Meşterul Manole construind Turnul Babel.

E cunoscut experimentul în care unor studenţi li s-a cerut să recunoască figura ascunsă într-un desen. În timp ce unii dintre ei au susţinut cu convingere că au văzut o tânără graţioasă ceilalţi erau siguri că desenul reprezintă o babă. Ulterior imagistica asta de cercetare experimentală s-a îmbogăţit cu o mulţime de asemenea reprezentări. Multe din ele circulă pe internet.

Cu vederea reglată pe o singură figură omniprezentă în toate cele, imagistica colectivă autohtonă preluată de media imediat după decembrie 1989, cu instrumentele propagandei cu tot, a constituit un mediu de aplicare ideal pentru experimente de dirijare a unei percepţii de masă deloc antrenate în exerciţiul distingerii clare a reprezentărilor oferite. Acelaşi lucru şi cu limbajul. Limbajul de lemn a murit, dar nu înainte de se încrucişa şi face pui cu alte limbaje compatibile inclusiv cu tehnologii de comunicare pe domenii de reforme. Monocolor şi standardizat în comunism a intrat rapid în laboratoarele media pentru reconfigurare, reproducere şi folosire în noile condiţii. Confiscat şi băgat la presă în totalitarism, în postdictatură limbajul, singura sursă de energie pentru reformarea spiritului comunitar a fost preluat “democratic” pentru (re)cucerirea poziţiilor de putere. Ambalat prin tehnici de marketing, diversificat inovator mai-nainte să devină, liber şi natural, promotorul reînoirii individuale şi comunitare, a fost trecut în prelucrare privată cu profit pe seama consumului public. Numai că limbajul liber, articulat, inteligibil, divers, viu nu trăieşte în captivitate. În loc de ţesătura nevăzută a unei societăţi viabile şi sănătoase se întinde o lucrătură. Iar când firele se distrug şi se încâlcesc, societatea e în suferinţă. Este ceeace s-a întâmplat şi continuă să se întâmple sub ochii şi uneori cu participarea noastră. Aşa se explică abundenţa de ziare, posturi media, analişti şi consilieri care au dat năvală în spaţiul nostru comunicaţional acaparând această resursă în scopuri private, anti-democratice, egoiste. În loc ca diversitatea de limbaje să concureze şi conlucreze pentru un model societal al comunicării şi construcţiei, asistăm la un fragmentarism comunicaţional tipic pentru o societate lipsită de o minimă solidarizare în jurul unor valori. Pe o astfel de structură de rezistenţă e greu să se dezvolte cultura. Să nici nu pomenim de patriotism. Limbajul băşcăliei erodează orice construcţie, chiar mai-nainte de a fi gândită. Aşa stând lucrurile, cine să contribuie la realizarea unui mediu de comunicare cultural-socială într-o diversitate articulată liber şi durabil? Cartea scrisă ? Arta? Bine ar fi. Numai că sunt firave, nu destul de preţuite şi adesea încurcate în încâlcelile de care vorbeam. Limbajul religios ? Ţesătură purtată cu folos de slujitorii bisericii în dauna a celor ce ar trebui îmbrăcaţi. Roadele aşteptate se văd tot mai rar. In schimb, alunecarea în bigotism şi hibridarea politico-religioasă n-au câtuşi de puţin însuşiri ziditoare. Limbajul livresc ar fi o resursă bogată dar prea adesea, în loc să fie un desluşitor şi un ajutor, preferă construcţiile cu turnuleţe şi garduri elitiste. Comunicarea electronică, blogosfera pare o resursă constructivă serioasă cu condiţia să facă faţă intifadei prezente adesea în peisaj. Aş vrea să cred ca unii pot să dea bocancii pe papuci. Dacă nu de dans, măcar de circulat în piaţă. Am impresia uneori că limbajul violenţei e mai reformabil decât cel ipocrit care parazitează-n voie canalele de comunicare oricare ar fi ele. Sau decât limbajul steril al lui “eu, numai eu şi mereu eu” din spiţa celui elitist şi elitizant. Poate exagerez, dar ori de câte ori limbajele se încâlcesc ireversibil în câte un turn Babel, de undeva dintr-un centru de putere e de aşteptat să apară constrângerea, uneori brutală, alteori căptuşită cu izolaţie fină, democratică, aşa cum e political corectness. Un mijloc de a produce o coeziune artificială a unor societăţi mai mult sau mai puţin dezarticulate. Cu sacrificarea societăţii însăşi.

