Şuviţa PDL-istă.

… Câţiva nori întunecaţi de la orizont,  tot ar trebui observaţi  şi de la galerie, oricât de mare  ar fi agitaţia acolo pe  baricadele înălţate pentru doamna Ridzi!
Dacă după primele patru luni din 2009, chiar prin majorarea cotelor de contributii sociale, conform ultimelor date oficiale, pensiile platite au fost cu doua miliarde lei mai mari decat contributiile colectate la bugetul asigurarilor sociale, până la finele anului, pe fondul cresterii somajului, deficitul bugetului de pensii ar putea ajunge la opt miliarde lei, echivalentul a 1,5% din PIB.
Fara masuri radicale de reducere a cheltuielilor bugetare, statul ar putea ajunge in imposibilitatea acoperirii facturii sociale, chiar si in cazul in care s-ar imprumuta mai mult.
» Pe fondul cresterii somajului, numarul salariatilor a ajuns in premiera sub cel al pensionarilor, iar pana la finele anului decalajul poate depasi 300.000. (Marius Pirloiu, România Liberă Miercuri, 24 Iunie 2009.
…În loc să vadă în alegerea lui Oprescu, un avertisment dat încă de acum un an de bucureşteni, pdl-ul revine dramatic la şcoala practicilor pesediste.  Întristător  CV de partid! Cel puţin pentru preşedinte, acum, cu patru luni înainte de alegeri! Dar şi un derapaj poate fi o oportunitate când te cheamă Traian Băsescu!  Sau, mai bine zis o uriaşă provocare!  Acesta  este  unul din momentele acelea în care simţul său politic, unul flexibil, total opus celui încremenit, dictatorial, poate găsi rezolvarea, nu numai cea a neputinţei naţionale dar şi a  nemulţumirilor sale personale. Acel fler al transformării dezastrelor în ocazii care l-a singularizat în dezolantul peisaj politic autohton. Dacă antibăsescismul lipsit de conţinut al mărunţilor săi combatanţi  l-au adus şi  continuă să-i favorizeze  poziţia de top în preferinţele electorale, punctele slabe ale candidaturii sale vin tocmai dinspre partidul pe care l-a dus  şi “l-a crescut” şi ale copilei sale remorcate de vehicolul portocaliu. De la partidul care într-o parte e blocat de ameninţarea crizei, în cealaltă de ameninţarea “aliaţilor” pesede, iar în braţe o duce, gâfâind,  pe dansatoarea Ridzi! Pare-se că aici,  oricât ar fi de greu de crezut,  se deschide frontul în perspectiva alegerilor prezidenţiale. Încă de acum un an presa semnala că Traian Băsescu făcuse un pas înapoi, învins pe moment  în încercarea de a-i trece în plan secund pe greii partidului. Creşterea  ulterioară a influenţei d-lui Berceanu şi a acoliţilor săi în partid, probabil, de aceea,  să nu fie tocmai pe placul preşedintelui. Asta în ciuda “victoriei” pe care i-au asigurat-o “independentei” sale fiice, un câştig la prima vedere, dar numai pe plan personal, familial! În realitate toate astea însemnând potenţiale pierderi de poziţie, pe care preşedintele-candidat nu şi le  mai poate îngădui!  Cum adversarii dumnealui refolosesc la nesfârşit, în gol, aceeaşi muniţie uzată, pe frontul prezidenţialelor din această toamnă vor conta mai mult piedicile produse de  portocalii.  Deloc de neglijat în această perspectivă sunt şi tendinţele de apropiere între pnl şi pdl în teritoriu. O bună parte, însă, au condiţie obligatorie excluderea din re-alianţă chiar a lui Traian Băsescu! Campania, aşadar, se anunţă un bun prilej de rezolvare a problemelor cu propriul partid! O altă strategie, extrem de problematică şi dificilă. Readucerea formaţiunii, posibil mai periată,  într-o formulă reaşezată pe traseul succesului va fi posibilă, însă, abia după realegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte. Cu condiţia unei operaţii pregătitoare în timpul campaniei. În calitate de “hair-stilist”, e limpede că Boc nu va avea deloc o misie simplă.

