ANDREI CODRESCU – MESI@

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Poet, romancier si eseist, Andrei Codrescu s-a nascut la Sibiu in 1946 si in 1966 emigreaza in Statele Unite. Mai intii comentator muzical la un post de radio local, apoi ajutat de Eliade, avanseaza in cariera pina la Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge, Louisiana. Comentariile sale, difuzate periodic de National Public Radio, l-au transformat intr-una dintre cele mai apreciate ‘voci’ ale radioului american. In 1989 s-a intors in patrie, pentru a transmite Revoluţia Română în direct pentru programul de ştiri ABC’s Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experienţă în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) . A obtinut numeroase premii, iar cartile sale „Contesa Singeroasa” si Mesi@ au devenit fiecare cite un best-seller. Autor instalat atit de temeinic in limba americana, incit tot ce a aparut in romaneste a trebuit sa fie tradus. Articolele din Dilema, i-au fost traduse de catre Ioana Avadanei, iar dupa preluarea Dilemei vechi de catre patriciu, colaborarea domniei sale s-a incheiat.  In limba romana a publicat „Domnul Teste in America” – 1993, Poeme Alese 1970-1996 in 1997, „Printesa Singeroasa” si „Mesi@” in 1999, „Cassanova in Bohemia” – 2005 si in 2006, articolele din Dilema, adunate in volumul cu sub numele „Scrisori din New Orleans”.
„Mesi@” are ca personaje centrale  doua ’jumatati’ce compun o unica fiinta misterioasa: Felicity, negresa, detectiv particular din new Orleans, interesata de contraculturi si ciberspatiu si Andreea, o orfana misterioasa din Sarajevo. Cele doua isi unesc fortele pentru a salva lumea in pragul Armaghedonului, avind ca aliati personaje istorice sau fictive ce patrund in realitatea cotidiana printr-un portal de internet. Cei buni sunt Dante, Ovidiu, Mark Twain, Nicola Tesla – inventatorul magnetofonului. De partea cealalta a baricadei, fortele raului: reverendul Mullin – un escroc fara de scrupule deghizat in lider religios atotputernic, Diavolul si Corul Ingerilor Dintâi. De-a lungul cartii, esti incercat de o puternica tentatie de a asemui aceasta carte cu „Maestrul si Margareta” de Mihail Bulgakov. Trebuie sa rezisti tentatiei, pentru ca  cele doua carti sint totusi, perfect distincte. Nu intentionez sa fac o paralela intre aceste doua carti, ci exprim numai o opinie. Felicity, de la un scepticism agresiv in ceea ce priveste religia, ajunge pina la urma sa fie – in tandem – cu Andrea insasi, salvatoarea omenirii. Andreea, de la o prizoniera trecuta prin tot iadul sexual imaginabil, ajunge sa fie casta salvatoare a lumii. Autorul, ne poarta prin epoci diverse si din raiul crestin in ciberspatiu, din Jerusalim in mahalalele sordide ale New Orleans-ului, de la legendele rajahilor la adevarurile eterne ale tuturor care cred ca le-au descoperit. „Nostradamus parea nedumerit. – E Sfirsitul lumii sau nu ? S-a terminat ? Nu m-am prins. Ovidiu si Mani risera. – Pentru orice firicel al lumii materiale,da, sustinu Ovidiu, cu exceptia celor care refuza sa creada si continua sa se agate de spatiul carnii. N-ai citit Metamorfozele ? De ce dracu le-am scris? – Mi s-a dat de inteles ca totul se va sfirsi, se jelui Nostradamus, mai degraba pentru sine. Un Evanghelist ce purta o cruce dadu din cap a incuviintare. [...] – Ah sarmane Yorrick, spuse Ovidiu, inca emotionat de trista soarta  a lui Nostradamus. – Inteleg. Ti-ai petrecut eternitatea citind pleiada de poeti ce va sa vie, rise Aristotel, care-si petrecuse eternitatea facind cam acelasi lucru, desi nu dadea doi bani pe postdeconstructionisti”.

