România smulsă din rădăcini şi replantată electoral.

“Să plantăm pentru planetă” sună operaţiunea lansată de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP).

“Să protejăm lumea vegetală prin proiecte concrete”, anunţă prietenul femeilor fără riduri, Yves Rocher.

“România prinde rădăcini” zice poetic şi postul TV “Realitatea” prinzând graţios momentul prielnic pentru racordarea la curentul planetar de întinerire a mediului. Pentru o ţară cumplit de dezrădăcinată şi cu un civism tot mai uscat, nu se poate tăgădui oportunitatea unui asemenea proiect!

Pentru ca programul să aibe şanse de reuşită, însă, ar fi nevoie de câteva tratamente pregătitoare. Mai întâi ar trebui căutat şi stârpit răul de la rădăcina mamei lui, adică de acolo de unde s-a dat undă verde pentru exterminarea codrului. Un român mai verde din alte vremuri ar fi sărit să-şi apere prietenul. Să-l salveze din gheara drujbei. Aşa amorţit concetăţeanul timpului nostru s-a trezit singur, fără sprijin în faţa puhoaielor răzbunătoare ale naturii. Şi-a adus aminte de prietenia asta pierdută abia când şi-a văzut acoperişul luat de ape. Iar de vorba lăsată din strămoşi cu privire la grija pentru copiii copiiilor lor, nici vorbă. Amnezie totală. Sau, poate, o fi fost vorba de nepoţii lui Hayssam?

Dar să trecem de la vorbe la fapte.

Cel puţin acum ştie tot omul ce valoare uriaşă are această resursă naturală pentru oricine în orice timp. Să nu ne gândim numai la limbajul de lemn. Ăla a fost, gata, i s-a dus vremea. Se găseşte suficient plastic în loc. Nici la miliardele scoase din lemn de cartonagiii politicii n-are rost să ne gândim. Sunt departe, bine ascunse prin cotloane din alte materiale. Cât despre drumul lemnului e şi acum, pe cât de aglomerat, pe atât de sigur. Mai sigur decât o autostradă.

Să ne gândim că România trebuie, totuşi, replantată!

Primii care au înţeles asta au fost, cine alţii decât politicienii plantatori de voturi! Nu am făcut socoteala cât timp le-ar trebui să bată dealurile şi munţii decojiţi ca să prindă rădăcini cele 120.000 de ha jefuite, îmbătrânite şi îmbolnăvite de inimă rea. E sigur, însă, că nici în câteva zeci de campanii, cu fini şi nepoţi cu tot, n-ar face mare lucru. Asemenea rădăcini politice seculare n-or prinde ei oricât s-ar întrece, ei şi neamurile lor, să-şi demonstreze dragostea profundă pentru patria prăduită de necunoscuţi. Nici dacă o să planteze într-una “până o să obosească” cum declara premierul sprijinindu-se cu nădejde într-o lopată. De lemn, o fi!

Într-o caricatură semnată de sibianul Rudi Smuckle, un individ se odihneşte pe un trunchi retezat privind fix la un lăstar plăpând abia răsărit din marea de cioturi a unei păduri decapitate. Are toporul pregătit.

Individul e văzut din spate. Îmi pare cunoscut! Să fie Atilla, să fie Hrebe? Vreun director? Cineva de la mediu, din minister? Din parlament ori dintr-un consiliu?

Cine să ştie?

Ocaua-ciur pentru măsurat onestitatea.

Subiect nou! Anunţat pe flipchart ori fly-paper cu roşu pe albastru şi albastru pe galben! De la Descălecaţii în Oneşti până-n Atârnaţii Copăceni mai toată suflarea analist-politică îşi întinse şchioapa să măsoare cantitatea de onestitate a mai-marilor şi a mai-războinicilor naţiei. Onestitate la kilogram per una bucată: premier şi preşedinte! Hazlie caznă! Perfect inutilă. Cum ocalele cu care se fac măsurătorile sunt tarate preferenţial din start clienţii s-au prins şi au devenit tot mai vocali şi mai recalcitranţi. Aşa că e preferabilă ocaua-ciur. Cum e unul e şi altul. Nu e unul mai bun ca altul! Un valet tâmpit ori excroc? Da’ Riga ce are-n plus? De ce să nu arate la fel? Tanda şi Manda. Gata cu diferenţele! Rezultatele se aranjează ca la bingo. Reduse algebric, plusurile şi minusurile combatanţilor fac cât o remiză. Neautorizată, gândirea critică e exclusă. În fapt, după voia patronilor de ciururi, aducerea la acelaşi numitor a ce vedem noi şi a ce spun ei, a prostiei şi a raţiunii, a normalului şi a absurdului, ajunge să desfiinţeze evidenţa. Dar când nu mai ţine măsluirea realităţii? Când percepţia publică e cu totul alta decât scontau mânuitorii de oglinzi deformatoare?

