Martie în Israel. David.

…Ce anume poate reface, reconstrui o naţiune? Numai calitatea managementului structurilor conducătoare? A modului în care se aplică? În care se respectă principiile democratice?…Să fie destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având fizionomii diferite, culoarea pielii, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu numai noi, ci oricare alţii?… – De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă scutură Miriam…Te aud, cum să nu! Şi sunt de aceeaşi părere, îi răspund…Că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă, dacă tot e liberă camera încă o noapte. Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. Miriam scoate cele două sandviciuri din geantă, făcute înainte de plecare, de dimineaţă. În bucătărioară, ca de obicei, mirosea a ceva bun gătit mai devreme de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis, Miriam observase dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică, de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje….Era locul unde dormea David!.. “Tot nu-mi dau seama ce hram poartă omul ăsta” se-ncruntase Miriam. Pare un om bun, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios… Mâncăm pe îndelete. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim, am avea nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem, bucuroase, unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva, despre arhitectura, perspectiva şi grădina “paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute! Şi nu exagerase. Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului, incendiate de soarele după amiezii, oferă o imagine greu de uitat. În dreapta privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi, din piatră albă, strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră, au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O “sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe scumpe cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. “Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece cel mult, admiram în tăcere cetatea în toată splendoarea luminii de după amiază. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting “Domninus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau special, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Isus. Era locul unde, ne mai spusese călugărul, Isus a plâns ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă. După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea fusese distrusă. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente religioase caută să deţină aici, o proprietate, sau mai multe. Dar e bine, cel puţin, că se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele aspecte. În “Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Din nou nelipsitele anemone sângerii. Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus, fără să avem vreun plan. Un tinerel cu fizonomie de asiatic, ne sare brusc în faţă speriindu-ne puţin. Strigînd şi gesticulând cu un fel de disperare, ne întinde câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşa dar mai aveam doi ani de trăit!…Pornim pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, înspre noua Universitate de pe acelaşi munte, nu înainte de a da lămuriri unui grup de tineri care ne întreabă de strada “Ramat Hagolan”. Pe strada asta locuieşte familia Blum! Tocmai o identificasem şi noi. Aşa că le explic, cu un aer sigur şi încântat, pe unde s-o ia…Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre deşertul Iudeii, pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe, ca nişte imense osuare, până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc…Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, de o parte şi pavilioanele din campusul Universităţii Ebraice(Ghivat-Ram), de cealaltă. Intrăm la parterul primei clădiri şi ne continuăm drumul prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având la vedere înscrisul în piatră al numele finanţatorului. Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim, o vreme, într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Era plăcut şi faptul că întrebând în dreapta, în stânga, câte ceva, ni se răspundea prompt, cu seriozitate. Orice refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spune un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă în următorul pavilion, se integrează în exigenţele unei specificităţi a oraşului în ciuda diversităţii neîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii(greacă, germană) cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli(yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe(L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere…

Ne pregătim de plecare. Ne-am simţit bine aicea, spun. Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Vorbeşte cu Miriam în ivrit. Ceva mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi povesteşte despre David. Locuieşte de trei luni acolo, îi spusese patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat psihologia. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni fără familie şi emigranţii cu probleme.” Am şi eu nişte cunoştinţe cu asemenea probleme” îşi aminteşte Miriam. Un timp nu mai spune nimic. Părea cufundată-n gânduri.

Martie în Israel. Shoshana.

Păcat că n-am zăbovit mai mult în oraş!…La hotel pe palierul nostru, pană de curent! Şi era abia zece seara. Neplăcut. Am bătut la uşile vecine, nimic. Ori că plecaseră, ori dormeau, cine ştie. La recepţie, nimeni. Ne pregăteam să ne culcăm pe întuneric. Ciudat, zice Miriam, parcă au fost răpiţi toţi de aicea. Mai devreme, petrecusem câteva ore bune cu Shoshana, ne plimbasem pe străzi necunoscute, animate, pline de farmec din Ierusalimul de Vest. Prietena lui Miriam ne povestise o grămadă de lucruri, plus bancuri (inclusiv cu evreii, dar şi cu ardeleni şi olteni). Ne dusese la un restaurant unde patroana, prietenă cu ea, ne răsfăţase cu şniţele din piept de pui în seminţe de susan şi câte o prăjitură cu trei feluri de cremă plus îngheţată! Ne părea rău că nu ajunsesem s-o vizităm pe Shoshana şi la biblioteca unde lucra. Nici nu era cazul să mai facem planuri pentru a doua zi, pentrucă era ultima!..Dar ce seară plăcută petrecusem!…De fapt, atracţiile Ierusalimului sunt, nu numai unice, ci şi foarte diverse, ne spusese prietena noastră. Lucru pe care-l observasem. Mai întâi, vorbim de “centrul geografiei sacre a lumii” care fascinează deopotrivă pe evrei, pe musulmani şi pe creştini. Ca şi pe cei care nu aparţin acestor trei mari religii monoteiste ale lumii. Mai e şi amestecul fascinant de culturi, traditii si cutume. Prin profesia ei, Shoshana are de-aface mereu cu cercetători ai istoriei, antropologiei, religiilor. Aici, ne explică ea, se află cea mai mare concentrare de artefacte şi colecţii posibile, de manuscrise şi urme care privesc trecutul omenirii, dar şi prezentul şi viitorul ei. Biserici, moschee, sinagogi. Arhitecţii şi constructorii, pot, la rândul lor, să vadă în Ierusalim soluţiile de aducere în modernitate a unei cetăţi cucerite şi pustiite necontenit pe tot parcursul existenţei sale milenare. Mai ales după proclamarea statului independent Israel, “Oraşul Păcii” a început să se refacă şi să crească din piatra albă a munţilor săi sacri,în ciuda continuării războiului. Păstrându-şi aureola de oraş sfânt. Şi identitatea istorică…

