Martie în Israel. Palatul având drept tavan, cerul.

Mâncăm falafel la o măsuţă direct în stradă, pe Ben Yehuda, în Ierusalimul de Vest, undeva, nu departe de Hotel Rina unde Miriam reţinuse o cameră pentru trei nopţi. Cele câteva măsuţe ale terasei localului sunt delimitate de jardiniere cu tufe înflorite. Florile, viu colorate, mănunchiuri roşii, galbene, violete. După două, trei ore de călătorit cu autobuzul (cu două autobuze, de fapt, cu legătură la Haifa) flămânzisem, nu glumă. Ne umplem pitta cu sosuri iuţi, salate, chiftele vegetale, a doua oară. La masa de lângă noi, tineri militari, veseli, fete şi băieţi, cam de vârsta lui Yael. Pe lângă nelipsitul “pigua”, adică atentat, încep să disting şi alte cuvinte, expresii uzuale, de salut, de pildă (“beseder, toda”) din limba atât de neobişnuită a lui Eretz Israel. O găsesc dificilă pentru că nu pot să fac asocieri de termeni care să mă ajute să memorez. “Ken”, spune Miriam, adică da, aşa e. O limbă  cacofonică, mai completează. E pe-nserate, luminaţia caldă a vitrinelor, florile de la balcoane şi de pe terasele stradale, animaţia din jurul nostru, sunt tare plăcute, chiar dacă din când în când auzim sirenele unor maşini de poliţie. E adevărat, Miriam absolvise facultatea de ebraică, da’ asta chiar n-o mai cred! E tot atât de  crtiticabilă limba asta, pe cât e Yael de “pirpirie şi amărâtă”, îi spun, amintindu-i vorbele. Adică impetuoasă, solară…Iar Ben Yehuda, părintele limbii ebraice moderne, a ivritului, cum i se spune, cu siguranţă că a fost un om special!…Lingvist, scriitor, poet? Trebuie să ai un dar unic ca să recreezi un limbaj în care să se regăsească oameni, culturi, civilizaţii, care să exprime căldura, muzicalitatea şi asprimea acestor locuri! Nu cacofonică, ci monotonă, voiam să spun, se corectează Miriam fără să mă contrazică. E construită pe grupuri de consoane, îmi explică, deobicei câte trei, ceeace face ca o mulţime de termeni să rimeze şi o mulţime de lucruri să se exprime prin acelaşi cuvânt. De pildă, spune Miriam, “kadur” înseamnă sferă, minge, glob, glonţ, mă rog, tot ce-i rotund. Aha! Asta e, prin urmare, un secret al muzicalităţii. Înseamnă că ivritul se pretează foarte bine la vorbit în versuri!… da, adaogă Miriam, şi, pe de altă parte, e  bogată-n expresii şi ziceri biblice.  În lumina roşietică a amurgului, strada, fără trotuare, pavată cu bucăţi mari de calcar roz-crem ca şi clădirile elegante, nu prea înalte şi cu balcoane încărcate de flori, de pe ambele laturi, arată splendid! Aş asemui-o cu un hol larg plin de lumină, cu pereţii din piatră albă cu reflexe roz ca şi pardoseala, dintr-un palat având drept tavan cerul. Pe drept i se cuvine numele de Ben Yehuda!… Pe măsură ce se întunecă, vitrinele-şi etalează bijuteriile strălucitoare, manechinele în mătăsuri orientale, măştile vesele destinate apropiatei sărbători de Purim. Peste tot, soldaţi. Ieşim în strada King George şi de acolo spre Betzalel(o stradă cu numele unui artist din antichitatea ebraică, purtat şi de facultatea de arte) unde se află hotel Rina. Miriam dă telefoane. Aproape tot drumul. Yael nu răspunde. Leon răspunde, dar nu reuşeşte nici el să dea de Yael. La intrarea în hotel, militari amabili ne preiau bagajul, de altfel nu prea greu. Asta ne dă un plăcut sentiment de siguranţă. Mai ales că, însfârşit, sună Yael.

Martie în Israel. Agitaţie.