Prejudecăţi primare şi secundare.

“La noi totul decurge pompieristic,trecem de la o extrema in alta:exageram cu evolutionismul, schimbam regimul si o dam pe bigotismul religios.” (inador, 26 martie, 2009, blogul lui Thor)

Cred că n-avem nevoie de definiţiile din Dex, ca să ştim că o prejudecată, sau un stereotip e o idee fixă, deobicei, rea, greşită, sau nedreaptă, preluată fără a fi trecută prin filtrul gândirii, despre ceva sau cineva. Altfel spus, stereotipurile sunt idei preconcepute, clişee în timp ce prejudecăţile sunt văzute ca sentimente iraţionale de frică şi neplăcere. Pot fi înţelese ca nişte filtre de protecţie împotriva avalanşei de informaţii care ne limitează opinia despre oameni, teorii şi realităţi. Chiar dacă unele sunt inofensive sau, uneori, ca excepţie, necesare, rău e faptul că aceste informaţii primare devenite dogme sunt adesea eronate şi, mai ales, că nu se lasă analizate. Iar asta poate susţine persistenţa într-o gândire greşită. Modul de susţinere a unor stereotipuri, prejudecăţi, e adesea un mod de a sprijini şi perpetua minciuni. Promovarea unor argumente de sprijin pentru prejudecata respectivă, în defavoarea altora, va fi automat forţată, selectivă şi părtinitoare. Astfel o prejudecată sau un stereotip poate antrena o structură falsă şi un mod de gândire greşit. Înainte de a fi o falsificare a realităţii celorlalţi, acest gen de minciuni reprezintă falsificarea propriei realităţi. Ceea ce e extrem de greu de schimbat. Şi fie că e vorba de un om, fie de o comunitate, această construcţie opresivă blochează creativitatea şi schimbarea spirituală reală. De unde vin prejudecăţile, însă? Şi cum sunt gestionate în comunitate? Evitând, acuma, în a eticheta ca neapărat rele sau bune, aş numi prejudecăţi primare, acele moşteniri cu care ne pomenim în minte şi ne petrecem în general, viaţa. Pe parcursul existenţei, acest tip de teren uman va avea frecvent, însă, o afinitate caracteristică, intelectual, vorbind, pentru “hrana nemestecată” . Cu cât terenul e mai îngrăşat cu prejudecăţi, cu atât afinitatea lui va fi mai mare pentru acumularea de prejudecăţi şi stereotipuri secundare. Terenul bine aprovizionat cu asemenea material şi avid de achiziţii prefabricate pe care le cumulează uneori până la saturaţie, e predispus la o “gândire tehnologică“, de utilizator, în timp ce terenul mai curat, ar trebui numit, poate, gândire artizanală, sau, pe o treaptă mai înaltă, gândire creatoare. Posibil ca avansul gândirii “tehnologice” faţă de cealaltă să fie legat chiar de tehnologizarea vieţii noastre moderne, în mare măsură. Tehnologizare care ne scuteşte de multe eforturi, fără ca această uşurare să contribuie la dezvoltarea gândirii creatoare, înţelegând prin asta, aceea care-l ridică spiritual. Totalul achiziţiilor de acest fel, primare şi secundare, din spiritul unui om, bănuiesc, ocupă acel 95% nefuncţional, după cum se spune, din creierul uman, pe cale de a se transforma intr-un depozit insalubru şi supraaglomerat. Eliberarea de povara achiziţiilor de acest fel, ar echivala cu o energie spirituală de mare valoare pentru orice om. Ar vizibiliza, între altele, grotescul comercianţilor politici ofertanţi de prefabricate de proastă calitate. Când acumularea de subcultură, inclusiv politică, atinge un punct critic, însă, e posibil să declanşeze o indigestie spirituală cu reacţii imprevizibile, de sorginte anarhică. Unii spuneau că aşa ceva e revoluţie. Alţii s-au folosit de ce credeau unii şi au rebrenduit piaţa cu mărfuri de sezon, potrivite pentru normare şi standardizare mentală pe post de noi achiziţii! Putem spune fără să greşim că asta a echivalat cu deschiderea unor noi şcoli de manipulare mai insidioase şi mai agresive decât înainte de ‘89. Şi atunci nu ne putem aştepta decât să continue rotaţia lumii în acelaşi plan, perfect orizontal. Singura ieşire din carcera prejudecăţilor, a stereotipurilor, a obişnuinţei de a suporta povara achiziţiilor secundare, o găsesc în gândirea liberă pusă voluntar şi conştient sub protecţia credinţei, a religiozităţii autentice.