…Se auzeau paşi afară. Am ieşit repede. David, tocmai urca scările. Îşi ceru scuze( se-mpiedicase de Miriam care umbla de colo-colo pe culoar) şi se-ndreptă, prin întuneric, spre bucătărioară. Prin urmare, asta e! Pe-ntuneric o să dormim mai bine. Noapte bună! Miriam asculta radioul, eu eram pe punctul de a adormi, când am auzit o bătaie uşoară-n uşă. Era…David. Nu dură mult şi se făcu lumină. Ce bine!…David zâmbea mulţumit. Arăta obosit, avea cearcăne. “Nu, nu sunt student”, îmi răspunse la o întrebare. “Deşi ce fac eu înseamnă, într-un fel, educaţie”.

Cu aproape o jumatate de milion de locuitori din care cam trei sferturi sunt evrei, Ierusalimul nu intră în categoria oraşelor foarte mari. De fapt nu intră în nicio categorie…Continuăm poveştile de aseară. Shoshana ne toarnă cafeaua caldă, aromată, în ceşti. Nu suntem decît noi în sala plăcută a bibliotecii de la ultimul etaj al vechii Universităţi Ebraice. Aici îşi făcuse studiile şi  Miriam Ne speriasem adineaori, ni se cam oprise inima, odată cu liftul. Shoshana râde. Uitase să ne prevină. Ajunsese de legendă liftul ăsta care, din când în când, făcea câte o mică pauză în timpul urcuşului. Cei din Universitate s-au obişnuit…Ne plimbăm printre tot felul de minunăţii: cărţi rare, hărţi de pe vremea cruciaţilor...Pe o hartă din Lyon, 1490, se vede drumul spre orient, Holy Land. De aici şi termenul de orientare. Călătoriile sfinte, hărţile sfinte. Cărţi din secolul XVI, atlase vechi. Găsim Transilvania cu Mediasch, Schesberg, Konsberg… Mai vedem Barbaria, Valachia, Moldavia…Dar şi atlase vechi astronomice, exemplare rare din vechiul testament şi din noul testament. Mai toate din donaţii, ne spune Shoshana.

Credeam că-s fluturi, dar ce fluturi sunt gălăgioşi? Mici şi colorate păsările colibri se armonizau bine cu mulţimea de flori care în mod obişnuit nu prea vieţuiesc la un loc şi în acelaşi timp: pansele, crizanteme şi orhidee. Şi nelipsitele anemone roşii cărora Miriam le spune kalanit, presărate printre chiparoşi. Ieşisem din “Evul mediu” şi ne relaxam, aşa, în trecere, prin Grădina Botanică, pe malul unui lac, cu ochii la lebedele albe şi negre care-şi plimbau puii pe luciul apei. Parcă eram de săptămâni întregi aici, un loc în care fiecare clipă îţi oferea ceva nou, unic…

O criză cât o amendă pentru domnii comisari de la agenţia de mediu.