Ce-ar fi să-mi pun un rucsac în spate şi s-o iau frumuşel pe jos, pe linia ţărmului Mediteranei, de la Tel-Aviv, să zicem, până-n punctul cel mai sudic? Pe hartă nu pare prea mult. Nu, nu e prea mult, îmi confirmă Leon, vreo treizeci de kilometri până la Ashkelon, că după aia vine Gaza care e sub autonomie palestiniana. Adică, dacă plec dimineaţa, seara sunt la Ashkelon? “Da, desigur”.  Leon se joacă la calculator şi în acelaşi timp e foarte atent la ce-l întreb. “Ar trebui să treci, însă, şi peste nişte greutăţi: un port, şantiere, pază armată,  adaugă cu o seriozitate mucalită. ( Da, da, înţeleg). Îmi reiau lucrul. M-apucasem să ajustez o pereche de pantaloni kaki primiţi de Yael de la tabăra militară. Îi erau prea lungi. Miriam voia să-i dea la modificat unui croitor din vecinătate, un rus bătrân şi cumsecade care fusese chirurg oncolog până să ajungă-n Israel. “De câte ori mă vede”, spune Miriam,” îmi aduce aminte că fiul lui a terminat la Tehnion, că e angajatul unei companii de electricitate şi are un salariu grozav.” …Majoritatea repatriaţilor în Israel coboară din avion fie cu o vioară fie cu un bisturiu (Leon, încercând să ne amuze cu o glumă). “Dar acela care n-are nimic?… N-are…fiindcă ar fi trebuit să-şi aducă pianul!” Atmosfera se destinde şi nu prea. Yael se foieşte prin casă, e agitată, vorbeşte de o oră, aproape într-una, la telefon. În răstimpuri se contrează cu Miriam. E din cale afară de obraznică! A învăţat să determine distanţele pe hartă, să le verifice pe calculator şi se crede  grozavă. “O să-i arăt eu, ei!” Explodează Miriam. Ivritul vorbit de Yael sună altfel decât cel al lui Miriam şi a lui Leon. Pentrucă generaţia născută aici vorbeşte corect, îmi explică Leon. O limbă de o muzicalitate aspră, puternică cu hrr-uri dure care asociate cu sunete vioaie, melodioase crează o armonie deosebită. Îmi pare asemenea peisajelor pietroase, deşertice, asociate cu luxurianţa grădinilor şi plantaţiilor de pe aproape fiecare petec de pământ. Yael turuie-ntr-una, e imposibil de oprit. Nu-mi dau seama de ce se ceartă acum. Că Yael nu mănâncă mai nimic, ştiam, că e nebună, auzisem. “Auzi”, se revoltă Miriam, “zice că aia-i excursie ce am făcut noi la Haifa? …Excursie cu autobuzul?”…A doua zi Yael urmează să plece, într-o aplicaţie militară, la Masada, lângă Marea Moartă.(Aha, îmi dau seama). Urmărim programul de la televizor. Nişte invitaţi deosebiţi, pare ceva interesant. O repatriată din Brazilia, cântăreaţă, cântă într-o ebraică moale cu accent portughez. Un tânăr arab fugit din Irak care vrea să treacă la judaism, o tânără care repară motociclete. Fiecare spune câteva cuvinte despre sine…Români? Nu, nu prea vin. Nu le place să iasă în evidenţă, îmi spune Miriam. (Asta e o chestiune care revine mereu în spusele ei, o deranjează). Până şi africanii sunt mai prezenţi în viaţa publică decât românii. “Două victime ale atentatului terorist de miercuri seara: Lea Tzur şi fiul ei Artur. Au rămas orfani de mamă şapte copii.” O ştire de ultima oră, urmată de câteva imagini, o scurtă dezbatere şi de reluarea programului obişnuit…Pantalonii îi vin perfect lui Yael. E încântată. Se pregăteşte să se întâlnească cu prietenii. “Yael e ceva special”, îl aud pe Leon. Asta e intervenţia lui obişnuită în împrejurările tensionate din casă. O spune blajin, cu seninătate şi un strop de umor. Miriam e însă agitată şi după ce pleacă Yael. Are de dat nişte telefoane, mai trebuie să-i vină o confirmare. De două zile se ocupă cu organizarea unui program. Vrea să mergem la Ierusalim. ( Mă bucur, am înţeles)  “Un oraş care n-ar trebui să fie a unuia sau a altuia. Nu este loc de dispută. Un teren de revendicat! Ierusalimul este centrul cultural şi religios al lumii, crede Leon. Şi mulţi spun că ăsta e statutul lui firesc.”

Mediocraţia mediocrităţii.

