Mises: Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist)
… Citind articolul lui Joseph Salerno am avut senzaţia că e vorba de un studiu de caz pe societatea noastră din ultimii douăzeci de ani! Recitindu-l mi-am dat seama ca realitatea postcomunismului acestei perioade stă mult mai rău! Statul, prin noii săi administratori politici, şi-a reconsiderat moştenirea cu o imaginaţie care o depăşeşte mult pe a noastră, pentru a reorganiza noua societate în mod abuziv si imoral. (O imoralitate şi o lipsă de scrupule cu adevărat, inimaginabilă!) Un scop pentru care, strategic, era esenţial să-şi menţină funcţia asistenţială din tiparul birocratic socialist, asta fiind modalitatea optimă de “liniştire” a grosului populatiei pe parcursul derulării procesului “dificil” de devalizare en-gross a economiei şi, în general, a oricăror resurse “fără apărare” (inclusiv a celor de proprietate intelectuală, de invenţii şi studii de cercetare din diverse instituţii). Un proces controlat, permanent “legalizat” în măsura în care era nevoie(şi era!) derulat fără-ntrerupere prin instrumentele birocratice adaptate în scopul redirecţionării de capital public în seifurile private ale clientelei politice. Proces care a crescut exponenţial atingând o amploare maximă în vremea guvernului minoritar penelist susţinut de PSD când a şi fost întărit cu forţe media atrase în “războiul pentru acapararea resurselor”. Calmarea deturnărilor (putem liniştiţi să le spunem fraude) după alegerile din noiembrie părea să promită o reaşezare şi o simplificare, totodată, a colosului supraponderal cu picioare de lut!
Faptul că apăsătoarea structură, netulburată nici acum, în plină criză, ne îngrădeşte la fel, existenţa, demonstrează, din păcate, continuitatea simbiozei reciproc avantajoase cu mediul politic. Cu cât mai “indispensabilă” căpătuirii politicienilor pe bani publici, cu atât mai sfidătoare!
“O structură birocratică tinde să crească ca un organism viu. Englezul Parkinson a calculat că o birocraţie creşte-n medie cu 5% anual chiar dacă nu are nimic de făcut: Acest 5% va produce noi regulamente şi proceduri. În cinsprezece ani se dublează” (http://leadercomunications.com). Apoi, cum se ştie, în orice structură ierarhică intră-n joc principiul lui Peter care spune că fiecare individ va fi promovat până-şi va atinge nivelul propriu de incompetenta”.
…Iar incompetentul, spune acelaşi Parkinson, va ascunde propria incompetenţă prin mărirea competenţelor: alte sarcini, alte responsabilitati, noi regulamente, noi funcţionari, desigur, care să se ocupe de ele. In spatele acestora rămâne nerezolvată “problema originală” ascunsă-n vraful de hârtii sau fişiere! Fiecare funcţionar, cu cât e mai incompetent(şi mai corupt) cu atât va avea pretenţii mai stricte privind competenţele si moralitatea!
Efect vizibil: şi ieri, ca şi astăzi, orice dezastru e apărat prin invocarea legii.
Romania reală.
Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”
In timp ce politicienii nostri dezbat în plină criză economică dacă trebuie, sau nu, să fie cheltuiţi, din banii publici, milioane de euro pentru spectacole care concurează relativ neloial discotecile, bani care intră nonşalant în buzunarele unor patroni de firmă de apartament, patroni abonaţi permanent la “ugerul banului public” cu adâncă neruşinare, în ţară mai sunt localităţi în care viaţa s-a oprit în loc : localităţi fără apă, fără electricitate, fără şcoală sau biserică. Bineinţeles, şi fără cimitir. Când mor, acolo, oamenii sânt îngropaţi firesc, în fundul grădinii, la umbra pomilor umbroşi, printre strămoşi. Acolo, moartea chiar face parte din viaţă La propriu ! Îi preocupă pe onorabilii noştri politicieni lucruri mărunte cum ar fi faptul că în plin secol XXI, viaţa electoratului are pe alocuri accente de ev mediu?… Altele-s grijile lor!
E mult mai important ca Năstase să scape la infinit de justiţie, e mult mai important ca în marile oraşe să fie instalate fântâni arteziene gigantice, e mult mai important să fie construită “Catedrala Mântuirii neamului” la dimensiuni cu adevărat faraonice, bineînţeles tot pe bani publici deşi Biserica îşi are propriile terenuri, păduri, afaceri, e mult mai important ca la Petroşani să fie construită o telegondolă sau pe aiurea cine mai ştie ce alte matrapazlâcuri sau năstuşnicii. De acest soi de lucruri măreţe se ocupă cu precădere politicienii nostri. Oamenii ? Ăştia nu sunt decât o turmă informă care din când în când e tratată cu ceva pomeni electorale, iar după ce votează pot să se ducă liniştiţi înapoi în găurile din care au ieşit ca gândacii flămânzi. Şi când mor, pot să se ducă liniştiţi în fundul grădinii şi să se ascundă sub câţiva metri de pământ ! Dar si de noua generatie are grijă onorata noastră clasă politică! Îi dă pe mâna unora ca Adomniţei care habar n-are pe ce lume trăieşte Uniunea Europeană, sau mai nou, pe mâna doamnei mini-strese care se pricepe la orice, numai la educaţie culturală, nu. Important e pentru onorabilii noştri politicieni, faptul că trebuie respectată legalitatea, pe care ei o construiesc fervent, dar în lipsa oricărei minime morale. Pentrucă (nu e aşa ?) etica aia avea iz de morală comunistă, iar noua legalitate, garantul matrapazlâcurilor lor, are de-acum aură de legitimitate. Ce importanţă are ca preocupările lor nu au nimic de a face cu grijile reale ale oamenilor? N-au decât sa meargă linistiţi în fundul gradinii când mor şi să aştepte o altă renaştere a vieţii din România. Între timp, muzica discotecilor publice le acompaniază somnul de veci. Mai ştie cineva cum se cheamă imnul nostru de stat ?