Intr-o emisiune la tvr1, cred că era în noaptea de vineri spre sâmbătă, în săptămâna trecută, pe tema Copşa Mica, cel mai poluat loc din Europa, comisarul general al Garzii Nationale de Mediu(nu ştiu dacă am reţinut corect titulatura) făcea apologia…legii care permite funcţionarea marilor poluatori. Din când în când, spunea domnul comisar general, li se dau amenzi. Garda de mediu nu doarme, îşi face datoria. Protocolul, de-acuma ştiut, mai cuprinde, pe lângă onorarea amenzilor şi înscrierea conştiincioasă în hârtii a acestor activităţi, reînoirea periodică a angajamentelor din programele de conformare, sub o nouă semnătură. Evident, asta nu-nseamnă altceva decât că aceiaşi poluatori vor plăti aceleaşi amenzi, aceloraşi indivizi care vor consemna rezultatele monitorizării ş.a.m.d. Un fel de cooperativă în care o lege a mediului…face legea! Mai concret, legea pare a fi aplicată, după cum reiese din discuţie, în folosul poluatorilor şi a celor care-i controlează! Locuitori bolnavi de saturnism, otrăviţi cu cadmiu, intoxicaţi cu bioxid de sulf, procent ridicat de malformaţii în rândul noilor născuţi, un număr record de copii cu retard intelectual si debilităţi diverse, ca să nu mai pomenim de starea animalelor si vegetaţiei, toate astea expuse destul de direct, chiar la ora aceea târzie din noapte când probabil prea puţini urmăreau o astfel de emisiune, îl deranjează vizibil pe comisar. Supărat, îşi întrerupe interlocutorii apelând la argumentele…legii! Legea spune, legea hotărăşte…Ce ? Să condamne la boli cronice şi la moarte prematură o populaţie?…Dar “uzina morţii” le dă de lucru, spune domnul comisar! Adică ajută oamenii să supravieţuiască! Pe măsură ce emisiunea se derulează ies la iveală alte şi alte aspecte, de altfel ştiute bine atât de localnici, cât şi de autorităţi. Cum pe parcursul unei zile cantităţile de noxe emise sunt variabile, măsurarea lor ţine cont de asta, avându-se grijă să se înregistreze cantităţile din momentele de minim şi, din cînd în cînd, cu instalaţiile oprite. Prin urmare, valorile, spunea domnul comisar răsfoindu-şi hîrtiile , sunt mari dar nu chiar atât de înspăimântătoare! Întrebaţi, locuitorii din zonă aminteau faptul că noxele erau eliberate în cantităţi mari, hoţeşte, după căderea întunericului! Pe tot parcursul nopţii, dar şi dimineaţa, mai ales pe ceaţă, aerul devenea irespirabil! Tristă emisiune! O mulţime de cazuri dramatice expuse de medici, cercetatori, ziarişti, localnici. Niciunul nu părea să-l impresioneze pe comisar. Nici condamnarea copiilor, încă dinainte de a se naşte, la dizabilităţi şi frecvent la malformaţii. Aşa că dl. comisar general reia placa cu monitorizările, evaluările şi, mai ales, cu amenzile. În ultimul minut al emisiunii s-a lămurit şi secretul amenzilor: câte amenzi, atâtea sporuri pentru domnii comisari!
Dacă aş face o comparaţie cu codul rutier, ar fi ca si cum accidentele, chiar şi cele mortale, se rezolvă cu amenzi. Cu condiţia să fie suficient de multe ca agenţilor de circulaţie să le revină şi lor ceva sporuri din afacerea asta.

În final, aflând că, temporar, fabrica de noxe, boli, moarte şi bani(nu se ştie câţi şi pentru cine, în afara patronilor) a încetat activitatea, se deduce că garda de mediu cu comisarii ei plătiţi din banii contribuabililor inclusiv ai celor care au murit prematur sau au parte de suferinţe cronice, a rămas fără o parte din sporuri.

Rămân întrebările: De ce o astfel de emisiune se face abia acum, când criza a pus, cel puţin deocamdată, capăt emisiilor otrăvitoare? Şi, de ce, în general, asemenea probleme grave, de distrugerea habitatului şi a condiţiilor de viaţă normală, par a nu avea rezolvare decât în declaraţii şi în hârtii?

Despre ceva asemanator scrie si aici

Informaţii suplimentare aflati de aici

Partide şi grupări infracţionale.