Ascensiunea şi decăderea unui CV

Dintr-o uşoară încetinire, acuma în weekend, avalanşa Ridzi o va lua şi mai năpraznic la vale în zilele ce vor urma. Nu pentru importanţa persoanei, în sine, ci a importanţei pe care o reprezintă  în războiul politic de sezon. Dacă Pedeleul nu o rezolvă, nu e nevoie de multă imaginaţie sa-ţi dai seama de efecte.
Interesul pentru subiect(spectatori, apărători, comentatori, acuzatori)  devenind el însuşi un subiect! Pentrucă, din  nefericire, prostia agresivă a  celei care a declarat că nu o interesează costurile aprobate de propria semnătură, face pui! Şi încă-ntr-un ritm alert! Vacarmul stârnit creşte direct proporţional cu tăcerea partidului-suport şi cu cotcorozeala galeriilor.  În ce poziţie de off-side s-a trezit partidul înţelege nu numai domnul Tolontan ci orice jurnalist, indiferent dacă  e vorba de scribii  de casă ai mogulilor presei, sportive sau nu,  sau, de acei puţini, “talibani” raţionali şi liberi (Cristian Ghinea, Rodica Culcer, Dan Cristian Turturică şi nu numai) din afara sferelor de influenţă politică de o culoare sau alta.
La ora asta Ridzi e ca un incendiu care a pârjolit o arie. Focul, aprins de ea si răspândit de vântul presei dar şi de avântul suporterilor,ar trebui stins, înainte să facă ravagii mai mari.
De ce întârzie, însă, Pedeleul? Ce gândesc responsabilii săi?… Poate ar trebui întrebat şi domnul  Berceanu, cel despre care politiciana Eba a declarat recent că vede-n el,  emblema partidului? Nu e dumnealui cel ce i-a deschis drumul politic ministrei Ridzi şi, implicit, europarlamentarei Eba?
Revenind la “argumentele apărării”, se poate observa că, de fapt, nu merg câtuşi de puţin pe informaţiile de interes pentru  cetăţeanul , elector şi contribuabil onest  ci îi atacă pe cei “ce toacă problema” precum ministra Ridzi bugetul MTS.
O ciudată atmosferă de solidaritate cu prea puţine  individualităţi şi criterii raţionale pare să se fi înstăpânit  prin taberele susţinătorilor! Prea puţin pare să intereseze şi cine e persoana căreia i se aduc ofrande de devotament fără măsură! Declaraţii de afecţiune, lamentaţii şi păreri selectate cu grijă ca să nu atingă “fondul cestiunii”! Cei care “au furat mult mai mult” şi “presa vândută” au de ce se distra! Cum un colţ al perdelei  tocmai s-a dat la o parte, poţi întrezări că situaţia va produce şantaje şi negocieri pe măsură. Şi astea durează.  Rezolvarea juridică nu e programată în funcţie de alegeri iar inamicii trag speranţă ca ostilităţile să se prelungească  cât mai mult ca să aducă prăpădul dorit.
…Dar de unde atâta lipsă de înţelepciune  şi minimă chibzuinţă la această doamnă-dinamită?  O sumară privire asupra  CV-ului ministrei  Ridzi ne poate arunca în aer părerea bună, cât a mai rămas, despre cine, unde şi cum se face carieră de top în învăţământul românesc actual!  Cu trei licenţe, obţinute una după alta-n timp record, în doar şapte ani, împovărată, în aceeaşi perioadă, de un noian de funcţii politice, civice, una mai importantă şi mai consumatoare de timp şi energie decât alta, cursuri şi programe de toate soiurile, această persoană e un exemplu viu, mai ales pentru tineri, de superwoman! Dacă mai punem şi doctoratul în inginerie (examene, referate, publicaţii ştiinţifice, cercetare etc) nu în istorie ca a lui Mischie, sau în economie, ca-n alte cazuri mediatizate mai an, avem  tortul supra-supra etajat, cu cireaşă cu tot! (Guiness Book ar putea să verifice şi să confirme). Cu asemenea studii şi competenţe validate, legal, de diplome (precum recentele cheltuieli de contracte) doamna Ridzi poate intra în legendele postcomunismului. Sau, poate deveni chiar dumneai un studiu de caz  privind modul de obţinere a diplomelor la facultăţi SRL apărute după ‘90, prin neştiute târguri ale patriei, că tot există interesul ăsta până la cel mai înalt nivel.

TOUR EIFFEL

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

După ce părăsim cu oarecare regret Muzeul D’Orsay, unde am văzut în sfârşit nişte magnifici Renoir, Cezanne, Manet şi bineânţeles “Valentin cel fără de oase” şi “La Goulue” pictate de mirificul Toulouse-Lautrec, Silvia vrea musai la Eiffel ! Caut pe hartă, găsesc, încercăm să aflăm ce autobuz circulă înspre celebrul monument al Parisului. Aflăm mai întâi ca în Paris fiecare linie de autobuz are staţie proprie. De Ce ? Nu ştiu. Apoi, nu înţeleg de ce nişte omnibuze care merg la Tour Eiffel, nu vor să ne ia şi pe noi.
În fine ! Până la urmă, facem ceea ce trebuia să facem de la bun început : o luam pe lângă Sena, per pedes apostolorum …
Ajungem pe la orele 20. Entuziasmul se topeşte instantaneu. La fiecare “pilier” al podului, câte un şarpe uman se încolăceşte răbdător pentru obţinerea tichetelor necesare ascensiunii la etajul unu, contra sumei de 4,60 Euro, 7,80 pentru nivelul doi sau 12 Euro pentru a accede sus, sus, sus de tot. Copiii şi anumite categorii de persoane, beneficiază de reduceri substanţiale. Ne aşezăm la rând, şi încet încet, optimismul revine. Şarpele se mişcă totuşi, repejor … În public remarc din nou, că toate rasele şi toate popoarele pământului sunt reprezentate, asiatici, indieni, europeni de tot soiul, americani, mulatri, negri, musulmani, dintre care unul stă chiar înaintea mea, înconjurat de cinci femei de diferite vârste, încotoşmănate din creştet până în tălpi,  de nu li se văd decit ochii, ochi frumosi care nu sânt prea plecaţi în pământ…
Ajungem la cassă, plătim, ne suim într-un ascensor încăpător şi deodată, priveliştea îţi taie respiraţia. Pînă hăt, departe, luminile Parisului te acaparează, te vrajesc, te transpun. Abia acum a căpătat contur deplin pentru mine, sintagma“Luminile Parisului”! Repede, repede ajungem până la etajul doi , de unde trebuie să luăm unul dintre cele patru ascensoare care dau bătălia finală a escaladei până la etajul trei. Dar iară stăm la coadă … Asta şi pentru că mulţi dintre cei care iniţial au luat bilet doar până la etajul unu sau doi, acum vor şi ei până la trei. Deci …
In fine, pătrundem într-un ascensor şi începem o escaladă ceva mai prelungită către vârf (320,75 m.) dar ne oprim pe platforma celui de al treilea etaj (276,13 m.). Ohohohooo ce senzaţie stranie ! Pentru mine este o experienţă cu totul inedită.; niciodată nu am mai fost la o astfel de înălţime căţărat pe un obiect construit de mâna omului, dacă nu pun la socoteală telefericul de exemplu. Panorama îţi taie respiratia. Tot Parisul este la picioarele noastre. Lumea forfoteşte, priveşte şi iată descoperă o nouă posibilitate de a se avânta mai sus : o scară, urcă, urcă, si ajungem pe o nouă platformă mai îngustă, unde se află un soi de stop-cadru ce decupează o bucăţică de timp : într-o cabină, mobilată “ a la epoque’ , două manechine, un bărbat şi o femeie de ceară, îmbrăcate ca atunci, ascultă o muzică a acelor vremuri la un patefon sau gramofon, ca nu ştiu bine diferenţa …Ceva destul de vechi oricum. Este răcoare, este târziu, cu regret dar trebuie să ne hotărâm să facem drumul invers. Iar la coadă la ascensoare, care nu pot lua totuşi decât un număr limitat de persoane. Daca e cineva supranumerar, se declanşează o sonerie şi intrusul este poftit urgent afară.In fine, coborâm până la etajul doi, iar coadă, în cele din urmă aterizăm pe pământ ferm. HM! Acum pot să-mi mărturisesc, dar numai în taină : cred că aclo sus, turnul se cam leagănă în bataia vântului…  dar fiecare clipă petrecută acolo sus, a meritat cu vârf şi îndesat. Dacă veţi ajunge cumva vreodată prin preajmă, să nu ezitati !

