DRUMUL spre MIRHINIA. Începutul.
mai 17, 2008

~ Binecuvantati fie copiii si prietenii lor ~
…Un palpitant roman de aventuri pentru oricine se încumetă să participe împreună cu eroii acestei cărţi la o expediţie prin locuri necunoscute, pline de primejdii şi de uimitoare întâmplări.
INCEPUTUL

Povestea noastră începe în Păduricea lui Pongo….Cine este Pongo?…O javră, v-ar răspunde PiţiCati cea haină; un cretin şi un obraznic! Dac’ar fi fost după ea, nici Pongo şi nici Pati, iubita lui, n-ar mai fi existat de mult, de când erau doar nişte mormoloci orbi abia veniţi pe lume. Cum au scăpat ei cu viaţă, PiţiCati nu-şi explică. Nu ştie nici că se va scrie această poveste care va face cunoscute în toata lumea isprăvile ei şi uimitoarele întâmplări prin care trec câţiva copii, împreună cu Pati şi cu Pongo. Cum vă spuneam, în Păduricea lui Pongo se petreceau lucruri neobişnuite despre care se vorbea în şoaptă. Nici Păduricea lui Pongo nu era una oarecare. Ce să vă zic. Nu era chiar un codru. Mai curând ai fi putut spune că e o grădină sălbatică. Ori un parc părăsit, lăsat vraişte, în grija vântului, a păsărilor, a pârâului, a ierburilor şi tufelor ţepoase, a copiilor, câinilor, veveriţelor… Uneori, când te nimereai între vrejurile încâlcite şi cioturile noduroase de copaci scorburoşi, înţepat şi urzicat de ierburi mari cât tine, puteai să juri că eşti în junglă!
Vă daţi seama ce minunat loc de aventuri era Păduricea lui Pongo! Numai că într-o zi, peste toate astea se aşternuse o umbră întunecată. Prin pădure bântuia o cotoroanţă care făcea prăpăd printre puii de orice fel. Orice era mic şi neajutorat, că era pui de pasăre, pisoi ori căţel, îi cădea pradă zgripţuroaicei şi dispărea pe vecie. Cine să-i vină de hac? Copiii din împrejurimi nu reuşeau să o vadă, nicidecum să o sperie.Umbla vorba că PiţiCati, aşa i se spunea zgripţuroaicei prin pădure, se prefăcuse într-o fetişcană obişnuită, cu blugii rupţi şi glas miorlăit.
…Dar uite-i pe cei doi băieţi care se apropie de pădurice. Ia să fim atenţi ce zic. Aha. E vorba de Pati. E borţoasă, măi, Prisi, spune unul din băieţi, cu o freză ţepoasă că tufele printre care se strecoară. Ar trebui să-i găsească un loc sigur, crede celelălt, mai mic de statură, cu părul blond şi ciufulit. Cel mare, să tot aibe vreo opt, poate nouă ani, crede că e nevoie de pază serioasă. Să stea fiecare pe lânga Pati cu rândul, mai ales când i se va apropia sorocul. Prisi se oprise atent la cârâiturile care se auzeau de sus de pe craca unui arin aplecat deasupra pârâului. O gheonoaie bătrînă tocmai venise cu ştiri alarmante şi voia să-i înştiinţeze pe toţi cei aflaţi prin locurile acelea să ia seama la zripţuroaică.
– Sst,Purtzel, i-auzi ce zice Gheo, îi traduce Prisi vorbele gheonoaei. Cică dis de dimineaţă PiţiCati alerga pe langă pârâu cu o găleată în care plângeau trei motănei. La ora asta s-o fi terminat cu ei, oftă Prisi care înţelegea vorba păsărilor şi animalelor. Gheo continuă să comenteze subiectul cu vecina ei Bufi, o bufniţă respectată în pădurice careia îi sărise somnul când auzise ştirea. Nu numai Gheo şi Bufi erau agitate, în toată păduricea se simţea o mare tristeţe şi îngrijorare.
– Să vedem ce zice şi Doco, se învioră Prisi. Trebuie să apară.
– Pipicumeta spunea de-acu două zile că are un plan, îşi aminti Purtzel. Băieţii se opriră lângă un buştean pe care mărşăluiau armate de furnici. Dintre tufe, se ivi Pongo. Nici el nu era voios ca deobicei.
– Ar trebui să o prindem pe PiţiCati şi să o băgăm cu capul în găleată, tu ce zici, măi Pongo? Îl întrebă Prisi cu un aer războinic. Pongo era total de acord. Sări şi-l linse pe Prisi pe obraz.
– Aha, zise Prisi şi se opri privind spre un gard dărăpănat aproape îngropat în buruieni.
Îşi adusese aminte că ieri îi văzuse acolo pe cei trei pisoi. Cum de nu se gândise că…

– Ce te-ai oprit, băi, Căscăila, ca purcelu-n parcare, vrei să ajungi şi tu în găleata lu’ Piţi?… strigă Purtzel care ajunsese la stejarul scorburos unde era locul de întâlnire cu băieţii.
– Firoscosul ăsta de Purtzel, ce aere-şi mai dă, se gândi Prisi şi fără să mai spună nimic se urni din loc…
VA URMA….

Entry Filed under: Povestiri: Drumul spre Mirhinia.. .
9 Comments Add your own
Leave a Comment
Some HTML allowed:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <pre> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed
1.
tibi | mai 12, 2009 at 01:49
nora
sper sa nu fiu ‘de-plasat’ dar eu, aici simt nevoia sa postez o ‘mica MARE urare’ ! de ‘la mai multa continuitate’ pe frumosul drum catre Mirhinia …
2.
fini | mai 12, 2009 at 09:40
Şi, şi,şi………..
Stau cu gura căscată şi aştept povestitoarea.
3.
fini | mai 12, 2009 at 09:43
Tibi,
bântui pe la două noaptea prin blogosferă. Tu n-ai somn?
4.
noradamian | mai 12, 2009 at 11:01
fini, tibi,
aici erati?? …
M-am speriat ca ma boicotează platforma!
5.
noradamian | mai 12, 2009 at 11:06
tibi,
TKS!
Până au ajuns in Mirhinia am dat (adica eroii povestirilor au dat) peste fel si fel de locuri stranii si primejdioase din care, ca-n orice poveste, au scapat cu bine, au invatat multe, s-au solidarizat si mai mult si au facut, putintel, mai frumoasa lumea…
6.
noradamian | mai 12, 2009 at 11:07
fini,
povestirea e in intregime pusa pe blog
(arhiva mai 2008)
7.
maya | mai 12, 2009 at 20:25
Buna ziua si buna sa va fie inima!
Nora – La multi ani – Gradinii de hirtie – tie si tuturor celor care se “plimba” prin ea!
Printre lacrimi amare
ce scalda un cosh,
aruncat d-un poet
ce-si cinta iubirea,
un ghem de hirtie
isi aminti
de vremea cind
era….gradina.
Zimbi si-un gind
dansa un vals in minte,
samintza iar va rasari
cind in pamint
amintirea-i va invinge.
8.
noradamian | mai 12, 2009 at 20:34
servus, maya!
Multumescc de urare!
Versurile sunt superbe!
9.
maya | mai 12, 2009 at 20:39
nora

Ma bucur daca ti-au placut! Sint cu dedicatzie!