Un top(RomaniaLibera, 5 decembrie) al achiziţiilor aberante făcute pe bani publici în România, o ţară cu unul din cele mai scăzute nivele de trai de pe continent, în care nu se construiesc autostrăzi din cauza lipsei banilor, arăta că institutiile statului arunca miliarde pe bunuri si servicii inutile sau exagerat de scumpe. Şirul achiziţiilor care au sfidat legea si bunul-simţ continuă neîntrerupt de aproape douăzeci de ani la guvern, parlament, regii, primării, agenţii, direcţii şi cam toate instituţiile publice care se bucură de o stranie autonomie în tocarea banilor statului pentru a îmbogăţi firmele prietenilor sau ale rudelor sau, pur si simplu, pentru a-şi satisface capriciile. Proiecte imaginare, achiziţii de la firme fantomă de obiecte şi instalaţii inutile, până şi ziare “omagiale”! De la veceuri de lux şi cabine de hidromasaj cu telefon la primărie, piscină şi maşinuţe la parlament, albume fascinante până la proiecte abandonate din domeniul sănătăţii ca fiind profund…nesănătoase, licitaţii trucate pe bandă, palate din pensie, etc. Averi care le pun în umbră pe ale bogătaşilor de peste ocean de pildă, unde a urca în ierarhia celor avuţi presupune cu totul alt gen de efort. Aici doar efortul de a te pune la zi cu mânăriile autohtone e obositor. Şi la ce bun să ni se prezinte şirurile nesfârşite de furăciuni? Mai toate legate de politic, de partide? Doar au fost legitimaţi prin alegeri libere. E drept că după ce au fost atent selectaţi, pe criterii ştiute de mai marii partidelor. Criterii uşor de ghicit dacă-i observăm pe cei care n-au pierdut nici o oportunitate de a ajunge în topurile fericiţilor planetei. Mai ales temerarii care au avut “îndrăzneala” marilor lovituri. A tunurilor istorice precum al zambaccianului de cornu înconjurat de zidul de apărare al tunarilor săi! Ca să nu mai vorbim de recentul şi inegalabilul atac petrolier de noapte al bombardierului guvernamental şi al slujitorilor săi credincioşi, asupra resurselor strategice ale ţării. Cât despre justiţie, ca orice instituţie metrologică autohtonă, are legile ei secrete. Plus comisii parlamentare de filtrare a cazurilor. Dar şi vehicole de presă şi avocatură care funcţionează cu hidrocarburi. Asta explică de ce, deşi fac parte din aceeaşi “familie ocupaţională”, cântărirea gangsterismului grupărilor interlope al jefuitorilor de case valutare şi bănci şi cel al interlopilor de partid şi de stat se face cu “kilograme de greutăţi diferite”. Ceeace nu pare să-i descurajeze decât pe potenţialii votanţi anonimi. Pe ceilalţi, prezentaţi mai-nainte, dimpotrivă.

Martie în Israel. Meah Shearim.

- Ăştia doi sunt fanatici. S-au ales ei aşa din toată familia, îmi povesteşte Miriam despre cei doi veri de ai ei, originari din Maramureş, care locuiesc în cartierul celor O mie de porţi. Nu, nu mai păstrează nici o legătură cu ei. Ca toţi de acolo, au şi ei o grămadă de copii, zece sau poate mai mulţi , aşa auzise. Nu vor să ştie de cei din afară, nici dacă le-ar fi fraţi!…Ne examinăm încă odată înainte să intrăm în Meah Shearim, cum se cheamă cartierul ultraortodocşilor în evreieşte. Suntem îmbrăcate decent, cu fuste lungi. “Fără aparate de fotografiat, că rămâi fără ele. Sar la tine şi ţi le iau. Şi poate te mai şi bruschează”, mă prevenise Miriam. Pe verii ei nu se aşteaptă să-i recunoască şi dacă ne-am întâlni faţă-n faţă. Mai întâi, fiindcă nici nu mai ţine minte de când nu i-a văzut. Apoi, îmbrăcaţi în costumele alea ale lor negre, cu un fel de poncho negru si lung pe dedesubt, “talit katan” din care ies niste ciucuri, ţiţituri, cum li se spune, aşa raşi în cap cum sunt, cu chipe şi pălării negre şi cu bărbi, arată toţi la fel! Trăiesc autoizolaţi ca într-un ghetou, într-o indiferenţă şi un dispreţ total faţă de restul lumii. Respectând, însă, cu stricteţe Tora. Stranie populaţie, mă gândesc, în vreme ce ne plimbăm pe străduţele din cartier. Ne ferim de un grup de bărbaţi antrenaţi într-o discuţie aprinsă gata să dea peste noi, apoi de două femei cu capul acoperit şi cu copii de mână. Nimeni nu ne aruncă vreo privire. De fapt asta am şi vrut. Parcă suntem invizibile. La fel şi pentru copiii care se joacă-n stradă. Mai, mai să mă răstoarne unul din ei fugind după o minge. Praf, larma obişnuită a unui joc înfierbântat, strada pare a fi a celor câtorva băieţi îmbrăcaţi în negru, cu cămăşuţe albe, chipe-n cap şi perciuni. Noroc că nu era o zi prea caldă. Mă gândesc cum or arăta când se-ntorc acasă. Atmosfera e calmă, dar îmi vin în cap nişte reportaje televizate pe care le văzusem în urmă cu câteva zile despre conflictul dintre cele două grupări care locuiesc în cartier. Una a ultrareligioşilor radicali care încearcă în fiecare zi de Sabath să oprească circulaţia pe artera de legătură cu Tel Aviv-ul dar şi cu alte regiuni, cealaltă, ceva mai puţin radicală, care se împotriveşte. Aşa că se încaieră cu regularitate şi se bat ca-n filme! Ce nostim! Nu era rău să fi asistat la aşa ceva numai că sâmbătă n-o să mai fim aici. Democraţia încă nu mi-e foarte familiară, dar nu pot să nu mă minunez de minoritatea asta care trăieşte şi are drepturi într-un stat pe care nu-l recunoaşte. Nu au buletine, mai spune Miriam revoltată şi declară că şi dacă ar ajunge sub stăpânire arabă, nu i-ar deranja. “Israelul adevărat va exista numai când va veni Mesia” spun ei. “Adevăratul Mesia.”