Selecţia naturală a speciilor. Electorală sau nu.

A alege e verbul uzual al vieţii de zi cu zi. Practic avem permanent de ales câte ceva. Pe măsura aglomerării opţiunilor, mintea noastră e tot mai bântuită de incertitudini. Mereu asaltată de urgenţe ajunge să nu-şi mai vadă capul de atâtea răspunderi. Îi rămâne tot mai puţină vreme pentru întrebări de genul: ” Nu cumva, nu mă potrivesc cu mediul în care trăiesc?…Sau, cu timpul ăsta ?…De ce se întîmplă toate astea? De ce nu m-am născut în alt loc pe lume?…De ce acum?…De ce aici?…
Întrebări frecvente, banale sau banalizate, din categoria celor fără răspuns. Nici în apartenenţa noastră naţională, nici în cea a eredităţii noastre n-avem vreun cuvânt de spus. Alegerea nu ne aparţine.
Dar alegerea ne aparţine fundamental în ceeace credem despre noi înşine. Ne putem considera fie rodul întâmplării, fie rodul unei alegeri despre care nu ştim nimic. Ca şi copii ai hazardului nu ne punem întrebări. Nici măcar banale. Suntem prea ocupaţi cu alegerile de zi cu zi. Propria persoană ne mănâncă toate resursele. Nu ne mai rămâne nimic de dat. Responsabilitatea e ceva aiurea în acest caz, o vorbă de vorbă goală, o personificare a orgoliului unei clone. Seducătoare ca fata de la pagina 5. Sau ca tragerea din ce în ce mai specială la şase din patruş’nouă de duminica seara.
Dacă însă, existăm cu un rost, responsabilitatea îşi schimbă total sensul graţie transcenderii motivaţiei. Calitatea alegerii depinde în întregime de calitatea motivaţiei. Individul ca parte a întregului. Întregul ca societate, comunitate, popor. O masă critică insuficientă a responsabilităţilor asumate individual şi solidare în interdependenţă nu poate duce decât într-o fundătură. Nimic mai clar pentru a înţelege de ce istoria noastră recentă a trecut de la timpul EGALITĂŢII triste a NEŞANSELOR la cel al INEGALITĂŢII tragice a ŞANSELOR. La asta se rezumă de fapt “evoluţia” din vremea ante şi post integrare în structurile europene, de altfel prea ocupate de problemele lor ca să se mai preocupe şi de ale noastre.
Trecerea de la un timp la celălalt e o rezultantă a opţiunilor fiecăruia dintre noi. O rezultantă a tot ce am ales şi alegem. Nu numai politic. Inconştiente sau nu, importante sau nu, alegerile noastre au produs acest rezultat. Urmarea?…Opţiunile au scăzut dramatic precum lichidităţile din averea lumii. O societate în degradare pe potriva sterilului politic care acopera orizontul.
Cui aparţine vina?…Mai putem face ceva?
Şi în această privinţă opţiunile sunt împărţite: Întîmplătorii, indiferent de care parte sunt şi ce declară, socotesc că vina, în totalitate, fără echivoc, categoric şi totdeauna aparţine altora. Pentru cealaltă categorie, greşelile filtrate prin responsabilitatea proprie, devin “întîmplări” utile.
În acest fel greşelile ne vin în ajutor, devin un “capital” calitativ preţios pentru diagnosticarea corectă nu numai a stării naţiei ci şi a locului propriu, a rostului personal, a rostului nostru, acum şi aici. Un fond indispensabil pentru schimbare -(schimbarea, această nevoie transformată într-un slogan, mult,obositor şi mai ales ipocrit clamat)- în intervalul dintre cei doi timpi botezat “tranziţie”. Decisiv pentru reconsiderarea şanselor pe alte principii. E greu de apreciat cât s-a schimbat în bine mentalul nostru colectiv. Dacă putem conta pe o motivaţie calitativ schimbată a unei părţi semnificative dintre concetăţenii noştri. Totuşi pe asta contăm. Pentru altă calitate a alegerilor noastre. Electoral şi nu numai.

Maia şi Mimi în “Insula Rataţilor”.