UMBERTO ECO: Pendulul lui Foucault
Postat de tibi in “biblioteca din chioşc”
Cred că ar fi corect să spun de la bun început, faptul că această postare nu este o recenzie a acestei mirabile cărţi. Nu este decât o invitaţie la lectura sa şi, mai ales, este un şir lung de întrebări pe care ţi le pui atunci când începi să o citeşti. Această postare este numai un preambul.
Cercul şi sora sa spaţială sfera sunt exemple vii ale drasticei limitări a capacităţii celei mai evaluate fiinţe sublunare, omul, de a cuantifica perfecţiunea. Numarul PI, este destul de uşor de confundat cu infinitul, pentru că şirul zecimalelor sale este practic, infinit. Şi tot din acest motiv, quadratura cercului încă nu şi-a putut găsi o expresie numerică exactă. “Pendulul lui Foucault”, o sferă de 28 de kg. atârnată sub Cupola Panteonului din Paris, cu un fir de 67 de metri lungime, demonstrează rotaţia pământului. Nu cred că interesează detaliile tehnice.
Cum înţelegem noi, oamenii, lumea înconjurătoare ? Prin aproximari. Drastic limitat în percepţia universului de către cele cinci simţuri ale sale, omul recurge masiv, la cel de-al şaselea simţ: intuiţia. Uneori asistat de cel de-al şaptelea simţ, bunul simţ. Alteori, NU. Prin intuiţie omul îşi construieşte teoriile. (Domnu’ Einstein se aude ? Cum rămîne cu faimoasa exclamaţie cum că “lucrul cel mai de neînţeles, este faptul ca Universul poate fi înţeles ?” ) …Nu cumva lucrul cel mai de înţeles este faptul că, Universul poate fi intuit ? Nu ştiu! Întreb! Nu cumva fiecare generaţie îşi făureşte propriul construct mental despre acest pârdalnic Univers ? Până la urmă cum e : static sau pulsatoriu ? Se lăbărţează la infinit ? Nu prea! Pentru că ar contrazice legea gravitaţiei şi nu se face să-l supărăm pe Newton. Oare Universul tinde către o configuraţie în care “Punctele Lagranje” ar deveni o masa critica şi ar încremeni Universul în nemiscare ?
Trăim în plină conjectură.
Prietene, iar mi-ai dat o lectură faţă de care singura atitudine pe care un om poate să o ia, este postura omului cu capul înveşmântat într-un turban de gheaţă stelară, şi cu picoarele vârâte adânc, într-un ocean primordial. Desigur, o camaşă de forţă pentru inima se recomandă. Asta ca nu cumva, bătăile sale devenite tot mai năvalnice, să nu o facă să evadeze din bietul trup înmărmurit :
e Universul chiar atât de mic încât să poată fi cuprins într-o biată tărtăcuţă ? Este oare Universul, Dumnezeu ? Iar omul, conştiinţa de sine a Universului ? Mai este Dumnezeu “ Acela despre care nu se poate gândi nimic mai mult ?” Id quo maius cogitari nequit ? Este lumea întreagă numai “Un joc de Smarald ?” A descoperit Jacopo Belbo, mai mult în joacă adevărul ? De-asta a plătit cu viaţa ? Este oare Dumnezeu gelos ? Ajuns-a CREATURA să-l depăşească pe CREATOR ? Trăim o plenitudine a gnosticismului biruitor
Prietene dragă, am devenit pe nesimţite din autodidactul suficient şi mândru de amploarea ne-ştiinţei sale, un biet învăţăcel. Şi bat sfios la poarta templului în care sânt “pe cale să pătrund în miezul unui mesaj secret în forma de Theatrum raţionalist” . Ca să ajung la ‘Pendul’ a trebuit să-l iau oarecum în derâdere pe Hermes Trismegistum, să iau în serios Alchimia şi să ajung la cabala lui Moshe Idel. Pentru că de-acum, se ştie că lumea are un punct tangent cu Dumnezeu : Kether, Coroana, originea, primul sefirot .
Dar e musai să te conducă de mâna un maestru; şi asta pentru că “cel care încearcă să pătrundă în Gradina Cu Trandafiri a Filosofilor fără cheie, pare un om care ar vrea să umble fără picioare.” (Michael Maier / Atalanta Fugiens).
Mai întâi, ca să pătrunzi în Cabala, ai nevoie de Abulafia. Cât a trăit, a fost un mare cabalist; postmortem, a devenit un gigantic ordinator.Parolat de către Belbo, inventatorul “Jocului de Smarald”, cheia de înţelegere şi de manipulare a trecutului, a prezentului şi a viitorului. Cum gaseşti, de fapt cum intuieşti, o parola către ‘taina tainelor’ TORAH, care este expresia literală a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cartea ? Te gândeşti la tetragrama prin care este desemnat numele lui Dumnezeu YHWH, tetragrama pe care o citeşti dar nu o rosteşti niciodată. Casaubon încearcă cele 24 de permutări posibile. NIMIC ! Şi totuşi, cum mai este desemnat literal Dumnezeu ? IAHVEH. Casaubon încearcă cele 720 de permutări ale numelui lui Dumnezeu. NIMIC. Abulafia Ordinatorul, întreabă în continuare politicos : “Ai parola?” NU! Răspunde Casaubon, personajul care povesteşte, -povestaşul – cum ar spune, Llosa, exasperat. Minune ! ASTA este cheia! Ecranul se luminează. Putea Belbo să creadă că ştie care este adevăratul nume literal al lui Dumnezeu ? Evident, NU! Acesta este răspunsul.
Pendulul a început să oscileze, demonstrând că pământul se mişcă. Şi odata cu pământul întreg Universul. Încotro ? Poate, vom vedea. Sau, poate, NU!
up-date
La efectele pe care le-am aratat in postare se pot vedea şi altele de pe urma “soldatului disciplinat”mentinut in dispozitiv.
