GRECIA(4)

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

In drum spre Egina

N-am spus nimic până acum, dar e vremea să mărturisesc : or fi ei grecii zgârciti, n-or fi, dar micul dejun de până acum a fost la înălţime: şuncă, omletă, caşcaval, şunculiţă prăjită, ouă fierte, unt, ceai, cafea, sucuri şi dulceţuri de tot soiul, plus prăjituri. Pâine feliată cam grosolan dar bună şi pâine prăjită la pacheţele. Şi mai erau nişte chestii p’acolo dar nu le-am mai dat atenţe, cum ar fi de exemplu fulgi de cereale. Deci, mic dejun bun. Nu mai contează ca baia a fost minusculă sau că frigider în cameră nu am avut. Am dormit la Atena două nopţi şi nu cred că mă voi grăbi să revin prea curând acolo. Ca oraş, Atena nu mi-a spus nimic. Dacă faci abstracţie de locurile în care se păstrează vestigiile antice, leagănul civilizaţiei, nu mai rămâne decât un oraş cu străzi înguste, cu clădiri oarecare, unele mai vechi altele mai noi şi cam atât. Dimineaţa, străzile sunt  cât de cât curate. Apoi, până spre seară, mizeria le inundă. Şi nimeni nu se sinchiseşte. Balcanism în stare pură. Am văzut în apropierea portului din care ne-am îmbarcat pentru minunata croazieră de ieri, un bazar jalnic de vechituri, unde saracii oraşului vând lucruri de mult scoase din uz, unora chiar mai saraci decât ei, care le râvnesc. Şi am mai văzut in apropiere de Acopole, la Monastiraki, noul bazar de lucruri inutile, dar noi. Tot felul de nimicuri de bâlci. Sigur că oraşul are şi magazine de firmă cu lucruri de bună calitate, sigur că are şi alte lucruri mai bune şi mai frumoase decât cele pe care le-am vazut noi. Rămâne să le descoperim altădată ! Poate. Deocamdată, ghidul ne mitraliază cu date despre oraş. Amintesc numai câteva. Are 24 de cartiere, în vremea lui Pericle avea şase sute de mii de locuitori (enorm!), sub stăpânirea turcă s-a redus la sub o sută de mii, în 1822 s-a produs schimbul de populaţie între greci şi turci, care a vrut să se repatrieze a făcut-o, care nu, şi a ramas pe loc, a devenit grec musulman, sau, după caz, turc ortodox. Domnul ghid crede că Atena este departe de ce ar trebui să fie, şi pune toată vina pe seama dictaturii coloneilor. Ei au urâţit oraşul, au dezvoltat industria în zonele turistice şi apoi au transferat-o aproape gratis unor apropiaţi de-ai lor-sună cunoscut partea asta aşa-i ? Centrul oraşului este piaţa Omonia – care înseamnă pace – dar nu aici este şi kilometrul 0, care a rămas în oraşul vechi, proiectat de Ciler (? Nu ştiu dacă am auzit bine) care şi-ar fi făcut cadou o casă splendidă daca ar mai fi trăit suficient. Acea casă, denumită Casa Soarelui, chiar este frumoasă. A fost locuită de arheologul Schliemann (un mare bandit şi hoţ după părerea ghidului), iar momentan adăposteşte muzeul de numismatică. Cel mai bogat cartier este Kolonaki, în apropiere de strada Bucureşti. Stadionul olimpic Panathinaikos  se numeşte aşa pentru că este destinat tuturor atenienilor. Ajungem în port. Domnul ghid ne face bezele si dispare. Nu prea înţeleg eu de ce a trebuit să ne mâne fuga de la Acropole, ca să aşteptăm aici o oră de pomană. Aşa o fi ritualul de ospitalitate pe la greci. Ne îmbarcăm pentru Egina (se citeşte eghina). Vaporul are o capacitate enormă. Cele câteva sute de persoane, turişti şi localnici, au fost ambarcate în mai puţin de 10 minute şi lasă