Prima şi ultima putere în stat(1)

Imaginaţi-vă ce s-ar petrece dacă, la un moment dat, logistica birocratică s-ar dărâma! Dacă s-ar petrece un eveniment, o invazie, un torent pustiitor care ar prăpădi toată uriaşa structură de rezistenţă, în cea mai mare parte o piatră de moară pentru funcţionalitatea normală  a societăţii! Imaginaţi-vă funcţionărimea debusolată bulucindu-se să mai salveze ceva din arhive. Birocraţi năuci pe toate drumurile urmăriţi de nori groşi de hârţoage.  Funcţionare înalte sau mai mici, cu cafelele în poală si trusele de farduri risipite pe tastatură. Ordonanţele vărsându-şi legile înghiţite. Legi forţate de situaţie să recunoască constituţia. Hotărâri, recenzii, referate, umilite. Procese verbale reduse la tăcere. Circulare, revocări, avize, rătăcite.  Revizuiri şi completări aiurite. Registre şi cereri luate de vânt. Regulamente şi proceduri fără rost. Formulare şi mandate debusolate. Foi de vărsământ, cecuri şi carduri fără obiect. Bonuri de casă, bonuri de masă şi bonuri de ordine într-o dezordine totală. Recipise, chitanţe, foi de comandă, plutind ca frunzele uscate.  Birourile prăbuşindu-se sub greutatea dosarelor! Ghişee fără cozi, abandonate în grabă! Vraişte! Panică!
O…fantezie, v-ati prins! Una răutacioasă, recunosc.
De fapt nici nu e nevoie de evenimente accidentale! Un sistem birocratic supradimensionat, până la urmă se sufocă sub propria birocraţie! Crescând monstruos  devine un sistem în sistem,  unul anchilozant, împovărător. Gonflat, căzut în derizoriu, perceput ca un rău fatal de cei mai mulţi, susţinut ca un rău necesar de alţii, continuă “neabătut” să-şi exercite tirania în forme tot mai obtuze.
Bineînţeles că nu-şi imaginează nimeni că am putea trăi fără birocraţie. Ca sistem indispensabil de organizare şi administrare a serviciilor şi resurselor  aparţinând statului de drept birocraţia se reformează şi perfecţionează permanent în toată lumea civilizată prin analize, studii, teorii şi modele specializate. Managementul sistemului birocratic are, astfel, în vedere adaptarea şi reformarea lui continuă pe principiile diviziunii muncii, a ordinii ierarhice şi a regulilor impersonale(de la Max Weber pornind) pentru a asigura buna funcţionare şi reglare a societăţii. Asta presupune: specializare, competenţe, responsabilitate, cooperare! Nu auzim vorbele astea toată ziulica?…Deh, vorbe!
Ce se-ntâmplă, însă, cu mecanismul gigantic acţionat de oameni mărunţi(cum definea Balzac, birocraţia) dacă mare parte din ei sunt, nu numai mărunţi ci, la noi, mai ales,  incompetenţi, corupţi şi mult, mult prea mulţi?
“Deoarece guvernul nu produce nimic de preţ în termenii estimărilor sociale el nu poate decât să furnizeze bunăstare unora, sifonând resurse(atunci când nu le înstrăineză de tot) distrugînd resurse pe care se întemeiază bunăstarea altora. Tentativele de remediere a efectelor distructive imputabile politicilor sale precedente, conduc statul asistenţial sapre comiterea altor acte distructive izolate” …  (Joseph Salerno, Institutul Mises: Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist)

Prima şi ultima putere în stat (2)