Miriam îi dă telefon Shoshanei, o prietenă.  Se scuză, ni s-au încurcat socotelile, am pierdut mult timp cu drumurile, nu mai avem cum să ajungem azi la ea, la biblioteca Universităţii Ebraice, o să venim mîine…Aşa că schimbăm programul.  Ne suim în autobuz şi coborâm  în zona administrativă unde ne despărţisem de dimineaţă de Ariela…Ieşim din Court of Justice, o construcţie masivă cu ziduri groase din aceaşi piatră alb-roz, în Parcul Rozelor. Străbatem panta dominată de tufe de pini, în nuanţe de verde argintiu, verde muşchi şi roşietic, plăcut armonizate cu culorile aprinse ale trandafirilor dar şi a nelipsitelor buchete roşii de anemone, ne legitimăm şi intrăm în clădirea Knessetului. Ziduri groase ca de cetate din piatra roz cu nuanţe mai deosebite aici, gălbui spre roşietic, o adevărată fortăreaţă. E construită anume în stilul ăsta vechi, care aminteşte de palatul regelui David, aşa cum l-au descris cercetătorii şi arheologii, îmi explică Miriam. ” Era în locul acela la care n-am mai ajuns ieri fiindcă…mi-era frică” glumeşte ea aducîndu-şi aminte de despărţirea de Schwitzer.

Martie în Israel. Cunoştinţe noi şi vechi.

A treia zi fără nici o veste proastă. Toate-s bune şi acasă. Nici măcar o pricină de întristare. Arafat discută cu Hussein la telefon despre organizarea unei conferinţe de pace… Semne bune, prin urmare. Efectele se şi văd. Chef de plimbare, glume, o întinerire aş spune. Miriam mă priveşte cu îngăduinţă. “Da, dacă ar dura măcar vreo două, trei săptămâni.” Mâncăm ochiuri cu salată de roşii în mica bucătărioară din capătul culoarului. Asta ar trebui să ne ţină de foame până spre după masă când o să găsim pe traseu obişnuitul falafel. Miroase puternic a mâncare orientală cu usturoi şi mirodenii, semn că cineva a gătit dis de dimineaţă. De curiozitate iau capacul de pe crăticioara de inox de pe aragaz. Mmmm, foarte îmbietor! “Come, taste it!” Oooof, ce neplăcut! Îngaim o scuză, nu-mi aduc aminte ce…”It’s no problem, please, taste it” repetă, amuzat, tânărul apărut pe neaşteptate la bucătărie. Slăbuţ, ochii ca de cărbune, faţă creolă îngustă încadrată de un păr aspru, sârmos, cârlionţat. “David”, se recomandă. Îi place numele meu, îmi spune. “Noor, means light”…În ce limbă?…În arabă. Miriam îşi spune şi ea numele dar nu se bagă deloc în vorbă. Strânge repede masa, îmi toarnă cafea într-o ceaşcă, îi torn şi eu lui David în alta…E suspect tipul ăsta, mă asigură ea ceva mai târziu. De unde a apărut? Într-adevăr, de unde? Camera alăturată cu a noastră e ocupată de un cuplu, vizavi o familie cu un copil, iar în cea de a treia, din capătul cu terasă al culoarului opus bucătărioarei, un domn vârstnic, singur. Pe cele două şesloange de pe terasă, însorită şi plină de flori, n-am văzut până acuma pe nimeni stând la plajă ori odihnindu-se… Stăm de zece minute cel puţin într-o staţie de autobuz pe King George. Diversitate umană aiuritoare. Arăboaice cu basmale albe în grupuri compacte, preoţi, călugări de toate soiurile, albi, blonzi, negri, mulatri. Fundamentalişti în costumele lor negre cu chipa sau pălării negre de sub care curg franjurii perciunilor, etiopieni în haine largi, cu gâtul lung, graţios, cu mîini subţiri şi capete frumos rotunjite. Avem în plan să ajungem în cartierul fundamentaliştilor şi de acolo la Universitatea Ebraică. Mai trec zece minute. Pe cine să-ntrebăm ce se-ntâmplă?…Uite, zic, pe cine: în faţa noastră, subţirică, blondă, cu ochelarii pe nas, cu rucsacu-n spate, Ariela! Din sutele de mii de persoane complet necunoscute care umplu Ierusalimul azi, să dăm de Ariela exact când aveam nevoie, asta da întâmplare. O elevă, socotisem în ajun, venită în voiaj cu mătuşă-sa cu care avea, mai toată vremea, ceva de povestit. Râde cu poftă când aude ce crezusem despre ea. Ne trece enervarea că am stat degeaba o jumătate de oră unde nu trebuia. Mergem împreună spre altă staţie, nu departe de aici, de unde, ne spune Ariela, putem lua autobuzul aşteptat. Prietena noastră are douăzeci şi unu de ani, e newyorkeză, studentă la antropologie şi venise singură-n Israel. Voia să afle mai multe despre pământul străbunilor ei. Apare, în fine şi autobuzul. Părinţii ei, ne informează după ce ne urcăm, câtuşi de puţin religioşi, sunt şi foarte ocupaţi. Ariela e veselă, vorbăreaţă, o interesează o mulţime de lucruri. Îi place muzica Kleizmer, spune, amintind ceva despre România legat de asta, n-am reţinut ce.  …Cartierul ultrareligioşilor? Nu, n-are chef să-l vadă. Îi e destul cu radicalii lor. Grupuri etnice ultra religioase şi ultra radicale există şi la ei în America: negri, albi, evrei, asiatici, ne lămureşte Ariela, înainte să coboare în zona centrului administrativ (Knesset, Court of Justice).