…Când toţi ajung la fel!

Am plecat, acum douăzeci de ani, dintr-o iluzie:  aceea că eliberarea în masă din carcera ceauşistă ne aducea, însfârşit, în stare de a ne  pune liberi în funcţiune,  statutul de egalitate, o valoare pasivă până atunci, de vreme ce vieţuisem încătuşaţi. O iluzie remanentă cu efect îndelungat, drog ideal de ţinut societatea neputincioasă, până la deplina ei înrobire economică, mentală, politică. Într-un asemenea paradis de manipulare,  dinamismului şi forţei reţelei prădătorilor pare a nu-i fi stat şi a nu-i mai sta nimic împotrivă!  Valorificarea malefică a tehnicilor şi mijloacelor securisto-activistice ceauşiste de către moştenitorii comunişti şi anticomunişti, bătrâni şi tineri, deopotrivă, a produs  singura reformă autohtonă reuşită pe termen lung: aceea a  unui jaf istoric, unic şi fără limite, a unei ţări.  Cu plan şi peste plan! O reformă a minciunii şi furtului fondată pe o necurmată politică a tunurilor  Din ce în ce mai multe şi mai neruşinate. Douăzeci de ani de asemenea obiective înseamnă o dramatică decădere sub toate aspectele începând cu declasarea morală, lipsa de repere, demotivarea, lehamitea fără leac.
Plasa relaţiilor informale în scop de jaf din subteranele puterii, politice, economice, media, protejate la suprafaţă de comedia războiului pentru supremaţie jucată pentru public pare a ieşi întărită  după fiecare luptă! Nu mai departe, năucitoarea lor “victorie” de ieri, din parlament,  aceea de salvare a unui individ care jigneşte orice urmă de moralitate, de bun simţ,  fiind o dovadă istorică fără dubiu! Încă un episod câştigat de parlament în războiul  contra naţiei!
Puţinele  momente de ieşire din frontul  politic uniform, pe de altă parte, rămân tot atâtea studii de caz pentru cercetători! O privire  sumară asupra mişcărilor din straturile de putere ale societăţii din istoria recentă, de pildă, ne arată şi “anomalii” politico-gravitaţionale care au consolidat  “legiunea” jefuitorilor.
…Pedepsirea exemplară  a câtorva persoane care au îndrăznit să uite că sunt pătate imaginându-şi că pot ieşi de sub “control” (Mona Muscă, huiduită prosteşte spre satisfacţia reţelei,  rămâne, poate, cel mai tipic caz)
…Coruperea, fără rezistenţă, a fostelor  victime: de la Marian Munteanu,  eroul “golanilor” din piaţa universităţii scăpat cu viaţă după  tragica devastare minerească şi devenit susţinător al grupării politice securiste cu pricina, la Emil Constantinescu, cel înfrânt de structuri pentru a se pune, cu un zel deplorabil,  în slujba lor. La fel de stranii şi traseele  figurilor emblematice ale luptei anticomuniste: de la M. Dinescu, romanticul poet al Revoluţiei devenit om de casă al comanditorilor reţelei, până la  Emil Hurezeanu ziaristul de legendă al Europei Libere, model de rezistenţă politică culturală, eşuat în curţile vântului. Iar în perimetrul jalonat de aceste repere, o ne-ntreruptă  forfotă de interese oculte.
Sigur că pe acest monitor al dinamicii publice, orice abatere de la traseele politice, partinice şi personale, înscrise în întrecerea psudo-democratică programată imediat după “revoluţie”, era un atentat la planurile clanurilor.
Un semnal cu totul altfel a fost renunţarea la imunitate parlamentară, cu toate primejdiile care decurgeau atunci din asta, de către învinuitul  în dosarul “Flota”.  Atitudine  singulară a viitorului preşedinte al României,  care avea să continue şi să fie urmată de un transfer de conduită asupra partidului pe care-l fondase.  Mai întâi consilierii locali ai partidului democrat au ieşit din consiliile de administraţie  ale regiilor autonome renunţând la indemnizaţiile imorale asigurate până atunci de aceste poziţii. Primarilor democraţi cercetaţi penal li s-a retras sprijinul politic al partidului.  Să nu fim naivi şi să credem că toate acestea şi altele însemnau o profundă schimbare de mentalitate a  acestor politicieni! Putem vorbi însă, de un oportunism pozitiv, de o altă viziune politică. Previzibil, reţeaua trădată şi-a strâns rândurile şi a trecut la atac organizându-şi  armate de mercenari nu numai în media ci şi în structurile administrativ-economice. Din ce în ce mai violente, reacţiile de denigrare şi diversiunile au devenit o constantă a vieţii publice, însă,  abia din momentul în care, datorită Monicăi Macovei, justiţia a făcut primii paşi pe tărâmul independenţei şi, cu eforturi inimaginabile, a reuşit să impună  DNA, ANI asigurând schimbările minime obligatorii cerute pentru admiterea în UE! Reforma fiind susţinută de politicienii democraţi apropiaţi preşedintelui plus un grup de liberali “trădători”, toţi aceştia au devenit ţinta hărţuielilor reţelei şi a mercenarilor ei! După scindarea alianţei, a urmat, cum se ştie, măturarea miniştrilor, cu Monica Macovei cap de listă.  Apoi,  stupefiantul episod al suspendării preşedintelui! Toate astea ne-au costat enorm sub toate aspectele care interesează binele comun.  Susţinerea guvernului minoritar Tăriceanu de către aceeaşi reţea a adâncit degringolada, întinzând corupţia şi incompetenţa dincolo de orice limite, din nefericire, cu puţină vreme înainte să dea şi criza peste lume şi peste noi!
Cu toate  greşelile şi limitele(neîndoielnice), doar nişte vulnerabilităţi,  slăbiciuni de neiertat,  ar putea anula câştigurile politice, atâtea câte sunt, datorate grupului evadat din cartel, ceea ce ar  întoarce dramatic, situaţia în  favoarea gangului!
Ce paradoxală e lumea asta! Nici criza, nici războiul inegal, de uzură dus de atâta vreme cu cartelul corupţiei, n-ar fi putut produce atâta rău cât mânăriile recente ale unor personaje de vârf care, cum se vede,  s-ar potrivi perfect mai curând reţelei decât acestui singur partid reformist aşa cum e perceput de câţiva ani.
Apărarea personajelor, partizanatul păgubos,  în loc de atitudinea de respingere,  fără echivoc, a unor asemenea coterii, anulează exact motivaţia care le-a asigurat  susţinerea electorală şi poziţia politică actuală.  Orice stagnare în scena “corupţii voştri sunt mai corupţi şi mai aroganţi  decât ai noştri” are toate şansele să devină o bombă distrugătoare a puţinului bun care s-a făcut în politica românească. Să instaleze definitiv ideea că toţi sunt la fel. Cine doreşte asta?

