Reacţia intereselor umilite.

Două editoriale din ultimul numar al cotidianului îşi strigă supărarea pe acelaşi subiect! Jale! Noul premier i-a făcut loc la CSAT, ca vicepreşedinte, şefului senatului. Într-unul din ele autorul vede un precedent tragic care ar putea fi urmat şi de felix cel turnător cu multe antene. Vai! În celălalt, semnatarul, marele iluzionist specializat în jonglerii demokratice cu sistemul de vot constată amar că s-a isprăvit cu separaţia puterilor în stat. Dramatic. “Visul celor ce sperau să transforme acest principiu al guvernării reprezentative într-o formulă fără sens s-a realizat. Căci dacă preşedintele senatului, parte a legislativului, participă la şedinţele unei instituţii executive, ba mai mult, îi devine chiar vicepreşedinte, pe cine mai controlează parlamentul?” Se întreabă mâhnit, odată-n plus, jonglerul căruia i s-au spart până şi farfuriile de plastic însemnate cu săgeată mai deunăzi, în timpul ultimei reprezentaţii electorale. Tristă umilinţa asta de grup care acuză. Un ecou fantomatic al vajnicei opinteli de ansamblu, de mai an, când poziţia de putere a liderului consiliului cu pricina în persoana preşedintelui era socotită o primejdie de nesuportat de către aliaţii fostului guvern. Ceva care trebuia neîntârziat operat. Precum o tumoare. Motiv esenţial, printre altele esenţiale, pentru care plănuiseră, iute ca săgeata, în frunte cu felix turnătorul cu multe antene, ales şef al echipei medicale, să-şi puie mănuşile albe ale democraţiei şi să extirpe coşmarul înainte ca acesta să devină …dictator! Bătălie pierdută, cum va scrie şi la cartea de istorie. O bătălie însă nu înseamnă războiul, nu-i aşa?! Prin urmare luptele au continuat pe apă, în aer şi mai ales sub pământ. Până acu’ vreo lună când fitilul bombei VU a explodat altfel decât era calculat! Greşeală! Şi greşelile se plătesc. Pericolul băsescocraţiei, după cum se vede din mâhnirile cotidiene, n-a fost înlăturat. Şi durerea asta, precum reumatismul îl chinuie şi acum pe iluzionistul de la circul demokraţiei. Ca şi pe alţii din armatele patriciului care, posomorâţi şi neraşi, după înfrângerea ruşinoasă de la băsescograd, mărşăluiesc fără pauză, în devălmăşie, prin ziare şi televiziuni. Tânguiri, băşcălii obosite, ameninţări cu bau-bau. Reacţii previzibile, dacă stai să te gândeşti.

Mari mişcări jurnalistice antiguvernamentale.