Muzee şi trofee.

Numai cine nu e cu picioarele pe pământ nu crede în poveşti. Se prea poate că am parafrazat ceva sau pe cineva, dar convingerea asta o am cu mult mai-nainte să o conştientizez. E vorba de condiţionarea la primirea unui dar personalizat de care orice om are parte fiind o creaţie divină. Condiţionarea presupune că te poţi bucura de zestrea asta doar dacă respecţi codul înscris în spiritul ei. Ar fi simplu dacă n-ar trebui să-l adaptezi la lumea în care ţi-e dat să exişti. În interacţiunea cu mediul, primele primejdii sunt aplauzele. Dar şi constrângerile. Pentrucă e greu de conştientizat, în bucuria încurajărilor şi a darului din dar care furnizează energie spirituală, când se strecoară viermele neobosit al vanităţii. Dacă rămâne acolo, rezonabil, sau devine activ şi distructiv. Primele laude nu sunt doar stimulative ci au şi un efect nevăzut, de vulnerabilizare. Ca şi îmbătrânirea care începe din momentul naşterii, continuă şi în vremea înfloririi şi nu se mai opreşte până la moarte. Evitarea pustiirii nu e posibilă decât prin preţuirea şi grija pentru comoara ascunsă-n duh. Despre orice dar ar fi vorba, în momentul în care devine monedă, îşi pierde unicitatea. Puterea. Se transformă în altceva. În ceva mecanic, de rutină, lipsit de har. Uneori în plictiseală. Sau chiar în energie distrugătoare. Vraja se risipeşte ca şi cum nici n-a existat vreodată. Poetul devine marfă. “E talentat”, se spune. Ce ar putea să fabrice? Orice! De la puşcoace de lut, la bombe. “Meserie!” De altfel, la ce bun să ai un talent dacă nu-l pui să producă? Îi bagi cartela cu codul de bare, îl scoţi la licitaţie şi pui mecanismul la lucru. Logic. Îl întorci cu telecomanda sau cu cheiţa şi-i dai drumul să huruie. Au dispărut basmele?…Poezia?…Cântecul păsărilor? Le simte cineva lipsa? O mulţime de specii s-au dus, altele sunt în extincţie. Lumea merge înainte, lumea progresează. Şi noi odată cu ea. Şi normalitatea odată cu noi. Asta, în general, conferă siguranţă. Pentru orice marfă. Filozofie, artă şi condeie. Într-o lume a neguţătorilor de talanţi şi a fabricanţilor de mine, muzeele sunt pline de trofee. Pământu-ntreg pare a deveni treptat, un muzeu. A ceeace am fost. Sau, uneori, a ceeace am fi putut fi.

“Vrăjitoarea Ramona vindecă impotenţa şi redresează firmele.”