Angela Bratsou: “La Elveţia”

Postat de angel în “biblioteca din chioşc”

La Elvetia! Asa era numit micul magazine general din sat, pe care il tinea unchiul Vanghelis. O sa va explic de ce i se spunea asa. Dar mai intii sa va fac cunostinta cu unchiul. Cand l-am cunoscut eu, avea cam saizeci de ani si apucase sa vina si in Romania in vizita la sora lui, refugiata politic; scund, uscat la trup, fara a fi slab, cu ten masliniu, par inca negru si ondulat, era imaginea clasica actuala pe care o avem despre greci, desi, la originile lor antice, erau blonzi cu ochi albastri… O privire directa si patrunzatoare ce insotea un zambet bun, cald, usor ironic, ascuns de o mustata de haiduc. Haiduc, la propriu si la figurat. Dintr-o familie rasarita,  era un intelectual fin, cunoscator de franceza, iubitor de teatru, literatura si calatorii. Iubea insa si oamenii si din aceasta iubire, s-a dedicat lor: inginer constructor, a aderat la miscarea de stanga,  adica a dus o tinerete plina de ‘’suspence’’ cum am zice noi azi, urmarit mereu de politie. Era o perioada in care in Grecia constructiile erau in toi, asa ca si el a castigat multi bani, pe care insa nu i-a tinut, i-a dat celor care a socotit ca aveau mai multa nevoie. Nu stiu daca bataile politiei, tensiunea vietii politice sau alta cauza, genetica, au fost la originea atacului cerebral pe care l-a suferit la un moment dat. Operatia era de neocolit, dar lucru rar pe atunci, în anii ’70, ramane fara urmari. E nevoit insa sa ia o hotarare mare, sa lase viata de oras si sa se retraga din activitatea profesionala. Ca atare, se stabileste in casa parinteasca de la Gardiki, nu se lasă de politică, dar, pentru a-i trece timpul, deschide magazinul “La Elvetia”. Nu acesta era numele- nici nu avea de altfel, un nume, dar asa era deosebit de celelalte două, trei, magazine care mai existau in sat. Era un magazin cu absolut de toate, multe aduse chiar ‘’la comanda’’ pentru cine solicita asta.  Mic, cu cateva rafturi pe mijlocul incaperii, cu rafturi pe langa pereti, era in acelasi timp si cafenea! Peretele la strada al magazinului era format, la drept vorbind, dintr-o usa si o fereastra enorma, in fata careia era o masa cu cantarul pe ea si cu un sertar, fara incuietoare, pentru bani. Alaturi, iarna si,  afara, in fata magazinului, vara, pe o mica terasa, erau trei-patru  mese, suficient pentru amatorii de o cafea vorbita. Ei, acum vine si explicatia numelui: in usa aceea foarte normala, era o incuietoare ciudata prin faptul ca avea o cheie enorma. ENORMA, in adevaratul sens al cuvantului. O cheie, care, atunci cand Vanghelis era plecat din magazin, ceea ce se intampla foarte des de altfel, statea, falnica, agatata de un cui  pe perete, la vedere. Cine avea nevoie de ceva, descuia, îşi lua ce avea nevoie, punea banii respectivi in sertar, lua si rest, daca avea, sau scria intr-un caiet de alaturi veresia facuta. La plecare incuia iar, cu cheia aceea enorma! Va dati seama, uimirea mea initiala, venita dintr-o tara in care desi totul era sub cheie, in mod frecvent, se fura chiar din fata ochilor!…  Si acum am convingerea ca am fost ajutata de Dumnezeu , in drumul meu de adaptare in Grecia. Faptul ca ajungand, aici, in Gardiki, la-nceput, că am putut sa asimilez treptat, noul, mi-a fost de mare ajutor. Nu uit curiozitatea cu care ma uitam la toate nimicurile care umpleau magazinul si care lipseau cu desavarsire la noi, multora nici nu le ştiam utilitatea. Cum puneam mana pe ceva ‘’ciudat’’, unchiul il punea deoparte si mi-l aducea acasa seara, cu un zambet mic. Asa ca, dupa doua zile, ma invarteam prin magazin, cu mainile la spate si nu mai atingeam nimic…
Au disparut de mult vremurile Elvetiei din Gardiki, dar eu simt inca duiosia trezita de unchiul Vanghelis. Mi-era drag si ma placea si el, eram, probabil, copilul pe care si l-a dorit si pe care nu l-a avut niciodata. Cum la-nceput nu stiam de loc greaca, ne intelegeam in franceza, unchiul Vanghelis se bucura ca o scoate de la naftalina. Apoi, si de dragul lui, am invatat limba pentru a putea VORBI, de la cele mai simple, pana la idei filozofice. Imi facea mici cadouri, sa nu ma faca sa rosesc si sa refuz dintr-o mandrie nelalocul ei. Ma bucuram ca un copil si-l pupam, se bucura si el, fara sa arate. Si, de fiecare data, in greaca, imi spunea ca noi fetele, suntem usor de cumparat…  Asta, ca sa primeasca pedeapsa, un nou pupic pe frunte.