IOAN T. MORAR Cartea de la capătul lumii

Postat de tibi în “Biblioteca din chioşc”

Se poate imagina paradisul terestru ? Desigur ! Mai mult decât  atât, se poate vizita! Probabil că există câte un paradis imaginabil pentru fiecare dintre noi. Sau poate chiar mai multe. IT Morar nu pretinde să fi vizitat chiar paradisul. Ne spune numai că a ajuns “la un pas de Paradis : Noua Caledonie”.
Un paradis destul de ancorat în real, din moment ce în 2014, locuitorii săi vor trebui să se pronunţe prin referendum : independenţă, sau teritoriu francez ? Dar până atunci mai e, aşa că, deocamdată baştinaşii  au de tranşat o altă dilemă mult mai veche :
“dacă o parte a omenirii se trage din Adam şi Eva, în cultura Kanak […] tatăl omenirii este Tea Kanake […] : în zorii lumii, luna îşi depune dintele! pe o stâncă apărută din oceanul originilor. Sub efectul razelor sale, dintele se descompune, se sfarmă. Din bucăţelele dintelui lunar, apar primele fiinţe vii.[…] Din aceste fiinţe  primordiale s-a născut Tea Kanake”.
Cine are dreptate ? Ei, băştinaşii, sau adepţii Vechiului Testament ?
Aici, la capătul lumii, consulul englez nu se sfieşte să fie şi seful unei agenţii de voiaj şi nici nu mai pare chiar de mirare dacă în parcarea hotelului, se văd şi câteva Logan-uri franco-române. Există şi ceva românaşi pe aici ? Bien sur ! Unul are un salon de înfrumuseţare, altul este medic, mai este o doamnă care lucrează într-un cabinet medical stomatologic, şi chiar şi un fost combatant în legiune, dar cu care nimeni nu ţine legătura. Nici restul nu se prea înghesuie să se viziteze, spre deosebire de cei 14 – 15 maghiari trători pe aici
Şi totuşi, merită să baţi drumul până la capătul lumii ? Ba bine că NU ! Aici poţi să vezi cum noul se îmbină cu vechile tradiţii, vezi cum au întâietate cutumele străvechi în faţa noilor reglementări moderne . Au fost în trecut cazuri de canibalism ?Au fost dar, numai în scop ritualic. In prezent, “nimeni nu se mândreşte cu faptul că un străbunic al său, îşi mânca duşmanii”, la propriu .
Deocamdată, la modă sânt can-can-uri mai lejere : “scandalul Miss Caledonia de anul trecut, când reprezentanta de aici a fost exclusă din finala Miss France pentru că pozase goală înainte de a fi desemnată Miss.” Sau Sărbătoarea Omletei Uriaşe, ajunsă la cea de a douăzecea ediţie. Pentru acest eveniment a fost făcută o tigaie specială, în care se pot pregati simultan 7200 de ouă. Cine le numără ? Năstase ! IT Morar dixit !
Viaţa comunităţii se desfăşoară în “case minunate, unele ascunse în pâlcuri de copaci, altele mai la vedere …” Din păcate, mulţi “tineri fără orizont care nu-şi găsesc un loc de muncă bun, […] îşi iau bilet numai dus la Paris şi rămân acolo, la ajutorul de şomaj”! Dar şi “tinere cadre franceze vin aici pentru carieră […], pentru a-şi demonstra că pot începe de la capătul lumii […] pentru a ajunge pe o poziţie bună în centrală, cu ‘aura de fost lucrător in teritorii”!
Deci, soare, cald, iarna temperatura nu prea coboară sub 18 grade Celsius, peşte din belşug, cam totul pare a fi la îndemâna omului născut fericit pe aceste tărâmuri … Şi totuşi! Ce lipseşte în Paradis ? IT Morar pare că e sigur : internetul high speed ! În piaţă, pe lângă legumele şi fructele cunoscute, sunt şi foarte multe soiuri de fructe exotice, autohtone, sau nu; totuşi viaţa în Paradis nu este chiar aşa de ieftină : “patru euro kilogramul de cartofi şi şapte euro kilogramul de salată”. Se consumă pe lângă peşte, “carnea de cerb, care fără a fi o delicatesă, este mai iefină decât carnea de vită sau porc.”
Parte a băştinaşilor metişi sunt urmaşii “transportaţilor” – deţinuţi de drept comun – sosiţi începând cu 1864 şi chiar deţinuti politici – comunarzii – începând cu 1872. Se pare că mare parte dintre localnici preferă să rămână ‘sub francezi’. Mai ales că “şefii de triburi au o îndemnizaţie de la autorităţi”… Este o mare diferenţă între asezările de tip ‘sat’ şi asezările tribale. În sat, viaţa modernă a fost mult mai bine adaptată la traiul autohton dar în ‘trib’ lucrurile au rămas la nivel ancestral. Nimeni nu are dreptul de a vinde pământul decât in cadrul aceluiaşi trib, autoritatea şefului este incontestabilă, cutumele neschimbate de când se ştie istoria locurilor; adică de când au fost colonizaţi. Înainte, traiau în şi din legende.“
În loc de încheiere domnul IT Morar spune :
‘călătoriile importante  nu se încheie niciodată. Chiar dacă am pus punct voiajului, el continuă influenţându-ne cu imagini, cu amintiri, cu senzaţii. Depozitul nostru sentimental, deschide un nou raft cu fiecare călătorie” […] Călătoriile importante nu se încheie niciodată. Cărţile despre călătorii, se încheie întotdeauna. Cartea de la capătul lumii se încheie aici!”

