Fast or slow?

“In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant.
Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula.
Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici, etc…) o anxietate
generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele de scadenta intarziate ale suedezilor. Suedezii dezbat si iar dezbat, organizeaza “n” sedinte, efectueaza evaluari, etc… şi lucrează după  o schema mult mai incetinita.
Ceea ce este uimitor, este ca acest stil da tot timpul rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia
potrivita, nu prea inregistreaza pierderi. Pe scurt:
1)  Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;
2)  Nu are decat 2 milioane de locuitori;
3)  Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 500 de mii de locuitori, asa ca o mica localitate din Mexic;
4)  Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson,Electrolux, ABB, Nobel Biocare, etc.
Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA.
Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul.
Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aiba o cultura colectiva ca a suedezilor. Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee:
Prima data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui.
Era in septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la intreprindere si el parca masina tot timpul foarte departe de intrare. In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la serviciu… In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu:
- Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la mare distanta de intrare….
Iar el mi-a raspuns pur si simplu:
- Nu, dar noi, care ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem pana la intrare, însă cei care ajung mai tarziu, au mai multa nevoie sa gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?…
Imaginati-va ce fata am facut!  Iar acest lucru a fost suficient ca sa-mi schimb in profunzime mentalitatea.
Mai nou, in Europa exista un curent denumit “Slow Food” (Slow Food
International Association), Asociatia internationala a alimentatiei cu rabdare, al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia. Ceea ce predica aceasta miscare “slow food” este ca oamenii trebuie sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se bucura de procesul de preparare al mancarii, impreuna cu familia, cu prietenii, fara graba si de calitate.
Ideea este de a se contrapune spiritului “Fast Food”  si a tot ceea ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare  Slow Food, serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita Slow Europe , dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale editii europene. Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si nebuniei generate de globalizare, de
dorinta de a avea  nivelul vietii in cantitate mare, opus la a avea calitate (ma refer la calitate de viata, sau calitate umana). Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decat colegii lor americani sau britanici.
Si germanii, care in multe intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut productivitatea crescand cu un laudabil 20%. Aceasta atitudine, numita “slow attitude”, atrage atentia pana si americanilor, discipolii lucrului rapid, imediat si in cantitate mare. Pe de alta parte, aceasta atitudine fara graba nu inseamna sa se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stress. Practicand acest lucru in viata, inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale
vietii in micile comunitati. O intoarcere la AICI, prezent si concret, opus lui MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale  ale fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple si
ale  convietuirii, ale religiei si credintei.
Inseamna un mediu de lucru mai putin coercitiv, mai vesel, mai calm si totusi mai productiv, mediu in care se lucrează cu placere.
E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe: “Cu rabdarea  trecem marea”  si “Graba strica treaba”, sa merite din nou  atentia noastra in aceste  timpuri de nebunie.
Nu ar fi bine ca intreprinderile din  comunitatea, orasul, statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de calitate, fara graba, chiar  pentru a mari productivitatea si calitatea produselor si  serviciilor, fara a  pierde calitatea umana?
…In filmul “Parfum de femeie” exista o scena de  neuitat in care orbul (interpretat de Al Pacino)  invita o fata la dans si ea ii raspunde:
- Nu pot,  logodnicul meu va sosi in curand. Iar orbul ii raspunde:
- Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un  tango. Cel mai bun moment al acestui film este aceasta scena  de 2 sau 3 minute.
Multi traiesc alergand dupa timp si il ajung doar cand mor,  fie de un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru  ca goneau prea tare pentru a ajunge la timp. Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor si uita  sa traiasca   in prezent, care este unicul timp care exista cu  adevarat.
Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult,  nici mai putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in  utilizarea acestor ore de catre fiecare dintre noi. Trebuie  sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa
cum zice John Lennon: “Viata este ceea ce se intampla  in timp ce planificam viitorul”.
Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana  la sfarsit.
Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda  timpul….  Atat de valoros in aceasta lume globalizata”

( Opiniile de mai sus apartin unui   imigrant mexican in Suedia…)

De la Spiru Haret la “Spiru Haret”. Şi un crater, bonus, pe lună.

“România Mare”, “Spiru Haret”, “Dimitrie Cantemir”… Ce ne spun, azi, aceste denumiri? Ce semnificaţii transmit ele concetăţenilor noştri?… Oare, folosirea unor asemenea embleme de tezaur naţional, n-ar trebui să fie condiţionată legic, de respectarea unor norme?… N-ar fi firesc ca “utilizatorilor” de ocazie, să li se impună înscrierea programatică în promovarea unor idealuri valorice cuantificabile şi măsurabile, pe măsura blazonului?… Dacă nu, măcar, asumarea unui set de cerinţe  morale şi profesionale, de conduită publică şi instituţională?
…Spiru Haret,  un nume prestigios, care, dincolo de notorietatea sa academic-universitară în materie de ştiinţe exacte, rămâne marele reformator al  şcolii româneşti din secolul XIX.
…”Spiru Haret” un nume perfect pentru a da lustru “tarabei de largă recunoaştere naţională şi internaţională” şi dedesubturi insalubre, precum sereleurile care produceau  băuturi contrafăcute prin căzile de baie în primii ani de dupa’90.
Un vârf şi o prăpastie.
Între ele, o întreagă istorie, în cea mai mare parte tragică, a declasării acestei moşteniri, ca şi a altor valori,  ajunse pe mâini nevrednice. E drept că, degradării programate din vremile în care învăţământul şi cercetarea  erau anexe la doctoratul “savantei” i-au rezistat destui “rebeli”. Rebeli care, în învăţământul preuniversitar, de pildă, aşa mutilat, falsificat, redus la rolul de instrument ideologic comunist cum era, între scos napii prin buruienişul gospodăriei de partid la vreme friguroasă de toamnă, dezbaterile documentelor de plenare  şi dezpăduchierile la ora de dirigenţie, reuşeau să mai păcălească sistemul intrând cu elevii în cămările secrete ale ştiinţei şi dragostei de carte.  La fel cum, în ciuda atâtor obstacole, menţinerea unor stachete valorice în învăţământul superior şi în cercetare, tot atunci, e de necontestat.
Dar momentul de vârf al tragicei decăderi a venit abia după înlăturarea încuietorilor comuniste. Un sistem aparent eliberat, în fapt numai bun ca, prin rebrenduiri cu şteif dar preluate pe modelul culturilor multiplicate în laboratoarele generatoare de planuri cincinale, cifre de congres  şi aplauze prelungite,  să poată fi pus la produs patalamale. Universităţi-gări, cursuri fast-food, diplome de unică folosinţă înşirate pe sfoară. Procedee brevetate, în mare parte preluate odată cu sistemul, perpetuate şi adaptate de gestionari inventivi, experimentaţi în tehnicile de alienare ale fundamentelor educaţiei. Sau, doar atât cât era nevoie ca să înfrângă orice strădanie de accedere  la standardele valorice europene. Şi astfel să facă posibilă funcţionarea fără oprelişti, a unor stabilimente ca minele de aur africane,  sub înscrisuri preţioase şi robe solemne purtate peste portofele.
Dar toate până la un punct. Un lucru e clar: motivele pentru care ministra Andronescu ţine sub cheie, de la începutul  mandatului, pachetul cu noile Legi ale Educaţiei în  seiful arestat de Vanghelie sunt, de fapt, aceleaşi cu ale găştii haretiene, în particular şi ale găştilor de politruci şi sindicalişti care au ajuns să domine bună parte din învăţământul de orice fel, în general. Conştientă, însă, de pericolul devenit iminent al detonării  bombei murdare “spiru haret” asupra ei ca principal girant, cu ministerul din subordine cu tot, Andronescu, ce ironie, dă alarma şi devine “eroina zilei”!  Între timp,  susţinătorii  de toate categoriile ai Ecaterinei cea mare-revoltată, s-au lămurit probabil, că “protagonista”, precum în filmele de duzină, s-a dovedit a fi principala piesă de rezistenţă în calea eradicării mizeriei  generalizate din sistem. E limpede că nevoia de a rade urgent, pe lângă “moţul” haretian, toate crestele vopsite ale panaramei din subordine nu e posibilă fără punerea pe rol a Legilor, trecute, până acum, cu vederea.
…Cum, pe lună, există un crater pe care  Uniunea Internaţională a Astronomilor l-a numit Spiru Haret  în onoarea românului matematician şi astronom (care, ca ministru al educaţiei, a emis decretul de înfiinţare a Observatorului Astronomic din Bucureşti) mă gândesc că, acolo, ar încăpea, poate, multe lucruri de care ar trebui să scăpăm. În primul rând muntele de steril de la ministerul cu pricina dar  şi o uriaşă masă de efecte birocratice de la celelalte  instituţii împovărate de corupţie ale  naţiei,  mai-nainte să ne-ngroape cu viitorul copiilor noştri cu tot. 