De dragul jocului de cuvinte le-am pasat din prima un bonus. Asta fiindcă am ridicat, cam forţat, ratingul mediocraţiei de la tembelism voios la mediocritate. Tembelismul voios găseşte mereu, un amănunt, ceva, bun de servit unor invitaţi scoşi din minţi de foame. De foame de răzbunare, de notorietate, de bălmăjeală. Dintr-o conferinţă, de pildă, aruncă discursul propriu-zis la coş şi păstrează o fărâmitura din care face o bază de discuţie. De obicei preparatul are succes când e servit de o animatoare în stare să-şi facă invitaţii să creadă că mănâncă un elefant. În presă adaptarea e şi mai tehnologic-operativă. Nu trebuie decât să stai la pândă să prinzi un pai din care să faci bai. Iar dacă dai peste o salată pe undeva dintr-o mie de idei  de pe un plai…din iarnă se făcu mai! Şi dintr-o salată, un colţ de rai! Nici un urs nu mai refuză tembelismul, fie că-i un zvon, fie o valiză de ştiri pe surse. Se pare că s-a rezolvat definitiv problema jurnalismului de curte. Exclusivitate în circuit intern. De informare? De informare să fie, dar din surse pe ştiri. De opinie? De opinie să fie dar din ştiri pe surse. De investigaţie? De investigaţie să fie…dar de monopolly! Şi uite aşa a intrat jurnalismul în papucii casei! S-a dus vremea stresului, a verbului inteligent, a mulţumirii obţinute prin efort! Acuma e suficient un click, copy paste plus rânjetul deontologic-comercial din partea casei: dacă găsiţi în altă parte mai ieftin , plătim de zece ori diferenţa!

Martie în Israel. Furtună la Marea Moartă.(2)

Nu mi-aş fi imaginat că în vizita mea în Israel aveam să iau cunoştinţă, live, de obiceiurile de înmormântare din partea locului. Conform canoanelor, fetiţele ucise au fost înmormântate în seara aceleiaşi zile de 13 martie, 1997. A urmat anunţul că regele Iordaniei urma să facă în ziua următoare, o vizită de condoleanţe familiilor îndoliate din Beth Semes. În timp ce avionul particular al regelui Hussein ateriza la Ben Gurion pe ploaie, alţi reporteri relatau ce se întâmplă la Beth Semes. O jurnalistă transmitea din casa celei ce a fost micuţa Savin. Casa era plină de oameni în aşteptare. Aici regele va face prima vizită. Tatăl lui Nirit, altă victimă, aflăm din altă transmisie, îşi pierduse şi fratele într-un atentat. Se afla într-un autobuz care a explodat în urmă cu un an la Ierusalim. În atentatul acela fuseseră ucişi şi şase muncitori români, îmi spune Miriam. Părinţii lui Adi, a treia victimă, sunt surdomuţi. Adi învăţase limbajul semnelor şi-i ajuta să comunice, povesteşte cineva din încăperea plină de lume în aşteptare. Pe ei nu-i interesează vizita regelui, îi spune tatăl lui Adi prin intermediul unei traducătoare, comentatorului TV. Ei o vor pe Adi înapoi. Membrii familiei stau unul lângă altul, pe pernele dispuse lângă pereţi. Comentatorii şi translatorii stau în genunchi. Afară, o mulţime curioasă cu umbrele. Maşini încărcate cu soldaţi sosesc în diferite puncte ale traseului vizitei regale pentru asigurarea protecţiei. În Beth Semes majoritatea populaţiei e de origine orientală. Mai sunt şi români, ruşi, africani. Întâmpinat de premierul Netanyahu, regele haşemit merge mai întâi să-l viziteze pe preşedintele Weissman la spitalul Hadassa din Ierusalim dar şi pe profesoara şi fetiţa care au supravieţuit atentatului, internate tot acolo. Regele poartă o kaffiya cu pătrate albe şi roşii strânse-n două inele negre în jurul frunţii. La sosire în Beth Semes un rabin îi întâmpină cu o tavă cu tradiţionala “pitta”. Hussein şi Netanyahu intră pe rând în casele îndoliate. Îngenunchează, strâng mâini întinse. Tatăl unei alte victime le citeşte un fel de scrisoare-memoriu, în engleză, în care le mulţumeşte pentru onoare şi-i roagă să lupte mai departe pentru pace în Orientul Mijlociu. Regele se uită la fotografiile de familie în care apar şi micuţele victime. Hussein atinge mângâietor, pe toţi membrii familiei. Impresionante gesturi! Şi pentru cei de acolo şi pentru noi, cei ce privim de la distanţă. Se apropie şi doamna Weissman. Îngenunchează, strânge mâinile întinse. Convoiul se îndreaptă prin ploaia deasă spre altă casă. Reporteri, rabini, miniştri, oameni politici, soldaţi. Crengile copacilor biciuite de ploaie se apleacă până la şoseaua udă blocată de maşinile poliţiei. Doliul impune claustrarea în casă a familiei timp de şapte zile. În timpul zilei stau direct pe podea sau pe perne. Mama Nataliei e sigură că dacă fetiţa ei grav rănită ar fi ajuns rapid la Hadassa ar fi trăit. Numai că fusese dusă de iordanienii prezenţi acolo la un spital de pe teritoriul lor. O fetiţă de disprezece ani. Faţa albă, păr castaniu, ochi albaştri, miraţi. Ca ai maică-si. Reporterii se uită în albumul de familie. Cei ai casei stau tăcuţi pe pernele înşiruite de-alungul pereţilor, cu picioarele învelite în pături. Nici nu-l privesc pe Hussein. Nici pe Netanyahu. Mama Nataliei leşină. Cineva din preajmă îi dă o palmă, o scutură. E albă ca un cadavru şi nu reacţionează. Regele o priveşte tăcut. Netanyiahu le spune ceva ceva, n-am priceput ce. Doamna Weissman mai face o încercare, încercând să-i mângâie, fără răspuns. La fel şi regele Hussein. Miriam uită să mai traducă. (Mai ales că tocmai apăruse Yael şi, ca de obicei, îşi trântise haina şi bagajul pe jos. E încercănată şi deloc veselă. Nu m-aştept la o seară prea tihnită). Un fulger puternic urmat de tunet ne face să tresărim. Miriam închide toate ferestrele din casă. Televiziunea de la Aman transmite cu întârziere şi fragmentat, reportajul. Crainicele iordaniene comentează cu reţinere evenimentul. ” La ce să te aştepţi de la război dacă aşa arată pacea?”… Se-ntreabă Miriam. O întrebare pe care o aveam şi eu în minte gândindu-mă că locul de la frontiera cu Iordania în care fuseseră asasinate fetiţele plecate în excursie pe o vreme mohorâtă din “Casa Soarelui” purta numele de “Insula Păcii”.