“Vise, maică, vise”

Parcă-l aud pe O’ Skorpion comentându-mi astfel visele în general şi pe ăsta în special. Un vis de…vis! (pare a face parte dintr-un fel de …calendar)
Cum, în ultima vreme, stau prost cu clarviziunile, în principiu îi dau dreptate.
Dar asta nu mă împiedica să-mi spun, în reluare, visul meu cu revoluţia.
Sau o fi un coşmar?… Cu Vanghelie?

Se făcea că urma un comunicat important pentru ţară. Din grupul de politicieni revoluţionari care făcuseră un pas în faţă se desprinse unul cu strigătul :
“Am învins, fraţilor: manechinul, după cum ştiţi, a fugit. Se pregăteşte Crin!”
“Mircea, soacră-ta spune că ai lucrat prea mult. Şi Vanghelie spune!”
“Mai lasă-ne şi pe noi. Ardem de nerăbdare să facem ceva bun pentru ţară. În primul şi în primul rând ne lăsăm de jafuri şi mârşăvii.”
“Antenele au căzut! Voiculescu a dispărut! Nu plecaţi din faţa televizoarelor! În scurt timp Mircea Badea şi Ciutacu vor veni cu noi ştiri. Sunt zvonuri că o să vină şi Vanghelie.
“Tot ce am furat e al vostru! FNI-ul, băncile vă stau la dispoziţie. În cîteva minute o să vie şi dl. Vântu să facă o declaraţie. Îl aduce Vanghelie”
“Tot ce a furat  e al vostru” confirmă corul Realităţii sub bagheta lui Răzvan Dumitrescu. Domnul  Turcescu şi Vanghelie garantează!  Sută la sută!
Ura !! Bombo s-a blocat în zambaccian şi nu mai poate ieşi( zice că nu-l lasă mătuşa Tamara)
Parlamentarii trag ca nebunii de uşa blindată. Degeaba!
Nici pesedeul,tot pesedeul, nu poate!
“Vanghelie poate” strigă disperată Cati!
Patriciu şi-a tras un glonte în casca de petrolist. Din grabă,  a ratat!…  “Se pare că glonţul a nimerit într-un seif dintr-un paradis fiscal” explică Vanghelie.
Iliescu a (mai) lăsat  un bilet de adio la afişierul din institutul revoluţiei în care roagă să fie iertat. Cutean îl iartă. Voican Voiculescu şi Chiţac îl iartă. Generalul Voinea  nu mai e nevoie sa-l ierte.
Vanghelie nu-l iartă.
Se aude strigătul disperat al lui Geoană de pe un acoperiş din “Primăverii”:
” Nu trageţi, fraţilor. Sunt un prostănac, recunosc”.
Vanghelie nu-l recunoaşte.
Furioşi, câţiva revoluţionari ocupă şoseaua şi scandează:
“Presa e cu noi, presa e cu noi…
Criza e cu noi…”
Vanghelie e cu ei…