… Citind articolul lui Joseph Salerno am avut senzaţia că e vorba de un studiu de caz pe societatea noastră din ultimii douăzeci de ani! Recitindu-l mi-am dat seama ca realitatea postcomunismului acestei perioade stă mult  mai rău! Statul şi-a “restaurat”  deliberat moştenirea cu o imaginaţie care o depăşeşte mult pe a noastră, pentru a reorganiza noua societate  în mod abuziv si imoral. (O imoralitate şi o lipsă de scrupule cu adevărat, inimaginabilă!) Un scop pentru care era esenţial să-şi menţină funcţia asistenţială din tiparul  birocratic socialist,  asta fiind stratagema de “liniştire” a grosului populatiei,  pe parcursul derulării procesului “dificil” de devalizare en-gross  a economiei şi, în general, a tuturor “resurselor nemuncite”( inclusiv a celor de proprietate intelectuală, de invenţii şi studii de cercetare din diverse instituţii) ! Un  proces  controlat, permanent “legalizat” în măsura în care era nevoie(şi era!) derulat fără-ntrerupere prin instrumentele birocratice adaptate în scopul  redirecţionării de capital public în seifurile private ale clientelei politice.  Proces care a crescut exponenţial atingând o amploare maximă în vremea guvernului minoritar penelist susţinut de PSD când a şi fost întărit cu forţe media atrase în “războiul pentru acapararea resurselor”.  Calmarea deturnărilor (putem liniştiţi să le spunem fraude)după alegerile din noiembrie pare a face posibilă în prezent o reaşezare  şi simplificare  a  colosului supraponderal cu picioare de lut!  O structură care opune, însă, o rezistenţă cu atât mai mare cu cât a fost mai “indispensabilă” structurilor politice cu care a făcut o simbioză reciproc avantajoasă.
“O structură birocratică tinde să crească ca un organism viu. Englezul Parkinson a calculat că o birocraţie creşte-n medie cu 5% anual chiar dacă nu are nimic de făcut: Acest 5% va produce noi regulamente şi proceduri. În cinsprezece ani se dublează”  (http://leadercomunications.com)
Apoi, cum se ştie, în orice structură ierarhică intră-n joc principiul lui Peter care spune că fiecare individ va fi promovat până-şi va atinge nivelul propriu de incompetenta”.
…Iar incompetentul, spune acelaşi Parkinson, va ascunde propria incompetenţă prin mărirea competenţelor: alte sarcini, alte responsabilitati, noi regulamente, noi funcţionari, desigur, care să se ocupe de ele. In spatele acestora rămâne nerezolvată “problema originală” ascunsă-n vraful de hârtii sau fişiere! Fiecare funcţionar, cu cât e mai incompetent(şi mai corupt) cu atât va avea pretenţii mai stricte privind competenţele si moralitatea!
Efect vizibil:  Orice dezastru e apărat prin invocarea legii.
Cum ruginătura birocraţiei autohtone nu se lasă sau nu e lăsată să se dezţepeneasca din incompetenţe, năravuri vechi si mânării  mizere, hai să ne mai lăsăm puţintel imaginaţia să-şi facă de cap! Să fluierăm a pagubă după funcţionărimea rămasă pe drumuri, boschetari pribegi rătăcind  în  devălmăşie  departe de  hârţogăraie şi de fişiere!  Pe urmă, revenind în realitate, să-ncercăm să-nţelegem acest  rău necesar legat de existenţa societăţii, numit birocraţie! Să cerem factorilor politici guvernamentali  să-l reformeze pe monstru,  să-l opereze de tumorile groteşti,  parazitare! Şi nu numai pentru că suntem sătui până peste cap de  incompetenţa şi corupţia birocratică care ne degradează accelerat  mediul în care ne e dat să trăim, ci, şi pentrucă în acest stadiu, afectează chiar şi propriul dumnealor  confort politic.

Anotimpul florilor mutante.