Să ne-nţelegem: proaspăt instalatul guvern n-a stârnit cine ştie ce entuziasm. Pe de o parte datorită genezei lui cam ciudate iar pe de alta datorită trecutelor dezamăgiri care ne-au maturizat, probabil, ca electorat. Toate acestea ar fi în măsură să producă o încredere reţinută, aşteptări moderate, oarecare suspiciuni dar şi o analiză corectă şi fără prejudecăţi, pas cu pas, a acţiunilor guvernamentale care vor urma. Cu puţine excepţii, în pânzele presei, însă,vântul bate din şi în altă direcţie, aşa cum ne-a obişnuit de destul timp. Jurnalişti de top, sau doar aspiranţi, par a fi angrenaţi într-o ofensivă pornită sistematic încă dinaintea validării noilor titulari, pe toate fronturile. Iar crivăţul ăsta nu se vede a avea nici o legătură cu dorinţa de a păzi valorile democratice de excesele puterii. Astfel, după ani de cultivare intensivă şi monotonă a antibăsescismului, avem şi confirmarea, dacă mai era nevoie, din partea onorabilului reprezentant al aşa- zisei societăţii civile că vinovat de toate astea, se face, cine altul, decât preşedintele! În mod explicit neobositul producător de pro şi postdemokraţie totodată naş de botez al dispărutei societăţi civile şi al năstruşnicului VU ne silabiseşte într-un articol recent, că “personalizarea excesivă a vieţii politice sub domnia lui Traian Băsescu a atins dimensiuni mitologice”. Absolut real! Adică e limpede că în avanposturile presei, în poziţie de tragere, contradicţiile şi supărările au ajuns la apogeu. Astfel “dimensiunile mitologizante” par a se regăsi într-o mulţime de giumbuşlucuri jurnalistice menite să repersonalizeze vizionar şi paşnic stilul de cafteală din presa autohtonă. De pidă sub pavilionul cu boruri al crucişătorului de pe monedele cu cap şi pajură se întrezăreşte o revenire în forţă a atacurilor live la personaje ţintă din teatrul politic. Titluri cu miză au şi fost aruncate pe piaţa jurnalismului de elită: “closetul catalizator al puterii” scrie un domn ziarist într-un cotidian mai-nainte de sărbatori. Un coleg de al dumnealui remarcă şi mai inspirat: “Traian a avortat-o pe Elena”. Poetul fost-dizident nu putea să nu sară cu eleganţa ştiută să ne apere de pericolul întrupat de “sărmanul stolo”. Acelaşi cu “dragă stolo” în dialectul jurnalistic de cartier. Venind imediat cu întărituri un sergent cu o fizionomie plăcută rău se pronunţă regizoral: “Stolojan în chiloţi arată bine”. Apoi, la fel de firesc repersonalizat şi perfect deontologic se orientă spre noua şi adevărata primejdie părăsindu-l pe cel de dinainte, în chiloţi. Intervenţie de urgenţă. Şi aşa se stârni dintr-odată o bocăneală la unison. Logic. La o situaţie nouă e nevoie de tactici noi. Dacă se poate, redimensionate mitologic. Şi pentru că subconştientul are şi el un rol în atacurile astea exagerat de principiale, zilele trecute, dicteul de şcoală primară se concretiză armat în băşcălirea celui mic de stat şi degrabă vărsătoriu de sânge…nevinovat. Şi a maică-si, dacă tot nu putea fi luată ostatecă de trupele anti-guvernamentale. Sau măcar tratată cu o înjurătură în stilul mitologizant al casei…de presă.

Solduri şi chilipiruri.

Ultimele zile din an şi ultimele cumpărături. La târguri şi bazare, în hipermarketuri si în pieţe, vânzoleala atinge paroxismul. Ca şi-n alte împrejurări de astea, înghesuială peste tot, de parcă s-ar isprăvi toate. De fapt se şi isprăvesc, pentru că se vând în câteva zile mai mult decât în tot sezonul. Sau în tot anul. Noi şi vechi, mai mult vechi, cu rost şi fără rost, mai mult fără rost. Inflaţie de lucruri. Bagaje, pungi, pachete. Stocuri de mărfuri prăfuite adunate de prin cotloane şi magazii. E perioada mult aşteptată de curăţenie în care comercianţii scapă de toate vechiturile. Shoping şi moping. Inclusiv la guvern. Unde s-a pus de o criză anticipată. Oricum de asta ştiam cu mult înainte de aceea oficială şi globală cu care suntem bătuţi nonstop la cap. Explicabilă după doi ani de creştere, nu a economiei, ci a deficitului bugetar. Deficit care anul trecut ajunsese la trei la sută. Shoping, nu glumă! Aşa că nu peste mult timp, după ce trece febra sărbătorilor, exact la momentul critic, va veni şi criza. Odată cu soldurile. Nici o problemă cât timp pentru bugetul devalizat criza globală va funcţiona ca un alibi perfect. Un ambalaj cum nu se putea mai potrivit. La teveuri criza s-a instalat deja. Inflaţie de vorbe. Stocuri de imagini fără imaginatie, vedete la kilogram si kilometri de tocşouri. Valul de solduri pare ca a ajuns aici din momentul în care s-a isprăvit sezonul alegerilor. Mărfuri uitate de prin depozitele politicii, şlefuite niţel si oferite cu largheţe şi insistenţă. Moping şi doping. Merge şi nu merge. Mai mult nu.Inflaţie de bălmăjeală. Nu se mai cumpără. Se poate ghici pe feţele obosite ale zilei, în zâmbetele ridate şi discuţiile amorţite. Bătutul apei în piuă nu mai are nici un ecou. Vechiturile nu mai au trecere. Şi nici achiziţiile politice ale noului guvern nu prea stârnesc entuziasm. Pahare de duzină lustruite în locul cristalelor dorite. Sub povara analiştilor vitrinele de sticlă stau să crape.