GRECIA(4)

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

In drum spre Egina

N-am spus nimic până acum, dar e vremea să mărturisesc : or fi ei grecii zgârciti, n-or fi, dar micul dejun de până acum a fost la înălţime: şuncă, omletă, caşcaval, şunculiţă prăjită, ouă fierte, unt, ceai, cafea, sucuri şi dulceţuri de tot soiul, plus prăjituri. Pâine feliată cam grosolan dar bună şi pâine prăjită la pacheţele. Şi mai erau nişte chestii p’acolo dar nu le-am mai dat atenţe, cum ar fi de exemplu fulgi de cereale. Deci, mic dejun bun. Nu mai contează ca baia a fost minusculă sau că frigider în cameră nu am avut. Am dormit la Atena două nopţi şi nu cred că mă voi grăbi să revin prea curând acolo. Ca oraş, Atena nu mi-a spus nimic. Dacă faci abstracţie de locurile în care se păstrează vestigiile antice, leagănul civilizaţiei, nu mai rămâne decât un oraş cu străzi înguste, cu clădiri oarecare, unele mai vechi altele mai noi şi cam atât. Dimineaţa, străzile sunt  cât de cât curate. Apoi, până spre seară, mizeria le inundă. Şi nimeni nu se sinchiseşte. Balcanism în stare pură. Am văzut în apropierea portului din care ne-am îmbarcat pentru minunata croazieră de ieri, un bazar jalnic de vechituri, unde saracii oraşului vând lucruri de mult scoase din uz, unora chiar mai saraci decât ei, care le râvnesc. Şi am mai văzut in apropiere de Acopole, la Monastiraki, noul bazar de lucruri inutile, dar noi. Tot felul de nimicuri de bâlci. Sigur că oraşul are şi magazine de firmă cu lucruri de bună calitate, sigur că are şi alte lucruri mai bune şi mai frumoase decât cele pe care le-am vazut noi. Rămâne să le descoperim altădată ! Poate. Deocamdată, ghidul ne mitraliază cu date despre oraş. Amintesc numai câteva. Are 24 de cartiere, în vremea lui Pericle avea şase sute de mii de locuitori (enorm!), sub stăpânirea turcă s-a redus la sub o sută de mii, în 1822 s-a produs schimbul de populaţie între greci şi turci, care a vrut să se repatrieze a făcut-o, care nu, şi a ramas pe loc, a devenit grec musulman, sau, după caz, turc ortodox. Domnul ghid crede că Atena este departe de ce ar trebui să fie, şi pune toată vina pe seama dictaturii coloneilor. Ei au urâţit oraşul, au dezvoltat industria în zonele turistice şi apoi au transferat-o aproape gratis unor apropiaţi de-ai lor-sună cunoscut partea asta aşa-i ? Centrul oraşului este piaţa Omonia – care înseamnă pace – dar nu aici este şi kilometrul 0, care a rămas în oraşul vechi, proiectat de Ciler (? Nu ştiu dacă am auzit bine) care şi-ar fi făcut cadou o casă splendidă daca ar mai fi trăit suficient. Acea casă, denumită Casa Soarelui, chiar este frumoasă. A fost locuită de arheologul Schliemann (un mare bandit şi hoţ după părerea ghidului), iar momentan adăposteşte muzeul de numismatică. Cel mai bogat cartier este Kolonaki, în apropiere de strada Bucureşti. Stadionul olimpic Panathinaikos  se numeşte aşa pentru că este destinat tuturor atenienilor. Ajungem în port. Domnul ghid ne face bezele si dispare. Nu prea înţeleg eu de ce a trebuit să ne mâne fuga de la Acropole, ca să aşteptăm aici o oră de pomană. Aşa o fi ritualul de ospitalitate pe la greci. Ne îmbarcăm pentru Egina (se citeşte eghina). Vaporul are o capacitate enormă. Cele câteva sute de persoane, turişti şi localnici, au fost ambarcate în mai puţin de 10 minute şi lasă neocupate mai bine de treisfeturi din scaunele dispuse pe trei punţi; două cu aer condiţionat unde bineînţeles că este frig şi două punţi în aer liber, dintre care una sus de tot la cucurigu, unde câţiva amatori de privelişte marină, se lasă învăluiţi de trâmbe puturoase şi înecăcioase de fum de bamporiu. Portul Pireu este al doilea ca însemnătate economică al Greciei. De aici sunt aprovizionate zilnic majoritatea insulelor. E ceva de lucru, nu glumă! Revin la turul oraşului, făcut la relanti, pentru că este o aglomeraţie infernală. Vedem partea cât de cât vizitabilă a oraşului, cu străzi curate, clădiri ceva mai îngrijite, dintre care unele chiar frumoase. Ne oprim câteva minute lângă vechiul stadion olimpic. Vis-a-vis, este celebrul discobol, lângă care facem ceva poze. Apoi, în sfârşit, cucerim Acropole. Este cu adevărat măreţ. Clădirea sa cea mai impunatoare, Partenonul, este construită în întregime sub raportul numarului de aur definit de Euclid astfel: “Spunem că un segment de dreaptă a fost împărţit în medie şi extremă raţie atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic“. Simplu, nu?
Intreg perimetrul Acropolei este înconjurat de un gard şi aşa cum aflasem mai înainte, accesul era permis numai până la orele 20. Nu ni s-a făcut rabat nici măcar pentru cele cinci minute cu cât am depăşit noi, această oră. Am fi vazut la lumina reflectoarelor, ceea ce vedem acum, la lumina soarelui. O uriaşă colecţie de coloane şi ruine ale unor temple, aflate în proces de restaurare. Restaurare unde mai este cazul, pentru că cea mai mare parte trebuie pur şi simplu reconstruit. Dupa 22 de secole de glorie, Acropole a fost cucerit de creştini, iar faptul că a fost transformat în biserică, n-ar fi nimic. Creştinii pur şi simplu au topit statuile de aur găsite aici. Creştini? O dată intrat pe mâna musulmanilor, Partenonul a fost transformat bâneinţeles, în moschee. Asediaţi, musulmanii aveau să demoleze bucată cu bucată Partenonul, pentru a recupera plumbul folosit la îbinăi şi a face muniţie. Văzând acest lucru, grecii le-au oferit musulmanilor  gloanţe. Aflu că alături de greci, în acele lupte, au luat parte şi români. Români pe care ghidul îi aminteşte neaşteptat de călduros şi de apreciativ. Faptul că domnul ghid a fost student în România, explică multe. Lovitura de graţie aveau să o dea Acropolelui, tot creştinii. Un idiot de ofiţer (n-are importanţă etnia) a pus tunurile pe aceste splendide edificii, a alungat otomanii şi a cucerit o colină dezolantă. Din care un consul englez, avea să se servească fără ruşine dar copios, cu cele mai bune bucăţi de marmură. Privită de sus, panorama oraşului Atena este cu adevărat impresionantă. Dacă era cât pe ce să spun, că acea croazieră tri-insulară a meritat ea singură deplasarea până aici, acum îmi schimb impresia. Priveliştea aceasta, îmi va stărui în memorie.
În aşteptarea vaporului mă plimb prin port şi la un moment dat, dintr-o sacoşă de umăr, doi ochişori adormiţi şi un botic umed, mă fixează insistent. Boticul se cască şi trage un căscat pe cinste, cu o limbă care trepidează în aer, după care se retrage prudentă la adăpost. Duc un deget la boticul micuţului chihuahua şi limbuţa aceea catifelată îmi mângâie degetul cu un gest amical. Zâmbesc. Zâmbeşte şi doamna tânără din sacoşa căreia se iţeşte căţelul deja adormit.

Acei oameni versaţi şi cuceririle lor ameţitoare

Privind cu puţină curiozitate în adâncul istoriei ultimilor şaptezeci de ani şi un profan poate constata că ceeace numim tranziţie , adevărata tranziţie s-a petrecut cu destul timp în urmă, în acea jumătate de veac de urcuş socialist-spre-culmi-comuniste. O perioadă de pregătire intensivă cu programe acreditate ideologic şi experimental pentru zilele ferice când ei, gardienii totalitarismului, “tovarăşii şi pretenii”, neamurile  şi slujbaşii lor, de ieri şi de azi,  vor ajunge  să (re)-facă legea-n stat, să se (re)acrediteze total… Aşa că, după zeci de ani de pregătire prin eforturi necurmate de amoralizare-alterare a societăţii, aceşti ultimi douăzeci de ani n-au fost decât aplauzele prelungite şi furtunoase redirecţionate abil spre dumnealor,  după ultimul congres luat drept revoluţie;  sau, un examen de licenţă pentru validarea stadiului optim de degradare a organismului social. Şi momentul  optim pentru intrarea în noua perioadă, cea a unei fabuloase prosperităţi pentru mentorii şi “stagiarii” devalizării libere, dar programate, prin şcolile hei-rupismului partinic. O evaluare a legilor şi fărădelegilor de pe tot parcursul acestei sesiuni de douăzeci de ani de “aranjamente” ar demonstra performanţele ameţitoare ale mai-marilor. Abilităţi  prin care vechii-noii cuceritori s-au considerat din capul locului proprietari de drept ai “demnităţilor” cu acces la averi atât de mari încât administrarea lor e pe cale de a deveni singura  soluţie “legitimă şi salvatoare”  în problema şomajului. De la metodele acelea inventive de mulgere mecanică a  întreprinderilor şi instituţiilor comuniste relegitimate şi reorganizate special în acest scop, până la smulgerea automată a “activelor&pasivelor” stoarse de resurse şi de vlagă, totul a mers şnur! Democraţia socialistă a naţiei lobotomizate prin metode îndelung exersate în laboratoarele universităţilor de ceauşism ştiinţific a trecut firesc (“hai, oiţele, hai, că vine lupu”) din cabinele roşii  de vot în cele multicolore ceva mai cool  şi mai click!
Reuşita transferului, însă, n-ar fi fost atât de totală şi de categorică, fără cele câteva elemente fundamentale,  ştiinţific “implementate” ale reformei & revoluţiei:
-  sudarea vechilor puteri reînoite ale statului captiv la capete, gheare şi buzunare
-  liberalizarea prostituţiei jurnalismului din presa  mogulilor
-  declanşarea încăierărilor infantile cu motivaţii nedemne din spaţiul cultural
-  degradarea comportamentală prin modelele anticulturale promovate în media
-  abramburirea  & “haretizarea” învăţământului