neocupate mai bine de treisfeturi din scaunele dispuse pe trei punţi; două cu aer condiţionat unde bineînţeles că este frig şi două punţi în aer liber, dintre care una sus de tot la cucurigu, unde câţiva amatori de privelişte marină, se lasă învăluiţi de trâmbe puturoase şi înecăcioase de fum de bamporiu. Portul Pireu este al doilea ca însemnătate economică al Greciei. De aici sunt aprovizionate zilnic majoritatea insulelor. E ceva de lucru, nu glumă! Revin la turul oraşului, făcut la relanti, pentru că este o aglomeraţie infernală. Vedem partea cât de cât vizitabilă a oraşului, cu străzi curate, clădiri ceva mai îngrijite, dintre care unele chiar frumoase. Ne oprim câteva minute lângă vechiul stadion olimpic. Vis-a-vis, este celebrul discobol, lângă care facem ceva poze. Apoi, în sfârşit, cucerim Acropole. Este cu adevărat măreţ. Clădirea sa cea mai impunatoare, Partenonul, este construită în întregime sub raportul numarului de aur definit de Euclid astfel: “Spunem că un segment de dreaptă a fost împărţit în medie şi extremă raţie atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic“. Simplu, nu?
Intreg perimetrul Acropolei este înconjurat de un gard şi aşa cum aflasem mai înainte, accesul era permis numai până la orele 20. Nu ni s-a făcut rabat nici măcar pentru cele cinci minute cu cât am depăşit noi, această oră. Am fi vazut la lumina reflectoarelor, ceea ce vedem acum, la lumina soarelui. O uriaşă colecţie de coloane şi ruine ale unor temple, aflate în proces de restaurare. Restaurare unde mai este cazul, pentru că cea mai mare parte trebuie pur şi simplu reconstruit. Dupa 22 de secole de glorie, Acropole a fost cucerit de creştini, iar faptul că a fost transformat în biserică, n-ar fi nimic. Creştinii pur şi simplu au topit statuile de aur găsite aici. Creştini? O dată intrat pe mâna musulmanilor, Partenonul a fost transformat bâneinţeles, în moschee. Asediaţi, musulmanii aveau să demoleze bucată cu bucată Partenonul, pentru a recupera plumbul folosit la îbinăi şi a face muniţie. Văzând acest lucru, grecii le-au oferit musulmanilor  gloanţe. Aflu că alături de greci, în acele lupte, au luat parte şi români. Români pe care ghidul îi aminteşte neaşteptat de călduros şi de apreciativ. Faptul că domnul ghid a fost student în România, explică multe. Lovitura de graţie aveau să o dea Acropolelui, tot creştinii. Un idiot de ofiţer (n-are importanţă etnia) a pus tunurile pe aceste splendide edificii, a alungat otomanii şi a cucerit o colină dezolantă. Din care un consul englez, avea să se servească fără ruşine dar copios, cu cele mai bune bucăţi de marmură. Privită de sus, panorama oraşului Atena este cu adevărat impresionantă. Dacă era cât pe ce să spun, că acea croazieră tri-insulară a meritat ea singură deplasarea până aici, acum îmi schimb impresia. Priveliştea aceasta, îmi va stărui în memorie.
În aşteptarea vaporului mă plimb prin port şi la un moment dat, dintr-o sacoşă de umăr, doi ochişori adormiţi şi un botic umed, mă fixează insistent. Boticul se cască şi trage un căscat pe cinste, cu o limbă care trepidează în aer, după care se retrage prudentă la adăpost. Duc un deget la boticul micuţului chihuahua şi limbuţa aceea catifelată îmi mângâie degetul cu un gest amical. Zâmbesc. Zâmbeşte şi doamna tânără din sacoşa căreia se iţeşte căţelul deja adormit.