TOMA DIN AQUINO

 Despre Guvernamint

 >>Volumul de fata cuprinde partea acceptata ca autentica a tratatului “De Regno” al Sfintului Toma din Aquino si un decupaj din celebra “Summa Theologiae” a aceluiasi autor. Traducerea exacta a titlului “De Regno” este – despre guvernarea regala – ; fragmentele din “Summa Theologiae” se refera la lege si la guvernare, iar noi am considerat problema guvernarii drept gen comun al acestor texte, motiv pentru care le-am dat titlul comun “Despre Guvernamint”, scrie Andrei Bereschi in nota introductiva [...] Tratatul “DE regno ad regem Cypri” este o opera neterminata [...] se pare ca acest tratat ii era menit spre folosinta tinarului rege Hugo al II-lea de Lusignan. [...] Viata mult prea scurta a regelui caruia ii era dedicat tratatul (1256-1267) slujeste datarii scrierii sale, in jurul anului 1267, dar si a unei posibile explicatii a faptului ca lucrarea este neterminata. Acest volum aparut la editura Polirom in cplectia “Biblioteca medievala”, colectie coordonata de Alexander Baumgarten. “Filosofia politica a Sfintului Toma da seama de intregul unei lumi. Lumea la care se refera este mai reala decit cea indeobste reala. Tratatul arata felul oamenilor de a-si face salas so de a convietui in ea, este o lucrare a spiritului. Politicul pleaca de la Domnul si se intoarce tot in Domnul” mai scrie Andrei Bereschi tot in nota introductiva. “Politicul pleaca de la Domnul si se intoarce tot in Domnul”. Asa era atunci, in urma cu mai bine de 700 de ani.Cum e acum ? Oricum, numai pornind si intorcindu-se la Domnul, NU! Extrase din volum :

“In toate cele ce sunt orientate catre o finalitate oarecare, [...] este nevoie de ceva diriguitor prin care ceea ce trebuie implinit, sa fie dus la indeplinire in mod direct. Intr-adevar, o nava care se intimpla sa fie miscata de suflul unor vinturi potrivnice in directia contrara nu ar ajunge la destinatia finala daca nu ar fi dirijata inspre port prin straduinta capitanului”.[...] daca guvernarea nu este rinduita in vederea binelui comun al multimii, ci in vederea binelui privat al conducatorului, ea va fi injusta si vicioasa [...] Aceste pacate fac obiectul judecatii lui Solomon cind spune :’are sa geama lumea dupa ce ticalosii vor fi pus mina pe putere’ [...] ca sa ma folosesc de cuvintele lui Grigorie (Regula pastoralis) : si un nepriceput dirijeaza in directia buna o nava pe o mare linistita. [...] nimeni nu se abate de la justitie decit daca este atras de dorinta unui anume cistig [...] Mai mult : astfel de indivizi se caiesc rareori, deoarece sunt ingimfati de avintul trufiei [...] pacatul lor se agraveaza pe masura demnitatii functiei primite. [...] augustin a spus in “Civitate Dei” : Dumnezeu a voit ca omul, creat ca fiinta rationala dupa chipul sau, sa domneasca numai asupra celor fara ratiune si sa nu domneasca om asupra omului, ci omul asupra turmei (de animale)<<.

 N-am intentionat sa fac o recenzie a acestui volum. Ar fi, poate prea mult pentru puterile mele. In plus de asta, Toma a pledat pentru monarhie, eu sunt republican convins; am folosit numai citate care sunt valabile in general. De altfel, la sfirsitul volumului, cei interesati de subiect, pot citi un studiu lamuritor semnat de Molnar Peter, membru in consiliul stiintific al colectiei ‘Biblioteca Medievala”. Este totusi de mentionat ca Toma din Aquino si-ar fi alcatuit tratatul avind cunostinta de un text al Albert cel Mare – dascalul sau – care la rindul sau ar fi consultat o” traducere latina a Eticii (nicomahica) facuta dupa originalul grec, de catre un grup de traducatori englezi, condus si finantat de Robert Grossteste , fost Magister Theologiae la Oxford si devenit Episcop de Lincoln. Acest text a devenit traducerea standard a Eticii, pina in vremea Renasterii” O alta versiune a Eticii care circula in epoca, era o traducere arabo-latina a lui Hermann germanicul, care a terminat in 1240 versiunea latina a comentariului la Etica lui Averoes – de fapt o parafraza a textului aristotelic.