GRECIA(3)

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Croaziera.

Greu de scăpat de tentaţia de a prelungi un chef nocturn. După tentativa aproape complet ratată de a cuceri Acropole, aseară am dibuit cumva strada teraselor-tavernă. Situată lângă Piaţa Omonia, e plină de mese întinse pe trotuare, că în local nu are mai nimeni chef să stea. După prânzul tradiţional de la Micene, nu ne prea mai ardea şi de mâncare. E atât de cald, că foamea îţi dă mai puţine târcoale ca de obicei. Bineînţeles că găsim românaşi de ai noştri şi pe aici. Inclusiv un ţambalagiu care aşezat cuminţel pe un scaun, cânta pentru trecătorii dispuşi să-i lase un bănuţ în pălărie. Cânta bietul de el, şi pentru cei care treceau grăbiţi pe lângă strădaniile sale. Ne aşezăm la o tavernă şi cerem bere. Heineken am luat noi.Rece, bună şi nici prea scumpă la 2,20 euro. La minimarket ne ceruse 1,40 deci, face. Nu trebuie deloc, dar absolut deloc să gândeşti în lei. E preferabil să compari în euro ; aici a costat atât, acolo, atât. Alţii, au luat fiecare ce şi cum a dorit. O tânără chiar a încercat “uzo”. Pare să-i fi plăcut. Prieteniile în astfel de excursii se leagă cumva firesc.Nimeni nu prea simte nevoia să se prezinte, cu nume şi ocupaţie.La ce bun ? Din experienţă ştiu că după ce se schimbă adrese, telefoane etc, acestea vor fi lăsate într-un colţ de uitare. Putem fraterniza în jurul sticlelor de bere şi fără să apelăm la nume. Ne adresăm cumva impersonal. Ce spunem ? Bancuri, amintiri, ceva cât de cât amuzant şi sau spumos. Este foarte recomandabil să se evite pe cât posibil critica colegilor de excursie sau discuţiile cu caracter politic. Mai ales astea din urmă, au darul să învrăjbească. Şi doar scopul nostru comun este să ne distrăm! Încet, timpul se cam scurge şi se face către ora 23. Pentru că este cu noi şi o doamnă cu fiul său, un tânăr de 14-15 ani, hotărâm totuşi să plecăm. Toţi. Împreună am venit, împreună plecăm. Ghidul ne avertizase că noaptea, străzile Atenei sunt nesigure. Pericolul te pândeşte la fiecare colţ de stradă. Daaaaaa! Aşa a şi fost! Am fost atacaţi cu ferocitate la un colţ de stradă, de un grup de hetaire. Atât de feroce au fost, ca nici nu ne-au băgat în seamă! Au văzut fetele că suntem familişti bine păziţi de consoarte vigilente şi s-au uitat la noi ca prin sticlă! Deveniserăm brusc, invizibili!
Acum, un vas de croazieră încăpător, – 800 de persoane – ne leagănă spre prima insulă pe care o vom vizita. Soarele generos, ne încinge, dar tenda întinsă deasupra meselor la care suntem aşezaţi, mai domoleşte arsura. O briză discretă ne mai racoreşte şi ea în mod plăcut.La ieşirea din hotel, am văzut că bine am făcut că nu am rămas în barul acela dubios. Recepţionera tocmai semnala poliţiei, că acolo izbucnise un incendiu. Răzbunări mafiote ? Nu ştiu ! Dar nici nu m-aş mira. Se pare că ghidul a avut totuşi dreptate. Sunt şi ceva pericole la Atena. In fine. Exact la ora fixată, în faţa hotelului trage un autocar imens, în care cei şapte temerari care au hotărât să înfrunte pericolele mării în croaziera celor trei insule, pătrund atent ghidaţi de o tânără grecoaică frumuşică. Tacit, pentru că în afară de greceşte nu ştie să vorbească nicicum, ne înmânează nişte tichete. Aveam să aflăm ulterior, că acelea urmau să fie biletele cu care vom fi admişi la întoarcere, pe autobuzele care ne vor transporta înapoi la hotel. Când ajungem noi în port, vaporul este aproape plin. Asta înseamnă o foarte bună organizare. Perntru a evita înghesuiala, fiecare autocar era planificat la o oră precisă. Când păşim pe vas, ni se înmânează câte un „Boarding and Dining Card” şi suntem traşi în poză alături de un grec plictisit şi de o grecoaică sătulă de zâmbete profesionale. Vaporul are trei punţi, două acoperite şi una în aer liber. Noi cei şapte magnifici, optăm pentru puntea cea mai de sus. Un bar ne îmbie cu tot felul de chestii exotice, băuturi beţive, sau nu. Optăm pentru două cafele şi o apă minerală.8,50.Un soi de malayezian de pripas, înşfacă tava mea şi pare hotărât să nu mi-o mai cedeze decât la masa unde mă aşteaptă Silvia. Ca să fiu sigur că nu dispare cu tavă cu tot, îi strecor discret un euro şi pornesc ţanţos. Malayezianul mă urmează docil, pune cafelele pe masă şi dispare misterios. Bineînţeles, că aşa cafea proastă, îmi aduce aminte de nechezolul comunist, iar apa minerală este incredibil de scumpă în Grecia. Cam 7-8 euro per litru. Nu mă refer la apa plată care este mult mai ieftină. Mă refer la apa minerală gazeificată – sparkling – sau la sifonul ordinar denumit americăneşte, soda. Vaporul e plin cu tot soiul de turişti. Anunţurile se fac în grec-engleză, grec-franceză, în spaniolă, în rusă şi chiar în bulgară. Noi, cei şapte, nu contăm. Dacă pricepem ceva bine, dacă nu, vom face şi noi ce fac ceilalti. NU ? Cine îşi mai poate închipui grup de excursionişti fără să amintească de japonezi ? Eu, NU! Deci, iată-i şi aici, zâmbind fără oprire chiar şi fără motiv, şi fotografiind, tot, tot, tot; câţiva, îşi apără nasul şi gura cu un soi de tifon, pe post de mască respiratorie ? Nu ştiu. Trecem pe lângă insule mai apropiate sau nu, mai mari sau mai mici, locuite sau aparent nu, dar toate stâncoase şi sălbatice, acoperite de o verdeaţă pirpirie. Iarbă, tufe şi copaci puţini. În salonul de jos, se învaţă sirtaki! Ştiu grecii ce ştiu! Iar turiştii docili şi entuziaşti, învaţă sirtaki! Tot felul de vapoare, vaporaşe, iahturi, brăzdează marea incredibil de albastră, vălurită mărunt. Rar, câte un pescaruş ne dă târcoale, dar se îndepărtează rapid. Ştie din experienţă că nu prea are ce să capete de la noi. A, da! Majoritatea anunţurilor se fac în limba greacă. Frumos, nimic de spus! Probabil că eram anunţaţi că tocmai am pătruns într-o strâmtoare atât de îngustă, încât vaporul nostru o atacă pieziş. Hotărit lucru este faptul că două vapoare nu ar avea loc simultan trecând unul pe lângă celălalt. Până să ajungem la prima etapă a călătoriei noastre, vom afla că tânărul acela pentru care am renunţat la cheful nostru nocturn, este un viitor artist despre care nu mă îndoiesc că va deveni celebru. Ţineţi minte numele său :
Eduard Sorin Manta. Are şi site, care merită vizitat! Are şi două cărţi publicate, plus una cu portrete, vag caricaturizate, pe care am văzut-o pe vapor. Remember ? Are cincisprezece ani! Vaporul se îndreaptă hotărât şi din ce în ce mai aproape de o stâncă aparent golaşă. Deodată, apar crenelurile unui fort prin care nişte tunuri vechi ameninţă cam ruginite traficul naval. Sîntem aproape de a acosta într-un mic golf circular, în care de jur împrejur se lăfăie în soare o mică aşezare, Hydra. Casele se caţără treptat pe pereţii abrupţi ai dealurilor, care mai vechi, care mai noi, dar frumoase toate. Insula a reuşit să evite modernizarea excesivă şi este se pare, cea mai frumoasă insulă a golfului Saronic. Pentru că este destul de aproape de portul Pireu, este o destinaţie predilectă a unor atenieni, despre care se zice că ar fi mai boemi. Pătrundem într-un golf mititel, teribil de cochet, acostăm şi putem să ne delectăm cu un micro-tur al acestei aşezări. Sigur că de jur-împrejur totul ne apare ca perfect familiar : terase, cafenele, taverne, buticuri, e clar că şi aici, comerţul grec este la el acasă. Cumperi între ieftin şi destul de piperat, ceea ce nu-ţi trebuie, dar trebuie să plăteşti cam cât nu face, ceea ce-ţi este sigur trebuincios. A venit ora de ambarcare. Ne urcăm la bord la locurile noastre, scriu ce scriu şi Silvia remarcă : suntem cam singuri pe aici! Păi, cam da! Că ghidul ghiduşul una ne spusese, alta spuseseră cei de pe vapor şi alta se întimplă. Era pur şi simplu ora de masă, numai că ghidul ne spusese să avem răbdare până la seria a doua. Aiurea! Toată lumea a intrat la masă în acelaşi timp. Coborâm, suntem conduşi la o masă unde se mai află două simpatice turiste de prin Croaţia, încropim două trei vorbe şi vine primul fel de mâncare : o miununată salată de somon. În sfârşit ştiu şi eu de ce somonul este atât de apreciat! Asezonat cu legume care în mod normal nu ar trebui să spună mare lucru, varză albă, varză roşie, ceapă albă, morcovi. Toate rase fin şi îmbăiate discret în ulei de masline. Somonul pe care l-am cumparat eu acasă, avea cu totul alt gust.Yasso! Asta e!  Suntem invitaţi să ne alegem ceva de pileală. Alegem un mirific vin alb,vin la carafă.Vinul casei ? Neeeee! Vinul vaporului, care între timp s-a pus în mişcare. Trecem pe lângă stâncile pe care le-am văzut la venire. Numai că de data asta, acompaniaţi de o muzică plăcută, care face să alunece mai uşor pe gât şi felul doi : o friptură delicioasă cu cartofi natur. Gustul de ulei de măsline, este din nou la loc de cinste!
