Cultura băşcăliei.

Mai întâi seminţele: viguroase, grosiere, de undeva dintr-o margine de lume, dintr-o mahala a istoriei. Dintr-o grotă cu lilieci, bogată în excremente de specii dispărute sau, altele care au supravieţuit graţie lui Darwin.
Apoi băşcălia gălăgioasă abia ieşită din stratul cald dibuind o spărtură în lumea plină de dejecţii, s-a extins în viteză proliferând buruienos la lumina zilei. Şi-a cîştigat repede un loc onorabil la sectorul salubritate al jurnalismului, iar de o bună bucată de vreme asediază cu succes şi palatul culturii.
Am zice că, nu numai că e legitimă, dar s-a dovedit şi necesară. În plus e şi tonică, dacă ne gândim la modul inspirat cu care practică de atâta vreme mishto-ul artistic şi măiestria cu care face radiografii din toate unghiurile, uriaşei gropi de gunoi a trecutului amestecat cu prezentul.

…Dar… ce se petrece? Din ce în ce mai vizibil şi mai angajat, băşcălimea română se scaldă-n voie, relaxată, chiar acolo, în aburii sulfuroşi!…
Bravează ca şi cum ar fi înconjurată de priviri admirative, pentru muşchii ei fleşcăiţi de atâtea intrigi şi iubiri.
…Ca şi cum ar fi o trupă nemuritoare de rolingstoni capabilă să provoace, non-stop, fluierături de încurajare şi înjurături de stimulare. Indiferent de cât de fals cântă. Indiferent prin ce trucaje selectează, montează, amestecă informaţiile. Indiferent ce arată grimaza de sub masca cu care-şi livrează părererile. Care păreri sunt ale sponsorului. Important e să-i iasă câştigul. Important e să respecte fişa postului. Chiar dacă pentru asta trebuie să-i trateze pe spectatori ca pe ultimii proşti.

Numai că rolurile romantice au cam trădat-o, iar demonstraţiile de învârtit ghioaga deasupra trunchiurilor putregăite stârnesc zâmbete de neîncredere.
Sublimării de care a avut parte băşcălia ca specie culturală post decembristă, i s-a şters aura. Astfel că, în ciuda respectabilităţii pe care o afişează, e tot mai evidentă adevărata ei descendenţă, deloc onorabilă: din seminţe de ciomăgari, de abuzatori de orice soi, de profitori mascaţi în dizidenţi ori demascatori.
Slugi frustrate, dar viclene, eliberate prin clamarea revoltei, prin afişarea independenţei şi fraternităţii, au ajuns să stea, covrig, la uşa capitonată a mânuitorilor de bani.
Spiritul lor e în totală opoziţie cu cel caragealian. Satira funcţionează cu verzişori în sân, iar pamfletul are zgardă.
Căutată şi susţinută, pentru a parazita cu perseverenţă spaţiul public, băşcălia a ajuns o instituţie cu specific naţional, subvenţionată şi instrumentată contracost.
Ar fi putut fi o pată de culoare, ceva care să rămână,să funcţioneze ca un antiseptic într-o epocă mult prea contaminată de mizerie morală. E drept, în opoziţie cu umorul bun şi sănătos, dar igienic şi util. Fără parti-priuri drapate în ieşiri furios-mishtocăreşti şi fandări viclene ale vorbelor. Numai că, bisturiul s-a transformat în şiş prins bine, cu lanţ de aur gros, la brăcinar de portofel. Deconspiratorii moravurilor politice au devenit animatori de lupte de cocoşi. Bălăcărelile partizane ascund mize ameţitoare. Gălăgioşi şi inconştienţi ca nişte puberi care-şi dau importanţă, participăm la propria noastră contaminare cu băşcălie.
Otravă socială şi culturală angro.
In folosul cui?
A infecţiei, după rezultate.

Câţiva, puţini, îi mai ţin piept.
Pentru cîtă vreme?

Politică sau politizare? (1)

