Constantin Noica: MATHESIS SAU BUCURIILE SIMPLE

“Schiţa pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou” este titlul tezei cu care, în 1940, Constantin Noica obţinea titlul de doctor în filozofie. Nu cunosc conţinutul tezei cu acest titlu atât de incitant, în schimb, din “Mathesis sau bucuriile simple” prima lui carte apărută cu şase ani mai-nainte (un salt în necunoscutul lucid cum o denumeşte chiar Noica) desluşesc un  fir dominant al gândirii sale transmis şi noii  generaţii de intelectuali români cărora le-a fost mentor.
Noica, filozoful în devenire la vremea aceea, distingea culturile geometrice de cele istorice în care primează destinul, prin ordinea, constructivismul şi imanenţa lor.  Plecând de la ideea că Immanuel Kant, idealistul şi formalistul, reprezentant al acestui tip de cultură, “trebuie dus mai departe în planul vieţii până la exces”  Noica sugerează că astfel se poate prefigura, cultural, “miracolul omului care se-ntâlneşte cu soarta sa, o soartă ridicolă, fiindcă “omul lui Kant, moral fiind, e ridicol, cultura lui e ridicolă”(…), fiind, paradoxal,” cea mai înaltă înţelegere a vieţii ca istorie. Un ridicol înţeles, cu veselie, doar de divinitatea de dincolo de lume.”
S-au spus multe lucruri frumoase, emoţionante la sărbătoarea culturală de luni, 13 iulie, la Sibiu, prilejuită de aniversarea unui centenar de la naşterea filozofului, unicului nostru filozof (creator de Scoală filozofică). O  observaţie   mi se pare demnă de reţinut: Constantin Noica nu are discipoli în sensul creaţiei filozofice pe care a lăsat-o în spaţiul ” ordinii, constructivismului şi imanenţei” culturii de tip geometric. Aceia cunoscuţi ca ucenici ai lui care i-au stat în preajmă, au lăsat mărturii( cunoscutul Jurnal de la Paltiniş) dar nu au dus mai departe filozofia noiceană, ca şcoală.
“Aţi observat” întreabă Noica,  că bolnavii, oamenii săraci(…) şi posibilităţi puţine de viaţă în ei, ştiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor şi ştiu în ce Dumnezeu să creadă. Pe când oamenii bogaţi în viaţă, oamenii sănătoşi, oamenii puternici, întârzie în bunurile lor şi nu mai dau nimic. Creaţia, sensul, ideea sunt ale omului sărac”.  Şi, mai departe: ” Să nu te pierzi în faţa bogăţiilor vieţii.  Să nu te laşi făcut(…) Ar trebui să încercăm, odată, o rezistenţă împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vieţii joase. Poate că nu e atât vorba de ales între istorie şi adevăr, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie şi ordine, între istorie şi geometrie”(…) “…Să instaurăm bucuriile generale, mai simple şi mai vaste. În locul spiritului istoric, în care primează destinul, durata specifică şi moartea, să aducem spiritul matematic, în care primează creaţia liberă şi veşnicia”
Interesant faptul că “geometria, matematica” termenii folosiţi de Noica în  1934, în sensul constructivităţii elementelor spirituale legate de ordine şi creaţie,  se regăsesc, într-un fel, în   “a fi proactiv”!  Curentul,  de sorginte americană, devenit şcoală în lumea occidentală (cu largă cuprindere, de la exigenţele spirituale ale self-managementului până la fundamentul etic al managementului social-economic) considerat, fiind, indispensabil construirii unei culturi&civilizaţii  bazată pe valori.  Probabil că, mai devreme, sau mai târziu, într-un spaţiu geografic sau altul, într-o formă sau alta, spirite lucide “fac saltul în gol” reiterând principiile indispensabile elementelor perene din arhitectura civilizaţiei umane.
“O valoare care nu te consumă” spune Noica despre gratuitate. De care spiritul are nevoie. “Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid în artă, a fost creat aşa”   Dincolo de asta, există şi aventura inutilă. Excesul inutil.
“M-am gândit într-o zi” spune Noica referitor la asta, ” la o vijelioasă revoluţie populară împotriva legii gravitaţiei. N-ar fi frumos? (…)  “Jos mecanica lui Newton!” Sau: “Nu mai vrem să atârnăm”  Lumea ar ieşi la balcoane. S-ar vărsa poate şi sânge(….)
“Cu puţină strategie, viaţa poate fi transfigurată. Am putea să o trăim pe un plan mai vast… (…) Dar lucrurile acestea le pierdem atât de uşor din vedere. Ne aruncăm în viaţă, ne adâncim până-n gât în fapte particulare şi uităm, în schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru ce vast” (…)
“Atunci când nu găseşti eternitatea în tine(…) n-o mai găseşti nicăieri. Cum îţi poate da gustul eternităţii un lucru care se sfârşeşte? Şi în genere: orice act se sfârşeşte, non-actul nu sfârşeşte niciodată.”
“Nu spun să stăm întru totul”  citesc mai departe “deşi susţin că nu trebuie să activăm în mod deosebit. Între a sta şi a activa există un termen mediu: a trăi lucrurile ca şi cum le-ai practica(…)”
Mathesis e până la urmă o pledoarie pentru a face ceva cu viaţa, “să n-o lăsăm pe ea să se facă singură”
Descopăr în cartea lui Noica scrisă în 1936  şi o  lămurire pentru “a fi sau a nu fi anonim”, chestiune  care, cum ştim a generat reacţii stranii din partea unor intelectuali actuali, cu referire concretă la spaţiul virtual
“N-ar trebui să ştim întotdeauna cine sunt oamenii dimprejurul nostru. Dacă i-am lăsa fără niciun nume şi fără nicio fişă, atunci am avrea un sentiment de vagă universalitate în raporturile cu ei. Există ceva de fiinţă în genere în noi, un vast şi nobil anonimat, care constituie demnitatea noastră de a  a fi”
Dar ăsta e un aspect, poate, mai puţin important faţă de alte chestiuni de (re)descoperit în Mathesis, prima sa carte  apărută, şi premiată, în urmă cu  şaptezeci şi cinci de ani, în care gândirea tânărului Constantin Noica, se situează, cel puţin în unele aspecte,  mult deasupra unor nume de referinţă ale culturii romîneşti actuale.