Dar de ce să ne întristăm câtă vreme mai găsim şi chilipiruri? Pentru ele nu e şi nu va fi nici o criză, nicicând. Dimpotrivă! Chilipiruri, adică filmele vechi şi cu suflet bun peste care dăm uneori, printre reclame. Dar şi cărţi regăsite, mai preţioase şi mai pline de viaţă decât toate comediile politice învechite ale zilei.

Reţeta de cozonac.

Făina, vreo cinci kilograme, se cerne şi se lasă, împreună cu drojdia, într-un vas mare, de seara până dimineaţa. Tot cu o zi, două înainte se face şi programarea…frământătorilor. De fapt se înţeleg ei între ei după oarecare ciorovăieli iscate mai ales de prima parte, aceea matinală şi mai dificilă. Dificilă pentru că trebuie să te scoli înaintea celorlalţi. În plus, în faza asta, pînă se leagă cât de cât, aluatul se lipeşte într-una de mâini şi de vailing. Neplăcut. Operaţia se petrece între ora opt şi nouă în ajun de Crăciun. E nevoie de cel puţin trei perechi de braţe vânjoase care-şi predau ştafeta unul altuia după câte cinsprezece minute de lucrat în forţă. Mai-nainte are loc ritualul spălării mâinilor, legarea zdravănă a şorţului la spate şi acoperirea capului cu o cipilică în loc de bonetă. Apoi, în încurajările asistenţei, se dă startul. Nu e concurs dar e nevoie de galerie. Sclipesc blitzurile (De vreo doi, trei ani se permit şi aparatele de fotografiat). În final, cel de al treilea frământător sau, mai rar, chiar al patrulea, bate zdravăn aluatul. Dacă face băşici operaţia a reuşit perfect. Pe urmă, în timp ce aluatul creşte, creşte pe muzică de colinzi de la radio, în căldura plăcută ce vine de la cuptorul aprins, mai să te apuce somnul. Doar cât o părere fiindcă bucătăria e tot mai însufleţită, intră ba unul ba altul. Uneori nici aluatului nu-i prea convine circulaţia asta. Ceva mai târziu apar, pe rând, mai întâi Maria, apoi Stela. Sunt parte indispensabilă a sărbătorii. Avem timp să bem o cafea şi un pahar de vin. Ziua fiind ploioasă şi întunecoasă aprindem ghirlandele cu lumini de la ferestre. Ne întrerupem puţin din treabă şi poveşti ca să aruncăm o privire pe fereastră afară unde ţiganii regelui Cioabă veniţi din Turnişor cu “capra” fac mare hărmălaie cu alămuri şi tobe. Nu cântă rău! Pe alocuri amintesc de inflexiunile orchestrei lui Goran Bregovics. În fine, primii cozonăcei ornaţi cu bucăţele de nucă se văd din ce în ce mai rumeni prin fereastra cuptorului. Mirosul trece dincolo de graniţele bucătăriei şi ale apartamentului. Pregătim masa pentru a-i alinia frumos în ordinea scoaterii de la copt. Ceasul arată aproape trei. De undeva din vecini se aud glăscioare de copii care colindă. – Am venit după miros, auzim vocea veselă a Andrei. Apoi şi a maică-si, Arina. Bucătăria e plină. Cineva deschide uşa şi colindul copiilor de la intrare ne amuţeşte pe toţi pentru moment. Primii cozonaci au şi dispărut, aşa fierbinţi. Urmează seria doua. Nu-i prea sănătos, zice Stela şi râde răsunător. Frământătorii s-au retras în altă încăpere de unde se aud râsete, muzică şi tropăieli. Mai vin şi alţii ai casei. E seara de ajun. Haloul strălucitor al ghirlandelor de la geam a devenit mai intens. Pe neştiute ploaia s-a transformat în ninsoare. O pulbere albă din ce în ce mai deasă luminează noaptea.

Restauraţia după restauraţie.