- Nu mă mai uit la desene, declară Mimi. Am devenit violent! “Când?” Maia îl priveşte uimită… – Ieri!… I-am dat un pumn în cap lui Pavel. ” De ce ?” – De ce, de ce! Pentrucă eram Benzece! Trebuia să distrug nişte extratereştri. Am învârtit omnitrixul magic de la mână, uite un ceas ca ăsta, şi am devenit puternic ! Mai puternic decât toţi extratereştrii! Pavel zicea că nu e extraterestru, dar minte. E un prost de extraterestru! Varsă mâncare, scuipă şi spune prostii. ” Ce prostii?”- Prostii din filme. Filme care sunt tossice. ” Tossice?” …Lui Maia îi place cum sună!… “Tossice”! Şi nu mai vrei să fii violent? Maia face ochii mari: “dacă vin să te bată nişte monştri ce faci?… Că eu mă speriu de arătările din pauărrengeărs… Da’ mă uit!”… – Păi la grădi la noi toţi urlă şi ţipă. Dacă sunt monştri, ce să facă! Îi explică Mimi. Se bat într-una…Uite, spune, jucându-se cu o lanternă. Asta n-are baterie. Dacă-i pun baterie, o s-o fac grenadă. Puşti avem, mitraliere avem… “Rachete aveţi?” Vrea să ştie Maia. – Hmm. Avem. Avem şi tancuri, dacă vrei să ştii! (lasă odată telecomanda aia, până număr la trei!)… Ziceam că Benzece se urcă-n tanc, aşa ca-n scăunelul ăsta, şi-l atacă pe Robotboy pe sub masă! Şaolin sare de după uşă, dar Benzece se-ntoarce şi-l pune la pământ! Robotboy are şi el un ceas magic omnitrix, îl învârte şi zice că poate să m-arunce pe geam. Da’ nu poate. Pavel poate, că-i extraterestru patru-braţe. “Bine, nu ne uităm, m-am săturat de ăştia, gata!” Maia stă puţin pe gânduri. Ba da! Ne uităm la “Insula rataţilor”… Acolo nu-i cu violenţă. Hai! Nu vrei?… Eczistă un motiv ?

Martie în Israel. Drumul berzelor.

Ne plimbăm pe aleile, aproape pustii, din Parcul Iordanului. Un loc cu totul altfel decât cele pe care le-am străbătut până acum. Vegetaţia, bogată, e mai puţin spectaculoasă şi îngrijită decât cea de pe ţărmul lacului. Arbuşti înfloriţi, plante de apă, sălcii. Pe lângă noi trec în viteză câţiva adolescenţi pe biciclete. Într-un loc, pe un afluent al Iordanului, doi pescari îşi păzesc undiţele lângă un grătar care fumegă familiar. Râul Iodanului, nu prea lat, curge destul de vijelios acuma, probabil datorită ploilor din ultima vreme. La Yardenit scările din piatră albă coboară până-n apă… Nici urmă de turişti. Nu, nu sunt deloc obosită, îi răspund lui Yael, dar parcă n-ar strica să mai bem o gură de cafea. Mergem spre casă, cred, maşina rulează un timp tot pe malul Mării Tiberiadei, apoi drumul începe să urce, peisajul se schimbă, printre arbuştii tot mai rari de pe marginea drumului se iţesc ici, colo, stânci de bazalt. Am depăşit nivelul mării, acuma urcăm pe serpentinele largi ale unui drum nu tocmai spectaculos. Leon e neobişnuit de tăcut. Obosit, probabil, mă gândesc, avem mai mult de opt ore de când am plecat din Kiriat Bialik. Suntem în teritoriile ocupate , îmi spune. Pe Înălţimile Golan. Nu e prea prietenos locul! Chiar deloc! În stânga şi dreapta drumului garduri de sîrmă şi plăcuţe triunghiulare galbene ne avertizează că terenurile sunt minate. ” De aici, de sus, sirienii ne aveau ca-n palmă, ne ciuruiau fără mila”. Dincolo de gardurile de sârmă, printre care şerpuieşte şoseaua, solul arid presărat cu stâncile negre de bazalt, plăcile avertizoare, stâlpii de înaltă tensiune, oferă un tablou sumbru. Dacă Miriam ar fi fost cu noi, probabil ne întorceam pe acelaşi drum, sau poate, făceam o buclă să vedem câmpia de la Meghido, muntele Garizim, Samaria… O să trecem pe acolo mâine, în drum spre aeroport, hotărăşte Leon. Acuma vrea să-mi arate unde a luptat el în Războiul de Şase zile când avea vârsta lui Yael… În 1967 fusese înrolat la o unitate de tanchişti care eliberase Golanul. Puţini din unitatea lui scăpaseră cu viaţă. Ar avea multe de povestit. De atunci mai trecuse o singură dată prin locurile astea. Nu era prea plăcut… Printre plăcuţele avertizoare, vedem din loc în loc câte o barză. “Sunt berzele rămase la jumătate drumului între Europa şi Africa” îmi explică Leon. Cu câţiva ani în urmă, multe din ele, oprindu-se din zbor să se odihnească, muriseră electrocutate. Acum erau protejate de o lege care impunea construirea de colivii speciale… De pe Ramat Hagolan se vede, acoperit de zăpadă, vârful Hermon din capătul nordic al Podişului. Coborâm printre printre cirezi de vite, grădini, sere, spre drumul care duce la Haifa. Kibuţuri. Agricultura Israelului, spune Leon. O atmosferă paşnică, pastorală. În care, simt, tocmai se-nchide un cerc.

