Cine e cu noi şi cine împotrivă?

Aşa cum ai ridica o casă nouă, sau ai începe un caiet nou, tot astfel, socoteam, în primul an postrevoluţie, că o să preiau o clasă nouă de liceeni începători, liberă să mă ocup de sufletul şi mintea lor cu tot sufletul şi mintea mea. Să-i formez pentru A FI în spiritul libertăţii responsabile capabile să-l gestioneze pe A AVEA în scop constructiv colectiv şi personal.
Credeam că o să începem să ne construim, însfârşit, comunitatea de care n-am avut parte şi de care aveam imperioasă nevoie. O comunitate în care ar fi fost mai mult decât necesar ca aristocraţia sufletului să fi tutelat boieria minţii.
Fără imixtiunea politicului şi fără ideologizare. Fără povara hârţoagelor şi dictatura documentelor.
Poarta se deschisese, era aievea, lăsasem pentru totdeauna în urmă coridorul întunecat…Gândeam că, în libertate fiind, fiecare din semenii noştri abia aşteaptă să acţioneze pentru ceilalţi, în spiritul binelui, până atunci o nevoie ascunsă.
În faţa noastră, însă, nu se deschidea nicidecum o pajişte verde, nici măcar un loc viran, ci un maidan, pe alocuri băltind mlăştinos. Orice încercare de solidarizare constructivă, era urgent ţintită de undeva dintr-o puşcă cu lunetă postrevoluţionară. Nobleţea spirituală era, în continuare, undeva în arhipelagul idealurilor arestate. Ideal ridicol desigur, chiar dacă vorbim de un ridicol asumat.
Foarte curând aveam să ne dăm seama că din închisoarea comunistă nimerisem direct pe moşia foştilor temniceri. Socoteam, totuşi, că drumul spre A FI nefiind îngrădit, cel puţin formal, rezervele binelui vor umple din acest moment, treptat, dar fără dubiu, spaţiul şi timpul cu valorile pe care le păstrasem încezători, pentru vremea când pot redeveni funcţionale.
Când, însă, mersul lumii mari sau mici, cunoscute sau mai puţin, se împiedică, cauza nu este alta decât trădarea, bine mascată de ipocrizie până la erupţia publică. Recursul la reţetarul comunist servit în fast-show-uri, cu muştar securist devenit meniu public a revenit astfel acasă,ţintind intens metabolismul naţional. Susţinut, paradoxal, prin modul în care i se face opoziţie.
Un fenomen decelabil cu întârziere, prin efecte.
Trădarea mentală descurajează şi dezbină. Produce confuzie şi debilizare socială.
Să constaţi că libertatea de a-l sluji pe A FI, generatoare de beneficii sociale şi culturale este schimbată tot mai mult şi de tot mai mulţi în opţiunea rapace şi egoistă de a-l slugări pe A AVEA, ce dezamăgire!
Alergarea disperată după A FI eşuată în A AVEA!
Dintotdeauna A AVEA a urmărit sa devină din mijloc, scop. Să-l dea la o parte pe A FI şi să-i ia locul.
E limpede, acum, că lumea noastră, în bună parte, a cedat şi a ales!
După ce a scăpat de cumplitele cătuşe, şi-a ales altele mai trendy.

…Cum stăm cu progresul? Bine, în general, deşi gâfâim în urma plutonului şi ne dăm la oase fără-ncetare.
Câtă vreme boierimea inteligenţei nu are destul şi trudeşte, evoluţia în jurul cozii e asigurată.
Privită prin strădania multora dintre ei, lumea pare o tumoare crescută din materia primordială. Încărcată de energia posesiunii, formaţiunea proteică continuă să expandeze dintr-un regim în altul. Spre alte culmi de bunăstare materială şi spirituală.

Tunelul tranziţiei în renovare.(2)