Ospătari la masa mediei

Ştiţi de ce a fost posibilă demolarea  reformei învăţământului  după anul 2000? Chiar din pricina lui Andrei Marga, autorul ei. A unei chestiuni pe care ori a omis s-o ia în calcul, ori n-a putut, ori  pentru care n-a mai avut vreme. Pur şi simplu.
Ajuns la conducerea ministerului în 1998, profesorul clujean de filozofie, concepuse un proiect îndrăzneţ de reformare a  acestui domeniu vital pentru viitorul european al ţării,  proiect pentru care avea un răgaz de doar doi ani. O reformă care în ţările din Vest se derulase pe perioade incomparabil mai lungi (până la douăzeci de ani!) la noi se cerea acccelerată la maxim! Riscantă iniţiativă,  care, însă, fiind proiectată până la detaliu, pe etape, cu concursul specialiştilor din trei ministere, cel al Educaţiei şi Cercetării cu suportul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei,  în primul rând, al  Muncii precum precum şi al Tineretului şi Sportului de la acea vreme, plus experţi străini, ar fi trebuit să reuşească! Având la bază deschiderea spre nevoile prognozate ale societăţii, utilizând modele europene selectate pe criteriul eficienţei şi adaptabilităţii la specificul naţional, proiectul se anunţa un succes remarcabil, considerat astfel, cum se ştie, în anul 2000,  de către organismele UE sub monitorizarea cărora se desfăşura, ca fiind prima reformă reuşită în România postdecembristă!
Modelul sistemului de învăţământ acordat nevoilor unei ţări seamănă cu o piramidă: baza o formează pregătirea profesională de nivel şcoală de meserii, numeric, cea mai cuprinzătoare oriunde-n ţările cu un management vizionar pentru nevoile societăţii în ansamblul ei, raţional şi performant  Pe acest nivel  se aşează, firesc, pregătirea liceală iar peste, cea universitară; plus masterat, doctorat, cercetare (vorbind acuma de învăţământul public)
Pentrucă succesul unui proiect nu poate fi asigurat fără luarea în calcul a  factorilor care contribuie  la realizarea obiectivelor sale, sau dimpotrivă, a celor care-l pot ameninţa, pe parcursul fiecare etape a programului s-au făcut corecţiile anticipative impuse de datele social economice (aspect care trebuia să continue). Aşa că beţele-n roate din partea politicului, a sindicatelor şi a unor jurnalişti, din neghiobie, rea-credinţă sau interese meschine, n-au reuşit să compromită construcţia, decât… în momentul schimbării ştafetei politice! S-au auzit  atunci, voci lucide, inclusiv în presă, care au apreciat că va urma o întoarcere a învăţămîntului la un sistem de tip  socialist asiatic! Ceeace s-a şi întâmplat!
Nu “sălile de sport” ale lui Năstase şi nici introducerea, ca măsură obligatorie a “laptelui şi cornului” în şcoli, au prăpădit unica reformă gata să integreze învăţământul  românesc în cerinţele europene! Acelea n-au fost decât nişte demersuri de faţadă care au încercat să camufleze demolarea care se pregătea!  Să ascundă obtuzitatea unui sistem învechit, sufocat de birocraţie, de interese total contrare  reformei Marga, dar pe deplin adecvate “viziunii” d-nei ministru.
…Totuşi nici doamna Andronescu, nici cei care i-au urmat în modelul de gândire politică în sensul incapacităţii şi inerţiei, n-ar fi reuşit să compromită reforma adusă în parametri funcţionali, fără concursul sistemului însuşi!
Încă înainte de instalarea dumneaei, în timp ce programul se derula pe un segment pilot de la care urma să fie diseminat în  ansamblul sistemului, funcţionari din administraţie, mai ales personaje din inspectoratele locale, necuprinse încă, în proiect,  făceau tot ce le era în putinţă să-l boicoteze!  Închis sub lacăt până atunci, în gestiune exclusivă a  inspectorilor  în cooperare cu “ai lor din minister” cu  sprijinul “dezinteresat” al liderilor sindicali, domeniul  trebuia apărat de pericolul de a se deschide spre societate, de a intra sub controlul ei.
“Învingerea rezistenţei la schimbare” a sistemului a rămas astfel, doar o temă de instruire a unor profesori selectaţi de  minister direct din şcoli, pregătiţi în stadii speciale de formare inclusiv cu experţi străini, centre de excelenţă.
…Dacă distrugerea construcţiei n-a fost posibilă, totuşi, până la plecarea ministrului Marga, după aceea n-a mai existat niciun obstacol! Un edificiu impresionant ridicat în timp record, cu eforturi umane şi financiare uriaşe, dărâmat fără scrupule şi  fără o minimă responsabilitate managerială.
Ce a urmat, se ştie: de nouă ani încoace, învăţământul nu face, în general,  decât să mimeze măsuri preudo-reformatoare incoerente ale căror efecte  îngrijorează de acum şi societatea, în segmentele ei mai responsabile! Nu ştiu dacă domnul profesor Marga a înţeles exact unde era vulnerabilitatea sistemului! Sau dacă ar fi putut să reducă atunci uriaşul aparat administrativ central şi local, care şi acum, sau cu atât mai mult acum, constituie obstacolul major al oricărei schimbări de substanţă. Ale cărui roade sunt doar grămezi de steril birocratic  împovărătoare pentru munca dascălilor (şi ei tot mai puţini, mai neperformanţi şi mai nemotivaţi).  Sigur că acest aparat disproporţionat, greoi, deturnator al singurei reforme reuşite cu care am fost, o clipă în admiraţia Uniunii Europene, îşi apără acum mai mult ca oricând, parazitismul bine finanţat!…  Huzurul fiind retribuit mai ales,  din munca unora “de la talpa ţării”,  a  meseriaşilor, în general, o clasă, de altfel, pe cale de dispariţie. Oricare dintre ei ar putea, însă, să explice cum stau lucrurile, deşi mă-ndoiesc că  “filozofii-ospătari de la masa mediei” ar pricepe.

ps. Filozofiile acestor “ospătari” nu sunt câtuşi de puţin interesate de problemele societăţii, ei având  în continuare,  o unică problemă: Băsescu.

VLADIMIR BUKOVSKI: REUŞEŞTI SAU MORI -

Postat de tibi, în “biblioteca din chioşc”