Ultima noapte de consens, întâia noapte de incitare.

Vă amintiţi de refrenul cu consensul? Chemarea paternalistă adresată poporului ascultător pe parcursul a vreo trei mandate iliescene. Nu poate spune nimeni că apelul n-a avut ecou! Că n-a fost susţinut, voluntar şi involuntar, în intenţii şi acţiuni, începând din 22 decembrie 1989. În contramanifestaţii. La mineriade. În plantarea de flori pentru a şterge sângele şi a curăţa locul de “golani”. Sprijinit să înfiinţeze fabrica de diplome de revoluţionari cu drepturi şi privilegii. Şi apoi institutul revoluţiei. Ajutat să falsifice istoria. Să-i spuie justiţiei “măi dragă”. Aplaudat în oprobiul aruncat asupra “măi animalelor” care voiau să afle adevărul despre morţii aşa-zisei revoluţii. Ca şi în răbufnirile de furie asupra celor aduşi la disperare de o justiţie imorală. Dar mai ales apreciat ca incubator perfect pentru clocirea jafului naţional. Pentru demontarea metodică şi sistematică a activelor, pasivelor, colectivelor, productivelor, arhivelor pentru a fi preluate şi urcate în căruţele proprietarilor revoluţiei. Protectorul atent la soarta celor amărâţi n-a precupeţit nimic pentru a susţine, cu recunoştinţă, capitalismul sălbatic al cumetrilor de stânga şi de dreapta, fără discriminare. Dar dintre toate, cea mai reuşită realizare în materie de consens s-a dovedit a fi mărirea colectivului de rubedenii. Cupluri de inamici pe viaţă şi pe moarte aduşi de chemarea consensului la aceeaşi masă. Şi pe sub masă. Şi asta nu e tot, cum ar spune cei de la teleshopping. Odată cu această genială consensualizare s-a produs firesc şi deplasarea magnetică într-acolo a cumetrilor din media şi din stufosul aparat de administraţie şi consultanţă. Cum să scape un asemenea ospăţ?

La ce duce un asemenea consens, nu-i greu de văzut. Odată deconspirat în toată dinamica sa istorică, chemarea patetică ar stârni hazul, dacă n-ar fi fost pavăza sub care a funcţionat tot timpul instigarea la rău. Enervat la culme de rezultatul generator, volens nolens, de altfel de consens în urma recentelor alegeri, cumătrul onorific al PSD nu se fereşte să anunţe, mai nou, că trece la incitare.

Martie în Israel. Furtună la Marea Moartă.(1)