Poate l-aţi văzut! Un anunţ ca multe altele de acest fel, dintr-un ziar, de pe aceeaşi pagină cu nişte previziuni, nu prea roze(trandafirii, adică) privind primăvara asta care se apropie. Fiindcă se apropie şi momentul critic când vom afla sentinţa analizei financiare asupra naturii cheltuielilor bugetare făcute de guvern în 2008. Pe cifre şi indicatori. In ultimele luni ale anului 2008 deficitul bugetar a fost estimat la 2,8% din PIB, dar calculele arată că, în realitate, e de două ori mai mare. Şapte ani de creştere economică, anunţată cu toate ocaziile, la toate vizitele şi întâlnirile, mitingurile şi tocşourile de la Erevan TV. Şapte ani de creştere economică făcuţi praf în ultimele luni de guvernare! Şapte vaci grase zburate de vântul penelist ca o “Fulga”. Eliberat de grija lor, fostul văcar al satului se porni la plimbări pe sticlă cu o faţă gravă acuzându-i, mâhnit, pe cei ce s-au încumetat să-i preia guvernarea de… iresponsabilitate! Just! Probabil că foştii miniştri experţi în risipirea banului public si a rezervelor de resurse lucrează la orchestrarea piesei “Their way”. Un drum plin de hârtoape cât o grămadă de iluzii de autostrăzi. Ăsta da, motiv de supărare, să te gândeşti că noii instalaţi la palatul Victoria au dat peste conturi goale! Cu spectrul crizei în prag. La fel ca şi casa de schimb valutar după lovitura interlopilor! Doar că, tot la fel, nici în cazul contului golit de responsabilul guvern liberal, nu s-au găsit vinovaţii. Mai atractive, bockănelile din presă au reuşit în bună parte să ia locul analizelor necesare. Nu mă-ndoiesc că în alte părţi discuţiile privind “catastrofala moştenire”, adică responsabilitatea legiferării, răspunderea pentru fiecare act semnat, pentru fiecare bănuţ cheltuit de către fostul guvern ar fi fost esenţiale. La noi, cu puţine excepţii, s-au preferat manevrele jenante, infantile, de băşcălit noul premier! Manevre care nu ne-au ajutat să scăpăm de declanşarea procedurii de deficit bugetar şi de tot ce-nseamnă asta pentru noi în perioada care va urma: regim financiar de austeritate, salarii îngheţate pe durată greu de apreciat, eventual împrumuturi financiare externe în condiţii dezavantajoase. Plus obişnuitele mişcări politico-sindicale pregătite din vreme. În ţara asta pare să se fi desfiinţat şi ideea că e normal să răspunzi pentru ceea ce ţi-a fost încredinţat spre gestionare. Aşa că de ce să fie pleoştit partidul domnului Tăriceanu? Mai ales că i se oferă şansa de a apela la serviciile de consultanţă ale celebrei vrăjitoare Ramona. Afacerile dumnealui ar putea fi revigorate cu ceva cai putere în plus, cu o condiţie însă: să fie galant si să-i ofere un crin! Tare îi plac crinii clarvăzătoarei Ramona, mai ales dacă-s extraşi la miezul nopţii de undeva, dintr-o baltă unsuroasă de petrol.

Extrădaţi legile cu dedicaţie!

În memoria tatălui meu.