Convergente în comunism,politica şi politizarea erau componente aceluiaşi jug. Feţe ale sigiliului pus pe o populaţie captivă,condamnată la dezagregare fiinţial-comunitară şi aneantizare istorică.
Existau şi conştiinţe nesigilate, sunt şi acum. Nu mă gândesc la ele în termeni de dizidenţă. Cei pentru care toate alămurile coclite şi amplificatoarele de zgomot politic nu însemnau nimic, sunt şi acum la adăpost de verbalismul zornăitor care dă pe dinafară şi poluează spaţiul public.
Acum că piaţa politică s-a liberalizat, sunt tot mai mulţi, însă, cei care înlocuiesc cultura şi educaţia cu speciile parazite ale politizării.
Valorile, valorile fundamentale, creştine, atâtea câte au supravieţuit comunismului, nu sunt primejduite atât de “CE” spune societatea actuală că vrea să devină, ci de “CUM” face asta.
Acest “CUM” care înainte de ‘89 era o maşinărie a degradării perfect pusă în slujba unui “CE” absurd s-a metamorfozat şi divizat într-o mulţime de fragmente degenerate. Purtătoare active ale codului politic totalitarist, deasupra gropii în care au îngropat trunchiul găunos, aşchiile se întrec în fel şi fel de sărituri care mai de care mai profitabile!
…Şi de ce ar fi atât de rău că trăim într-o societate înfierbântată, arţăgoasă, antrenată în nesfârşite încăierări?
…Nu e normal faptul ca, odată eliberată din chingile comuniste, politica să devină interactivă, să asigure feed back-ul politicului cu receptorul social, prin orice căi?
…Nu e benefic pentru oricare dintre noi, pentru noi toţi, să ne lăsăm antrenaţi într-o comunicare lipsită de restrişti?

Faptul că orice implicare se colorează într-un fel sau altul, indiferent de ce gândeşti, e un răspuns.
Că până şi indiferenţa devine o forma de agresivitate, e altul.
Iar faptul că, în ciuda bunei noastre credinţe, devenim treptat o populaţie de politizatori şi politizaţi, într-o ţară în care atât participarea cât şi absenţa, oricât de libere şi fireşti, par a fi folosite pentru interese opuse nouă şi binelui nostru, le completează.

Politică sau politizare?(2)

…Şi atunci, cine mai ştie cum şi ce e normal, demn şi folositor în lumea noastră de acum?
Câţi conştientizează că parazitarea societăţii prin politizare excesivă face din libertate un teren al dezorientării, al pierderii de orizont, un spaţiu în care orgoliile primitive declasifică sensul valorilor?
Orice mesaj, până la urmă, poate fi folosit în alt scop decât cel în care a fost gândit. Nu vreau să spun ca acesta e un război a mesagerilor, dar e evident că nu poate fi purtat decât prin ei. Mesagerii înşişi nu par a fi conştienţi, cât de des se folosesc de mesaje induse sau se lasă folosiţi la rândul lor.
Aşa numitele autoelite, repere impuse, nu reprezintă, de fapt, înainte de orice alt merit, efecte ale politizării? Nu cumva, sunt şi cauzele ei ? Derivate din tehnologiile de politizare perfectate de defunctul regim comunist, mijloacele de impunere a noilor structuri sunt, însă, incomparabil mai perverse şi mai diversificate. Nici nu pot fi altfel în noile condiţii şi cu concursul noilor tehnici de marketing. Nu sunt greu de identificat, dacă eşti atent la criteriile cu care jonglează..
Doar printr-o criterializare strict arondată intereselor meschine de grup din axa valorilor încă răsturnată de comunism s-au putut şi se mai pot confectiona cu succes, bâte şi alte mijloace de cucerit iute bani şi putere. Mijloace prin care democraţia încăierării s-a substituit democraţiei construcţiei. Înainte să uite lecţiile de ideologie partinică, sintaxa limbii materne a fost pusă la treabă. Substantivele, verbele şi adjectivele, mai ales adjectivele. au fost angajate cu carte de muncă să facă din mass media, cultură şi educaţie rezerve de prim rang pentru politizare. De aici, din această pepinieră otrăvită, criteriile falsificate au cale liberă să-şi cultive pseudo-valorile în orice domeniu. Să ridice ziduri în faţa schimbării. Să hărţuiască instituţiile. Să întreţină negativismul, nemulţumirea, băşcălia, duşmăniile. Să le mâne-n lupte de un comic absurd şi trist.
Frontul e deschis. Cel ce vorbeşte sincer poate sluji fără să-şi dea seama deturnatorului. Criteriile generate prin politizare produc mutaţii ciudate şi asocieri paradoxale, uneori de-a-dreptul comice.
Ceva devine orice şi oricine devine cineva.
Toţi pot deveni ceilalţi.