Preşedintele Weissman cade la coborârea din elicopter. Îşi rupe piciorul, o coastă. Îl vedem la ştirile de dimineaţă, la televizor, pe un pat de spital. La ştirile de la ora 12, în aceeaşi zi, aflăm că şi Bill Clinton s-a accidentat, dar ceva mai uşor. “O furtună magnetică cu ţintă politică”. Auzi, comentariu, se supără Miriam întrerupând convorbirea la telefon cu Leon. “Că azi suntem în 13 martie.” Parcă poţi glumi cu aşa ceva! Cu o zi înainte, îl văzusem pe preşedinte în vizită împreună cu rabinul Grossman într-o mică localitate, o nouă kiria înfiinţată la 25 km de Bialik pentru evreii veniţi din Rusia şi cei aduşi, nu demult, din Etiopia. Elevi în uniforme însoţiţi de profesori, vizibil emoţionaţi. Mici discursuri. Fizionomii extrem de diferite. O horă în care se prinseseră elevi etiopieni, ruşi şi de alte naţii împreună cu preşedintele şi rabinul. Apoi cântând toţi împreună. Ceva mai târziu întreţinându-se amical cu un grup de deţinuţi. În fine vizita continuă în cartierul credincioşilor ultraortodocşi, bărbaţi cu redingote şi pălării negre, copii cu chipa, femei cu fuste lungi. Cartierul fusese construit, aflu de la Leon, de hasidimi veniţi din România, din Sătmar (Satu Mare). Deşi repatriaţi, nu toţi recunosc statul Israel. Miriam ridică din umeri: N-ai ce le face. Sunt fanatici. Unul dintre ei a ajuns în guvernul lui Arafat.

În cursul dimineţii ne plimbăm prin Bialik, facem cumpărături din magazine mici în care miroase a cafea proaspăt măcinată şi a scorţişoară. Ne învârtim pe alei liniştite pietruite cu dale colorate şi mărginite de arbuşti înfloriţi. Unde te uiţi prin micile părculeţe, triunghiuri, ronduri la intersecţii, e plin de flori. Nelipsite, anemonele, de un roşu sângeriu ca al macilor, însufleţesc orice petec de vegetaţie. Palmieri crescând parcă, din mănunchiurile de orhidee din jurul lor, ca din vase exotice. Flori şi pe plăcuţele cu numele străzilor: a Smochinului, a Dafinului, a Viţei de vie. Case joase, cochete, cu curţi mici pardosite cu gresie colorată, cu palmieri iţindu-şi coroanele pe deasupra unor gărduleţe din piatră, nu mai înalte de jumătate de metru. Nelipsite, panourile solare. Case ascunse în vegetaţia grădinilor împrejmuite cu garduri din arbuşti cu flori viu colorate. Plănuisem să trecem şi pe la Rachel, prietena iraniană a lui Miriam, dar era târziu şi se-ntunecase tare a ploaie. Nu-şi amintea să mai fi fost pe la ei aşa o vreme ciudată. Altă dată, pe la jumătatea lui martie vine căldura cu secetă adusă de hamsin, un vânt fierbinte, uscat, dinspre nordul Africii.

Miriam e îngrijorată. Yael nu dăduse de două zile telefon. “Tot timpul trăieşti cu presimţirea că în secunda următoare se va întâmpla ceva”. Înţeleg, dar cu obsesia asta permanent nu faci decât … Mă opresc. Pe micul ecran apare o mulţime panicată, disperare, ambulanţe, armată. Un soldat iordanian deschisese focul, cu câteva minute-n urmă, asupra elevelor care coborau dintr-un autobuz. Plecaseră din Beth Semes (Casa Soarelui) o mică localitate de la sud de Ierusalim, în excursie la Petra. Un nebun, şopteşte Miriam cu vocea gâtuită. De ce?? Nu suntem în război cu Iordania. Avem relaţii foarte bune. Regele Hussein, un om bun, un om deosebit( Chiar ieri îmi povestise Leon că Regele Haşemit intenţiona să-şi doneze unul din palate unui orfelinat). ” Da’ soldaţii ăia din jurul nebunului de ce nu l-au oprit?” Beat de sângele care curgea pe caldarâm, îşi încărcase încă odată mitraliera îndreptând-o spre cele câteva micuţe supravieţuitoare. A doua rafală, cine ştie din ce cauză, o defecţiune de moment, n-a mai pornit. În costum negru, Regele Hussein deplânge atentatul. Îi e greu să înţeleagă. Feţe albe, feţe negre. Copii, adolescenţi, femei bătrâni, evrei de rase diferite, feţe calme, feţe înlăcrimate. Vorbeşte Netanyahu, vorbeşte Hussein, vorbeşte Bill Clinton. Vorbesc miniştri, ambasadori, parlamentari. Ofiţeri şi soldaţi. Oameni de pe stradă. Reporteri. Locuitori din micuţul kibutz din apropiere care au sărit în ajutor. Infirmiere. Elicoptere survolează zona. Nu ne mai dezlipim de la televizor până seara târziu. O seară întunecoasă, cu nori negri brăzdaţi de fulgere, venind dinspre Mediterana. Furtuna înaintează spre sud, ajunge în zona de graniţă cu Iordania, la Marea Moartă.

va urma…

Zi de salariu pentru CikiCian.