Îndârjit critic al apologeţilor victoriei Occidentului în ‘războiul rece’, V.B. clamează ritos : “ Occidentul nu a câştigat nimic”! Ba chiar, democraţia de tip liberal, incapabilă să poarte un război ideologic, s-a lăsat pe nesimţite cotropită de social-democraţie, care nu este altceva decât un socialism cu faţă umană.
După cum se poate vedea, toată floarea intelectualităţii academice suferă de un soi de ‘maladie roşie’ de tip neo-socialist, iar socialismul triumfă prin intermediul ‘politically corectness’!
Pentru că a cam dispărut clasa muncitoare în societăţile post-industriale, neo-stânga îşi impune ideile prin intermediul minorităţilor de tot felul : sexuale, etnice, religioase, etcetera. A face parte în aceste condiţii dintr-o majoritate normală, a devenit un fapt suspect în sine şi deci blamabil.
Sever critic al URSS şi al kaghebismului încăpăţânat să conducă lumea în orice condiţii şi cu orice preţ, fostul dizident, arestat in nenumărate rânduri şi totalizând înainte de a fi expulzat 12 ani de temniţă, inclusiv în carcare individuale, V.B. încearcă o dată ajuns în occident să alerteze lumea prin toate mijloacele de care dispune, de pericolul sovietic : conferinţe, audienţe la personalităţile de prim rang, ale politicii mondiale şi în pofida faptului că ‘detestă să scrie’, cărţi; cărţi care se vând în tiraje de milioane de exemplare : Russia’s Other Writers, 1970; La dissidence,1972; To Build a Castle,1978; URSS: from Utopia to Disaster,1990; Judgement in Moscow,1995. Unele, traduse şi în limba romană.Vladimir Bukovski clamează că principala eroare a Occidentului a fost în 1991, când după lovitura de Palat de la Moscova zădărnicită de Ieltzin, nu a fost organizat un proces de tip Nurnberg, organizat chiar la Moscova, la care Rusia să fi fost dekaghebizată.  – Frumoasă idée, dar cam naivă – cred eu. V.B. dă de exemplu Germania, unde dacă nu s-ar fi produs denazificarea şi deci cancelar ar fi fost instalat un înalt responsabil nazist … etcetera …
Alte condiţii istorice, alte vremuri, teorie, dar cam atât. Se ştie că nu foloseşte la nimic invocarea unei istorii contrafactuale.
Altă idée a lui VB este pericolul ca nu cumva UE să devină UERRS, iar despre NATO crede ca şi-a pierdut obiectul de activitate şi a devenit ‘o alianţă impotriva Afganistanului’ HM.
Mai crede VB că a fost justificată intervenţia in Irak contra lui Saddam ca urmare a evenimentelor din 11 Sept 2001, dar că prin declanşarea unui război ‘total’ împotriva terorismului, SUA dau dovadă de naivitate, pentru simplul motiv că ‘terorismul’ nu poate fi definit exhaustiv şi convenabil : ce înseamnă pentru unii terorist, pentru alţii înseamnă luptător pentru dreptate.
Nu spune nimic V.B. despre folosirea a două scări de valori, dintre care una vădit falsă.
Alături de văduva altui dizident notoriu – Andrei Zaharov – , trimite scrisori de protest preşedintelui SUA de câte ori crede că trebuie…
Consideră pe bună dreptate că Gorbaciov nu avea nici cea mai mică intenţie să distrugă sistemul, ci numai să-l reformeze şi chiar îi demonstrează ‘Doamnei de Fier’ că revolta prelungită a minerilor (iar minerii) care era cât pe ce să pună capăt carierei sale politice, a fost finanţată de sovietici, în urma unei operaţii avizate de însuşi Gorbaciov!
Cartea care mi-a prilejuit această foarte scurtă prezentare a lui VB a apărut la Humanitas în 2003 şi este alcătuită în special dintr-un lung schimb de mailuri ( iulie 2002-iulie 2003) între el şi doamna Doina Jela, o conferinţă  la NEC sub patronajul domnului Andrei Pleşu, căteva dezbateri în publicaţia virtuală Front Page Magazin şi se încheie cu un interviu acordat ziaristului Jamie Glazov tot pentru FP Magazine, în care este dezbătută ‘lumea post Irak. Lume complicată pentru că SUA si Occidentul încă îi mai consideră parteneri valabili pe ruşi, chiar dacă “Rusia de astăzi este un stat schizofrenic, cu un picior în trecut şi cu celălat în aer, pregătită să-l aşeze în viitor, dar deocamdată nefăcând-o.”
Într-un fel, Valeriu Bukovski chiar are dreptate; inclusiv la noi, în România, structurile de putere care au dictat înainte de 1990 dictează şi astăzi, atât factorul economic dar şi cel  politic, numai că de pe alte poziţii : înainte ne interziceau să vorbim dar ne ascultau din toate poziţiile atât legal cât şi mai ales ilegal, iar acum, putem să vorbim ce vrem, dar îşi interzic lor să ne asculte. Iar când va face şi România pasul acela in viitor, rămâne de văzut …

Nemuritorul Eminescu

Postat de tibi, în “biblioteca din chioşc”

Comemorăm în fiecare an pe data de 15 Iunie, dispariţia prematură a marelui nostru poet, Mihail Eminescu. Anul acesta se împlinesc, iată, 120 de ani de la trecerea sa …
“Romantic tardiv, poetul român Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană,probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Între anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”
Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor.
Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.
Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”, în Cezara, situaţia este complet schimbată :
“tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. In fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epoca despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.
Cezara, fiica unui înrăit jucator este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”.
Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.
Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.
Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”. Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şi Aurora care-l răpeşte pe Orion”.
Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !
Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”.
Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.
Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.
În această nuvelă,Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”. Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”. Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”. Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.
Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.
Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă de REGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!
Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, in trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPINA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.
Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Implicarea intelectualilor în politică? Cum?