CRIZA. MANUAL de INTREBUINTARE.

Să-ncepem cu concepţiile. Câteva idei preluate dintr-un articol scris de Einstein(“Out of My Later Years (1950″) ar fi în măsură să ne facă sa privim lucrurile dintr-o perspectivă utilă şi motivatoare. Ca pe un moment de folosire a energiilor şi creativităţii în scopul reparării, refacerii şi construcţiei sociale-sconomice. Şi nu numai. Spune Einstein:

“…În perioadele de criză se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua din noapte… Cine atribuie crizei eşecul respectă mai mult problemele decât soluţiile… Adevărata criză este cea a incompetenţei. Problema persoanelor şi a ţărilor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii”.

Fizicianul Einstein însă, e contrazis din două vorbe de celebrul miliardar Vântu, bun cunoscător al realitaţilor locului şi timpului, care spune într-un interviu(Ez. luni 23 martie):
” Poate fi un guvern condus de Einstein, cu încă douăzeci de Einsteini mititei. Imposibil să rezolve ei criza, pentru că nu este generată de ţara noastră”. Concepţie unanim împărtăşită de grosul celebrităţilor aşa-zis moguliene şi a cercurilor lor politico-financiare.

Dacă ne-amintim, termenul “criză” cel mai frecvent refren media, de a doua zi dupa alegerile de la sfârşitul lui noiembrie 2008, a devenit tot de atunci ideea/dorinţa exprimată public, de a servi ca soluţie pentru căderea guvernului! O miză la vedere, asumată de noii intraţi în opoziţie, împreună cu cea mai mare a presei mogulilor.
O miză asociată tot de atunci cu obiectivul înfrângerii actualului preşedinte. “Pe Băsescu nu-l poate dărîma nimeni decât o criză foarte puternică”, spunea zilele trecute domnul Vântu cu un fel de admiraţie. Iată soluţia! Criza!! Catastrofa economică! Inseamnă că are cine să-i vină de hac şi lui Băsescu. N-au reuşit ei cu atâtea eforturi, cu finanţele cât un împrumut pe doi ani de la FMI, consumate vreme de aproape o legislatură? …Cât o criza dinainte de criză?… Uite că se-ntrevede o rezolvare! O chestie externă, cum zice domnul Vântu şi de aceea imposibil de contracarat chiar şi de douăzeci de Einsteini!

“Domnule Einstein, în condiţiile astea, ideile D-tră aici, n-au nici o relevanţă. Cum zicea domnul Vântu, nici douăzeci ca D-tră n-au ce face.” Altele sunt urgenţele şi priorităţile la noi! Le-a spus explicit şi domnul Crin Antonescu.
“Ai scăpat de om, ai scăpat şi de problemă!”
Nişte vorbe realiste, nu-i aşa? Înainte de dumnealui le-au rostit răspicat şi explicat cu patos, mulţi alţi domni şi doamne. Dar nici ei nu sunt primii! Mai-nainte, istoria le ţine minte, le-a zis Stalin.
Cât despre instrucţiunile de folosire a manualului, aici intrăm în domeniul altor domni, în primul rând al domnului Guşă.

Pe un subiect asemanator, si aici

Martie în Israel. Sfânta Maria în kimono.

