Gregaritatea ca surogat de solidaritate

Există o vreme pentru toate. Există o vreme şi pentru disecţii critice. O critică acidă, curăţitoare în mod obişnuit, ba chiar şi una apă de ploaie, în situaţii critice poate deveni toxică. O astfel de situaţie, însă, este şi o bună ocazie de a evalua actul critic prin prisma efectului asupra societăţii. Nici un doctor bun- bun pentru ceilalţi nu pentru el- nu operează un pacient febril. Pacientul nu e, în cazul de faţă, nici preşedintele, nici guvernul ori coaliţia la guvernare, deşi critica de care vorbesc, pe ei operează. Abia după ce “cauza Arafat” a căzut, abia atunci s-a văzut cât de bolnav e pacientul-societate! Şi ce doftori buni are cetatea -indiferent că vorbim de media, blogosferă, oengeuri! Rămaşi fără obiectul solidarizării, care avea măcar o noimă- chit că era rezultatul unei dezinformări cu scop politic- protestaşii au trecut rapid în faza de turmă confuză preluată, la fel de iute, de diverşi lupi îmbrăcaţi în haine de oaie. Semnificativă atitudine din perspectiva unei lumi făcute din vorbe! Doctorilor, înţelepţilor, consilierilor, cetăţii, dacă există, n-ar trebui să le lipsească un ceas mental care să le dicteze anume nuanţe, asprimi de ton sau chiar tăceri, când turma o ia spre râpă. Nu am voluptatea să disec actuala putere într-un moment în care societatea, o parte a ei, e atât de confuză. În condiţiile de faţă n-ar însemna o analiză, ci o asociere la “proiectul” unei opoziţii diversioniste şi lipsite de o minimă responsabilitate. Care ori că-şi lipeşte efigia lui Johannis pe frunte precum un manelist bacnota magnetică, ori cu regele-n poală fredonând nobile lullaby-uri de adormit populimea, cetepind fioros ori auto-parodiindu-se în eroice combinezoane Smurd-Nabuco, tot în carnavalul revoluţionar- de soiul Mazăre, eşuează.

… Există păreri că e imposibil ca un sistem să se schimbe pe sine. V-aţi pus întrebarea câţi din cei aflaţi în poziţii convenabile ar fi dispuşi să-şi rişte statutul, confortul, bunăstarea, privilegiile “legându-se la cap” fără să-i doară, doar ca să schimbe lucrurile într-o societate anacronică, evident, aproape imposibil să se schimbe pe sine? Oriunde-n lume cei care s-au angajat în schimbări necesare dar dureroase s-au confruntat, în măsură mai mare sau mai mică, cu ostilitatea populaţiei! Şi nu vorbim, în aceste cazuri, de societăţi deformate de comunism. Şi, cu atât mai puţin, de un opoziţionism steril, specializat-n malversaţiuni, ca cel practicat aici. Nimic de mirare, deci, că s-a ajuns într-o situaţie aproape fără ieşire. Singurele reforme, atâtea câte s-au făcut (şi nu-i locul acum de analizat cât de reuşite sunt) au fost cele din ultimii ani, în cea mai mare parte prin asumarea răspunderii, alteori cu compromisuri neplăcute. Crede cineva care a asistat la impardonabilele blocaje în numele parlamentarismului democratic, că termenul de dezbatere nu a fost demonetizat prin asemenea conduită? Că schimbările, atâtea câte au trecut de bariere, cele mai multe din considerente deloc legate de binele public, s-ar fi putut realiza fără a nemulţumi, pe ici pe colo, prin părţile principale?? O stare ideală ca, sub un pretext, oricare, să poată fi declanşată zavera! Nu întărâţi nici o adunare canină dac-o auzi mârâind decât dacă doreşti încăierări turbate, mai ales când se lasă întunericul. Nu din lipsa obiectivităţii îmi repugnă asemenea atitudini ci ştiind că într-o revoltă provocată din interese infame cel mai nefericit lucru e să se-ncurajeze, chiar discret, haosul si anarhia. Face rău inclusiv celor luaţi de val, prea întărâtaţi ca să se-ntrebe cine urmăreşte să culeagă roadele furiei lor. E foarte uşor să stârneşti isterie, e şi mai uşor, s-o amplifici! Pentru mulţi, şi foarte tentant. Alţii vorbesc pe două trei limbi deodată, ca fiecare să aibe de ales pe cea care-i sună bine. Necunoscute mai sunt cărările oportunismului! Şi ce om înţelept crede că ar face bine acum ajutând aceste forţe? Şi ce om preocupat cu adevărat de binele societăţii poate crede că aceste forţe stârnesc stihiile de dragul oamenilor? Într-o perioadă de echilibru fragil, de nesiguranţă, de teamă pentru ziua de mâine, de agitaţie a Europei şi a-ntregii lumi? Într-o vreme a ameninţărilor financiare incontrolabile care pot de pe o zi pe alta, deteriora nu numai economia şi calendarul politic, dar şi temelia fragilă a statului de drept?