Aţi observat, în avion fiind, cu ce imagine cartografică limpede, sistematică într-un fel, ni se înfăţişează locuri care, odată ce am coborât pe pământ, ne apar cu totul altfel? Aglomerate, încâlcite, ne vine greu să recunoaştem în dezordinea înconjurătoare, formele geometrice şi culorile pe care le-am admirat de la înălţime. Multe aspecte ale vieţii şi existenţei ar trebui văzute de sus, mai-nainte să ne raportăm la întregul lor din interiorul unei fracţiuni. Din înalt, existenţa se vede ca parte din ordinea Creaţiei. Aflată într-o derulare ordonată şi controlată a unui ansamblu care poate fi recunoscut din interiorul oricărei clipe. Asta însemnând conştientizarea măreţiei intangibile a cercurilor concentrice ale determinărilor vieţii de sus până jos, la paşii cu care ne măsurăm viaţa pe pământ. Astfel, mă gîndesc, se pot deosebi lucrurile mărunte de cele importante, se pot ordona fără să se amestece.

Încercările de a jongla cu aceste orbite ale arhitecturii divine sunt similare cu distrugerea care urmează oricărei uzurpări de legi naturale. Am mai scris despre asta. Legile sunt implacabile, ceeace înseamnă că încălcarea lor produce haos. Soluţiile de reordonare forţată la “sol” pe modele rigide, cazone, totalitariste, de tipul universului “concentraţionar” , chiar dacă ar atinge perfecţiunea unui stup de albine, tot catastrofic sfârşesc. Nici alte îngrădiri ale ordinii fireşti prestabilite, cum ştim, nu fac mai bine. Dacă ar fi să ne gândim doar la cele fundamentaliste. Vreau să spun că orizonturile largi, infinit generoase, înghesuite în ţarcuri strâmte şi inflexibile generează dereglări spirituale asemenea unor acumulări uriaşe de presiune. Precum cele din sfera religioasă produse de zelul cât se poate de pământesc al unora care vor să pună sechestru pe cer şi să-l înghesuie între ziduri generatoare de bigotism şi fanatism. Care nu obosesc să închidă sacrificiul cristic în celula meschină şi inflexibilă a unor reguli răstignitoare ale dragostei şi iertării. La fel sunt si cele în care sunt crucificate relaţiile fireşti interumane creatoare de cultură şi civilizaţie perenă. În care patriotismul e încătuşat şi încuiat în ţarcul naţionalismului pentru a produce şovinism şi duşmănie. Acumularea de presiune cu potenţial distructiv în acest caz ca şi în multe altele e produsă de acelaşi instinct posesiv care se vrea verb al creaţiei! Un instinct care se manifestă cu virulenţă maximă mai ales în distrugerea explozivă, revoluţionară, a unui sistem, sau al unui regim pentru a-l restaura apoi, pe alte coordonate şi… mai profitabil! Astfel, fiecare aşchie va încerca să recupereze sistemul încărcând-ul cu aceeaşi presiune distructivă, dar în forme mai rezistente. Reordonarea funcţională a unui asemenea ansamblu e extrem de dificilă. Ogoarele geometrice frumos colorate care se văd din avion, sunt încă pline de mine care pot exploda. O lume care şchiopătează prin încâlceală şi mizerie. Dar care încearcă să alerge ca să prindă la vreme anotimpul însămânţărilor cu speranţe. Înţelegerea procesului, perseverenţa şi flexibilitatea pot conduce la detensionarea necesară corectării evoluţiei. Un pas spre normalitate urmărit nu numai dintr-o fracţiune din interior, ci cu viziunea întregului şi a schimbării. Un moment generator de alte schimbări şi încercări mai degrabă dezamăgitoare, dar care va fi altceva. Un bonus, poate, oferit unei societăţi umilite de prea multe încarcerări de acest gen care încă-şi mai păstrează o urmă de răbdare. Pentru a ieşi din umbră. Eventual de Crăciun.

Extremismul prostiei şi echidistanţa obedienţei.