Am folosit acest titlu, ca pretext; vrem sau nu vrem, sintem cu totii la bordul acestei nave care se numeste Romania. Nava aflata in plina furtuna politica. De noi depinde daca alegem un capitan care sa ne scoata la liman sau alegem un capitan care sa ne faca sa esuam. De scufundat, nici nu vreau sa ma gindesc. tibi

Angela Bratsou: Toamna

Postat de angel în “biblioteca din chioşc”

Dupa cateva ploi scurte si involburate, natura greceasca s-a trezit la viata. Iarba a rasarit din nou, pomii au dat in frunze noi, alaturi de cele galbene, rosiatice si gri …verdele lor , crud se zice parca, e semn de vigoare. La Gardiki , la peste 1100 de metri inaltime, toate acestea se repeta an de an. Si noi, an de an ne bucuram de ele. Acum mergem sa facem gemuri de prune si mere cu gutui. Obligatoriu, munca se face in bucataria de vara, de la parterul casei, in cazan mare de arama, pus pe foc in soba de metal… Tot invartind cu liguroiul, mancam nuci proaspete si castane coapte. Toate din gradina noastra. In casa noastra atat de tacuta de obicei, acum e muzica vesela si lumina multa. Sunt multi cei care, ca si noi, vin acum sambata si duminica in sat. Unii, ca noi, sa faca bunatati-peltele sau tuica sau vin. Altii, cei mai multi-la vanatoare… Asa ca la localul de peste drum avem parte de tot feluri de mancaruri din vanat-e drept, delicioase. Ne infruptam, cu obrajii rosii: nu se stie daca de rusine ca dam la o parte principiile sau de frig si buna dispozitie… Dupa bucate gustoase, desigur, vizita la amicii (sau amicele??) mele, veveritele. Ma asez pe buturuga veche, pusa pentru mine aici de unchiul Vanghele, din primul  an al sosirii mele. E tronul meu si ma asteapta, inca. Dupa 5-10 minute de tatonare, apar in fine, sa-si primeasca, cu demnitate, darurile aduse din Atena: zahar cubic si bomboane… Le primesc, dispar cu ele, le depoziteaza , ele stiu unde. Revin, ma inspecteaza si, pentru ca am fost darnica, imi intorc darurile: se lasa fotografiate, pozand ca niste primadone… Inga apare din vale, i-am lipsit, desi a fost cu barbatii pe varf de munte. Vine sa-mi povesteasca ce-a vazut, dar, ce tupeu! Clipa de basm se destramă sub avalansa de latraturi a Ingai. (Pointer-ul din ea face ceea ce ii dicteaza instinctul.) Prietenele veveriţe, ofensate, pleaca (cu coada la spinare…) Victorioasa,  Inga ma paraseste, in cautare de noi subiecte de disputa. Stie ca timpul e scurt si vrea sa le apuce pe toate…
Deliciul este insa placinta cu dovleac. Cu foi multe si subtiri, de baclava, cu branza si stafide si mult miez de dovleac… Am invatat s-o fac de la soacra mea si acum sunt gata sa predau stafeta… Astept inca, nu am cui deocamdata… Tot la parter este si camara: o camera imensa cu butoiasele pentru vin si tuica, cu mesele pe care stau dovlecii, merele si gutuile in asteptarea jertfei. Cu dulapul in care stau aliniate borcanele de gemuri, miere,  manunchiuri de ceaiul grecesc-verde cules de pe mosii,  de rigani parfumat… Am pastrat aici si cateva talangi de la ceva capre care au existat  in curte, dar pe care nu le-am prins. Ca si magarul, pe care l-am prins inca si care era doar decorativ, nu muncea. Tot aici am si tubul de lemn in care se facea untul in casa, din laptele de la capre. Si tot aici sunt aduse , in panerase, alunele  de padure, murele si ciupercile. Miroase a bogatie, a aer rece, a foc…  Seara se face foc in casa buna-de la ‘’etaj’’, pentru ca de la 25 de grade la amiaza, seara se ajunge la 10-15 grade…. Se face foc  in semineul din camera de zi. De aici, aerul cald incalzeste la randul sau apa din caloriferele ce trec prin toata casa… Dar cel mai placut e seara la gura semineului, cu ceai si placinta de dovleac, sa asculti muzica si sa citesti. Miroase a rasinoase arse si trosnesc conurile puse intre lemne. Afara stelele sclipesc ca niste felinare mari si lumineaza drumul cunoascut dar pustiu deja… Ma culcusesc sub pilota de puf de gasca si atipesc ascultant Vivaldi… Miine, ne intoarcem la ‘’civilizatie.