Două margarete care ar părea că nu au nimic comun una cu cealaltă îşi fac simţită prezenţa în teritoriul raptocraţiei autohtone. Prima, o veterană de-acum, un fel de  “Margareta de la revolucion” (certificată documentar de semnătura întâiului prezidente fost comunist din postcomunismul timpuriu) pare să fi rămas acelaşi mentor consecvent al neterminatului său ginere în materie de alpinism politic. Cealaltă, Margareta royală, s-a mutat de la rolul de susţinătoare a teatrului românesc la cel de producătoare de teatru politic distribuindu-l pe consortul Duda în rol de prezidenţiabil.  Altfel spus, o margaretă social-democrată şi alta royal-republicană. Ambele îi oferă, cu ambiţie şi discreţie, plictisitului bobor, marfă prezidenţiabilă ieftină, de criză şi de miză. “Mă iubeşte sau nu mă iubeşte?” This is the question! Răspunsul la întrebare nu-l va da prinţul margaretei în vodevilul politic al  actualei stagiuni electorale, ci istoria! Apropierea, vizibilă abia în ultima vreme de clanurile de pradă face să pălească însemnul “Nihil Sine Deo” în respectul  căruia Casa Regala a străbătut onorabil, vicisitudinile si vitregiile vremurilor! Efectul dezonorant al acestei mutaţii asupra prestigiului  ultimului  Rege al Romaniei şi asupra Casei Regale,  nu e unul de moment, din păcate! Fără fireturile, titlurile obţinute în urma mariajului şi zestrea de imagine a Regelui, candidatura soţului moştenitoarei  regalităţii  ar fi fost o candidatură ca oricare alta! Nu, însă cu preţul deturnării însemnelor şi valorilor regale!  “Dau regatul meu pentru o mârţoagă republicană”! Aruncată-n parodie, o parodie grotescă,  monarhia nu se salvează nici măcar pe sine!
În serele politice florile miros a bani şi banii n-au miros.
Crinul de cultură penelistă, ori de duzină politică,  mizează, evident, tot pe asta.

În” Grădina Maicii Domnului” se lăfăie-n voie, tot mai grotesc,  “florile de patericiu”

Restauraţia după restauraţie.

Aţi observat, în avion fiind, cu ce imagine cartografică limpede, sistematică într-un fel, ni se înfăţişează locuri care, odată ce am coborât pe pământ, ne apar cu totul altfel? Aglomerate, încâlcite, ne vine greu să recunoaştem în dezordinea înconjurătoare, formele geometrice şi culorile pe care le-am admirat de la înălţime. Multe aspecte ale vieţii şi existenţei ar trebui văzute de sus, mai-nainte să ne raportăm la întregul lor din interiorul unei fracţiuni. Din înalt, existenţa se vede ca parte din ordinea Creaţiei. Aflată într-o derulare ordonată şi controlată a unui ansamblu care poate fi recunoscut din interiorul oricărei