In general pierderi in contul “armatei” pdl;
Dar si a sperantelor unei bune parti din concetateni de a ajunge să trăiasca intr-o Romanie mai curată.
Beneficiul adus de cele cateva nume de prestigiu partidului( Macovei, TRU, Cristian Preda, Sever Voinescu, Paleologu) se duce pe copca.
Imaginea lor acum e aproape acoperita de a lui ridzi.
Asa cum imaginea lui Basescu e acoperita treptat de a fiicei sale a carei imagine e legata de a lui ridzi.
Imaginea tinerilor in politica,dezamăgitoare si pana acum, nu-i vorba, a primit o lovitură totala prin ridzi, acest adevarat “prototip” de politician”in slujba tinerilor”
Imaginea partizanatului pedelist-ist si, in general, a partizanatului partinic de orice soi, e facuta schweitzer! Solidarizarea din inertie, lipsita de un minim simt critic, de intelepciune si dorinta de normalitate, duce cu gandul la “aplauzele prelungite ” din vremea sedintelor ceausiste.
Politica, după Ridzi.
Ne apropiem de finalul spectacolului Ridzi-Show, care a adunat mult mai mult de una sută mii bucăţi tineri, fără să mai păgubească bugetul statului de data asta. Pepe, Puya şi alţi mari cântăreţi, nu mă-ndoiesc, sunt martori că artista de la MTS e meseriaşă. Chiar dacă dumneaei, parte activă din panaramă, n-a dansat cu ei , ci doar a figurat în cîteva sute de ştiri televizate cu acea ocazie.
Cum după marile spectacole rămân, de regulă, gunoaie, scaune rupte, etc, urmează acuma să se socotească ce a ieşit. Cu cât mai lung, show-ul, cu atât mai mare tărăşenia, pagubele, răsunetul şi urmările. Dar şi câştigurile! Ceeace la unii înseamnă pierderi, la ceilalţi sunt contabilizate drept câştiguri.
Tragem linie şi socotim, în mare, cum arată pe moment, lucrurile.
La publicul electoral din lojile şi galeriile 322, nimic în plus, nimic în minus. Au rămas pe aceleaşi poziţii de body-guarzi ai lui năstase & patriciu & voiculescu&comp. Aceştia sunt cei pe care d-na Ridzi i-a făcut de-adreptul fericiţi şi continuă să-i facă. (Cine l-a văzut zilele astea pe Bogdan Olteanu, probabil, a remarcat că acest politician forever young, din generaţia şandru, guşe, ponta, boureanu, daciana , ridzi, arăta la fel de entuziast ca pe vremea când era preşedinte de cameră (”abia de acum comisia are de lucru” i-a asigurat cu încântare, dumnealui pe ziariştii care-l chestionau).
La ceilalţi, însă, lucrurile stau un pic diferit. Destui concetăţeni de bună credinţă care vedeau în batalionul portocaliu garantul unei altfel de viziuni politice, au avut parte de o cruntă dezamăgire. Cum steagul de luptă împotriva corupţiei şi incompetenţei, făcut zdrenţe cu acestă ocazie şi lăsat să fluture la vedere mai departe n-a părut să-i deranjeze pe “responsabili”, aici au loc, fără-ndoială, mutaţii.
Dar cele mai mari influenţe se vor contabiliza, previzibil, în afara terenului, la cei din gradene. Cum problema acestor 60%- 70% e nehotărârea, mega evenimentul întins de la o săptămână la alta ajuns vizibil şi din avion, îi ajută să hotărască bine.
Mai poate fi consemnat şi ajutorul nesperat acordat presei! Nu, nu mă refer la posibilele transferuri din bugetul ministerial ( publicitatea pe bani publici, ilegală, cum susţine şi protagonista show-ului, mai trebuie şi dovedită)
ci la recredibilizarea presei! De departe, acesta e cel mai spectaculos efect! Pe măsură ce se lăţeşte panarama, mogulii şi acoliţii lor au tot mai multe motive să exulte, precum înfloritorul domn Olteanu, membru în comisia parlamentară de anchetă. Scandalul le-a umplut rezervorul în ultimul moment, exact înainte să li se ardă motoarele de atâta mers în gol. Şi exact ce nu-i trebuia preşedintelui în preajma campaniei din toamnă.
Evenimentul a mai demonstrat că prostia, iresponsabilitatea şi nesimţirea, sunt din aceeaşi familie. Au aceeaşi culoare politică. O altă “întâmplare” cu valoare de parabolă prin care decăderea accelerată a societăţii noastre actuale de care nu contenim să vorbim şi-a expus încăodată, la vedere, cauzele. Alt caz, altă oglindă, acelaşi chip colectiv. Cum susţinerilor ca şi huiduielilor preluate en-gros din rezervorul taberei adverse li s-a schimbat doar semnul, se vede, din nefericire, că solidaritatea de grup se axează pe orice altceva, dar nu pe moralitate. Şi nici pe responsabilitate. Faptul că nevoia de aceste valori se reduce dramatic, pare a fi cea mai tristă descoperire. Dar cui îi mai pasă de mărunţişurile astea?
Michel Braudeau: Cafea,Cafenele
Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”
Dimineaţa la prânz şi seara, sau între mese la o şuetă cu amicii, sau stresaţi de un examen urgent, presaţi de un termen limită la o lucrare grea şi nesuferită sau pur şi simplu în clipe solitare de răgaz visător, apelăm la o miraculoasă licoare, cafeaua. Diversificată de-a lungul timpului în diferite soiuri şi moduri de prezentare, cafea turcească, ness, filtru, cu zahăr sau fără, cu sau fără frişcă, cu sau fără rom ( heheeee, cafeaua Marghiloman vă spune ceva ?), cafeaua ne este prieten de nădejde în mai toate momentele vieţii.De acest subiect generos şi la propriu ăi la figurat, se ocupă cu talent Michel Braudeau într-un cochet volum apărut la editura ART, şi anume “Cafea, Cafenele”. Lucrarea, structurată în jurul istoriilor celebre petrecute în principal, în şase cafenele celebre din Europa, se ocupă de istoria propriu-zisă a cafelei, dar şi de momente semnificative din viaţa unor personalităţi care au călcat pragul acestor cafenele, de-a lungul timpului.