Nici un regret, nici o tresărire de conştiinţă. Înverşunarea creşte, mascarada devine tot mai aberantă.

Culmea e că, împins de o armată de cartofori, Valetul continuă să pozeze în Rigă! Asta nici nu mai surprinde pe cineva!

Dar, totuşi, să ajungă să se dea drept Quintă!

Vise, maică, vise.

Parcă-l aud pe O’ Skorpion comentându-mi astfel visele în general şi pe ăsta în special.
Cum eu stau mai prost cu clarviziunile decât prietenul Thor, în principiu îi dau dreptate.
Dar asta nu mă împiedica să-mi spun visul meu cu revoluţia.

Se făcea că urma un comunicat important pentru ţară. Din grupul de politicieni revoluţionari care făcuseră un pas în faţă se desprinse unul cu strigătul :
“Am învins, fraţilor: manechinul a fugit. Mircea, ai lucrat prea mult. Mai lasă-ne şi pe noi. Ardem de nerăbdare să facem ceva bun pentru ţară. În primul şi în primul rând ne lăsăm de jafuri şi mârşăvii. Şi o să dăm înapoi şi tot ce am furat!
Ura !! Bombo s-a blocat în zambaccian şi nu mai poate ieşi.
Patriciu şi-a tras un glonte în casca de petrolist. Nu se ştie dacă a rezistat. Casca. Să sperăm că nu şi-a pierdut curajul din prima.
Iliescu a lăsat un bilet de adio la afişierul din institutul revoluţiei în care roagă să fie iertat.
De pe acoperişul din Primăverii Geoană strigă : ” Nu trageţi, fraţilor. Sunt un prostănac, recunosc”.
Câţiva sindicalişti mărşăluiesc scandând: parlamentul e cu noi! Parlamentul e cu noi!…

Bătălie sângeroasă în purgatoriul fiscal.

Bătălia decisivă e iminentă. Aliniate pe două rânduri, ca la Trafalgar, corăbiile combatanţilor sunt gata să scuipe foc. De o parte iadul pavat cu ţepe, încă nefolosite, de cealată raiul cu conturile aproape şterse de ceaţa groasă de octombrie. Între cele două locaţii fiscale, un purgatoriu părăginit de invaziile  de politicianism şi care, în orice clipă, poate fi aruncat în aer sau scufundat în adâncuri. Cîteva ambarcaţiuni de agrement împodobite cu madone cu chiloţi coloraţi şi vanesse paradisiace, îşi fac veacul de la o locaţie la cealaltă, înveselind puţintel atmosfera.
Un amiral chior dă ture pe puntea principală, preocupat să găsească o frază potrivită, în loc de speech, ori declaraţie, pe măsura evenimentului.
De partea cealaltă câteva guri de tun sunt poziţionate exact pe medaliile de pe pieptul amiralului.
Sclipind prin ceaţa care începe să se desfacă sunt nişte ţinte perfecte.
Ar merge, de pildă, ceva cam aşa, meditează lordul amiral privind navele duşmane apropiindu-se ameninţător:
„Intotdeauna am încercat să transform orice dezastru într-o ocazie”. Bine, asta parc-a spus-o John D. Rockefeller. O fi trecut şi el prin necazuri, prin crize. S-o fi aşteptat la ce se întâmplă acum.
Un zgomot năpraznic îi tăie brusc firul gîndurilor. Nu mai apucă să zică nimic.
Cu tunuri cu tot, într-o clipă, flota duşmană se duse săgeată la fund! Prin spumele cu gudroane, se iţiră, plutind pe valuri, mulţime de logane, de citroene, de seifuri secrete…
Comandantul se întrerupse din gânduri, cu o vagă părere de rău. O bătălie cu o asemenea soartă!…
Bătălia, oftă el cam dezamăgit, ar fi însemnat altceva. Mai interesant decât să-ţi faci plimbările cu vasele astea de agrement. “Acuma cu cine să mai… ” Comandantul făcu un semn de lehamite. Dar n-apucă să termine întrebarea că şiruri de bărcuţe roşii, mai roşii decât pozele seducătoare de pe şalupele de agrement, se iviră printre ceţuri şi resturi de corăbii. Bine dispuse ca un roi de furnici care au dat peste fărâmituri, flămânde ca un cârd de piranha şi vioaie ca nişte geamanduri dezlegate, traseră cîteva salve în epavele din jur, şi se poziţionară rapid în noua organigramă de luptă.
Oho, iată-i şi pe ăştia! Sfârâie mititeii, de nerabdare, îşi spuse lordul pirat retrăgându-se în cabină nu înainte de a-şi lansa mesajul pe catarg, vizibil până departe prin ceaţa, oricât de deasă:

“Ţara aşteaptă de la fiecare cetăţean să-şi facă datoria”

S-a mai spus asta vreodată?? În realitate, nu într-un film…

Marketingul cultural condamnat la proba timpului.(2)

Neîncredere, agitaţie, îngrijorări peste îngrijorări. O stare de aşteptare fie a unei izbăviri, fie a unei catastrofe. Sunt roadele amare ale iresponsabilităţii inimaginabile de care avem, sau, mai curând, ne-am făcut, parte. În amărăciune însă, există şi leacul. Aşa cum o suferinţă fizică îşi are punctul de pornire într-o stare sufletească proastă, leacul pentru boleşniţele economice şi sociale nu are nici un efect fără a trata mai întâi nefericirea culturii. O cultură care nu-şi poate proteja valorile, nu numai cele create acum ci, mai ales, pe cele de demult, lipsite de apărare, se usucă şi moare ca un pom bătrân fără rod. În locul lui o să apară ceva tufăriş care nu face nici umbră. O cultură care nu-şi poate proteja valorile face parte dintr-o ţară care nu-şi poate proteja copiii, tinerii şi bătrânii. Bolnavii şi mamele. Pădurile şi apele. Şi cam tot ce are sub o semnătura notarială unică şi sfântă, dată odată pentru totdeauna. Dacă toate astea au încăput pe mâna unora care o consideră doar un loc de făcut bani şi de huzurit o vreme, iar pe noi o generaţie spontanee, cuvântul dăinuire o să dispară din dicţionarul limbii române. Rasul cu buldozerul a ceea ce au creat alţii înainte de ‘89, nu s-a oprit nicio clipă după ‘89. S-au schimbat pretextele, s-au schimbat obiectivele, reflexele nu. Boleşniţa continuă sub alte nume. Tufişuri cu poame necomestibile îşi dau aere de livezi. Prin codrii decapitaţi curg torentele distrugerii.
Dăinuirea e o chestiune de viziune asupra clipei. Clipa văzută în perspectiva veşniciei verticalizează, înobilează şi e profund creatoare. Selectează valorile prin aceeaşi perspectivă, le redă strălucirea apartenenţei şi le recunoaşte contribuţia, oricât de modestă, la zidirea spirituală.
Veşnicia redusă la nimicul clipei, dimpotrivă, aplatisează, devalorizează şi introduce confecţia de duzină. Evoluţia sau decăderea culturală şi nu numai, e dată de dinamica relaţiei între cele două.

Nu cred că francezii îl scot foarte des pe Balzac,ori pe Verlaine, ori pe alţii, din raft, pentru a-i citi. Mă-ndoiesc că elevii englezi îşi împrumută toată ziua unul altuia volumele lui Shakespeare. Fără a fi zeificaţi, locul lor, asemenea unor pietre mai preţioase sau mai puţin, adesea doar cărămizi, ori chiar lut, e de neclintit din edificiile culturale ale acestor naţii. Iar ca sursă de inspiraţie, de re-creaţie sunt prezente nu numai în alte creaţii literare ci şi în alte forme de artă. Înţelegerea legilor spiritului poate face perenă şi universală o cultură primitivă, aşa cum nerespectarea lor instaurează primitivismul deopotrivă în cultură şi în viaţa unei comunităţi.