Între timp, se cântă “La Mulţi Ani” pentru sahib Shiva, un indian cu un turban amplu; lângă domnul indian, o doamnă japoneză de 95 de ani! dansează sprijinită în baston, ca o Gheişa veritabilă şi culege ropote de aplauze! Muzicanţii, geloşi, încearcă să se reimpună în atenţia publicului. Intră la rând, cele mai antrenante cântece şi dansuri greceşti. Cu bătăile din palme ritmate şi cu sirtaki. Uite că sunt mândru! Una dintre colegele mele de excursion, una dintre cei şapte, chiar e magnifică : intră la sirtaki! Wow! Am uitat să spun : e adevărat e că cei din urmă vor fi cei dintâi. Noi, ajunşi pe ultima sută de metri, avem parte de locurile cele mai bune, de lângă ring. Hopaaaaa! A intrat în horă şi Silvia!!! Hopaaaaa, ia să-i fac o poză. Hopaaaaaa, bateria goală. Bleah!. Mă îndulcesc totuşi cu desertul. O subtilă combinaţie de gel de lămâie, frişcă, cremă masivă de vanilie şi cu accente de cacao fină. Acum, iar începe sirtaki. Hopaaaaaaaaa! Şi gata domnilor şi doamnelor, că mintenaş ajunserăm la portul numarul doi. Mult mai amplu decât primul, extins ateneieşte mai mult pe orizontală decât pe verticală, pare o feerie de alb. Albe clădiri nu prea des acoperite cu roş-cărămiziu, dar aşezate la poalele unor dealuri ceva mai puţin stâncoase. Până şi vegetaţia pare aici să se manifeste ceva mai deplin. Pădurile nu mai sunt chiar atât de timide. Ocupă spaţii ceva mai largi. DA!(Adica totuşi!) La Hydra am ascultat cred, primul clopot al unei biserici pe plaiuri greceşti. Un clopot adăpostit în turla unei biserici frumoase şi bineânţeles discrete. Aici, exact în locul în care mă aflu,  deasupra unor clădiri cu destinaţie vădită de hotel, se înalţă maiestuos, o stâncă. Străjuit de un eucalipt la stânga şi de un steag hellenic în dreapta, se înalţă un turn cu ceas. Ce e acolo ? Nu ştiu. Nu am coborât de pe vas. Tânărul acela m-a întrebat ce tot scriu în caiet. Ce scriu, i-am spus. De ce, nu ştiu nici eu. Locul acesta, se cheamă insula Poros.
În drum spre Egina, gazda noastră pentru următoarele două zile, ne lăsăm, cum altfel ? pătrunşi de mirificul peisaj. Incredibilul albastru marin al mării, contrastează suav cu bleau-cielul semi-azuriu al cerului vrâstat ici colo de nori care iau cele mai imprevizibile forme. O singură formă nu iau aceşti nori : forma de ameninţare a ploaie. Am citit nu mai ştiu pe unde că, în Grecia între mai-septembrie, NU plouă. Eu temător de ploaie fiind, am vrut să verific; am lăsat acasă cu inima cuprinsă de îndoială, umbrela. Cred că bine am făcut. Nici vorba de ploaie. La un moment dat, îl văd pe malayezianul meu, că duce două pahare înalte, pline cu lichide colorate şi înţesate de bucăţi de gheaţă şi cu felii de portocală, din care se poate bea cu paiul de plastic. Ce ? Păi, hai să vedem! Alcoolizate ? mă întreabă. Ha! Păi altfel cum ?!? Bineînţeles, îi răspund.  Vine cu două pahare cu lichide culorate diferit. In fiecare dintre ele, sunt înfipte câte două paie. De ce ? Gust din fiecare. E evident că printr-o ţeavă am parte de alcool şi prin cealaltă numai de suc. Nu prea înţeleg eu cum multistratifică ei băuturile acelea, dar bine o mai fac. Yasso! Din nou!  Chiar că această croazieră mi-a plătit cu vârf şi îndesat toate aşteptările ratate. Multumesc doamnei profesoare, mama tânărului despre care v-am vorbit, care m-a convins că şederea din insule este cu totul altceva decât croaziera dintre ele ! După tentativa ratată de a cuceri Acropole, privind de pe o colină apropiată la pustietatea grădinii în care se desfăşurau disputele socratice în Agora, mi-am zis că nu toată lumea se mai adapă de la luminile socratice. Dacă electricitatea a biruit definitiv, Agora e goala, iar lumea priveşte de sus luminile Atenei, de ce nu aş gusta şi eu din binefacerile momentului ? Pina-colada este cum nu se poate mai apetisantă.  Totuşi, fără Socrate şi fără socratism, aproape nimic nu ar fi fost posibil. Un antropolog rătăcit prin jungla africană, a fost întrebat de un şef de trib şcolit prin vest : “ De ce aveţi voi atât de multe lucruri şi noi nu”? Antropologul nu a răspuns. Dar răspunsul acesta este : “ pentru că Socrate s-a născut european”! Iar Platon este considerat pre-creştin. Iar Plotin este considerat neo-platonic. Iar creştinismul a configurat Europa mai ales prin latura sa protestantă. Ortodoxismul a ramas prea închistat. Grecia nu mai are de oferit decât ruine vândute mercantil, la preţ de aşezăminte culturale. Antropologul acela habar nu avea ce să răspundă, pentru că el căuta răspunsuri acolo unde pur şi simplu se pun întrebări. Dar nu găseşti răspunsuri. Oh, la, la, la … gata! Prea multă filosofie influenţată de o pina-colada! Coborâm în port. Avem aproape două ore la dispoziţie. Ce să facem mai întii ? Cred că înţelept ar fi să mâncăm câte ceva, că până ajungem la Atena, iar se întunecă şi iar nu ştim unde să mergem. Dibuim o taverna la care am văzut că feţele de masă sunt mai curate, iar menuurile sunt scrise şi în greceşte şi în engleză. Am păpat un peşte bun, mult mai bun decât ce ştiam noi de acasă. Cod.  Pregătit cum se cuvine, cu mult suflet. Şi cu ingrediente despre care nu prea ai de unde să ştii ce sunt. Meşterul bucătar vine personal să te servească, iar după ce termini de mâncat, vine să întrebe dacă ţi-a plăcut. Nu trebuie să fii politicos. Pur şi simplu, apreciază dacă ai ceva de criticat. Dar nu prea ai. Degeaba întrebi ce ingrediente a folosit. Nu ţi le spune, dar te îmbie să revii. Revii ? Poate. Deocamdată, privesc înmărmurit la privirile celor care de jur împrejur, mă măsoară cu consternare. Ce naiba tot scrie ăsta în cărticica aia a lui? Poi de unde să ştie dragii de ei, ca eu v-am promis dragilor, să vă relatez ce fac eu în Grecia asta, din care Socrate încă se mai întreabă post-mortem, dacă a meritat să bea cucuta? Vă declar ritos : a meritat! Pentru că dacă Socrate nu ar fi acceptat moartea sa, ar fi acceptat moartea ideilor sale. Ştia că are de ales. Şi a ales! Iar filosofie? Hm!
Ne-am reîmbarcat şi ne apropiem încet dar sigur, de Atena. Multa lume picoteşte, mulţi încă se mai dau drept vioi, numai că aproape niciunul nu ştie că o zi petrecută pe mare, slăbeşte organismul. Subtila briză marină, macină. Văd că japonezii ştiu asta. Cele câteva doamne care se protejau cu măşti, acum s-au debarasat de ele, zâmbesc senin spre soarele care apune şi renăscute sfidează orientalismul nostru de pripas. Au devenit pur şi simplu, suverane. Doamnele soarelui răsare, privesc amuzate la somnul doamnelor adormite de berea sublunară. Zâmbea Gioconda? Sigur că da! Dar doamnele nipone, surâd!
Enigmatic.