“Originea cuvântului cafea rămâne obscură. Poate vine de la numele provinciei etiopiene Kaffa, pamântuil natal al unui arbust din familia rubiaceelor, sau poate de la regiunea Moka sau Yemen [...] unde ţăranii au învăţat să extragă o băutură stimulantă şi miraculoasă, denumită KAWAH!
Cafeneaua Florian. În 1720 Floriano Francesconi închiriază două săli micuţe din vestita Piaţă San Marco / Veneţia şi deschide localul care avea să devină celebru, iniţial sub numele “ Alla Veneţia Triomfante” . Clienţii însă spuneau pur şi simplu “andiamo al Florian”, nume care se va şi impune peste timp. La această cafenea, se citea şi se dezbatea un micuţ ziar local, denumit gazetta, după numele unui ban în moneda locală [...] (care) ca o ironie a limbajului înseamnă şi coţofana. Numele acestei coţofene va sfida timpul şi numele gazetta se va impune.
Remember Caragiale ?Sau gazeta de perete ? Prin saloanele acestei cafenele, au treecut de-a lungul vremii, Henry Beyle cunoscut mai ales sub pseudonimul Stendhal, apoi Benjamin Constant, George Sand, Dickens, Dumas-tatal, T. Gauthier ,George Sand, Rubinstein, Sartre, Hemingway, F. Mitterand. La cafeneaua lui Florian, “chelnerii cu papion negru iau comanda şi încasează banii; cei cu papion alb pregatesc tăvile şi sevesc clienţii. Afară, în piaţă o orchestră de patru-şase muzicieni interpretează valsuri vieneze şi arii tradiţionale [...] iar impresia este ca timpul s-a oprit aici.
”Cafeneaua Hawelka “Asediată în 1529 de Suleiman Magnificul, Viena este invadată în 1683 de turcii lui Mustafa Teribilul. Oraşul este pe punctual de a capitula [...]…deşi armatele creştine ale ducelui Carol al V-lea de Lorena şi ale regelui Sobieski sunt aproape, dar nu cunosc poziţia duşmanului şi nu pot interveni; [...] un tânăr polonez FG Kolschintzki, care trăise la Istambul [...] se deghizează, pătrunde în liniile otomane şi le îndrumă paşii ducelui şi regelui, care pornesc la atac. [...] Bulversaţi, turcii abandonează armele şi cinci sute de saci de cafea!” Tânărul Franz Georg K. avea sa fie recompensat cu cei cinci sute de saci de cafea.şi deschide localul
“Sticla Albastră”, iar succesul nu avea să întârzie. Sute de cafenele aveau să împânzească Viena, unde personalităţi ca Wittgenstein, Zweig, Rilke, Mahler, aveau să pună la cale destinele culturale ale Europei. Toate cafenelele aveau să sufere din plin demonul modernizării. Dar “ Hawelka pe Dorotheergasse [...] aduce mărturia convingătoare a cafenelelor de altădata. Leopold Hawelka şi soţia sa Josefine [...] îşi tratează clienţii ca pe prieteni, pentru a-i face să revină.“ Cafeneaua atrage cohorte de “artişti, actori, muzicieni şi menţine farmecul de epocă datorită unui precept sacrosanct : pe cât posibil, nimic nu trebuie schimbat cu nimic [...] Reparaţile se fac centimetru cu centimetru, nu din zgârcenie, ci pentru a opri timpul [...] nimeni nu e obligat să consume, iar preţurile sunt accesibile [...] obişnuiţii locului ştiu să-şi facă simţită prezenţa, aprinzând mica veioză deasupra banchetei.
”Cafeneaua Gijon Această cafenea avea să devină un reper turistic, mai ales datorită lui Alfonso Gonzales, unul dintre propietari, un tip care deşi nu a fost la scoală niciodată, “ştie Latina şi este o inimă de aur, împăcat cut tot şi cu toate, înţelept şi sceptic, un Seneca dezabuzat”. Acesta a imprimat cafenelei, stilul inconfundabil al unui local cu specific local, denumit în argou “tertulia’, adică un soi de loc in care odihna este la ea acasă, iar sporovăiala tihnită este la loc de mare cinste. Deşi deschisă din 1888 de Gumersindo Gomez, “Alfonso a fost poate ultimul aristocrat care a ştiut să nu se grăbească la fel ca un mojic, (pentru că) cine “ştie să piardă timpul, se apropie de eternitate. Situată în Madrid, cafeneaua s-a bucurat de-a lungul timpului de prezenţa unor personaje ca Garcia Lorca, Antonio Machado, Ruben Dario. “Şi Mata Hari a fost vazută acolo”. Iar când trece prin Madrid, MV Llosa îşi petrece după-amiezele acolo, pentru a lucra.
” Cafeneaua A Brasileira Dat fiind că “înainte de a fi reconstruită de marchizul Pombal, Lisabona a fost devastată de un cutremur şi de un tsunami,[...] cele mai vechi localuri despre care avem indicii datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.” Multe cafenele aveau să-şi facă apariţia la Lisabona. Dar aceasta, A Brasileiro, avea să devină celebră datorită unei similarităţi. “Când au întemeiat cetatea lisabonei, grecii i-ar fi dat numele Olissipa, derivat de la Ulisse”, care ulterior a devenit Olisipona, apoi Lisapona iar în final Lisboa.Se ştie cum a scăpat Ulisse de Ciclop, dându-i acestuia de înţeles că se numeşte “nimeni”. Pe de altă parte, această cafenea era asiduu frecventată de un poet, Fernando Antonio Nogueira Pessoa, iar cum ‘pessoa’ in portugheză înseamnă …Aici obişnuia să vină poetul după orele de serviciu în care era un modest funcţionar şi “să bea un lichior de cireşe – sau mai multe, căci o ciroza hepatică l-a răpus în 1935. La moartea sa, s-a descoperit o valiză cu texte inedite.” Prin urmare, localnicii au hotărât să-l onoreze pe poet instalând pe terasă “un monument de bronz în mărime naturală.