În mod normal, proştii sau grăsanii, cei care se uită cruciş ca şi împiedicaţii sau bâlbâiţii sunt categorii, poate nu indispensabile, dar categoric armonios integrabile în orice comunitate. Contribuie la biodiversitatea umană şi, într-un fel, chiar la buna ei stare psihică. Spre deosebire de monotonia produsă de persoanele excelând de virtuţi ori, la polul opus, de cele declasate. Să ne gîndim doar la cât de obositoare poate deveni aroganţa care ţine discursuri în oglindă! Cu nimic mai puţin inervantă decât lătratul prostesc al câinelui flocea supărat că din cauza maşinilor nu poate traversa strada plină de băltoace. Sau mai puţin plictisitoare decât şuvoiul de mizerii pe care ştiristele le servesc cu graţie pe tăvile unsuroase, umplute la refuz, ale tv-urilor. Deschise la glume, categoriile menţionate la început, ca şi altele de acest fel sunt surse de bună dispoziţie. În fine, mai fac un bine şi celor nesiguri pe ei şi pe calităţile lor, cărora le servesc drept termen de comparaţie ridicându-le moralul. Când au inspiraţia să-şi accepte condiţia transformând-o-n avantaj, depăşesc comportamental pe mulţi dintre cei care-i privesc de sus. Ba, mai mult, au o influenţă benefică specială asupra relaţiilor interumane. La celălalt capăt al tipologiei văzută din perspectiva zestrei necesare pentru o socializare diversă şi armonioasă sunt persoanele care n-au nici o hibă, fiindcă toate hibele sunt la ceilalţi. Atotştiutoare, plutind pe norii admiraţiei de sine, îşi revendică fără drept de apel tribuna superiorităţii absolute pentru suprema lor persoană. Îşi mângâie orgoliul la vedere, adesea cu ipocrită modestie, şi-l hrănesc ca pe un bebeluş care trebuie să crească precum făt-frumos, îl ambalează cu zgomot de cai putere hrăniţi cu jăratec. Orice clipit, strănut, propoziţie cu predicat sau indignare cu subiect, le vor iute amplificate, antalogate, aplaudate prelungit. Nu-s de fel încremeniţi în proiect fiindcă îl perfecţionează până-l tocesc definitiv. Ei nu greşesc şi n-au slăbiciuni. Victime ale make-up-ului, ocupanţii tronului supraelitismului de laborator, mai devreme sau mai târziu, dispar din galantare mâncaţi de moliile narcisismului. Niciun regret! Încă o clipă şi vor fi uitaţi ca şi cum nici n-ar fi existat. În ce priveşte chelnerii presei atât de condescendenţi până mai ieri, acum sunt ocupaţi să adapteze meniul pentru noii clienţi conform recomandărilor nutriţioniste ale patronilor.

Cuţitul din teaca ficţiunii.

O reţetă de succes pentru producţii artistice de duzină tip fusion aduce personaje angajate, fie într-o misiune ştiinţifică, fie într-o aventură cu o miză oarecare, fie datorită unui accident, naufragiu, într-un loc exotic care se dovedeşte a fi un teritoriu al groazei, bântuit de forţe diabolice. Cu cât contrastul dintre paradisiac şi malefic e mai puternic cu atât se vinde mai bine. E vorba aici de copierea, fără nuanţe, aproape tehnologic, a matricei fundamentale de conflict al răului cu binele, şi unul şi celălalt personificate prin prototipuri umane actualizate şi transferate în civilizaţia prezentului. Chiar dacă binele (bine dirijat) învinge, percepţia happy-end-ului, mai mult sau mai puţin conştientă, este a unui bine de natură comercială. Prin urmare, efectul, în general vorbind, nu va diferi cu mult de al unei reclame pentru cosmetice, pentru detergenţi sau pentru acestemedicamenteseelibereazăşifărăprescripţiemedicală. Anumite mijloace şi procedee menite să articuleze ficţiunea de real pot oricând, însă, să îmbogăţească recuzita vieţii reale, a răului mai cu seamă. O ştire recentă de rubrică “diverse” preluată de presa noastră din Daily Mail, îmi atrage atenţia nu atât prin ineditul ei(un actor britanic îşi taie gâtul în timpul reprezentaţiei cu un cuţit cu lama bine ascuţită ajuns nu se ştie cum în locul celui din recuzita piesei destinat scenei respective) ci prin similitudinea procedeului folosit într-un episod mai vechi din Crimele din Midsomer. Ceeace vreau să spun este că, şi fără a fi vorba de un efect programat politic- ideologic sau comercial, raportul între ficţiunea mijloc de formare şi evoluţie şi ficţiunea mijloc de deformare, blocare ori involuţie, pare că se schimbă precipitat şi dramatic în favoarea celei din urmă. Un teritoriu infinit care, pe măsura cuceririi lui, se îndepărtează cu repeziciune de strălucirea iniţială precum deplasarea spre roşu a astrelor în spectrul luminii. Se îndepărtează accelerat ieşind din sfera oricărui (auto)control. Astfel se produce ruptura între libertatea de expresie ca valoare creativă a spiritului uman şi rezultatul transferării acestui scop în mijloc. Un mijloc care, folosit în alte scopuri, unele plăcute, nevinovate, altele îndoielnice, până la cele mizerabile, produce şi reacţii adverse bizare, imposibil de prevăzut şi evaluat. Transferul, ireversibil la nivel societal, global, se dovedeşte cu atât mai nociv cu cât se măreşte numărul celor care devin mai puţin interesaţi de valorizarea pozitivă a libertăţii. La nivel particular, de individ, lucrurile stau diferit. Destinul poate deveni un aliat inteligibil şi prietenos prin evoluţia concepţiei de a înţelege şi folosi libertatea. Inclusiv a imaginaţiei. A modului de a crea ficţiunea şi de a o recrea prin percepţie. Un beneficiu personal care, indirect şi multiplicat, se constituie în remediu favorabil atitudinii şi comportamentului social.