- Mocofane, dacă nu dai un cincicinci, îţi haleşte cumnatu’, boana! Ridic ochii de pe ziar şi arunc o privire în dreapta înspre vorbăreţii de dincolo de intervalul din mijlocul compartimentului. – E, he, esprimă-te mai elegant, Ţigane, ai uitat că eşti pe domeniul meu? Ce o să creadă doamnele despre noi? Revin la lectura ziarului. Ce să cred. Nişte navetişti bine dispuşi. La fel şi chibiţii, care-i secondează. De fapt toţi cei din compartiment par relaxaţi. Probabil fiindcă au mai isprăvit o zi de lucru, mă gândesc. Şi fiindcă se cunosc şi se simt bine împreună. Doar tânăra din stânga mea, profesoară, bănuiesc, cufundată-n corectarea unor lucrări, nu pare deloc încântată. Se uită în direcţia jucătorilor, vrea să spună ceva, dar se abţine. – Ha, ha, şasecinci ! Râde Mocofanu. Te-am ras, şurubel! La revanşă, barosane. Zi mersi că-s bine dispus. Dacă vrei, putem schimba: joci tu cu şaibele şi eu cu şuruburile. Să nu zică invitatele noastre din trăsură, că se plictisesc….Nu-i aşa , doamnelor? Invitatele Mocofanului, cele două femei între două vârste de pe bancheta din faţa lor, nu se plictisesc de loc. Se amuză un pic, fără să se întrerupă din tricotat şi îşi reiau sporovăiala. Mocofanu zuruie zarurile-n palma-nchisă(hai fetiţele, să vă văd) şi le dă drumul pe tabla de joc. Mută un-doi-trei-patru, primul şurub. Bun. Şi al doilea, un-doi. Răbdare, Ţigane, răbdare. – Ţi-am promis: îţi mănânc toate boanele în turul ăsta. Tre’ să câştig fiindcă azi am încasat dividentele şi vreau să dau o petrecere duminică la castel. Dimineaţa vânătoare de raţe, seara la bal. Conteselor, s-aude? Se-ntoarce spre cele două doamne din “trăsură”. Meri, Lili, vă invit la bal, frumoaselor. În danteluţe şi volănaşe să-mi veniţi. Că o să daţi numa’ de lume bună la balul ăsta. Vă aştept cu o masă pe cinste. Vorbesc cu bucătăreasa Rodica să prepare potârnichi în sos de vin. Şi fazani fripţi cu garnitură de ciuperci. Iar marchiza Chivuţa o să vă trimită invitaţiile…Hopa, uite-l şi pe CikiCian! Salut samuraiule, erai aşteptat, hai dă-i drumul. Jucătorii se opresc câteva secunde uitându-se înveseliţi spre capătul compartimentului. “Ăsta mai lipsea”, o aud bombănind pe dăscăliţa de lângă mine. Subliniază tare cu roşu ceva pe o lucrare, le adună grămadă, le bagă iute-n geantă şi-i trage fermoarul. Încruntată, îşi întoarce privirea spre fereastră. Ocna Sibiului. Din nou parc-ar vrea să spună ceva dar renunţă. În compartiment reizbucneşte gălăgia. Îl urmăresc curioasă pe omuleţul care se deplasează printre banchete luptând abil cu duşmani nevăzuţi. Seceră cu mâna stângă pe unul fără să-i arunce o privire, în timp ce cu dreapta îl apucă pe altul, îl roteşte-n aer şi-l aruncă, mai să nimerească, în capul dăscăliţei. “Sărumâna doamnă, mă scuzaţi. De la dumneavoastră nu cer nimic că eşti cam supărată” i se adresează înţelegător cu o plecăciune. Dăscăliţa rezistă. – Dar, tu MaiLedi, se întoarce spre o tinerică, precis ai pregătit ceva pentru CikiCian…Doar atât? Comoara mea, ştii bine că n-ajunge! Mai pune o hârtie, hai, că rândul trecut ai lipsit de la apel. Ce, ai uitat? Cikician n-apucă să-i mulţumească lui MaiLedi că, atacat de un duşman care voia să-i ia banii, se-ntoarse brusc, îi prinse mâna şi i-o răsuci la spate. Mă pufneşte râsul. Dăscăliţa aruncă şi ea un zâmbet cam pieziş. Contesele Meri şi Lili se distrează straşnic. “CikiCian nu uită şi nu iartă”. Dintr-un salt îl văd lângă mine lovind cu latul palmei pe unul care încerca să-i aţină calea. Noroc că aveam hârtia pregătită. Jackie Chan ăsta, n-o murit? ÎntreabăŢiganu. – Cum să moară, nu vezi că-s viu? Cikician făcu o fandare periculoasă în dreptul lui. Văd, zise Mocofanu adunând jocul şi căutându-şi şuruburile şi şaibele pe sub banchetă. – Doamnelor, nu vă luaţi după zgârciţii ăştia doi care nici în zi de salar n-are bani. De la voi aştept mai mult… Conteselor… Azi aţi încasat şi prima, he, he, să nu spuneţi că nu…CikiCian sare sprinten peste duşmanii răpuşi pe interval, neuitând să facă o plecăciune înainte de a trece în următorul compartiment. “Ne vedem la bal, duminică. Contaţi pe mine!”