Cafeneaua Slavia “Din fericire, asemenea Veneţiei, Praga a scăpat nevătămată de bombardamentele din cele doua razboaie mondiale” după cum ulterior, avea sa refuze panourile publicitare, neoanele, zgârie-norii, rămânând “un vis de piatra [...] numită de agenţiile de turism, paradisul îndrăgostiţilor”.
Prima cafenea din Praga avea să fie deschisă de un levantin, Theodat Damascenus, care inspirat de Sticla Albastră de la Viena, a primit o autorizaţie de a deschide o cafenea cu numele
Trei Struţi prin 1711. În urma succesului său, aveau să apară nenumărate cafenele.
La cafeneaua Naţional, poetul Jaroslav Seifert se întâlnea cu Reiner Maria Rilke, cu Apollinaire şi cu Maiakovski.
Cafeneaua Arco era frecventată de Kafka.
Union, deşi în declin, “îl primea săptămânal pe Einstein”.
Cafeneaua Slavia construită în 1884 în faţa Teatrului Naţional, avea să fie decorată în stilul Art Deco în 1930. “Pe banchetele din Slavia, Vaclav Havel a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Olga, la vârsta de 16 ani”. Închiriată între 1992 si 1997 unei societăţi americane, riscând să-şi piardă destinaţia de cafenea, Slavia avea să-şi reintre în drepturi datorită protestelor localnicilor, pentru că “Slavia creează o senzaţie neaşteptată de spaţiu, o eliberare euforică “.
Cafeneaua Les Deux Magots Cafenelele din Paris ar merita pe deplin o carte de sine stătătoare. Sunt atât de multe şi toate frecventate de celebrităţi care au desenat harta culturală a Europei şi în buna parte a lumii, încât ar fi temerar din partea mea să încerc aici, în câteva paragrafe pricăjite, să abordez acest generos subiect. Nu pot face decât să prezint succinct, câteva repere. Deşi încă din 1672 un butic din Saint-Germain vindea cafea, prima cafenea din Paris,
cafeneaua Procope s-a deschis în 1686! Aici aveau să-şi dea întâlnire, Rousseau, Voltaire, Franklin, apoi Balzac, Flora Tristan, Verlaine. În acea epocă, erau cam 700 de cafenele la Paris!
Cafeneaua Guerbois evocată de Zola, va găzdui dialogurile lui Manet cu Whistler,Monet, Degas, Renoir, Cezanne, Maupassant, ulterior Van Gogh şi Toulouse-Lautrec.
Closerie de Lilas este frecventată de Alfred Jarry, Apollinaire şi Picasso.
La Dame Lenin şi Troţki aflaţi în exil, citesc aici ziarele sosite din Sankt Petersburg.
La Coupole, este inaugurată printre alţii de Cocteau, De Chirico, J. Baker.
Braseria Lipp reuneşte “rivalii într-ale cărţii Gallimard şi Grasset, dar şi adversari politici de la Mitterand la Chirac. [...] Tot aici, Pompidou se reconciliază cu d’Estaing, la un rasol de vită”.
Dar vis-à-vis de Lipp, bătălia pentru celebrisimii clienţi, se dă între Flore şi Les deux Magots. Aceasta din urmă a “preluat numele de la magazinul în locul căruia s-a instalat aici în 1885 [...] iar cele două statuete chinezeşti veghează încă decorul perfect”. Frecventată de Andre Breton, Hemingway, Prevert, Gide, Picasso, Sartre, S. de Beauvoir, rămâne încă un reper aş putea spune obligatoriu pentru aproape orice turist care trece pirn Paris. Alături, la Flore, Sartre a scris “Fiinţa şi Neantul” HM! Fiinţa şi neantul. Se îndreaptă fiinţa spre neant ? Nu ştiu. Dar ştiu că ‘la scară mondială comerţul cu cafea se situează pe locul doi, după petrol.” Este cafeaua nocivă ? Unii spun că da, alţii dimpotrivă! iar detractorii cei mai înrăiţi, afirmă că “o doză de o sută de ceşti de cafea pe zi, ar fi mortală”. Cred şi eu!
Pe de altă parte, într-o carte extraordinară, “Confesiunile unui Cafegiu”, Gheorghe Florescu îşi face un debut senzaţional la 64 de ani. Cartea descrie minuţios întregul sistem securistico-mafiot care controla comerţul pe vremea lui Ceauşescu, exact aceleaşi personaje dispunând discretionar de acest sistem şi astăzi. Si afirmă ritos “Armenaşu” că dacă lui Ceauşescu i s-a tras de la ceva, acel ceva este faptul că a înlocuit cafeaua cu nechezol.
Dumneavoastră ce credeţi ?
Mario Varga Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu
Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”
Această carte apărută la Humanitas în 2006 “are la bază dialogul dintre M.V.Llosa şi G.Liiceanu, susţinut cu prilejul conferinţei – Chipuri ale răului în lumea de astăzi – organizată la Romexpo în 20 Septembrie 2005 şi finalul conferinţei de presă [...] organizată de institutul Cervantes din Bucureşti şi ICR la sediul acestuia în 21 Septembrie 2005.”
Prezenţa acestui romancier in România avea să fie reflectată în media românească extrem de sugestiv ca fiind “adorator al Shakirei”, iar cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună (la conferinţa de la ICR) a fost – ce crede maestrul despre jocul de fotbal – ! Nici una dintre întrebări nu a avut nici-o legatură cu vreuna dintre cărţile lui, avea sa consemneze G.Liiceanu în preambulul acestei cărţi. Nu voi face o prezentare a celor doi protagonişti. Ar fi inutil pentru cine îi cunoaşte şi la fel de inutil pentru cine, nu. Dar pentru că este prea dificil să încerci sa rezumi un dialog al acestor doi mari literaţi, voi decupa câteva secvenţe care mie mi s-au părut mai semnificative.