Cum?…Asta-i altă poveste.

Jos statuile prefabricate!

Până la urmă Gala Laureaţilor RTV nu-i decât un joc de-a cine trebuie să fie cât mai sus. Cel mai sus. Bravi absolvenţi ai şcolii de alchimie ideologică au înlocuit opiul popular cu ceaiul de măselariţă. Numărăm până la zece şi ne-apucă somnul. Ne trezim speriaţi de aplauze. Aplaudăm şi noi. Lăcrimăm şi noi. Până când simţirea noastră agăţată de tablourile neopatricienilor din vitrinele mediatice ne înstrăinează de noi înşine. Ne dezorientează. Amestecuri ciudate ne agresează bunul simţ şi firescul solidarităţii. Un pom artificial împodobit cu figurine din poleială, podoabe de tarabă, alăturate unor nestemate ca pentru un crăciun de mucava. Însămânţat cu drojdie de elită, aluatul orgoliului creşte de la o sărbătoare la alta. Infatuarea şi autosuficienţa în rând cu talentul şi modestia curg în forme gata pregătite. În fiecare, câte o măsură bună de neghină. Deasupra, două, trei boabe de grâu, pentru impresia de bunăcredinţă, asemenea bucăţilor de ziar băgate între bacnote de interlopii valutişti. O mulţime viermuind agitată dă năvală în jurul panteonului proaspăt vopsit, nerăbdătoare să asiste la momentul emoţionant al dezvelirii moaştelor prefabricate. Pe soclu se arată una după alta statuile. Cele umplute cu rumeguş mai au puţin şi o să ocupe complet diorama. Azi, mâine, marmora o să fie de prisos. Învingătoare, menajeria politico-culturală adoratoare a viţelului de aur ne pofteşte la cockteilul de pe sticlă: ceai de laur îndulcit cu osanale.

Societatea civilă din umbră

Zilele care au urmat sesiunii de alegeri au fost ca o sesiune de examene. Nu numai pentru politicieni, dar si pentru media, bloggeri şi comentatori. Ca şi pentru candidaţii respinşi din motive de…dosar VU. Şi pentru societatea civilă, care o fi aceea. Unii dintre cei picaţi vor mai încerca poate, să obţină o re-reexaminare. Măcar ca să primească dreptul de a-i ţine umbrela premierului-ordonanţă în opoziţie când îl vor scuipa ai lui din teritoriu. Sau când pesedeştii îi vor trăda pe pedelişti, cum spune, plin de speranţă, acelaşi premier-fantomă peste fantomele dintr-un guvern de umbre. Alţii ar fi în măsură să pună-n operă dorinţa Noricăi şi a lui Şerban Nicolae, aceea de a se constitui în nucleul societăţii civile. O societate civilă din umbră. Pus demult pe net, chestionarul fantomă de evaluare are din partea celor de mai sus un set de trei întrebări cu răspunsuri cu tot. Probă eliminatorie fiind chestiunea cu trădarea. Ei organizează şi examenul şi tot ei îl dau. Sunt şi juriu în acelaşi timp. Şi tot ei se elimină.