clipe. Asta însemnând conştientizarea măreţiei intangibile a cercurilor concentrice ale determinărilor vieţii de sus până jos, la paşii cu care ne măsurăm viaţa pe pământ. Astfel, mă gândesc, se pot deosebi lucrurile mărunte de cele importante, se pot ordona fără să se amestece. Încercările de a jongla cu aceste orbite ale arhitecturii divine sunt similare cu distrugerea care urmează oricărei uzurpări de legi naturale. Am mai scris despre asta. Legile sunt implacabile, ceeace înseamnă că încălcarea lor produce haos. Soluţiile de reordonare forţată la “sol” pe modele rigide, cazone, totalitariste, de tipul universului “concentraţionar” , chiar dacă ar atinge perfecţiunea unui stup de albine, tot catastrofic sfârşesc. Nici alte îngrădiri ale ordinii fireşti prestabilite, cum ştim, nu fac mai bine. Dacă ar fi să ne gândim doar la cele fundamentaliste. Vreau să spun că orizonturile largi, infinit generoase, înghesuite în ţarcuri strâmte şi inflexibile generează dereglări spirituale asemenea unor acumulări uriaşe de presiune. Precum cele din sfera religioasă produse de zelul cât se poate de pământesc al unora care vor să pună sechestru pe cer şi să-l înghesuie între ziduri generatoare de bigotism şi fanatism. Care nu obosesc să închidă sacrificiul cristic în celula meschină şi inflexibilă a unor reguli răstignitoare ale dragostei şi iertării. La fel sunt si cele în care sunt crucificate relaţiile fireşti interumane creatoare de cultură şi civilizaţie perenă. În care patriotismul e încătuşat şi încuiat în ţarcul naţionalismului pentru a produce şovinism şi duşmănie. Acumularea de presiune cu potenţial distructiv în acest caz ca şi în multe altele e produsă de acelaşi instinct posesiv care se vrea verb al creaţiei! Un instinct care se manifestă cu virulenţă maximă mai ales în distrugerea explozivă, revoluţionară, a unui sistem, sau al unui regim pentru a-l restaura apoi, pe alte coordonate şi… mai profitabil! Astfel, fiecare aşchie va încerca să recupereze sistemul încărcând-ul cu aceeaşi presiune distructivă, dar în forme mai rezistente. Reordonarea funcţională a unui asemenea ansamblu e extrem de dificilă. Ogoarele geometrice frumos colorate care se văd din avion, sunt încă pline de mine care pot exploda. O lume care şchiopătează prin încâlceală şi mizerie. Oameni care aleargă încă, să prindă la vreme anotimpul însămânţărilor cu speranţe. Doar înţelegerea procesului, cu toate dezamăgirile inerente, nu numai dintr-o fracţiune din interior ci cu viziunea întregului, perseverenţa şi flexibilitatea, ne pot ajuta în orientarea corectă.