MVL – La vârsta de 11 ani, mi-am cunoscut tatăl pe care îl credeam mort, deoarece familiei, foarte catolică, îi era ruşine de divorţul părinţilor mei şi mi-l ascunseseră.[...] Întilnirea cu tata a fost o experienţă grea şi aspră [...] (pentru că) existenţa unui tată autoritar, m-a făcut să detest autoritarismul şi să iubesc mai presus de orice, libertatea [...] . Pentru mine, scrisul a devenit un mod de a scăpa de sub autoritatea lui, de care mă temeam şi care mă copleşea.
GL – Şi totuşi [...] cum aţi ajuns să scrieţi ?
MVL – Ca toată lumea, înainte de a fi scriitor am fost cititor şi [...] cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa a fost să învăţ să citesc. [...] mama îmi spunea că la început, scriam continuări la poveştile pe care le citeam [...]. Pe atunci, mă jucam de-a scrisul, pentru că mă încurajau mama si familia. Când m-am dus să locuiesc cu tata, aceasta activitate mi-a fost interzisă, a ajuns clandestină (pentru că) literatura nu putea să ţină de foame. [...] Şi aşa, am ajuns la jurnalism, crezând că acesta era un mod de a-mi exercita vocaţia literară şi în plus, de a câştiga un salariu din care să pot trăi.
GL – Există două categorii de scriitori [...] ;unii au scris o singură carte şi au rămas în istoria literaturii, vezi Ghepardul lui Lampedusa. Există şi cealaltă categorie, gen Balzac, sau V. Hugo . [...] Dumneavoastră [...] aţi scris enorm [...]. Ajungi să iţi pui întrebarea “când Dumnezeu scrie Vargas Llosa romanele nenumărate pe care le-a scris, cărţile de comentarii asupra scriitorilor şi romanelor din secolul XX, când mai face şi jurnalistică, conferinţe, călătorii şi aşa mai departe ?
MVL – Eu datorez Europei, Franţei şi mai ales lui Flaubert faptul că am învăţat că cei care nu avem un talent natural, suntem obligaţi să ni-l construim cu perseverenţă; [...] Lucrez cu orar : dimineaţa şi după-amiaza, şapte zile pe săptămână. [...] Eu trăiesc scriind. Sunt dovada vie a faptului că a scrie este un mod de a trăi. Munca îmi ordonează viaţa, mă apară de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm cu toţii în viaţa de zi cu zi, [...] căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate, şi, în zilele minunate cu oarecare uşurinţă. [...] În ziua fericită, ma scol devreme, la şapte şi împreună cu soţia ne plimbăm cam o ora.; [...] această primă ora e foarte fecundă; [...] pregătesc ce va fi munca zilei [...] astfel că, la întoarcerea acasă, ştiu deja cărei activităţi îi voi dedica întreaga zi. [...] Citesc ziarele (minim trei), fac un duş, iar după aceea, mă aşez la masa de scris. Acolo muncesc în general până la ora 14. [...] Munca de după-amiază e mai puţin creatoare [...] corectez, citesc, iau note, fac fişe. [...] Nu lucrez niciodată seara. [...] Merg la cinema sau la teatru [...] sau ies cu prietenii. [...] Scriu foarte repede, încercând să obţin [...] versiunea primară a istoriei pe care vreau să o spun [...]; ştiu că dacă ajung să termin o ciornă, am romanul. De cum e gata ciorna [...] pot lucra oricâte ore [...] pot aboli timpul şi spaţiul din jur şi pot trăi în ficţiunea la care scriu. [...] Ştiu când am ajuns la sfârşitul romanului [...] deoarece atunci simt o mare nelinişte, [...] am impresia că dacă nu termin romanul, are să mă termine el pe mine.
GL – Ne apropiem de cărţile dumneavoastră; [...] viaţa noastră, a oricărui om de pe această lume, comportă o cumplită aporie. Pe de o parte [...] ne supunem unor norme morale, unor reguli sociale [...]., Pe de altă parte, individul care suntem, este supus unor porniri care vin dintr-un fond pulsionar ( ancestral ) al omenirii [...]. Vieţile noastre, se construiesc pe această ambiguitate [...] Cum v-aţi descurcat cu această ipocrizie în viaţa dumneavoastră ?
MVL – În epoca noastră putem vedea [...] că între civilizaţie şi barbarie [...] se află o frontieră imperceptibilă care se poate rupe în orice clipă. [...] Pentru a trăi în civilizaţie, trebuie să renunţăm la instincte, la pasiuni, la toată iraţionalitatea care face şi ea parte din ceea ce suntem. [...] Eu cred că de-a lungul istoriei am creat instrumente care ne permit [...] să ducem viaţa primitivă pe alt plan [...]; de pildă, arta şi literatura ne îngăduie să fim primitivi [...] fără să ieşim din civilizaţie; [...] trebuie să apărăm dreptul literaturii de a spune totul, de a dezvălui chiar şi aspectele cele mai feroce şi teribile ale oamenilor. Pe această cale, se scapă de bestiile şi demonii care, alături de îngeri, configurează personalitatea umană.
GL – Care este cartea din opera dumneavoastră cu care aveţi cele mai cordiale relaţii ?
MVL – E greu de răspuns la această întrebare, căci e ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre fiii săi îi preferă. Deşi ai preferinţe, nu le mărturiseşti. [...] La această întrebare, obişnuiesc să răspund că prefer romanele pe care le-am scris cu cea mai mare greutate. [...] Până la urmă, dacă ar trebui, dacă mi-aţi pune pistolul la tâmpla şi mi-aţi spune “ alege două dintre romanele pe care le-aţi scris” aş alege Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii.