Vă daţi seama ce destin fantomatic ne pregătesc?

Degringoladă mare şi pe frontul presei!
Zici că au ieşit dintr-un război cu duşmanul comun(se ştie care)
ca să intre în altul, fratricid. Sau patricid. Un abur acid, pare-se , îi ajunge rapid din urmă. Ca o săgeată. Sau ca o fantomă. Fantoma manipulărilor.

Realitatea dată la întors.

Trăim într-o realitate a minţii şi sufletului nostru adesea certată , pe bună dreptate, cu…realitatea! Tendinţa de ne izola în noi înşine, sau, dimpotrivă, de a ne separa de noi înşine, deşi mai mică decât într-o istorie nu foarte veche, înjungheată într-o zi Crăciun, încă e prezentă. Transferul realităţii vieţilor noastre într-o realitate care nu ne aparţine, una agresivă, artificială, denaturată, a ajuns, dacă nu o fatalitate, un sindrom nefericit al unui gol spiritual la dispoziţia turnătorilor de reziduri. Cum am mai trecut printr-un thriller istoric, îndrăznesc să spun că producătorii filmului de acţiune în care ne lăsăm implicaţi, mai mult sau mai puţin, ajung, în cele din urmă, mai dependenţi de “creaţia” lor decât suntem noi, figuranţii. Asemenea focului pus de pompieri pentru a avea de lucru, acceptat ca atare, din vremea patriotismului recitat la ora de ideologie de partid, ajung, paradoxal, să-şi facă scrum până şi propria lor politică alterată precum realitatea în care trăiesc. Ca şi gazetăria pusă în slujba ei. Cam aşa s-au petrecut lucrurile în ultimii ani cu exasperant de monotonul jurnalism anti-băsescian, imposibil de ignifugat nici când o serie de ziare fumegânde dădeau semne că sunt pe cale să ajungă pârloagă. Sau cu caznele cazangiilor şi preparatorilor de noroi din laptostan pentru un bănuţ coclit. Aşa s-a întâmplat şi cu lustraţia pe care s-a turnat motorină! Cu poliţia echipându-şi până şi infractorii din dotare cu centuri de siguranţă. Cu justiţia care, lipsită la ora asta nu de vedere, ci de cap, conduce cu cel puţin 1% alcool în sânge procesul de reformă. Au crezut că e normal să le fim target pe o piaţă supradimensionată de gunoaie şi gaze de eşapament. Că e de la sine înţeles că o să le asigurăm succesul cu preţul devalizării dreptului de a trăi în propria noastră realitate. Că ne vom înghesui să le prindem promoţiile menite să ne îngroape-n gudroane. Ca să ieşim de acolo unsuroşi ca dintr-o maree neagră, incapabili să ne mai ridicăm aripile. Nici măcar n-au luat în considerare probabilitatea de a se împovăra pe ei înşişi cu marfă pe stoc! Ei, ironie ca asta! Se pare că riscul de a a sări în alt thriller e mai degrabă al lor decât al nostru. Descumpăniţi, se învârtesc de colo-colo într-o ficţiune seculară turnată non-stop de ei înşişi. Cu ochii după capacele de sticle de bere din orice baltă în care văd monede de aur ! Un film de duzină în care pompierul- piroman are drepturi depline de folosinţă a angajaţilor de la tulumbe.

Partea bună, fiindcă întotdeauna există şi o parte bună, e faptul că în momentul în care pompierii-piromani nu mai au ce pârjoli, când ficţiunea se risipeşte ca fumul, atunci abia, se deschide orizontul unei reveniri în realitatea-realitate! Cu bunele şi relele ei. Dacă o să fim în stare să apreciem oportunitatea unui astfel de moment, aceea de a ieşi din prizonieratul ficţiunii oglindite în bălţile mediei, ne vom vindeca şi de sindromul cronicizat al neputinţei noastre de a trăi pur şi simplu în realitate.