Duhuri blânde pe dealuri (4)

Câteva crime tot ar fi avut loc şi bătăi, nu mai vorbesc, dacă n-ar fi fost Contu. Nimeni nu ştia de unde vine Contu, cine-i sunt părinţii. Apărea şi dispărea dinspre dealurile împădurite ale Veverului. Era blond şi cioturos. Şi ochii-i erau galbeni. Nu mergea la şcoală. Iarna venea pe un buştean din vârful Hulei. Şi în sus pleca tot pe buştean. Unul  tras de un lup. Mitruţ îl văzuse, putea să jure!  Când ajungea sus pe culmea dealului se aprindeau luminile la hanul părăsit al lui Lele Ană, asta ştiam toţi.  Cu Contu nu se bătea nimeni niciodată. Ba, să nu mint, odată încercase nătărăul de Zoli Bugar să-i sară-n spate. Râsu’dracului.
- Lasă, se smiorcăia ticălosul zbătându-se-n braţele Contului, lasă că te prind io odată şi…
- Ce să las, frai-miu? Dacă las, cade! Şi buf cu buburosu-n praf.
Contu ştia toate buruienile, toate păsările. Şi stelele le ştia şi locurile de coropişniţe. Ţinea degetul cel mare între cleşti de rădaşcă. Putea să ţină viespile-n pumni şi una nu-l înţepa.
Ivona îşi lichidează treburile şi pleacă-n Elveţia, la sora ei. Înainte să plece, aşa, ca de despărţire, îmi face horoscopul. Citesc, împreună  cu mama:  “va avea o mare sensibilitate în zona toracică. La şaişpe ani va suferi de pneumonie. Se va căsători la douăştrei de ani cu un om înalt, aspru, cu şapte ani şi jumătate mai în vârstă. Bun gospodar. Are mintea iute, dar, pentru ordonarea gândurilor, se recomandă  următorul exerciţiu: În fiecare zi, stând întinsă pe canapea, să se străduiască să nu se gândească la nimic…”
- I-auzi! Se miră mama. Râdem de ne dau lacrimile.

Ivona ne-o adusese pe Islanda, adică domnişoara Isley. Mama zice că e cam şleampătă, dar mie-mi plac hainele ei largi, colorate în fel şi chip. Nu ştiu de unde apăruse Islanda, dar tare mă bucur că vine la noi în casă. Râde mult, e vorbăreaţă şi are un accent cam caraghios. Nu prea ne omorâm cu pianul, eu nu fac exerciţiile obligatorii, ea nu mă forţează, cânt numai ce-mi place şi o pun mereu să cânte unele bucăţi după care mă-nebunesc, ceea ce-i face o mare plăcere. Niciodată nu se plictiseşte cântând. Într-o zi , când nici nu observase că plecasem, m-am întors după câteva ore, Islanda era tot la pian, cu o farfurie cu checsuri proaspete făcute  de mama.
Cu toată lecţia de la Contu, buburosul nu băgase nimic la bostan Să vezi! Unu’ Aurică Ciorogaru, nou venit printre noi, dintr-un bloc construit în locul magherniţei, vine şi-mi aduce un pisoi cât pumnul.
- Na-ţi-l, spune. E al tău.
- Întinde-o, ţigane, până eşti viu, se repede Zoli Bugar. Îl ţiu de mână pe Aurică, cu cealaltă strâng pisoiul la piept să nu mi-l ia buburosu şi-i fac semn cu capul: dinspre Vever apăruse Contu, desculţ, cu un şarpe pe după gât. Zoli rânjeşte şi se aşează pe un bolovan de unde  se uită ca prostu’.  Contu-şi dezleagă mânecile bluzei pe care o o ţinea ca pe o traistă şi scoate din ea tot felul de minunăţii: ghinde, un pui de arici, o punguţă cu jir bun de mâncat, două rădăşti într-o cutie. Are şi o ţarcă legată la un picior.
- Rahaturi, mormăie Zoli de la distanţă, dar se vede că moare de ciudă. Mâncăm jir, ne jucăm cu ariciul şi cu ţarca. Contu-şi ia ariciul, dar dezleagă ţarca şi o lasă să zboare.
- Ştii, maică-mea a născut o fată, adică eu am o soră. O s-o boteze ca pe tine: Lionora.
Parc-ar fi ziua mea, mă gândesc.
Peste o săptămână e chiar ziua mea şi Saşa îmi dă în dar o carte: “Micul păstor de Piotr Zamoiski” citesc pe copertă. Mă bucur tare mult. Iţu e plecată la şcoala ungurească la Sibiu şi eu nu prea-mi găsesc locul. Citesc cartea pe nerăsuflate. Îmi rămâne-n cap o propoziţie: “Ei, Petea, bine că ţi-ai dat igzamenul, acum poţi să te duci să paşti vacile”.
Citesc fel de fel. Mă uit la fotografia Zoiei Kosmodemianskaia, din altă carte şi mă gândesc că mie mi-ar fi frică şi să mă duc noaptea singură până la cotul Târnavei de la Jibji.
Citesc Baltagul. Noaptea visez că merg pe apa Târnavei neagră ca păcura. Peste dealuri apune soarele. Eu trebuie să ajung la Jibji. Ştiu că acolo o să-l găsesc pe Contu omorât de Zoli Bugar.
În noiembrie primesc scrisoare de la Iţu. Îmi scrie:  ” Dragă Kisi Keiko”( ăsta era un nume pe care mi-l dăduse în vară, era al unei artiste dintr-un film care-i plăcuse). “Duminică viu acasă şi dacă te lasă părinţile tale mergem la biserică la noi şi după aia la cinema. Mie poţi să-mi spui de acuma Mirabela, am văzut un film…” Scrisoarea are floricele la colţuri şi jos, pe foaie, desenat un timbru cu o pisică verde.
Îmbrăcate frumos, Duminică mergem la Biserica Franciscană. Ne băgăm degetele în apa sfinţită şi ne udăm fruntea. Pe urmă, căscăm gura un pic pe la statuile strălucitoare (”sunt de aur”, spune, cu mândrie, Iţu) şi mergem la cinema.
- Uite-le pe frăţioarele tale! Se bucură Iţu când ajungem în faţă la Cinema Central.
“Vikingii” filmul văzut zilele acelea de  toată suflarea locului a adus câteva schimbări importante în viaţa noastră de cartier. De pe uscat, bătăliile se mutaseră în bună parte pe apă, dat fiind că anul acelea fusese cam ploios. Pe “lacurile” din gropile fundaţiilor pentru alte construcţii din vecinătate, după fiecare ploaie mai zdravănă, apăreau “corăbii lungi”  făcute cu meşteşug din bucăţi de scândură legate cu sfoară de cânepă. După strigăte războinice ( “Oodin, Oodin”) începeau luptele! Lupte grele! Unele “corăbii” se răsturnau ceeace producea fiori de groază celor care asistau de pe margini. Odată era gata să se termine tragic pentru Fănuţă. Ca de atâtea ori în situaţii de astea, Contu, care era pe aproape dar nu participa la bătălii, îl scosese în ultimul minut, mai mult mort decât viu…

va urma…

Calfe călătoare, ucenici zburători, meşteri rătăcitori şi licenţiaţii peste plan la hectar