Ştim: “regrese în lupta anticorupţie, blocarea de către Parlament a investigaţiilor la nivel inalt, amendamentele prin care s-au restricţionat prerogativele procurorilor şi tentativele de a destabiliza DNA, lipsa unui acord politic între cele patru coduri”. (Raportul Comisiei Europene, prezentat joi).
Perspective: activarea clauzei de salvgardare, îngheţarea fondurilor destinate reformei justiţiei, modificarea condiţiilor de acces în spaţiul Shengen…” Pe cine să întrebăm ce vină avem să păţim o mizerie ca asta?? Cine a abuzat de buna credinţă a celor care ne-au vrut în familia ţărilor europene? O uniune care dacă ar fi avut prevederea să-şi fundamenteze extinderea printr-o Cartă a Drepturilor Poporului ne-ar fi ferit de abuzul responsabililor cu gestionarea resurselor naţiei. Pot fi respectate drepturile omului într-o ţară în care statul nu respectă drepturile poporului? În România de azi nu de încălcarea legilor ar trebui să se vorbească ci de încălcarea, cu ajutorul legiuitorilor, a dreptului la lege în sensul normal al acestui termen. Se mai îndoieşte cineva că dictatura politico-ideologică, odată abrogată, n-a găsit alte moduri, pervers democratice, de a se reinstala? Cine să apere dreptul acestui popor de a se bucura de ce este, de ce are şi de ceeace ar putea fi dacă n-ar fi fost spoliat de către structuri care n-au nici un interes să-şi bage cineva nasul în afacerile lor oneroase ? Care acţionează în baza unor comandamente din interior tot atat de interesate de drepturile naţiei ca şi activiştii şi securiştii din vremea comunismului? Bineînţeles că au avut grijă să-şi legitimeze incursiunile politico-financiare în scop de jaf cu insigna capitalismului şi a economiei de piaţă la vedere! Era de aşteptat să se proclame fondatori ai democraţiei, a uneia false, lipsită de prerogative reale de a sancţiona aceste practici! Mă-ndoiesc că Uniunea Europeană e atât de naivă încât să nu fi prognozat această traiectorie. Dacă de dragul unor căutători de comori, nu în Matto Grosso ci aici la doi paşi, a preferat să lase lucrurile să se desfăşoare cum era de prevăzut, ar trebui să-şi dea seama, măcar acum, că huzurul unor onorabili întreprinzători de ai lor care au ajuns la robinetul resurselor româneşti datorită unor corupţi autohtoni pe care acuma îi vor după gratii, li se datorează în mare parte. Iar corupţia fiind contagioasă să fie siguri că, dincolo de pecinginea care s-a întins în voie pe aici, şi-au băgat ceva microbi şi la ei în conclav. O cartă a drepturilor poporului ar trebui să aibe ca prim punct protejarea resurselor naturale care-i aparţin. Asta n-are a face cu nici o doctrină din lumea asta. Nu poate singur să le exploateze? Alternativa n-ar trebui în nici un caz să fie înstrăinarea lor. Nici aşa zisa concesiune de exploatare. În contextul bine cunoscutelor extracţii “peste plan” cerute de Ceuşescu, savantul Henry Coandă, într-o conferinţă ţinută aici în ţară, atrăgea atenţia că petrolul şi gazele nu se însămânţează primăvara ca să le recoltăm toamna! N-a mai trăit să vadă ce se-ntâmplă şi s-audă aberaţiile, recent televizate, că, şi concesionate fiind, zăcămintele sunt tot ale statului român. Legislaţia transformată într-un stufăriş cu cărări pentru contrabandiştii de partid şi de stat aşteaptă să fie refăcută şi simplificată. Curăţată de efectele dedicaţiilor. Se va găsi cine s-o facă?

Mătuşa Tamara şi unchiu Sterling.

Unchiu Sterling şi-a făcut apariţia mai târziu în familie. Ori că era timid, ori că prefera să nu ştie toată lumea de el şi rubedeniile lui. Chibzuit, unchiu. Ei, da’ pân’ la urmă tot se află ce e de aflat. A auzit Robin de pe undeva, ne-a spus şi nouă pe blogul lui Thor. Nici nu-ţi vine să crezi ce secretoşi pot fi unii! Era de aşteptat ca după prietenia durabilă între afaceri, ordonanţe, contracte şi adiţionale ale personajelor importante din cele două familii rivale şi prietene, pe parcursul a doi ani de opoziţie, să rezulte şi o uniune istorică pe măsură. Cum se ştie, mătuşa Tamara, mai rasată şi cu educaţie clasică, se ocupa de imobiliare şi bijuterii. Pe când unchiu Sterling, ca orice macho, se îndeletniceşte cu treburi grele, care cer îndrăzneală şi viziune. Şi discreţie. Nu oricine de pe planeta asta e făcut să ia în stăpânire comori ale pământului şi ale mării, chiar dacă e neagră. Marea. Nu oricine se aruncă să scoată aur din pământ şi piatră seacă. Şi din gaură de şarpe. Chiar dacă e negru. Aurul. E drept că Mătuşa Tamara a decedat la momentul potrivit, adică nu fără să-i lase moştenire bombonelului ei de nepot delicat şi cu educaţie de familie aleasă ca şi a dumneaei, o mândreţe de dosar moştenire. Da’ nici unchiu Sterling, deşi vânjos cât cea mai performantă instalaţie de forare, nu se simte prea bine. Ceva ereditar. Că şi soru-sa Zeta şi alte rude întreprinzătoare se cam plâng de dureri de şale. Nu-i vorbă, au doctori buni şi în drept şi în stâng, că nu degeaba-s în familie. Mai se sfătuiesc şi cu văru Bechtel şi cu cumnatu Oemve, care, pare-se s-a tratat mai din timp, prin Austria şi acuma merge fără cârje. La ăştilalţi, la moştenitori, însă, sunt ceva probleme. Cu aşa moşteniri nu e simplă împărţeala. Măcar că nepotu tăricean, cu cel patrician şi cumătru marian se ştiu de o viaţă. Şi-s ca fraţii. Frate, frate, da’ osânda-i pe ani.