Suntem şi acum, prin urmare, în plină poveste. O poveste ciudată fără cap şi fără coadă care până mai ieri se chema tranziţie. Azi nu se mai cheamă nici cum fiindcă nu se mai vorbeşte de ea. Scăpat de ruşinea de a fi un prost administrator al averii naţiei, statul a devenit peste noapte un abil dealer de transferuri şi subtilizări. De îndată ce averea neamului s-a transformat în avutul unor neamuri politice, subiectul tranziţiei a fost clasificat. Şi astfel tranziţia a fost bătută-n scânduri.
Cu toată avertizarea de pericol de surpare în tunel tranzitul continuă non-stop. În întunerecul zilei luminiţa de la capăt e neschimbată ca orice promisiune sigură. De fapt nu e o luminiţă ci o bucăţică de zahăr. De felul zaharicalelor acelora cu care dresorul îşi răsplăteşte calul bătându-l tandru pe crupă, poneiul(că tot a ajuns celebru mititelul)sau tigrişorii acrobaţi sătui de gustul biciului.
Aşa că tranziţia pe stil nou, neoficial, va dura atâta cât va ţine politica zăhărelului. După ce-şi achită dările către vicleanul dealer,contribuabilul continuă să alerge prin tunelul săpat în ghenele istoriei ca pe talajul arenei de circ.O goană cu sens unic deşi în tunel răzbate ba mirosul inchiziţiei, ba strigătele hăitaşilor în goană dupa vânat,ba zăngănit de săbii.
Probabil că drumul spre viitor face o buclă înapoi în timp.
Sau tranziţia e de fapt tunelul ororilor din parcul de distracţii.
Cum se va ieşi de aici?Greu de ghicit.
Faptul că dresorii îşi aruncă tot mai des sare-n ochi, ar putea declanşa o criză a zăhărelului.
Cum mârâielile sunt tot mai intense, poate cineva ar trebui sa pună,dacă nu o zvastică,măcar o bulină roşie la vedere.
Şi cum toate astea au un uşor aer absurd, n-ar fi de mirare ca un bulgăr uriaş de zahăr să-i turtească pe dresori cu zaharicalele lor cu tot.
Până la urmă orice cumătru îşi are cumătrul!
Doar suntem în ţara lui Păcală, nu-i aşa?

Tunelul tranziţiei în renovare.(1)

O populaţie supusă zeci de ani unui dresaj spiritual, în sensul ideologizării sistematice, va avea reacţii specifice multă vreme după încetarea stimulilor.
În facultate ne distram pe seama unui coleg venit direct din armată. Plin de bunăvoinţă colegul nostru începea orice răspuns, în mod reflex cu “să trăiţi” (însoţit de poziţia de drepţi)!
Epiderma sclerozată a limbajulului continuă să acopere o spiritualitate defectă, un mod de gândire confuz, de o so-lemnitate ipocrită, care evadează frecvent în vulgaritate şi băşcălie angajată.
Bineînţeles că această vulnerabilitate colectivă a fost şi mai este valorificată ştiinţific în jocurile politicianiste de către propagandişti recondiţionaţi sau specializaţi în dresaj public.
Cât despre scopurile reale, astea sunt de acum, nu numai evidente ci şi asumate cu cinism trufie şi aroganţă. Cocoţaţi în vârful copacului păcălicii râd cu măselele de aur la vedere în timp ce licitează până şi zahărul din mare la bursa minciunilor.
Revolta, în aceste condiţii, nu a unor segmente sociale, ci a unor persoane publice, e de înţeles. Stranie şi păguboasă e însă, lipsa de raţionalitate şi refuzul compromisurilor pozitive. Şi profund dezamăgitoare e poziţionarea fie războinică adesea extremistă, fie încifrată, preţios elitistă,atinsă de intoleranţă şi snobism. Cum adevăratele motive devoalate uneori din întâmplare, alteori datorită îngâmfării protagoniştilor se dovedesc, în aceste cazuri, cu nimic mai “nobile”, ba uneori chiar comune cu ale categoriilor incriminate, iată că una din sursele confuziei, a rezistenţei mentale la schimbare e chiar această dizidenţă ipocrită. Un efect asemănător cu al dresajului spiritual în această situaţie este absenţa sau alterarea gândirii critice a prozeliţilor, refuzul evidenţei, contaminarea de febră justiţiară. Toate astea, departe de a normaliza societatea, alimentează conflictele personalizate şi oferă şcolilor de manipulare modele de produs ceaţă.
Poate că şansele de reuşită a refacerii sociale ar fi fost altele dacă,după ieşirea din cuşca totalitaristă, am fi avut parte, ca societate civilă, de un nucleu activ, preocupat,solidar şi angajat, de prevenirea pericolului de valorificare rapidă şi pe şest nu numai a averii naţionale ci şi a reflexelor create cu metode bine cunoscute şi perfecţionate în timp de maeştrii îmbătrîniţi în numere de iluzionism din circul foamei.
În loc de asta, suficienţa, obtuzitatea şi arivismul unor veleitari, reconfigurarea, în bună parte pe criterii tribale a intelectualităţii şi declanşarea procesului “care pe care” au compromis constituirea unei societăţi civile organizate şi au avut ca efect preluarea mecanismelor de produs economie de piaţă şi democraţie de către compresoarele comunist-securiste. Aşa că orizontul schimbării a rămas tot acolo:
undeva pe linia de fugă din tablourile pictate de politicieni şi specialişti în “comunicare şi ştiinţe politice”

…Oare cum şi când va scăpa îmbătrânita noastră lume infantilă din cercul de fier care o ţine captivă, aşa, ca în unele basme uitate, din bătrâni?