Literatura, sub vremi sau peste vremi?

Criterii comerciale, criterii de generaţie, de curent, de grup… Dar ce cărţi sunt cu adevărat de valoare şi cum pot fi evaluate altfel? În ce măsură trendul pieţei, şi, în general, nivelul cultural de masă poate convieţui cu valoarea neperisabilă-n timp? Întreb asta pentru că, realist vorbind, interesul marketerilor culturali care vizează exclusiv calitatea ei de marfă poate schimba cu uşurinţă aurul pe o tinichea! Şi, oricât de mare ar fi succesul momentan de piaţă, nu-i exclus să se rezume doar la un balon de săpun! Un context în care o poezie poate deveni, comercial vorbind, o gogoaşă sau ceva asemănător, iar un roman, hârtie de ambalaj! Nu, nu exagerez. Îmi aduc bine aminte de strângerea de inimă pe care am trăit-o cu vreo zece ani în urmă când, cu preţul a câteva hârtii igienice, am cumpărat un raft de volume uitate în praful unei librării: Balzac, Cehov, Dickens, Tolstoi… Ce să te mai miri atunci de destinul Cărţii Româneşti?… Şi, în general, de preţuirea culturii, mai ales a celei autohtone? Sigur că situaţia s-a mai schimbat în ultimii ani! Totuşi, senzaţia că, aşa liberi cum am devenit, suntem împinşi grămadă pe un povârniş abrupt, n-a fost un balon de săpun. O simt şi acum… Neîncredere, agitaţie, îngrijorări peste îngrijorări. O stare de aşteptare fie a unei izbăviri, fie a unei dezamăgiri ireversibile. Sunt roadele amare ale iresponsabilităţii de care avem, sau, mai curând, ne-am făcut, parte. În amărăciune însă, există şi leacul. Aşa cum o suferinţă fizică îşi are punctul de pornire într-o stare sufletească proastă, leacul pentru afecţiunile economice şi sociale nu are nici un efect fără a trata deopotrivă, şubrezenia culturii. O cultură care nu-şi poate apăra valorile, nu numai cele create acum ci, mai ales, pe cele de demult, lipsite de apărare, se usucă şi moare ca un pom bătrân fără rod. În locul lui o să apară ceva tufăriş care nu face nici umbră. O cultură care nu-şi poate proteja valorile face parte dintr-o ţară care nu-şi poate proteja copiii, tinerii şi bătrânii. Bolnavii şi mamele. Pădurile şi apele. Şi cam tot ce ar trebui să-i confere identitate şi vigoare spirituală. Cum toate astea au încăput, o vreme, pe mâna unora care o considerau doar un loc de făcut bani şi de huzurit, iar pe noi o generaţie spontanee, cuvântul “dăinuire” cere acuma mai mult confort în dicţionarul limbii române! Poate exagerez, dar politica rasului cu buldozerul a ceea ce au creat alţii înainte vreme şi nepăsarea faţă de trecutul cultural n-au fost deloc accidentale. S-au schimbat vremurile, reflexele rezistă! Năravurile continuă sub alte nume. Tufişuri cu poame necomestibile îşi dau aere de livezi. Prin codrii decapitaţi curg, încă, torentele pustiirii. Până la urmă dăinuirea e o chestiune de viziune asupra clipei. Clipa văzută în perspectiva veşniciei verticalizează, înobilează şi e profund creatoare. Selectează valorile prin aceeaşi perspectivă, le redă strălucirea apartenenţei şi le recunoaşte contribuţia, oricât de modestă, la zidirea spirituală. Veşnicia redusă la nimicul clipei, dimpotrivă, aplatisează, devalorizează şi introduce confecţia de duzină. Evoluţia sau decăderea culturală şi nu numai, e dată de dinamica relaţiei între cele două. Nu cred că francezii îl scot foarte des pe Balzac, ori pe Verlaine, ori pe alţii, din raft, pentru a-i citi. Mă-ndoiesc că elevii englezi îşi împrumută toată ziua unul altuia volumele lui Shakespeare. Fără a fi zeificaţi, locul lor, asemenea unor pietre preţioase sau mai puţin, adesea doar cărămizi, ori chiar lut, e de neclintit din edificiile culturale ale acestor naţii. Iar ca sursă de inspiraţie, de re-creaţie sunt prezente nu numai în alte creaţii literare ci şi în alte forme de artă. Înţelegerea legilor spiritului poate face perenă şi universală o cultură primitivă, aşa cum nerespectarea lor instaurează primitivismul  în cultură şi în viaţa unei comunităţi.