Câteva răspunsuri la întrebarea “Cine mai citeşte azi poezie” de pe forumul Hotnews mi-au părut a avea o legătură cu ce am scris eu aici:
Am reţinut câteva:
“…rasfoiesc poeti clasici, pe care ii ocoleam cand cu bibliografia scolara
acum sunt un refugiu din fata marlaniei, tv-ului si urateniei din jur”
“…Eminescu…Cosbuc…si sa nu dati cu pietre in mine: Adrian Paunescu…am gasit pe net niste poezii de-ale lui care sunt absolut savuroase… pacat ca el asa…e un porc…”
“…Citesc orice poezie, daca am timp. O poezie proasta este mai buna decat orice articol de ziar.”
“…Khayyam.. Pe vremea asta de toamna, poemele lui de betie si de dragoste merg la tinta.”
“…uite eu citesc poezie in cautarea inspiratiei… inainte de a ma apuca de vreo treaba ce necesita niscai creativitate ma cufund in literele fermecate ale lui nichita, sau un pic de toparceanu, blaga, eminescu…”

Marketingul cultural condamnat la proba timpului.(1)

N-am exagerat când am numit într-un articol recent, topomanie, fenomenul obsesiei pentru clasificări.
(Cine-i cel mai bun, cine-i cel mai bogat, cine-i cel mai citit,cel mai vândut, cea mai …).
Totuşi, unele sunt utile. De pildă, dacă vrei să vezi cu ce se mănâncă literatura azi, cele două topuri publicate recent în ziarul “Cotidianul” arată destul de exact cum stăm cu citirea:
“Marii necitiţi din literatura română” şi “Scriitorii romani contemporani-condamnaţi la marketing”
Cu ele sau fără ele, e limpede că în absenţa unor politici culturale cu o viziune ceva mai cuprinzătoare decât cea a tarabei, criteriile comerciale fac legea şi reforma!
Cu cât se comunică mai mult în limba chat, în idiomuri de gang sau în stil telenovelistic cu atât cărţile respective sunt mai vandabile. Cultură la tot cartierul! Cu excepţiile de rigoare.
Romgleza o văd, în schimb, mai curînd ca o formă vie de extensie a limbii şi posibil cu rol pozitiv dacă nu depăşeşte nişte limite.
Nu neapărat ca un paradox, nici apetitul snob pentru cartea de valoare nu are efecte rele. Se contrapune atracţiei pentru cultura tabloidă şi ridică puţin stacheta.
Dar ce cărţi sunt cu adevărat de valoare şi cum pot fi evaluate altfel?
Deţinătorii de alte criterii valorice, se vede bine, reuşesc destul de puţin să influenţeze trendul pieţei, în general şi nivelul cultural studenţesc, în special.
Prin urmare interesul marketerilor culturali care vizează exclusiv calitatea ei de marfă o condamnă din start la perisabilitate. Oricât de mare ar fi succesul momentan de piaţă, tot un balon de săpun rămâne.
O poezie devine, comercial vorbind o gogoaşă sau ceva asemănător. Un roman, hârtie de ambalaj.
Nu, nu exagerez! Îmi aduc bine aminte de strângerea de inimă pe care am trăit-o cu vreo zece ani în urmă când cu preţul a câteva hârtii igienice am cumpărat un raft de volume uitate în praful unei librării: Balzac, Cehov, Dickens, Tolstoi…
Ce să te mai miri atunci de destinul Cărţii Româneşti?…Şi, în general, de preţul culturii autohtone?
Senzaţia că aşa liberi cum am devenit, suntem împinşi grămadă pe un povârniş abrupt, n-a fost un balon de săpun. O simt şi acum…

Republica Laptopstan.

O recunoşti imediat după mulţimea de antene înfăşurate în fire de tors.
Libertatea de expresie, prin urmare, e de-a dreptul euforică aici. Iar deontologia e la ea acasă.
Astfel,în Laptopstan Adevărul se regăseşte în Pravda şi ambele se întâlnesc la Jurnalul cu unele resurse implementate discret şi responsabil prin alte proprietăţi publice şi private.
Dacă ne duce Gândul şi la mieunatul Observatorului din Gura presei nu mai avem nici cea mai mică îndoială
asupra seriozităţii ştirilor confirmate de atâtea surse. Aproape toate ştampilate cu Sinteza Zilei, cum constată prietenii.