De o varietate uluitoare, bisericile din Israel, atâtea câte am vizitat, de regulă nu sunt pustii. Asaltate, pe de o parte de turiştii obişnuiţi, izolaţi sau în grupuri organizate, pe de alta, de cei religioşi doritori să participe la slujbe în lăcaşuri de cult din locurile socotite cele mai sfinte din lume se bucură de constantă atenţie. În bisericile care adăpostesc vestigii amintind de Vechiul ca şi de Noul Testament, curiozitatea emoţională aduce permanent valuri de vizitatori de toate naţiile. La Biserica Sfântului Joseph, în centrul Nazarethului, coborând în vechea locuinţă a Sfintei Familii, săpată-n piatra muntelui şi conservată sub clădire, nimerisem împreună cu un grup de turişti japonezi, care purtau şepcuţe albastre (probabil ca semn de recunoaştere, să nu se piardă). Numeroşi, uşor de identificat, turiştii asiatici nu trec neobservaţi, mai ales când îşi manifestă intens emoţiile!…
Nazarethul, un conglomerat de clădiri de toate mărimile şi stilurile, cu vile presărate printre case dărăpănate şi şantiere, cu ulicioarele sale înguste, în pantă, colorate de mărfuri arabe, nu mi se păruse atrăgător. (Ăsta era Nazarethul arab, mă lămurise Miriam, mai era şi alt  Nazareth, unde, datorită  primarului “un român evreu foarte gospodar”  locurile arătau foarte bine, se construia mult şi cu gust. “Ai să vezi, data viitoare”… ) Ceva mai târziu, în Biserica Buna Vestire, aflată în partea opusă a piaţetei centrale dădusem peste acelaşi grup de japonezi ascultând cu pioşenie o slujbă ţinută în limba… germană! Interesant! Am băgat de seamă atunci, privind pereţii bisericii că, între icoanele reprezentând-o pe Sfânta Maria cu Pruncul aparţinând diferitelor naţii, una avea ochii oblici şi era îmbrăcată în kimono.
- Uite-i! Îi arăt lui Leon şi lui Yael! Ce surpriză! Ne reîntâlnim cu şepcuţele albastre de alaltăieri, din Nazareth!… Japonezii comentează veseli, ochii li se îngustează şi mai mult, ne zâmbesc. Ne cunoaştem, doar! De câteva minute, de când ajunseseră în Biserica de la Tabgha examinau plini de interes piatra uriaşă din bazalt protejată de un geam luminat înrămat într-un cadru metalic, aflată sub nivelul pardoselii. Pe ea, aflăm, fuseseră puse cele cinci coşuri cu pâini şi cu peşti cu care Isus hrănise toată mulţimea adunată în jurul lui. Japonezii ascultă atenţi explicaţiile ghidului, probabil angajat de ei. Un tânăr subţirel, cu ochelari ne povesteşte cu detalii o mulţime de lucruri. Yael se duce mai în faţă, numai ochi şi urechi, îi urmăreşte fiecare vorbă. Încastrate în pardoseală, mozaicurile antice reprezentând peştii şi coşurile cu pâine şi elemente din ecosistemul antic al locurilor, fac din biserica de la Tabgha şi un spaţiu al artei perene. Mozaicurile cu păsări şi plante în culori vii, naturale ne sugerează să reconstituim oarecum, cu ochii minţii ceva din specificul Mării Tiberiadei de pe vremea lui Isus. (un exotism neobişnuit pentru o biserică, îi şoptesc lui Leon). Ieşim în lumina intensă a amiezii amplificată de oglinda strălucitoare a lacului. Pe malul Kineretului construcţiile, din piatră de bazalt, de un albastru întunecat, par aproape negre. (Ce diferenţă faţă de clădirile din calcar luminos, marmorean, din Ierusalim şi împrejurimi!) Lui Leon îi place şi bazaltul. “Ăsta e cel mai rezistent material de construcţie”. Peste ruinele antice de culoare brună de la Capernaum (sau Kefar Nahum, în ebraică) se disting, suprapuse, cele din calcar alb-gălbui, ale unei sinagogi dar şi pardoselile şi coloanele marmoreeene ale unui palat roman construit ulterior. În apropiere, casa natală a apostolului Petru. Valuri succesive de istorie! Între ruinele antice ale locuinţelor din bazalt ale populaţiei de pescari din zonă se păstrează încă intacte teascuri antice pentru uleiul de măsline, pietre cu inscripţionate cu Menora, însemnul sfânt iudaic din Templul de la Ierusalim, pe care l-am văzut în multe alte părţi… I-am lăsat în urmă pe japonezi. Urcăm spre biserica de pe Muntele Fericirilor, un deal blând de fapt, un loc de o frumuseţe picturală. Alei albe mărginite de palmieri, tufe de bujori şi trandafiri, de geranium şi orhidee, conifere albe argintii, chiparoşi întunecaţi şi sălcii cu bogate inflorescenţe de un roşu aprins. Seamănă puţin cu grădinile Baha’i din Haifa …Nici ţipenie de om. Privim în tăcere, minute-n şir, oglinda albastră enigmatică a Mării Galileii. Departe, spre celălalt mal, ca nişte păsări albe, ne atrag atenţia câteva ambarcaţiuni de agrement. Impozantă, de o bogăţie evidentă cum sunt, în general, lăcaşurile catolice, biserica de pe Muntele Fericirilor, e închisă, însă. Curios! O să-şi facă apariţia japonezii, mă gândesc şi poate va veni cineva să-i preia. Undeva jos, pe malul mării, zărim bisericuţa modestă din bazalt negru-albăstrui. Ne odihnisem şi noi ceva mai devreme acolo, pe piatra pe care a stat, înconjurat de mulţimi, acum vreo două mii de ani, Isus.