Presa contra presă.

Afirmă Hultanul pe blogul lui Thor:

…” Un al doilea mandat al lui Basescu ar demonstra faptul ca presa nu mai reprezinta o putere si nu mai are capacitatea de a influenta societatea. Intr-o vreme “marii” ziaristi ai neamului decretau ca nimeni nu a castigat vreodata un razboi cu presa… Oare?”

Armatele presei cotidiene, aparţinând trusturilor ca grupuri de influenţă continuă ofensiva pe obiectivul Băsescu. Nimic nou. Doar că obsesia capătă accente din ce în ce mai groteşti. Îndârjirea pare să crească în ciuda lipsei de susţinere din partea publicului, sau, poate, chiar de aceea! Încă dinainte de intrigăriile mizerabile cu suspendarea, remarcasem fenomenul straniu al pârjolirii jurnalisticii autohtone datorită acestui fix devenit ulterior, boală! Întrebarea, logică, era, cum de atâtea minţi de politicieni şi ziarişti, pot fi torturate de un singur subiect! Subiect cu care îşi torturează deja de trei ani, publicul. Subiect care, prin modul bolnăvicios de tratare, a produs degradarea constantă a nu numai a jurnalismului în sine, ci şi, într-o bună măsură, a societăţii influenţate de “modelele” de relaţionare, de stilul brutal, periferic şi lipsit de scrupule morale. Între timp răspunsul s-a conturat tot mai limpede şi imposibil de negat: frica torturantă de justiţie a unor cercuri politico- financiare! Şi câtă cheltuială şi forţe desfăşurate ca să-nlăture, omuleţii, spinul din talpa patronilor! Vă daţi seama? Se duc la culcare cu Băsescu, se scoală cu Băsescu! Din cînd în când şi cu Monica Macovei, sigur, acest “pericol” există, încă, nu trebuie uitat, plus acela reprezentat de câteva personalităţi care sunt percepute tot ca generatoare de schimbare autentică!… Şi naţia, nici o reacţie, nimic! Spre deosebire de inerţia sau neutralitatea apatică a publicului, în marile curţi redacţionale nesiguranţa produsă de absurditatea acestei conduite profesionale, mai ales în condiţiile descurajante ale efectelor crizei globale, nu pare deloc să fie un sfetnic bun. Sigur, e vorba şi de stimulii de care se bucură unii din “norocoşi”, dar greu trebuie să le mai fie şi lor să bată atâta apă-n piuă cât n-ar fi reuşit activiştii defunctului dictator pentru toate plenarele şi congresele dintr-un sfert de secol! Mi-aduc aminte de unele atitudini deosebite, puţine, de fapt, ale unor jurnalişti apreciaţi pentru independenţa lor, la aflarea veştii că publicaţiile unde lucrează au intrat în proprietatea unui personaje controversate. După un timp vocile au amuţit, respectivele repere media, treptat, s-au uniformizat, uneori isterizat, alteori tabloidizat. Asemenea unui remake de un umor absurd şi trist al ziaristicii de curte, desigur în alte condiţii. Cumpărarea la pachet a minţilor şi, fără-ndoială, a libertăţii celor ce crează publicaţiile insuflându-le, în loc de creaţiile spiritului lor, pe cele îngăduite de interesele patronilor, nu putea trece multă vreme fără urmări. Te uiţi acum la ce numim presă, şi vezi, desfăşurându-se panoramic, exact societatea care suntem. Cu excepţia fericită a presei de nişă şi, parţial, a jurnalismului cultural, cea mai mare parte din jurnalişti au plecat steagul şi fac sluj. Au ajuns, de altfel, de notorietate. Alţii, mult mai puţini, “supravieţuiesc”, încearcă să nu iasă-n evidenţă, dar nici să-şi supere bossul. În fine, doar doi, trei au ales pur şi simplu să plece sau să devină indezirabili, să fie evacuaţi din asemenea stabilimente. Tabloul seamănă izbitor cu cel al aceleiaşi bresle, şi în mare al aceleiaşi societăţi, în vremea supunerii la “unicul mogul”!… Bineînţeles, fără ideologia suport, înlocuită cu ideile puţine şi fixe de care vorbeam mai sus, la care, din diferite motive, au optat de bună voie şi nesiliţi de nimeni …
“Nimeni nu a învins vreodata, presa”… Decât presa, însăşi! Un moment de minim calitativ şi democratic care ar putea, totuşi, deveni unul de început de revenire, cu condiţia reinoirii totale a conduitei. Ceva aproape imposibil câtă vreme rămâne înhămată la căruţele cu steril ale proprietarilor de libertate şi talente. Culmea este că societatea noastră nici măcar nu pare să fi evoluat la capitolul gândire critică. Scăderea interesului pentru acest fel de a face jurnalism e, mai degrabă, o reacţie de apărare din partea ei!… Cine se pune de-acurmezişul presei, atunci? Cine, altcineva, decât presa însăşi, îşi bate joc de ea însăşi? Criza din presa românească nu vine din cea globală, chiar dacă există o suprapunere de efecte. Presa nu e învinsă de nimeni. Se învinge singură, în libertate deplină, cu voioşia tembelă a unei moderatoare de talk shaw. Preşedintele Băsescu e doar factorul prin care a ieşit la iveală calitatea umană şi deontologică a prestatorilor în domeniu. Cu asemenea “deontologi şi principii” necazurile celei de a patra putere în stat devenită, în proporţie uriaşă, din garanţie a democraţiei, un adversar al ei, nu prea stârnesc îngrijorare. Oricum “a făcut totul” ca să conteze cât mai puţin. Rămâne întrebarea: cine, de fapt, n-are nevoie şi nu doreşte o presă autentică?

Minte de tun.