GL – [...] Ce se întimplă cu un intelectual umanist [...] care işi pierde speranţa în privinţa propriei sale ţări ?
MVL – Nici România, nici Peru, nici alte ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze, nu vor atinge perfecţiunea [...] dar este la îndemâna oricărei ţări să o ia pe drumul cel bun. [...] Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate [...] şi care au izbutit să se transforme profund. [...] Spania, de pildă, [...] avea o dictatură chiar mai rea decât a noastră. [...] Treizeci de ani mai târziu, Spania e o ţara prosperă, care nu exportă ci atrage forţă de muncă. [...] Spaniolii, irlandezii, coreenii , taiwanezii nu sunt ontologic superiori peruanilor sau românilor [...] trebuie să urmăm bunele exemple şi să rupem o dată pentru totdeauna, cu vocaţia eşecului.
GL – V-aţi implicat in viaţa politică a ţarii dumneavoastră între anii 1989-2000. Experienţa pe care aţi făcut-o a fost foarte dură. [...] Credeţi ţinând cont de această experienţă, că un intelectual umanist, poate juca astăzi, un rol în istoria politică a ţării sale ?
MVL – Nu cred că se poate generaliza pe această temă. Intelectualii, scriitorii, artiştii, sunt foarte diferiţi între ei. Unii sunt în stare să ocupe cu succes o funcţie politică , [...] (dar) e foarte greu sa împaci ambele lucruri. Politica lucrează cu actualitatea, arta şi literatura lucrează cu ceva mult mai durabil. [...] E adevărat că experienţa mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. [...] Un intelectual cunoaşte din politică ceea ce are ea mai bun, ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile [...] dar politica nu-i asta; [...] ea înseamnă ,manevre, intrigi, lovituri sub centură [...] inevitabila luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău, iar lucrul acesta [...] se învaţă trăind politica zi de zi.
GL – Din lectura carţilor dumneavoastră, – mai ales din Lituma in Anzi - [...], am rămas cu senzaţia că v-aţi pus problema unei rădăcini psihologice a comunismului : oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. [...] Comunismul este în fond, o societate a nivelării către în jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus, sau a suprimării sus-ului. [...] Întrebarea este : de ce credeţi că ceilalţi, cei care nu au trăit experienţa comunistă, refuză să intre în drama noastră şi ne interzic să comparam suferinţa noastră cu suferinţa lor ?
MVL – Intelectualilor le vine foarte greu să renunţe la utopie. [...] Utopia e perfecţiunea şi [...,] de aceea scriitorii obişnuiesc uneori să arate dispreţ democraţiei.[...] Chestiunea e că democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. [...] Dar adevărul e că, [...] acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social. [...] E un sistem profund imperfect [...] dar nu există nici un altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt consta superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare. Ce să ne facem cu intelectualii ? [...] Primejdia apare când bazele democratice ale societăţii sunt slabe, căci atunci nu numai intelectualii, ci şi ample sectoare ale societăţii se îmbarcă în visul utopic. [...] Cum nu putem trăi fără utopii, e mai bine să le căutam acolo unde nu-s maligne ci benigne. De pildă, în literatură. [...] Dar trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic şi social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferinţa, sărăcia şi violenţa în întreaga societate.
GL – Am impresia că MV Llosa ne propune utopia de a-i determina pe milioane de oameni să citească literatură ca să poată să-şi satisfacă în mod benign nevoia de utopie. [...] Credeţi că premiul Nobel mai are vreo valoare în condiţiile în care el se acordă după criterii extra-estetice? Primordial pe criterii de corectitudine politică ?
MVL – Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. [...] E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. [...] Dacă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le redea talentul. Un scriitor german, pe care îl admir mult [...] Hans Magnus Ensenberger , a spus ceva foarte amuzant ; “Academia Suedeză alege în fiecare an un scriitor care să primească un million de dolari. Hotărârea lasă un million de scriitori din întreaga lume frustraţi şi invidioşi. De ce nu face contrariul ? De ce nu alege un million de scriitori în fiecare an şi nu le dă câte un dolar ? Astfel; ar face un milion de scriitori fericiţi, care vor vorbi de premiul Nobel cu entuziasm şi fără nici-un resentiment.
GL – [...] După discuţia noastră de ieri, nu am putut să dorm bine, întrucit una din afirmaţiile lui MVL m-a tulburat. Am s rezum [...] . Momentele cele mai nefaste ale istoriei sunt legate de trecerea utopiilor în realitate.Există mereu minţi exaltate care işi imaginează că omenirea poate obţine fericirea în grup aici, în condiţia noastră terestră. Paradisul ne este la îndemână aici, după colţ. [...] În schimb, literatura este anume făcută [...] pentru a purga răul din noi fără să-l trăim în prealabil în mod expres.[...] Or, toate grozăviile pe care le-am trăit noi în istorie, au la rădăcina lor, o utopie care mai întâi era pusă pe hârtie. Marx însuşi a elaborat o teorie care, atâta vreme cât a rămas acolo, (pe hârtie) a fost nevinovată. [...] Şi atunci întreb : [...] ceea ce noi trăim gratuit, nevinovat şi utopic în literatură nu pătrunde nicicum în lume ?
MVL – E o întrebare la care nu se poate răspunde în puţine fraze. E o temă de discuţie, poate pentru o carte. O să încerc să rezum pe cât posibil. Cred ca noi oamenii, nu putem trăi fără utopii. Asta face parte din condiţia umană [...] Fără imaginaţie, fără pofte, fără dorinţa pentru o viaţa diferită şi mai bună, n-ar fi existat în istorie nici marile descoperiri, nici dezvoltarea materială, culturală, astfel ca acest vis utopic are un aspect extrem de pozitiv.Se transformă în ceva nociv, când visul utopic vrea să transpună în realitate, o viaţă complet predeterminată de inteligenţă. De fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatomba, Apocalipsa. Închiziţia [...] a avut ambiţia să construiască o societate [...] exonerată de păcat, fără sacrilegii, fără păgâni, şi rezultatul ştim bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, [...] morţile în număr mare, cenzura.