Interesanta geometrie a liniilor paralele care se intersectează cu sau fără ştiinţa noastră.

O aud pe prietena mea Iluş spunând “menejerează“, ea înţelegând prin asta ceeace face un manager. Alteori, când e mai distrată, foloseşte şi varianta prescurtată “menajează“. Evident n-o corectez, dintr-un fel de egoism, deşi îşi dă seama, după expresia de pe faţa mea, că iar a comis ceva nostim. Dintr-odată, mă gândesc la interesanta apropiere a atât de diferitelor: menajerie, menaj, management, menajare. Spusa lui Iluş ţâşneşte acrobatic, cu un farmec neaşteptat din cadrul anost al unei relatări fără relevanţă.( Să fie generate, vorbele astea, şi de aspecte particulare ale vieţii ei? Nu-i exclus). Impulsionate, după o vreme, gândurile mele sar la te miri ce alte chestiuni şi întrebări, care se vor menejeriate.

Întrebări generate de efectul vorbelor lui Iluş.

Mă întreb, de pildă, dacă suntem conştienţi de efectele conflictului nevăzut din noi înşine dintre nevoia transcenderii şi impulsul posesivităţii. De cum se duce acest război al celor două universuri paralele pe care suntem condamnaţi să le găzduim, vrem, nu vrem. Cum influenţează relaţiile dintre oameni şi ce urmare asupra evoluţiei societăţii pe care o alcătuim poate produce confruntarea celor două fronturi de luptă care ne ocupă cât trăim. (Iluş crede că mulţi oameni vor să fie mai buni dar nu pot).

Consideraţii care ţin de resortul “menejementului” propriu al gândirii noastre, cu voia Sfântului Anton protectorul zilelor de marţi ale lui Iluş.

Cu rază mică de acţiune, alegând să lovească în nevoia de mituri sau cu bătaie înaltă ţintind să lovească în credinţa în Dumnezeu? De orice fel ar fi, atacurile contra transcendentului nu se încheie niciodată cu armistiţii ori acorduri de pace. Din atacul “peste frontieră” impulsul posesivităţii se alege, mai întâi, cu prăzi bogate-n mituri de rebrenduit la idolatrie. Dacă reuşeşte să-i salte şi pe sfinţi mai presus de Creator, atunci poate sărbători victoria la un pahar cu agheazmă amestecată cu palincă. “Nu-i cazul la mine“, spune Iluş.

Si dacă ar rămâne fără niciun sprijin pe lume Iluş ştie că Iesus Christus n-o părăseşte.

Cum războiul trebuie să fie-n pas cu vremea(sau invers) e rândul demitizării să intre în acţiune. Nici nu-i prea greu având în vedere că miturile pot fi lesne compromise ca ridicole, anacronice, asimilate clişeelor, superstiţiilor, obscurantismului. Ca şi religiile care, cu sau fără concursul lor, sunt parazitate frecvent, de clişee, superstiţii, obscurantism. Bazat pe aceste intersectări nocive, impulsul posesiunii ajunge, cu uşurinţă, să provoace rocada mare, cea între religie şi credinţă. Iar când religia ajunge să menejereze credinţa prin acest impuls, nu-i deloc greu să facă din drept-credincioşi de orice fel o menajerie. Un loc sălbatic în care credinţa fundamentată pe iubire poate deveni fundamentalismul urii. După modelul (devenit clişeu!) al intelectualului şi cultura, iute, iute, îşi schimbă ţinuta. Şi principiile, cel mai adesea. Din mers. Cu laicism dar fără stoicism. Astfel că, împodobite cu steluţe galbene, ultimele mituri rămân fără apărare.

Şi un fel de concluzie la care mai bine n-am fi ajuns.

Se vede că a sosit vremea lui political corectness. Demarcaţia dintre planurile paralele…un simplu reper comercial. Impulsul posesiunii, victorios, dar la fel de nemulţumit. Evenimentele se precipită. Instaurarea ici colo a ateismului “o premiză necesară dar nu şi suficientă” cum ar spune un filozof promotor al regimului de menajerie favorabil legii marţiale a posesiunii universului de către om. Visul omenirii din totdeauna de a ajunge la cer, de a se instala acolo posesiv şi distructiv, e neschimbat. Experienţele conflagraţiilor mondiale, revoluţiilor sângeroase, dictaturilor, terorismului nu produc imunitate. Neliniştile se intersectează cu curiozitatea. Iar angoasele cercetătorilor umanişti cu satisfacţia de a fonda universităţi, congrese, burse, muzee şi expoziţii. Stranie geometrie. Asaltul continuă.