Suspendare de permis pe autostrada speranţei.

VORBELE( le ştim direct de la guvern, din M.O.,din comunicate oficiale)

Sună cam aşa:
-Pana in 2015, Romania va avea 12 autostrazi, proiecte prioritare identificate impreuna cu Uniunea Europeana (UE). In 2015, Comisia Europeana intentioneaza sa dea in folosinta Coridorul IV care leaga Europa Occidentala de sud-estul continentului, in scopul stimularii schimburilor comerciale intre vestul si sudul Europei si chiar Europa cu Orientul Apropiat si Mijlociu, avand in vedere ca si Turcia este inclusa.” spunea unul din guvernele tăriceanu mai deunăzi.

-Autostrada Transilvania este in acest moment cel mai mare proiect de infrastructura din Europa. La finalizarea lucrarilor, aceasta va reprezenta un tronson important in cadrul sistemului national de autostrazi din Romania. Constructia autostrazii prezinta o importanta deosebita pentru integrarea Romaniei in economia europeana si va realiza legatura dintre pietele din Europa si cele din Asia Centrala”, spuneau la fel guvernul dinainte şi cel de acum.

-CORIDORUL 4, PRIORITATE A GUVERNULUI IN INFRASTRUCTURA – 29 Iunie 2006
Potrivit strategiei Ministerului Transporturilor, in acest an se vor executa peste 200 kilometri de autostrada, in 2007- 620, iar in 2008: 830″ aflam din surse oficiale mai vechi şi mai noi.
-este construita de catre compania americana Bechtel International, Inc. impreuna cu partenerul sau din regiune, compania Enka Insaat ve Sanayi A.S din Turcia. Cele doua companii au o colaborare de peste 20 de ani si si-au castigat reputatia unui parteneriat de prima clasa cu experienta in constructia de autostrazi. Autostrada Transilvania este cel de-al patrulea proiect derulat de catre Bechtel si Enka.

In intervalul 2007-2013, Romania ar putea beneficia de fonduri europene nerambursabile in valoare de 4,6 miliarde de euro, destinate infrastructurii de transport.
Şi multe altele.

UN BANC(îl ştiu direct de la un drumar hâtru):
-Autostrada asta ar fi trebuit să aibe patru benzi două sunt gata, celelalte sunt, de fapt, vile-

FAPTELE( le vedem, le citim în unele ziare, le simţim din ce în ce mai dureros pe pielea noastră):

Autostrada Bechtel, cea mai scumpă din Europa. Rezilierea contractului în acest moment, plus toate penalităţile adunate şi reluarea constructiei autostrăzii cu altă firmă ar fi mai puţin costisitoare decât continuarea—-
-Accident în lanţ, vineri , pe Autostrada Soarelui. Numărul de morţi,în acest moment este-
-Autostrada inexistenta aduce pierderi de 170.000 de euro pe zi – Lipsa autostrazii Bucuresti-Brasov, cu o lungime de 168,6 km, ne va costa 65 de milioane-
-Verificările arată sute de nereguli la execuţia lucrărilor la autostrada Transilvania, printre care alunecări de teren, bucăţi de stâncă şi calcar în loc de piatră spartă în fundaţie, fisuri în betonul turnat-
-Atribuirea contractului pentru construirea autostrazii din Romania s-a facut fara licitatie, ceea ce a starnit protestele Uniunii Europene-
-In afacere a fost cooptata, ca principal partener, compania turca Enka. Aceasta a fost la un pas de a aduce Turcia in colaps economic, fiind implicata in mai multe scandaluri in care a fost acuzata de contracte ilegale-
-Contractul, in valoare de 2,241 de miliarde de euro, acordat de catre Guvernul roman prin procedura de negociere cu o singura sursa va fi impartit intre cele doua companii-
-Autostrada Comarnic-Brasov, peticita din proiect-
-Autostrada Transilvania la finalul lui 2008: zero km. Cu o luna inainte de preconizata deschidere a primilor kilometri din autostrada Transilvania, Compania de Autostrazi nu a terminat nici exproprierile.
-Pentru coridorul 4, paneuropean, nici n-au început expropierile-
-Autostrada Bechtel riscă să o ia la vale-
Şi câte altele.