Martie în Israel. O raită-n Galillea

Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca-ntr-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului, urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia, pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor, ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. “Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară.  Îi sclipesc ochii. Îi place, a primit deja nişte distincţii, e apreciată. Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase de mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta, sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. (O obligaţie, cineva din familie trebuie să meargă!) …O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi minunatul Hava Nagila… ( Bine, spune Miriam, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)… Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră.  conduce cu viteza constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Miriam ne-ntreabă ce facem unde am ajuns. “Ken” , răspunde Yael la telefon. “E bine, în regulă”, înţeleg din expresia de pe faţa ei. Convorbirea se lungeşte. Leon râde. Da, s-a întâlnit şi cu rudele. Se distrează… “Ce fac?… Ce să facă! Bârfesc!”… Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii, îmi arată Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ” O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, numai bune de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Alte peisaje, alte păduri de foioase, şiruri de chiparoşi. Drumul mărginit de palmieri, roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară, o inscripţie ne spune că de aici intrăm sub nivelul mării. Coborâm în continuare, suntem în Tiberias, o gură de cafea, Yael îşi preia rolul de ghid, ne sare somnul. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite se vede oglinda albastră-verzuie strălucitoare a lacului Kineret. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu, şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. “Aici, exact aici, îmi explică Yael, e locul unde Isus a mers pe apă”.

EBA.

Calculele probabilităţii sunt din ce în ce mai frecvent infirmate de te-miri-ce. Un fel de imperfecţiune, ceva jucăuş şi imposibil de localizat şi de ţinut sub control, apare când te aştepţi mai puţin şi, ca-n poveşti schimbă sensul lucrurilor. Un soi de vizitator inoportun în stare să afle-n plictiseală ceva vesel, în monotonie o glumă şi în glumă ceva serios. Deşi pare excepţia, poate că asta e regula.

Şi EBA era până ieri o glumă. O minge de jucat în redacţiile de presă prin pauză. Şi, din când în când, sursă de nervi pentru susţinătorii preşedintelui Basescu. O fi veselă, dar EBA nu mai e glumă. Desigur, acuma e limpede că răţuşca prezidenţială aştepta undeva, sub obrocul greu al băşcăliei jurnalistice pe care o alimentase singură cu succes( şi atât). Şi, din întâmplare sau nu, EBA n-a aşteptat degeaba. Băşcălia, criticile, din acest moment, vor fi în favoarea ei. Iar de laude nu cred că are nevoie. Discuţiile pe seama înfăţişării, amorurilor, modellingului, succesurilor gramaticale ale fiicei, vor fi tot atât de productive în ce-o priveşte ca şi cele privind şuviţa, hăhăitul, flota, plus desuurile roze ale d-nei Udrea, pentru tatăl ei. (Nu pot să nu spun, totuşi, că dicţia ei, înainte de altceva, ar trebui corectată). Dar până la urmă discutând în termeni de “îmi place, nu-mi place” (cu justificările previzibile) nu facem decât să demonstrăm limitele noastre, nu ale ei.