Ca-n fiecare vară, de câţiva ani încoace, la Sibiu şi-au făcut apariţia calfele călătoare. În general băieţi, uneori şi câte o fată, în costume tradiţionale, diferenţiate pe bresle,  după croială şi colorit ( cămăşi albe, romantice, veste, cravate asortate, unele accesorii specifice, pantaloni evazaţi din postav sau catifea, pălării) vin să practice ce au învăţat şi să deprindă lucruri noi. Îi vezi ridicînd ziduri, reparând porţi, acoperişuri, scări, sau, lucrând în miniateliere mobile de dulgherit, fierărie sau olărit, prin oraşul istoric, mai cu seamă. Absolvenţi din  Germania, Austria, Franţa şi din alte  ţări europene, după cei trei ani de şcoală de meserii mai fac încă trei de practică la ei acasă şi  abia după aceea, în urma unui examen serios,  pot deveni calfe călătoare. Urmează alţi trei ani pe care-i petrec în lumea largă, lucrând oriunde găsesc ceva interesant legat de meserie, neretribuiţi în alt fel decât cu-n adăpost şi hrana zilei. O pregătire indispensabilă pentru a primi titlul de “meşteri” şi dreptul de a-şi deschide ateliere la ei acasă. În tot acest timp n-au voie să se apropie mai mult de cincizeci de kilometri de casa părintească. Duc la bun sfîrşit treaba aici,  îşi iau sacul în spate şi pleacă mai departe, în  alte locuri unde-şi oferă disponibilitatea de a lucra.  Sunt interesaţi, în special, de restaurări, de refacerea clădirilor de patrimoniu, de artizanat, unde au ocazia să probeze cunoştinţe mai puţin obişnuite.
…  Ca-n fiecare vară, o serie de elevi români au obţinut medalii  prestigioase la olimpiadele internaţionale, cu deosebire la matematică, fizică, informatică. Excepţii, desigur. Ca şi predecesorii lor, cei mai mulţi, vor alege, însă,  ca în loc să se plafoneze, să supravieţuiască într-un sistem corupt, blocat în birocraţie şi neperformant, să zboare în alte zări, să ucenicească la universităţi adevărate cu respect pentru anii de truda intelectuală şi diplomele care o  validează.
… Ca-n fiecare vară, aflăm din întâmplare, de intelectuali români de elită, care trăiesc şi muncesc prin diferite ţări ale globului. Cercetători prestigioşi  şi specialişti de top îşi mai aduc aminte, uneori, de ţara mamă şi o  salută, nostalgic, de departe.  Meşteri rătăcitori care nu îndrăznesc să revină, pentru că  nu concep să lucreze într-un mediu haotic, lipsit de  respectul pentru valoare. Meşteri cu realizări excepţionale  recunoscute  şi recompensate. Acolo, nu la noi.
… Ca-n fiecare vară şi chiar mai mult, aflăm de potlogăriile incalificabile ale sistemului nostru de învăţământ producător de licenţiaţi la hectar,  validaţi la grămadă precum oile ştampilate la stână. Un sistem corupt, într-o societate coruptă în care reforma învăţământului a existat dar a fost exmatriculată înainte de a fi dată la şcoală. Ca şi altele.  Confecţionate uşor, prin tehnologii simple cu brevet de partid,  diplome, certificate, titluri, permise, autorizaţii, au ajuns marfuri de lux într-un shopping înfloritor validat politic.  În loc de reforme, o  revoluţie a pustiirii permanente în toate domeniile, înscrisă  în documentele programatice  ale mamei ei de  “mare revoluţie capitalistă din decembrie” a  vânzătorilor politici de toate şi de orice! De orice, şi mai ales de ţară! Fiindcă ţara e proprietatea lor. Cu acte-n regulă. Sau nu? Parcă are vreo importanţă!  “All rights reserved” !
…Desigur,  într-un sistem prost se găsesc neîndoielnic şi excepţii după cum, chiar şi  într-unul bun sunt şi rebuturi cu şteif.  Cei mai defavorizaţi într-o asemenea plajă, paradoxal, sunt excepţiile de bună calitate din  sistemul degradat.  Pentru că ei vor fi primii atacaţi, marginalizaţi, mai ales dinspre cealaltă extremă şi, în cele din urmă, dacă nu zboară, ajung să fie evaluaţi după calitatea sistemului ( E nevoie să exemplific cum a ajuns să fie percepută chiar şi calitatea de român?)…

GRECIA(2)