Nazismul a fost o utopie : ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Or ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă şi funestă.
Comunismul a fost de asemenea o utopie : ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi şi fără exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus ? La Gulagul cu cei 20 milioane de morţi ai săi.
Revoluţia culturală a lui Mao a fost o altă utopie.[...] cite milioane de chinezi au fost sacrificaţi în acea nebunie, [...] care a fost revoluţia culturală chineză ? [...]Şi-atunci, asta-i dilema : nu putem renunţa la utopie, fiindcă ea face parte din condiţia umană. [...] Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială şi politică [...] Utopia nu trebuie trăită ci doar visată. [...] Literatura influenţează, fără îndoială viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman. [...] Dar nu se poate traduce automat într-o reproducere a vieţii reale, în istorie, a ceea ce este visul literar. Viaţa nu-i făcută din cuvinte. [...] Utopiile nu sunt ideile. Sunt mai degrabă imaginile, ficţiunile. La aceste utopii mă refer nu la ideologii, adică la sistemele care pretind că descriu în întregime realitatea. [...] Utopiile pe care le citez [...] sunt cele care prezintă marile creaţii, care ne înfăţişează o lume perfectă, efectiv perfectă, aşa cum viaţa reală n-ar putea fi niciodată. [...] A crede că literatura e responsabilă de tot ce merge rău în lume, înseamnă a confunda efectul cu cauza.
La plecare, la aeroport, G. Liiceanu avea sa-i spuna lui MV Llosa :
“ V-am privit în toate zilele acestea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om” [...]
Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi cu o tristeţe în glas, pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune :
“ Dar sunt atât de bătrân Gabriel, atât de bătrân”!
”Frumuseţea zeului de 69 de ani, intrase în crepuscul.”
Dumneavoastră, ce carte a unuia dintre cei doi, v-a placut mai mult ?
Şuviţa PDL-istă.
… Câţiva nori întunecaţi de la orizont, tot ar trebui observaţi şi de la galerie, oricât de mare ar fi agitaţia acolo pe baricadele înălţate pentru doamna Ridzi!
Dacă după primele patru luni din 2009, chiar prin majorarea cotelor de contributii sociale, conform ultimelor date oficiale, pensiile platite au fost cu doua miliarde lei mai mari decat contributiile colectate la bugetul asigurarilor sociale, până la finele anului, pe fondul cresterii somajului, deficitul bugetului de pensii ar putea ajunge la opt miliarde lei, echivalentul a 1,5% din PIB.
Fara masuri radicale de reducere a cheltuielilor bugetare, statul ar putea ajunge in imposibilitatea acoperirii facturii sociale, chiar si in cazul in care s-ar imprumuta mai mult.
» Pe fondul cresterii somajului, numarul salariatilor a ajuns in premiera sub cel al pensionarilor, iar pana la finele anului decalajul poate depasi 300.000. (Marius Pirloiu, România Liberă Miercuri, 24 Iunie 2009.
…În loc să vadă în alegerea lui Oprescu, un avertisment dat încă de acum un an de bucureşteni, pdl-ul revine dramatic la şcoala practicilor pesediste. Întristător CV de partid! Cel puţin pentru preşedinte, acum, cu patru luni înainte de alegeri! Dar şi un derapaj poate fi o oportunitate când te cheamă Traian Băsescu! Sau, mai bine zis o uriaşă provocare! Acesta este unul din momentele acelea în care simţul său politic, unul flexibil, total opus celui încremenit, dictatorial, poate găsi rezolvarea, nu numai cea a neputinţei naţionale dar şi a nemulţumirilor sale personale. Acel fler al transformării dezastrelor în ocazii care l-a singularizat în dezolantul peisaj politic autohton. Dacă antibăsescismul lipsit de conţinut al mărunţilor săi combatanţi l-au adus şi continuă să-i favorizeze poziţia de top în preferinţele electorale, punctele slabe ale candidaturii sale vin tocmai dinspre partidul pe care l-a dus şi “l-a crescut” şi ale copilei sale remorcate de vehicolul portocaliu. De la partidul care într-o parte e blocat de ameninţarea crizei, în cealaltă de ameninţarea “aliaţilor” pesede, iar în braţe o duce, gâfâind, pe dansatoarea Ridzi! Pare-se că aici, oricât ar fi de greu de crezut, se deschide frontul în perspectiva alegerilor prezidenţiale. Încă de acum un an presa semnala că Traian Băsescu făcuse un pas înapoi, învins pe moment în încercarea de a-i trece în plan secund pe greii partidului. Creşterea ulterioară a influenţei d-lui Berceanu şi a acoliţilor săi în partid, probabil, de aceea, să nu fie tocmai pe placul preşedintelui. Asta în ciuda “victoriei” pe care i-au asigurat-o “independentei” sale fiice, un câştig la prima vedere, dar numai pe plan personal, familial! În realitate toate astea însemnând potenţiale pierderi de poziţie, pe care preşedintele-candidat nu şi le mai poate îngădui! Cum adversarii dumnealui refolosesc la nesfârşit, în gol, aceeaşi muniţie uzată, pe frontul prezidenţialelor din această toamnă vor conta mai mult piedicile produse de portocalii. Deloc de neglijat în această perspectivă sunt şi tendinţele de apropiere între pnl şi pdl în teritoriu. O bună parte, însă, au condiţie obligatorie excluderea din re-alianţă chiar a lui Traian Băsescu! Campania, aşadar, se anunţă un bun prilej de rezolvare a problemelor cu propriul partid! O altă strategie, extrem de problematică şi dificilă. Readucerea formaţiunii, posibil mai periată, într-o formulă reaşezată pe traseul succesului va fi posibilă, însă, abia după realegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte. Cu condiţia unei operaţii pregătitoare în timpul campaniei. În calitate de “hair-stilist”, e limpede că Boc nu va avea deloc o misie simplă.