ÎNTREBARE(îţi vine automat în minte, ca şi bancul drumarului)
De ce nu reuşesc să isprăvească meşterii nici un drum?
Studii de fezabilitate înşirate ca nişte basme de care se alege praful. Praful care ne intră-n ochi.
Dacă drumurile noastre-s abandonate-n drum şi în general, toate-s vraişte, cu vilele, multe şi arogante
am depăşit de mult prognozele la creştere economică. Lumea cea rea, însă,strigă tot mai nemulţumită.
În zadar. De sus, din fortăreţele cu termopane, nu se aude.
Nu se aud nici suspinele sacrificaţilor de pe şosele.
Meşterul Manole-cel-nou şi fudul destul e tot mai surd.
Mai ales de când îşi construieşte lăcaşurile de vacanţă prin străinătăţuri unde drumurile sunt mai sigure.

Aşa că punctul “RESPONSABILII” n-are rost.
Cine să dezgroape să vadă câte s-au adunat la temelia huzurului cu sisteme de alarmă pentru hoţi?

SOLUŢIA, una singură,
e la noi:
Să le suspendăm permisul de conducere.

Asaltul palatului de carton.

Umflate până la refuz, minciunile guvernamentale pocnesc ca nişte baloane anunţând un eşec de mult ştiut. Spectacol de un comic grotesc în decoruri de talk-show. Din carton, fireşte. Intrat fantomatic în birourile executivului, falimentul a început încă din momentul îndeplinirii comenzii oculte de execuţie a partenerilor. Lichidare mioritică fără mister de legendă şi fără scrupule legitimată prin intervenţia trupelor paraguvernamentale din parlament şi din media. Să nu uităm să amintim: dintr-un parlament “ales”. Eforturile pentru menţinerea artificială pe poziţie a uzurpatorilor au brevetat cartonul presat de mare rezistenţă faţă de electorat. Foarte costisitor dar inexpugnabil ca un palat babilonian şi impermeabil ca sala maşinilor de pe Titanic. Până la urmă necesarul de anabolizante politice de susţinere a VICTORIEI a consumat energie şi finanţe cât pentru trei legislaturi şi două cincinale cu creştere economică peste plan.
Cheltuielile exorbitante cu armata supradimensionată de curteni de partid, mize secretizate, motive ascunse, interese murdare, ca într-un film horror, încep să iasă grămadă la suprafaţă.
Cum era de aşteptat, dealerii de droguri politice de mare risc care au făcut potecă politicilor de carton în timp ce puneau cu toţii umărul la hăcuirea bugetului arată acum ameninţători spre palat încercând să preia comanda asaltului cetăţenesc de toamnă.
Tardiv.
Impulsurile revoluţionare ciclice din octombrie cu scadenţă în noiembrie (sau, mă rog, decembrie) par replici neputincioase dintr-un remake de duzină. Un taifun zgomotos ajuns o furtună ostenită.
Farsa costisitoare jucată într-o distribuţie de carton cu roluri interschimbabile a căzut mai-nainte ca sforarii să tragă cortina. Cum se anunţă recesiune, nu-i exclus să se încerce rejucarea ei în următoarea stagiune ca proiect economic nou cu personaje reciclate.
Şi, până la urmă, cine plăteşte farsele sparte?
E adevărat că uneori istoria se lasă servită iar evenimentele par ondulate pe interesele unui timp zidit cu mistria.
Viitorul rămâne imprevizibil însă, indiferent de precizia măsurătorilor secrete cu rigla şi compasul ale proiectanţilor de victorii de carton.

Nup şi Zdup.

Un duo istoric. O formaţie cât o lege a funcţionării legilor sau un cod al funcţionării codului penal.
Două destine, două contrarii. Ca ying şi yang.
Acuma, în general vorbind,
NUPul e un izvor nesecat de dreptate pentru ciracii politici mai descurcăreţi în timp ce
ZDUPul e un SING-SING exclusiv pentru unii mai ghinionişti.
(Dar şi un izvor nesecat de rating pentru XTV…YTV)
Trupa s-a mărit, unii prin guvern şi parlament, ceilalţi după gardul de sârma deşi sunt din aceeaşi formaţie şi împreună au făcut istorie.
Încurcate drumurile istoriei, vorba unuia de la ZDUP.