Războaiele sunt inseparabile de conceptul de lume şi existenţă! (O afirmaţie banală) Felul în care se poartă războaiele denotă tot atâta talent imaginativ cât şi cel investit în toată arta şi cultura lumii. Doar că e cu sens invers. Aici ieşim din sfera banalităţii şi intrăm în triunghiul de oţel înscris în geometria rotundă a planetei furtunilor. Şi a ţării în formă de pâine cum ar spune unii poeţi. Războaiele sunt provocate de diferenţe iar diferenţele, din ce în ce mai frecvent, sunt şi ele provocate cu scopuri bine calculate. Nu vreau să fac o teorie a războiului, de fapt, nici n-aş putea. Am luat-o pe aici doar ca să desluşesc un punct de pornire în schiţarea unui genotip local al fenomenului care stă la baza decepţiilor noastre endemice. Cadrul pare să fie unul ideal pentru confruntări minore, aparent, dar cu efect distructiv cu bătaie lungă. Cauza, lipsa prelungită a unei axe distincte , stabile şi conştientizate a valorilor. O cauză care tinde să devină efectul şi defectul perpetuu a acestui sociotop. Când spun asta mă gândesc că fiecare ajunge să-şi pună în pomul său imaginar tot ce consideră, după mintea şi educaţia sa proprie, după afinităţile şi nevoile proprii, fireşti sau induse, că i-ar servi ca stâlp de susţinere a existenţei, inclusiv un anumit mod de a reacţiona specific locului şi timpului. Într-un pom lipsit de sevă, sterp, “pacheţelele valorice”, însă, pot fi tot atâtea bombe gata oricând să fie activate. Revin la banalitatea existenţei pentru a scoate la iveală doar unul, două diferenţe pe rol de “focoase” dintr-o multitudine, ca exemple sugestive pentru acest genotip straniu. Există un conflict al generaţiilor? Sigur că există! E natural şi cunoscut de când lumea, pretutindeni. Nenaturală şi profund dăunătoare se dovedeşte, însă, a fi utilizarea lui cu bună ştiinţă, pe temeiuri false şi cu scopul împiedicării şanselor de coagulare a descumpănitei noastre lumi. Cu ceva timp în urmă, opunând “avântul reformator” al unor tineri activişti politici însetaţi de notorietate, unor “generaţii plafonate” nu s-a creat altceva decât un front de luptă ideal pentru accesul “lupilor tineri” în poziţii de putere şi de avantaje materiale, cu preţul unor breşe în societate. Criteriile fals-valorice de “vechime şi sluj la partid” din vremurile de tristă amintire, înlocuite cu altele ad-hoc, “tinereşti” necesare unei garnituri aflate la start pentru ascensiunea în carieră, s-au dovedit a fi, prin lipsa lor de substanţă valorică, poate chiar mai păguboase. Generalizarea, indusă gazetăreşte, ca atâtea altele de acest soi, că tinereţea în sine presupune calitate umană, competenţă, îndrăzneală, idealuri nobile, în cazul celor mai mulţi dintre ei s-a dovedit a fi o simplă manevră în sprijinul parvenirii. Tinerii politicieni (nu-i mai enumăr) susţinuţi de o redutabilă garnitură jurnalistică, între timp au mai îmbătrânit, unii dintre ei destul de urât, oricum fără să facă nimic altceva decât să pună pe ici pe colo beţe-n roate statului de drept şi, evident, să se căpătuiască. În context, mi-aduc aminte de articolul buimăcitor al unui publicist respectabil, de altfel, anticomunist declarat, în care încondeiase cu o duşmănie amintind de aceea “de clasă”, întreaga generaţie de vârstnici veniţi “dinainte” din întreprinderile socialiste, un lest, nişte incapabili, ” n-au făcut nimic bun … nici măcar…o clanţă”
(găsise autorul un exemplu din recuzita de nemulţumiri casnice, probabil). Un caz particular, bineînţeles! Războiul, insidios, aidoma unei molime care izbucneşte când te aştepţi şi când nu te aştepţi, nu e, însă, deloc particular! Iar diferenţele utilizate ca detonatoare au adesea efect de bumerang! Era să uit de tristele războaie uzând de mine anti-personal, din palatele culturii! În loc de analize, recriterializări, exegeze, un torent nesfârşit de atacuri la persoană, în cele mai “literare” forme cu putinţă! Talent, nu glumă! La ce or fi servit?… Dar cea mai necesară analiză(ar merita cu prisosinţă o reprezentare grafică) ar trebui să fie cea a evoluţiei tâlhăriilor post decembriste, în raport cu unele evenimente care au stârnit reacţii de ev mediu! Nu ştiu dacă fazele de atac cu forţe uriaşe şi un tam-tam pe măsură, al unor cazuri răsunătoare de “turnători” nu coincid cu “perioada de aur” a “tunurilor istorice”! În timp ce mulţimea stârnită de morile presei se aruncase ca un don quichote de telenovelă în luptă cu umbrele trecutului, “băieţii deştepţi” sărbătoreau succesul reconfirmat al bătrânelor tactici cu care trecuseră pe malul cetăţenilor respectabili. “Tunarii” respectivi s-au trezit şi căpătuiţi şi absolviţi. Deconspirarea reuşise! De lustraţie nici nu mai era nevoie.