Prin ochii unui spectator obişnuit, anonim, însă, lucrurile posibil să se vadă în cu totul altă perspectivă. În plină atmosferă a unei politici care se face în totală ignorare a intereselor şi percepţiilor cetăţeanului de rând, gestul EBA devine genul de eveniment mărunt în stare să învioreze o stare de monotonie aproape de astenie. Uite că se poate! Chiar dacă o grămadă de “voci serioase şi responsabile” se întrec în a-i spune electorului nostru anonim că e musai să vadă lucrurile prin privirea lor hotărâtoare. Şi să nu creadă ce vede singur, că nu se pricepe. Să caşte urechile, ca şi altă dată, când, din inerţie, asculta şi de un megafon. Să ia seama la ce spun corifeii societăţii civile că ei ştiu. Intrată cu totul în stilul “bârfă”, ocupată cu mese rotunde unde se practică un jurnalism acneic, presa, în bună parte, pare să nu simtă că produce efecte inverse. Că, provocat, electoratul se simte mai matur, vrea independenţă. Şi că, dintr-o nevoie de echilibrare a lucrurilor, poate, excepţia tinde să ia locul unor obişnuinţe devenite din cale afară de plictisitoare.

Justiţiarism sau justiţie?

În multe din tinerele republici de pe glob sunt frecvente şi acum răfuielile între triburi care,uneori, degenereaza în lovituri de stat şi în războaie civile. Îmi vine in minte o scenă dintr-un documentar despre un asemenea episod petrecut cu ani în urmă în Angola: bărbaţi de toate vârstele dar şi mulţi puşti, debordau de bucurie în timp ce li se distribuiau arme dintr-un camion. Arme cu care, fireşte, urmau să-si împuşte nişte compatrioţi, fireşte în numele dreptăţii! Duşmanii, nişte angolezi care şi ei aveau dreptate, se pregăteau de confruntare în acelaşi mod.
E, cumva, cineva dintre noi în care să nu existe dorinţa de dreptate? Cineva care să nu aibe în stoc nici o frustrare, un strop de mânie, ceva resentimente?
Justiţiarismului îi prieşte mai cu seamă atmosfera reactivă din societăţile dezechilibrate, din statele slabe şi corupte. Locurile în care justiţia e umilită. Unde e captivă şi ţinută în lanţ, dacă se poate.
Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea. Justiţiarismul din realitate nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Cel mai adesea e rodul unor orgolii exacerbate, activate de anumiţi stimuli. Din nefericire, justiţiarismul, indiferent de motorul care-l pune in mişcare, oferă fundamentul perfect pentru manipulare şi manipulatori. Revoluţia din decembrie poate sluji ca studiu de caz. La fel şi mineriadele.
Desigur in zona civilizaţiei de tip european lucrurile stau altfel decât în regimurile republicilor din lumea a treia. Totuşi şi aici, cu cât societăţile sunt mai roase de ineficienţă şi corupţie, mai nevrotice şi mai lipsite de imunitatea dată de democraţia consolidată, devin un mediu mai hrănitor pentru justiţiarism.
În societate se instalează arbitrariul, confuzia şi, mai ales,lipsa de încredere. Pe acest teren justiţiarismul devine promotorul individualismului, desigur în numele colectivităţii. A subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul indispensabil unei construcţii comunitare. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului. Întreţine conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare natura intereselor din spatele lor. Eforturile de recuperare, reconstrucţie şi refacere comunitară au de suferit.
Societatea se repolarizeză. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa, răbdarea. Refuză să construiască, să se construiasca pe sine. Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile.Uneori, fără să-şi dea seama e împins să facă asta. Şi o face fiindcă e slab. Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu. Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele)n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel.
Aparent, colectarea frustrărilor, resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar. Numai ca e exact invers: reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată, odată-n plus, societatea. O societate ale cărei energii, a carei libertate de opinii, se îndepărtează tot mai mult de la construcţia statului de drept, de la solidaritatea comunitară, într-o absurdă şi nocivă încăierare, fără reguli şi fără învingători.

În România, opiniile critice adesea excesive, venite dinspre opinia publică, justificate, din păcate, de lipsa de vlagă a metabolismului statal parazitat de corupţie, aburesc încă, oglinda democraţiei. Riscul confiscării lor pentru a fi folosite de interese oculte, sub masca justiţiarismului, ar trebui înlăturat prin susţinerea, ca societate civilă, a reformării justiţiei. Pentrucă primatul justiţiarismului în faţa justiţiei ar dovedi nu voinţa societăţii civile ci lipsa ei.