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Bineînţeles că hotel Famissi a fost în Kalambaka!  Cred că ‘pietroaiele din Kalambaka’ mi-au deturnat cumva sensul gândirii limpezi ! Mulţumesc frumos doamnei profesoare care mi-a atras atenţia în mod amical. La ‘pietroaiele din Kalambaka’ încă mă gândesc ce sunt. O să ajung eu şi la ele. Deocamdată,  dimineaţa am o satisfacţie măruntă. Aseară, când am spus că aud lătratul unui caţel vagabond, am fost admonestat sever; vezi Doamne, în Grecia, n-ar exista aşa ceva; aici, toţi căţeii ar avea stăpân  şi bineânţeles, toţi căţeii ar fi de rasă verificată şi înregistrată. Aşa o fi, nu zic nu; numai că atunci când părăseam hotelul, o haită de caţei avea să ne înconjoare, cerşind câte ceva. Le-am împărţit restul de sendvişuri. Tare s-au bucurat bieţii căţei. Au păpat până şi pâinea, lucru care chiar m-a nedumerit. Numai că noi, vom pleca spre Salonic.
Salonic. Oraş frumos, cu clădiri noi, dar cu trafic pur şi simplu sufocant. Oprim lângă biserica Sfintul Dumitru izvorâtorul de mir. Oraşul a fost fondat de Alexandru cel Mare şi a fost denumit aşa, după numele surorii sale Thessalonika, botezată de tatăl lor Filip, pentru a comemora victoria (nike) asupra Tesaliei. Biserica, o construcţie amplă, adăposteşte moaştele sfântului Dumitru, lângă care un călugăr se roagă neâncetat şi îi binecuvântează  pe toţi cei care se închină în micuţa capelă unde se odihneşte întru veşnicie, sfântul. O micuţă cutie a milei, primeşte tacit, orice danie fie ea cât de modestă. Atmosferă austeră, de rit bizantin. Cobor în catacombe, unde semiântunericul te infioară. Am o stranie senzaţie de timp oprit în loc. Nu stau prea mult acolo. Caut înfrigurat calea catre lumină şi odată ajuns afară, aprind lumânări pentru cei vii şi pentru cei morţi. Cine vrea să plătească ceva pentru lumânări, poate să o facă, dar nu este nimeni obligat. Ar fi trebuit să facem turul oraşului în autocar, numai că traficul imposibil ne determină să o luăm per pedes. Vis-à-vis de biserică, un părculeţ cochet de unde se zăreşte marea, te îmbie la o promenadă. Porumbeii umplu aleile curate şi ciugulesc recunoscători, orice firimitură te lasă inima să le arunci. Coborâm încetişor panta lină şi ajungem repejor către un şantier. Aici, ar fi trebuit să se înalţe cine ştie ce nouă construcţie, numai că imediat ce au început excavaţiile, ruinele unui teatru antic, au dat peste cap planurile contemporanilor. S-a trecut urgent la restaurare şi bine s-a făcut! Din loc în loc, biserici mai mari sau mai mici, sfidează timpul. Turiştii umplu aproape până la refuz străzile, terasele, magazinele. Privesc de la distanţă Rotonda. Potrivit obiceiului, musulmanii au transformat în moscheie orice biserică creştină, adăugându-i câte un minaret. Odată recucerite, minaretele erau dărâmate, iar bisericile îşi reluau funcţia lor creştină. Numai că aici, minaretul a rămas în picioare, probabil pentru contrast. Interesant! Încet, încet, ne îndreptăm spre punctul de întâlnire, la Turnul Alb, simbolul oraşului Salonic. Aici se afla muzeul bizantin, care adăposteşte icoane, monede, şi ceramică. Accesul se face pe o scara în spirală, luminată de ferestre mici. Turnul avea să-şi capete această denumire, de la faptul că în 1912, un prizonier avea să-l varuiască integral, în schimbul libertăţii sale. In 1985, varul a fost îndepartat cu totul. Denumirea, însă a rămas!N-am avut puterea să urc până la capăt. Am coborât şi pentru că mai aveam destul timp, am mers  la o cafenea din apropiere. Unde o cafea şi o apă minerală, avea să coste 7,50 euro. Trei sute de mii o cafea ? avea să exclame o colegă mai tinerică de excursie! Păi dacă în concediul din Grecia te apuci să gândeşti în lei, probabil că nu te mai atingi de nimic, aveam eu să îi spun, vag amuzat! Toate ca toate, dar cafeaua aceea era însoţită de o splendidă privelişte a golfului, iar aroma sa se revărsa printre rafalele gingaşe ale brizei marine, sub soarele strălucitor al amiezii tihnite. Deci, merită! Cu vârf şi îndesat!
Atena. După o zi mai degrabă anostă, în care mare lucru nu s-a întâmplat, ajungem în sfârşit la Atena, pe la orele 21. Oraşul la prima vedere, pare extins mai mult pe orizontală. Văd din autocar, blocuri cu parter plus câteva niveluri, frecvent trei-patru, rar şapte-opt sau mai multe. Pe lângă şoseaua care-l străbate, se vede o stranie amestecătură de case, vile, blocuri, hoteluri şi magazine mai mari, mai mici, şi chiar supermarketuri.
Cele două zile pe care le aveam planificate la Atena, erau complet la dispoziţia noastră dacă asta am fi dorit, sau puteam să optam pentru câte o excursie suplimentară, plătită separat. Optăm pentru un circuit în Peloponez cu autocarul în prima zi şi unul cu un vas de croazieră, în cea de a doua zi.
Peloponez. A venit la hotel să ne preia un ghid local, vorbitor de limba română. Pe drumul dintre Atena şi Corint, căpătăm  din goana autocarului, câteva explicaţii. Aflăm deci că Grecia este străbătută de două autostrăzi principale, Pireu-Salonic şi Atena-Peloponez. La un moment dat, ne indică pe dreapta un loc despre care ne spune că este cel mai important loc de pe pământ! De ce? Simplu : pentru că acolo se află domiciliul domniei sale! Simpatic foc nenea ghiduşul! Aproape de ieşirea din Atena, este cartierul denumit “Padure”din care copacii au disparut bineânţeles cu totul, iar în locul lor a ramas o pâdure de “ţiment”. În spatetele facultăţii de agronomie au mai rămas câteva rămăşiţe ale Academiei lui Platon. Rămăşiţe. Aveam să constatăm ca Grecia este plină de ruine vândute pe post de vestigii ale unei civilizaţii, din care istoria avea sa muşte fără pic de milă. Trecem pe lângă zona în care din “Misterele lui Eleusis” mare lucru nu a rămas. Doar amintirea că au fost sărbători bianuale ţinute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiţei Demetra şi fiicei ei Persefona din recunoştinţă pentru darul agriculturii. Zona a fost puternic industrializată. Turişti ? Nu prea mai sunt. La jumatatea distanţei dintre Atena şi Corint, în dreptul localităţii Megara, ne sunt amintite legendele lui Tezeu şi a lui Procust. Ne apropiem de Canalul Corint care face legătura între Marea Egee şi Marea Ionică. Construit între 1882 şi 1895, deşi planuri pentru construcţia sa erau încă din sec al VII-lea, IH. Nu poate fi traversat de nave prea mari, pentru că lăţimea sa este de numai 21 de metri, iar adâncimea minimă de numai opt. Canalul separă Peloponezul de restul Greciei, si este in prezent folosit mai mult de vasele cu destinaţie turistică. Traversăm podul şi ne îndreptăm către prima destinaţie a circuitului nostru, Epidaurus, locul de naştere al fiului lui Apollo, Asclepios vindecătorul. Asclepieionul de la Epidaurus era cel mai celebru centru de vindecare din lumea clasică, locul în care persoanele bolnave mergeau în speranţa de a se vindeca. Pentru a-şi găsi leacul potrivit pentru boala lor, îşi petreceau o noapte în enkoimitiria, o hală imensă pentru dormit. În vis, zeul le dădea sfaturi pentru a-şi recâştiga sănătatea. Există şi câteva izvoare minerale în vecinătate, care s-ar putea să fi fost folosite în procesul de vindecare. Imediat în apropiere, se află un teatru antic, surpinzător de bine conservat. Atât de bine, încât este folosit şi acum, pentru reprezentaţii şi pentru festivaluri de teatru. Aici avea să fie răsplătită şi activitatea dramaturgului Ionesco. Sonoritatea este pur şi simplu uluitoare! De pe scenă, ghidul avea să ne demonstreze că şi cele mai mici zgomote se aud perfect, în toate colţurile teatrului. Zgomote discrete cum ar fi fâşâitul unei foi de hârtie, sau fâşâitul unui băţ de chibrit, se aud pefect! U-LU-I-TOR!!! Mai aflăm şi faptul că în acest teatru, nu au avut loc lupte niciodată! Era folosit pe post de scoală. Aşa mai DA! Avem parte şi de o frumoasă surpriză. O grecoaică vine  pe scenă şi ne cântă un minunat cântec popular. Superb!  Vizităm şi un micuţ muzeu de arheologie, în care se păstrează resturi de statui, de capiteluri, de arme, de unelte şi unde ghidul se straduie din răsputeri, să ne facă să pricepem care este diferenţa dintre coloanele dorice şi ionice. Degeaba! Eu pe astea le încurc permanent. Bine măcar că le deosebesc pe cele corintice. De la domnul ghid aflăm că pe aceste tărâmuri au apărut hetairele; mai pe romaneşte spus, prostituatele în scop ritualic, sau nu. Şi mai aflăm că în Peloponez sunt principalele plantaţii de citrice. Am mâncat şi eu nişte portocale proaspete şi pot să jur că sunt altceva decât cele pe care le cumpărăm acasă de la bandiţii din supermarket. Potrivit domnului ghid, punctul culminant al escapadei noastre de astăzi, este cetatea Micene.
Se spune despre această cetate, că nu a fost cucerită niciodată. Situată pe un deal între doi munţi, este într-adevăr destul de greu de cucerit. Înconjurată de ziduri groase de piatră, se pare că adăpostea până la douăzeci de mii de oameni, ceea ce era destul de mult pentru vremurile acelea. Împreună cu animale şi cu provizii, cred că stăteau destul de înghesuiţi. Nici din cetatea asta, nu a ramas mai nimic. Rămăşiţe.  Nu ştiu de ce, dar nu am fost prea impresionat de această cetate, chiar dacă de numele său se leagă nume celebre în istoria greacă, nume ca  Menelau, Agamemnon, sau Elena răpită de Paris.  Foarte aproape, se găseşte Mormântul Atreizilor. Acesta din urmă, a fost descoperit întâmplător de un păstor, iar în momentul descoperirii sale, era complet jefuit de absolut tot, în afară de cadavre. Sau mă rog, de rămăşiţele pământeşti, că tot e plină Grecia de rămăşiţe. Tot ce se ştie despre acest mormânt, este alcătuit pe bază de supozitii. De legende. Că doar noi oamenii trăim în şi din mituri, NU ? Sper numai că Atreizii aceştia să nu aibă vreo legatură cu Atreizii din Dune! In preţul acestei excursii de aproape o zi, este inclus şi „un prinz tradiţional”.  Intrăm la o tavernă, şi căpătăm câte o sălăţică mititică a la grec şi un souvlaki; mai pe şleau zis, frigărui. Salata a fost bună nimic de zis, dar souvlakiul acela mie mi s-a parut a fi talpa de bocanc veche, pârpălită un pic mai mult decât trebuia. Pâinea, a fost foarte bună peste tot în Grecia. Mă chinui să-i cer ospătăriţei ceva de pileală, în rom-gleza mea gesticulantă. Mă priveşte atent, şi bufneşte în râs. – Zi măi creştini şi vrai şi nu ti mai strădui aşe di tari. Moldoveancă molcomă de-a noastră, pripăşită Domnul stie cum, pe lângă legendele cu Clitemnestra, Oreste şi ucigaşa aia de Electra. Gata! Plecăm. Ajungem la Nafplio. Acest orăşel extrem de frumos, a fost întemeiat se pare cam cu două mii de ani, ÎH. Prin 1200 DH a fost cucerit de veneţieni şi reconstruit pe post de fortăreaţă împotriva piraţilor vremii. Casele sunt extrem de frumoase, străzile mărginite de pomi umbroşi, iar din loc în loc terasele te îmbie cu fel de fel de feluri de mâncare şi pileală de tot soiul. Dar, domnul ghid ne-a ospatat la Micene! Nu mă mai întreb de ce. Nu e bine să ştim chiar totul, întotdeauna. Regret numai că nu am avut mai mult timp la dispoziţie să zăbovim şi să privim în zare de la o masuţă aşezată în dreptul portului, în care vaporaşe aliniate frumos la cheuri, îşi aşteaptă călătorii. Pornim la drum şi ne strecurăm pe şoseauna destul de proastă înapoi, spre „casă”.De-a lungul şoselei, sunt nenumărate livezi de portocali şi de măslini. La un moment dat şoseaua ajunge sus, pe culme, si avem o splendidă panoramă a golfului. Ghidul ne arată jos, de tot, în apa mării, o crescătorie de fructe de mare! Din loc în loc, câte un eucalipt îşi înfige semeţ verdele său optimist, în cerul senin ca surâsul unui copil adormit.