Iluş spune că noi să fim sănătoşi.

Moulin slouje.

Moara care se presupune că prestează servicii de produs ştiri a devenit de o vreme moară de aburi. Adică de aburit. Cum nici asta nu mai e rentabil, de-acum se cam toacă pe sine. Ehee, unde e vremea când făcea tocăniţă de gazete! Gustoasă tocăniţa. Pe atunci nu se inventase motorul cu petrol. Oricum, ce se petrece nu mai stârneşte mirare. Dezamăgire? A trecut şi asta. O apatie generală. Sau, mai curând, silă. Dar cu ce nu se obişnuieşte omul. Maşinăria merge pe program automat, cum s-ar spune. Se bagă fisa, iese ştirea. Ar trebui s-o mănânce lumea. Dar, nu. O mănâncă gura presei. Sau o mănâncă firea ? Firea curioasă a…cui? Nu ştiu a cui. Ba ştiu: a unor fericiţi de dragul cărora se sintetizează sondajele la zi şi se pun musteţi rezultatelor jurnalismului românesc ca să-i premieze domnu’ tatulici. Şi pe urmă se aplaudă singuri. Maestre, ce succes! Cap sau pajură?… Dac-ar fi numai ştiri tot ar mai merge. Mai complicat e cu dezbaterile în Can-Can studio. Fiindcă oricât de seducătoare ar fi şpagaturile, datul graţios al poalelor peste cap lăsând la vedere funduleţele cu danteluţe, repetarea aceloraşi figuri plictiseşte şi pe cel mai împătimit consumator de Click-uri: tan-tan-tantaran-tan-tan-tan-tantaran-tan-tan-tan-tantaran-tan-tan-taran-tan-

Brandul Ţiriac în ţara lui Dracula.

Două ştiri, una după alta, pe postul Realitatea azi: întâi moartea poetului basarabean Grigore Vieru şi după asta, vânătoarea de la Balc. Mai de interes se pare, a doua, intrată imediat în dezbatere, la cald, cu oaspeţi în studioul postului. Noutăţi nu prea: vânători cu blazoane, organizare bună, bani mulţi investiţi în eveniment, bani şi mai mulţi cheltuiţi sau care se vor cheltui de participanţi în măsura în care vor fi mulţumiţi. Grămadă de mistreţi vânaţi, distracţie, hrană pentru săteni şi săraci. Deosebiri, faptul că de data asta n-au fost invitaţi politicieni şi tonul laudativ-admirativ al comentatorilor la unison. Ziarista Corina Dragotescu spune că da, e bine, asomarea mistreţilor ca operaţie turistică aducătoare de profit şi faimă trebuie apreciată. Drept dovadă, observaţia justă a unui ajutor de vînător de acolo că domnul Ţiriac ar trebui plătit pentru ce face. Ideea e preluată cu satisfacţie de domnul Imre care consideră de datoria ministerului turismului să sponsorizeze financiar acţiunile vânătoreşti ale domnului Ţiriac. Insistă. Mai ales că amenajarea celor peste 13.000 de ha l-a costat mult, un milion de dolari şi că anual varsă în visteria statului 100000 ron (impozitul, probabil). Interesul pentru safari trebuie exploatat, se înflăcărează pragmatic domnul Imre, aprobat de doamna Corina Dragotescu. Ţiriac e un brand. Cel mai important de la noi(sau singurul? N-am reţinut). Să nu uităm că avem urşi, capre negre, mai descoperă domnul Imre. De aceeaşi părere e şi moderatoarea(blondă, nu reţin cum o cheamă). Domnul Ţiriac e de al nostru, subliniază a treia invitată din studio(nici pe dumneaei nu ştiu cum o cheamă)adăugând că n-ar vrea să-i ridice statuie, dar… Dar domnul Imre exact la asta se gândea! La o statuie. De ce să nu spună? Domnul Ţiriac ar merita o statuie, e concluzia dezbaterii.

La asta mă gândesc şi eu: să i se ofere Brandului  fonduri de la buget pentru servicii? Servicii… în folosul cui? De ce nu se duc bărbaţii high class ai Europei să vâneze în ţarcuri din Suedia ori munţii Pădurea Neagră? Deh, aici e altceva. Unul sau două safari bine organizate pe an sunt suficiente pentru a milui săracii României cu carne de Paşti şi de Crăciun.

Plus statuia, să nu uit: o statuie mistreaţă cu mustaţă.