Intrebarea lui tibi, referitoare la oportunitatea implicării politice a intelectualilor, dintr-o postare de acum două zile(Mark Lilla: Spiritul nesăbuit Intelectualii în politică) merită o discuţie mai amplă. Ma gândesc că înainte să treacă o generaţie, sau două, precum în cazurile prezentate de autorul american, să-ncercăm, măcar, să avansăm nişte păreri personale care vor fi sau nu confirmate ulterior.  Reiau , aşadar, subiectul cu ultimul pasaj, pasajul-concluzie, din postarea cu notele de lectură la cartea lui Mark Lilla, ca introducere pentru transferul întrebării în realitatea autohtonă.
“După cum se poate vedea din aceste câteva exemple, intelectualii chiar mânaţi de porniri sănătoase şi de intenţii bune”, spune tibi, “odată ajunşi în politică nu fac întotdeauna o muncă utilă; adesea, chiar dimpotrivă. Dar cum tentaţia este o coordonată umană la fel de dominantă ca şi curiozitatea, nu cred că implicarea intelectualilor în politică se va opri. Întotdeauna vor fi unii dintre ei, în stare să creadă că pot fi extrem de utili cetăţii. Iar după cum se vede, şi in România, intelectualii au inceput să se implice. E bine sau nu, asta numai timpul ne-o va putea spune… Dacă nu nouă, atunci măcar generaţiilor viitoare.”
În “Dilemateca nr 5″, Cristian Ghinea povesteşte :
“pentru ca tocmai ii venise o idee sugubeata, domnul Radu Cosasu m-a intrebat odata ce scriitor a cistigat in politica, in afara lui Havel. Atunci nu stiam foarte multe despre experienta lui Vargas Llosa de candidat la presedintia Perului. Ecuatia din capul meu era scurta: inca un intelectual care a crezut ca va muta muntii, a incasat o infringere si s-a intors la literatura. S-a intors prost, zice domnul Cosasu, care e convins ca orice experienta politica dauneaza nu doar sanatatii, ci si operei. „Havel-presedinte nu a mai scris nimic. Iar ultimele romane ale lui Llosa nu se ridica la nivelul celor mai vechi.“
Putem distinge trei moduri de implicare a intelectualilor.
Prima, ca implicare politică, în sensul de înregimentare partinică activă a unor intelectuali de vârf, cred, ar trebui  sa fie  o excepţie. O excepţie ca optiune, într-o împrejurare de excepţie si cu un scop de excepţie. Pentru nişte intelectuali de excepţie. Ceva motivat de nevoia de sprijin politic pentru îndeplinirea unui scop general, dar şi legat de un domeniu care trebuie reformat şi în care e nevoie de competenţă şi  un grad înalt de expertiză. Ceva de dorit atata timp cât “tentatia” puterii nu e legată de arivism steril si dorinţa de parvenire. Pentrucă, funcţie de situaţie, împrejurări, riscuri, motivaţia e cea care imprimă calitatea implicării.
(Despre accepţiunea termenului de “intelectual” în prezent, ar fi multe de discutat. Poate, cu altă ocazie  şi doar principial)
Din perspectiva asta, implicarea Monicai Macovei, a lui Sever Voinescu, TRU, Cristian Preda, Paleologu, o consider, acuma,  oportună si necesară.
Exemplele  de diferite situaţii şi motivaţii privind implicarea  intelectualilor români, în diverse perioade istorice, sunt cu duiumul.
În istoria recentă ne putem întreba la ce bun au probat drumul ăsta, printre alţii,  criticul Nicolae Manolescu, universitarul Emil Constantinescu!…
În legislatura 1996-2000, o  implicare remarcabilă a avut-o Andrei Marga, ca autor al unicei reforme de valoare a învăţământului si educaţiei după ‘89, din păcate, neterminată si dărâmate la scurtă vreme din pricina nepriceperii şi obtuzităţii unor pigmei politici, pesudointelectuali, care i-au urmat.
Pornind de la exemplul Andrei Marga, ajungem la:
A doua formă absolut necesară de data asta, în orice vreme, anume, pe domeniul lor de expertiză şi competenţă, unde,  în politicile publice prezenţa intelectualităţii e indispensabilă. (Cred că nici nu putem lua în considerare ideea că implicarea intelectualilor  n-ar fi necesară,  orice activitate publică fiind  legată de politic)  În economie şi cultură. În massmedia(care ar trebui salvată, pur şi simplu de invazia de subcultură!) În iniţierea şi susţinerea unor proiecte îndrăzneţe! Reuşita, însă, depinde şi acolo de relaţia cu factorul politic şi de gradul de libertate de care se bucură. De “luptele” inerente pe care trebuie să le ducă  ca să câştige sprijinul necesar pentru rezolvarea proiectelor. De onestitatea şi buna lor credinţă.  Dar şi de depăşirea propriilor slăbiciuni(legate, de obicei, de vanitate)ca şi de rezistenţa la inevitabilele provocări, răfuieli necurmate, atacuri meschine specifice spiritului intelectual autohton, cum se ştie…
In fine,
Al treilea mod de implicare, ca nuclee de societate civilă, este unul nu numai potrivit ci şi imperios necesar. Din păcate şansele de reuşită în situaţia unui mediu comunitar refractar la schimbare, cu o identitate precară şi vulnerabil la manipulare, insuficient de matur social-politic şi cultural, cum e cel de la noi,  sunt  reduse. Pentrucă s-a dovedit că aceste iniţiative pot fi rapid parazitate de interese egoiste, dependente de un arivism găunos, acaparate de către politic. Aici ar  izbândi doar  personalităţile puternice, caracterele integre, capabile de sacrificiu, chiar…
Cu excepţia Monicăi Macovei, poate, n-am văzut pe altcineva în orizontul societăţii civile capabil de un război de uzură pentru apărarea unor principii,valori fundamentale, a unor cerinţe obligatorii evoluţiei normale a societăţii! În schimb deturnatorii  mărunţi, activişti intelectuali ca statut, dar parveniţi de duzină, prin caracter, asociaţi unor cercuri politico-financiare  au distrus din interior ceeace începuse să se-nfiripe . Sunt bonr cunoscuţi, de-acum! Uneori cele trei accepţiuni se intersectează, dar tot ca excepţie, în vremuri de excepţie…
Editura Humanitas a publicat recent Chipuri ale raului in lumea de astazi, o serie de dialoguri intre Gabriel Liiceanu si Vargas Llosa (editie bilingva româno-spaniola), inregistrate cind scriitorul a vizitat România. Admiratia lui Liiceanu pentru Llosa este exprimata cu  (…) aceeaşi nemasura cu care scrie apeluri si scrisori. (…) scriitorul peruan penduleaza din nou intre literatura – puterea fictiunii de a izbavi omul si utopii – si politica – incercarile de a trece utopia din plan individual in plan social. Paralelele intre Peru si România, observate de ambii interlocutori, te pun serios de tot pe ginduri…(http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6448  Dilemateca, Nr. 5 / septembrie 2006           Intelectualul serios Cristian Ghinea)
Un studiu de caz  deosebit de necesar societăţii noastre actuale, perfect accesibil acuma  şi aplicat pe subiect, ar trebui să fie acela al dizidenţilor, adevăraţi, manipulaţi  şi falşi, din istoria noastră recentă. Al parcursului  şi rolului lor postdecembrist. Al atitudinii diferitelor grupări politice faţă de aceste persoane.
Cunoaşteţi intelectuali, dizidenţi autentici, confirmaţi politico-istoric la noi? A fost necesară dizidenţa lor? Ştie cineva ce au făcut factorii de putere din cei douăzeci de ani pentru aceştia? ( Că pentru “revoluţionari” ştim!!)
N-ar trebui ca preocuparea unor actuali intelectuali-politologi şi nu numai, să se îndrepte, în primul rând, spre ai noştri, cei uitaţi,  lăsaţi de izbelişte de “învingători” după cunoscutul nărav al locului?…
Poate am înţelege de ce Havel şi Adam Michnik nu ar fi gasit aici preţuirea şi climatul necesar pentru a influenţa mersul comunităţii.  Şi de unde vine neputinţa noastră exasperantă. În ce fel egoismul, indiferenţa  şi individualismul ne barează drumul, ca societate.   Am înţelege, poate, ce lipseşte şi ce ar trebui făcut.