Politică sau politizare?(3)

Topurile, campaniile dirijate prin media urmăresc, în aceeaşi logică, să asigure acest război insidios. De la un simplu bruiaj care produce disconfort prin schimbarea modului şi scopului de utilizare a criteriilor, se ajunge repede la descurajarea, demotivarea delicatelor energii care crează, dăruiesc, compun şi cântă pe note proprii şi nu pe cele care curg din ţevile ruginite ale unor comandamente, rivale ori nu, de subsol. La abandon şi la înstrăinare.
Un politic malformat se străduieşte să sterilizeze tot, să neutralizeze ce nu corespunde cu codul de bare, în vreme ce-şi transferă, cu randament calculat, reacţiile nocive, în comunitate. Clipă de clipă alcoolul politizării transformă viaţa publică într-o beţie cu protagonişti lipsiţi de simţul măsurii, de fapt de orice simţ, cu excepţia celui al banilor şi al puterii.
Până la urmă chiar Binele dacă e făcut rău serveşte Răului cât se poate de bine! Această culme, mai înaltă decât cea din odele ceauşiste, a devenit, în realitate o râpă.
O râpă suficientă pentru a deraia o societate care merge în toate direcţiile, pe mai multe cărări, care nu mai ştie ce vrea, unde vrea să ajungă şi ce trebuie să facă.
O deraiere făcută cu concursul mecanicilor, conductorilor, controlorilor, dar şi a multor călători.
Efectele, deplânse desigur de toată lumea, devin, apoi, subiecte numai bune de preluat în spirala politizării.
Când presa liberă,cultura şi filozofia îşi lasă bărbi şi vând vorbe la târguri ca să împartă lumea în buni şi răi, cînd emit condamnări de ev mediu şi nu admit dreptul la schimbare personală, activează din plin toate sursele de blocaj axiologic şi disoluţie morală. Iar când organizează turniruri de mirosit în ciorapi pentru distracţia stăpânilor şi prostimii şi când, dincolo de senzaţiile tari de la volan, miza unor curse de tancuri politizate pare a le comanda drumul, atunci, Marx nu poate fi foarte departe.

Deocamdată, discret, ia notiţe, face calcule. Şi aplaudă.

Din nou despre justiţiarism. Fără simpatie.

În multe din tinerele republici de pe glob sunt frecvente şi acum răfuielile între triburi care,uneori, degenereaza în lovituri de stat şi în războaie civile.
Îmi vine in minte o scenă dintr-un documentar despre un asemenea episod petrecut cu ani în urmă în Angola: bărbaţi de toate vârstele dar şi mulţi puşti, debordau de bucurie în timp ce li se distribuiau arme dintr-un camion.Arme cu care,fireşte,urmau sa-si împuşte nişte compatrioţi,fireşte în numele dreptăţii!Duşmanii,nişte angolezi care şi ei aveau dreptate,se pregăteau de confruntare în acelaşi mod.
E,cumva,cineva dintre noi în care să nu existe dorinţa de dreptate? Cineva care să nu aibe în stoc nici o frustrare, un strop de mânie, ceva resentimente?
Justiţiarismului îi prieşte mai cu seamă atmosfera reactivă din societăţile dezechilibrate,din statele slabe şi corupte.Locurile în care justiţia e umilită. Unde e captivă şi ţinută în lanţ,daca se poate.
Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea.Justiţiarismul din realitate nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Cel mai adesea e rodul unor orgolii exacerbate,activate de anumiţi stimuli. Din nefericire,justiţiarismul,indiferent de motorul care-l pune in mişcare,oferă fundamentul perfect pentru manipulare şi manipulatori.Revoluţia din decembrie poate sluji ca studiu de caz. La fel şi mineriadele.
Desigur in zona civilizaţiei de tip european lucrurile stau altfel decât în regimurile republicilor din lumea a treia.Totuşi şi aici,cu cât societăţile sunt mai roase de ineficienţă şi corupţie,mai nevrotice şi mai lipsite de imunitatea dată de democraţia consolidată, devin un mediu mai hrănitor pentru justiţiarism.
În societate se instalează arbitrariul, confuzia si,mai ales,lipsa de încredere.Pe acest teren justiţiarismul devine promotorul individualismului, desigur în numele colectivităţii.A subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii.Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Valurile de reactivitate,resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul indispensabil unei construcţii comunitare. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului.Revigorează conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare diversitatea intereselor din spatele lor. Astfel sunt compromise pe termen lung eforturile de recuperare,reconstrucţie şi refacere comunitară.
Societatea se repolarizeză.Refuză înţelepciunea,chibzuinţa,răbdarea.Refuză să construiască,să se construiasca pe sine.Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie.Niciuna din aceste stări nu e proactiva,ci distructivă.Justiţiarul nu face analize,n-are viziune,n-are soluţii.Nu e creativ,ci regurgitiv.Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri,din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise,nici Gandhi.Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile.Uneori,fără să-şi dea seama e împins să facă asta.Şi o face fiindcă e slab.Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu.Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele)n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel.
Aparent,colectarea frustrărilor,resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar.Numai ca e exact invers:reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată,odată-n plus,societatea.O societate ale cărei energii,a carei libertate de opinii,se îndepărtează tot mai mult de la construcţia statului de drept,de la solidaritatea comunitară,într-o absurdă şi nocivă încăierare,fără reguli şi fără învingători.