GRECIA (1)

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Din motive numai de ei ştiute, mare parte dintre amatorii de circuit grecesc s-au răzgândit pe ultima sută de metri; totuşi, o mână de nebuni frumoşi sfidăm criza asta nesuferită şi ne hotărâm să plecăm. Un mare plus îl trec în contul agenţiei care în loc să ne returneze banii, ne face hatârul şi ne înlesneşte călătoria. Un mare şi sincer BRAVO pentru Paralela 45! Un şofer, o doamnă plinuţă dar foarte volubilă şi extrem de simpatică pe post de ghid, un ajutor de ghid cu eventuale funcţii de înlocuitor de şofer, 5 bărbaţi, două minore, un minor şi 11 doamne, ne ambarcăm într-un mini-autocar şi pornim la drum. Străbatem  oraşul adormit şi ne înscriem pe şoseaua către Giurgiu. La vamă, un grăsan fioros se uită urât la noi preţ de vreo cinci minute, după care ne face semn să plecăm din faţa ochilor săi, ca avea dumnealui şi treburi mai importante. Bine şi aşa! La vama bulgară, un vameş sever confruntă ce ravagii a mai făcut timpul pe mutrele noastre faţă de poza martor din paşapoarte şi ne lasă în pace. Mă aşteptam la şicane ceva mai mari. De-abia acum, putem să spunem linişiţi că am pornit cu adevărat la drum. Elada ne aşteasptă! Cu braţele deschise ? Vom vedea!
Dacă nu ar fi fost punctual vamal, habar nu am fi avut că am părăsit România. Aceeaşi şosea mizerabilă, aceleaşi case deşelate si dezolante, aceleaşi câmpuri parte în părăsire şi parte cultivate, mărginesc şoseaua. Sunt totuşi multe lanuri de floarea soarelui la bulgari. Multe. Ajungem şi la locul destinat primei pauze. Un restaurant cochet pare să te imbie; dar mai întâi, merg la toaletă. Gresie, faianţă, vopsit, aparent totul este normal dar, mizeria balcanică este la ea acasă. Am aflat de la doamna Mariana, ghidul nostru, că 4 % dintre bulgari sunt de etnie rromă. Ei bine, unul dintre ei, păzeşte intrarea de la toaletele de ambe sexe şi nimeni nu pătrunde acolo decât după ce-şi depune obolul de 20 de eurocenţi, în palma absolut jegoasă a individului care zâmbeşte tot mai încântat, după fiecare monedă încasată. Ies dezgustat şi nici foamea nu mă mai încearcă. Bine că mai avem ceva sandvişuri.
…Aflăm că în curând, vom intra pe autostrada către Sofia.  – Ei aş, autostradă, ricanez, in sinea mea! –Ei DA, autostradă! trebuie să recunosc! Tuneluri, viaducte, exact cum văzusem pe autostrăzile din Italia, Franţa, Austria, Germania. Deci, se poate! Sigur că se poate, numai că întotdeauna la alţii că la noi, nu prea se… Calitatea asfaltului, acceptabilă. Totuşi, autostrada asta pare destul de capricioasă; ba are gard despărţitor şi deci e autostradă, ba devine un simplu drum cu două benzi dus şi două întors, ba se reduce la o şosea comunală cu câte un singur fir pe sens. Ocolim Sofia pe şoseaua de centură, şosea în mare suferinţă, cu asfaltul spart, îngustă, aglomerată, dar măcar dotată corespunzator cu ‘centuriste’. Mde!
Peisajul este totuşi foarte frumos. Dealuri, munţi, culturi de porumb, grâu, şi chiar de viţă de vie. Ne îndreptăm hotărât spre Grecia. Aflăm că, mai înainte de graniţă, pe lângă o mică localitate (mândră nevoie mare că potrivit legendei  acolo s- ar fi  născut Spartacus)  vom vizita un butic poreclit “la bomboane”, de unde doritorii pot cumpară bineânţeles o largă varietate de bomboane şi alte nenumărate dulciuri, măsline şi ulei de măsline, la preţul incredibil de 18 euro 5 litri. Dacă vă convine, cumpăraţi vă rog. E mai ieftin decât în Grecia, bineinţeles. De ce ? Nu ştiu…
Ajungem la graniţă. Vameşul bulgar se uită atent la mutrele noastre, la paşapoarte, şi ne pasează vameşului grec. Acesta repetă operaţiunea, după care ne face plictisit semn să plecăm. Foarte curând, ajungem în prima localitate a circuitului nostru, un târguşor mic si cochet, Seres. Pare un imens Lipscani. Butic lângă butic, magazin lângă magazin, în plus de asta, hotel lângă hotel, toate asezonate cu o multitudine de terase, unde lumea se delectează cu ceaiuri, cafele, vin şi bere şi multe altele. Ne cazăm la unul dintre cele trei hoteluri deţinute de Kosta Famissi; hotel cochet, destul de confortabil pentru un turist obişnuit cu strictul necesar, dar cam prea încărcat de Kitch, după părerea mea. Un soi de sărăcie atent şlefuită. La intrare, coloane care nu au nici-un soi de stil, nici Ionic, nici Doric, nici Corintic. Simplă butaforie. Dar hotelul este denumit în mod pompos, hotel Galaxi!
După o scurtă raită prin târguşor, ne aşezăm la o ‘taverna’ unde luxul nu a prea dat de multişor târcoale dar, dacă la sardelele proaspete pregătite mirific la grătar asortezi (minim) o carafă de RETZINA MALAMATINA, viaţa începe să devină ceva mai optimistă. Când ceri cea de a doua carafă, din difuzoare începe să se scurgă muzica grecească, iar ospatarul vine cu două îngheţate. -N-am comandat asta! spun în rom-gleza mea chinuită. -E din partea casei! spune el. Stiu ei grecii ce ştiu! Sigur că o să cer şi a treia carafă … Staţi domol, că nu e prea mult. Carafa e de jumătate de litru, iar vinul are maxim 11 grade tărie. Este în schimb răcoritor … Chiar asfinţit, soarele Greciei încă işi mai revarsă canicula peste turistul profan.

Doamna Cati faţă cu vanghelimea

Nu-mi vine să cred! După ani de întors pe dos şi cârpit  şcoala românească ministerul abramburelilor devine matur şi responsabil. Despre felul în care au fost teleportaţi prin spaţiul şi timpul de studiu o mulţime de concetăţeni ai noştri care acum se bucură de drepturi consfinţite prin diplome, se pot scrie seriale comice, din acelea cu conserve de râs. “Alo, îmi puteţi spune de ce n-aţi încheiat situaţia elevului X? Da, da, de elevul X de la Postliceală întreb!…N-a dat pe la şcoală? Şi?… Doar ştiţi că postliceala asta e cu plată! Şi că omul a plătit !”  I-am răspuns politicos d-lui inspector că în cazul ăsta ar fi mai simplu să organizeze un stand de comercializat diplome direct la inspectorat,  eventual cu livrare la domiciliu. Ceeace m-a îngrozit pur şi simplu (scena asta se petrecea în urmă cu cel puţin zece ani) era “firescul” supărării onorabilului funcţionar! Cultivat pe  birocraţia moştenită, cu năravuri cu tot, de la vechiul regim,  sindromul  deresponsabilizării dramatice a factorilor de decizie devenise  mult mai nociv şi agresiv pe măsura  introducerii formelor de plată în învăţământ. Dacă faţă de reformarea autentică a învăţământului sistemul manifesta în continuare  o mare rezistenţă, în privinţa aspectelor legate de  bani,  dimpotrivă! Un vânticel de prosperitate voioasă însufleţi rapid  pe ici pe colo, mediul “educaţiei” mai ales în partea lui universitară. Din păcate, momentul introducerii “studiilor la distanţă”( cât se poate de necesare şi utile, de altfel,  cu condiţia unui management corect şi responsabil) fiind aşteptat de destui ca unul de oficializare a unor practici nelegitime a dat un plus de vigoare relaţiilor  “protectoare” ale corupţiei.  Sub dublul protectorat direct cointeresat material, politico-universitar, potenţialul financiar al afacerilor cu patalamale l-ar fi umplut de invidie pe modestul inspector cu care avusesem schimbul de replici.  În câţiva ani  exploatarea “liberă”, intensivă şi extensivă, a acestor  filoane grase a adus pe noi culmi politica raptului naţional. Acelaşi gen de  încârdăşiri între “demnitari”, afaceri, clanuri, privilegii, duble agende, care ne asigură de zeci de ani accesul spre “culmi de bunăstare materială şi spirituală”. Şi, revoltător de nedrept, a aruncat o umbră urâtă asupra întregului învăţământ universitar românesc! Un domn din Bacău reclamă, pe bună dreptate,  faptul că a făcut de pomană “zece facultăţi în şapte ani” la celebra, de acum,  universitate Spiru Haret, că a cheltuit în zadar o sumă mare de bani de vreme ce diplomele nu sunt recunoscute şi că el n-are nici o vină pentru a fi pedepsit astfel. Eu mă-ntreb dacă mai există vreun loc pe pământ cu asemenea performanţe gigantice în materie de digerat studii universitare, pe de o parte, şi de ospeţe financiar-pantagruelice gratuite pe seama mâncătorilor de carte, de cealaltă parte. Surpriză sau paradox, fronda doamnei ministru merită luată-n seamă cu toată seriozitatea ca un singular semnal de alarmă în ultimii ani din partea celor ce s-au perindat la conducerea ministerului. E puţin probabil, însă, că   demersul  doamnei Andronescu va reuşi, având în vedere că, în confruntarea  societaţii civile cu cea politică, cuvântul hotărâtor îl are, în cele din urmă, tot Vanghelie.