Mihai Eminescu:fragment

postat de Nora in biblioteca din chioşc
via- Andreea Vass – Dan Şelaru

“De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.
Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie…
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.
Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.”

Mihai Eminescu pe la 1870-1889

Să-l punem pe bloguri să vadă că ştim.

Sabia Marelui Samurai

Poveste scrisă de Dulce Deea postată în “biblioteca din chioşc”

E o poveste scrisă cu gândul la Elixi, care se înduioşează enorm citind şi recitind pagini din Shogun.

A fost cândva demult, pe când Soarele prunc sugea încă la sânul Căii Lactee, un luptător care nu cunoştea frica. Se povesteşte despre el că aşa de neclintite îi erau hotărârile, încât strămuta norii cu un singur gest al capului. Era atât de puternic, încât umbla cu tălpile învelite în frunze de lotus, pentru a nu răni pământul. Şi aşa de adâncă îi era pacea inimii, că nimeni nu se socotea vrednic să i se ridice împotrivă. Nenumărate şi fără seamăn erau darurile sale, dar nu-i stătea în fire să se mândrească nicicum cu ele. Multe şi fără seamăn îi erau comorile pe care le împărţea mereu cu cei sărmani, însă pe măsură ce dăruia altora, îi sporeau, într-un fel tainic, de neînţeles pentru cei strâmţi la suflet şi fără dare de mână. Cea mai de preţ bogăţie a samuraiului, o să-l numim aşa, căci mult înainte să se ivească în Ţara Soarelui-Răsare casta de luptători Cerul îl înnobilase astfel pe viteazul nostru – cea mai de preţ bogăţie a lui, aşadar, nu erau nici nestematele, nici odăile palatului poleit cu aur, nici grădinile bete de miresme, nici veşmintele cusute cu fir de păianjen şi mătase purpurie. Cea mai de preţ comoară a samuraiului ceresc era colecţia sa de săbii. Una dintre acestea avea puterea ca la o simplă răsucire în aer să facă toate păsările pământului să izbucnească în cântec. Alta era bătută cu pietre scumpe şi atunci când era scoasă din teacă picta văzduhul în mii şi mii de curcubee. O alta îl înzestra pe cel care o mânuia cu darul elocinţei… O alta putea secera duşmanii, fără să le îngăduie nici să-l atingă pe stăpânul ei, darămite să-l rănească ori să-i curme viaţa…
Şi totuşi la marele ospăţ la care fuseseră poftiţi cei mai de seamă regi şi prinţi, crai şi crăiese, samuraiul veni încins cu cea mai umilă sabie din colecţia sa.
- Ce poate face sabia aceasta? se nedumeri cu glas tare o regină cam băgăcioasă. E atât de modestă, că nici nu-ţi dai seama unde se termină şi unde începe. Ai atâtea săbii cărora li s-a dus vestea în lume… de ce ai ales-o tocmai pe aceasta?
În sala palatului se lăsă o linişte aşa de adâncă, încât ai fi putut auzi bătaia din aripi a unui fluture. Nimeni nu mai cutezase până atunci să ia în derâdere arma unui samurai. Răspunsul său ar fi putut fi scris cu sânge.
Dar samuraiul surâse şi rosti cu blândeţe:
- Această sabie este nepreţuită. Ea îmi cântă, pictează, face norii să danseze şi are puterea de înfăptui ceea ce înfăptuiesc toate celelalte săbii la un loc. Dar pe lângă minunatele daruri ale suratelor sale, ea are şi harul de a iubi fără măsură. Nu e făurită pentru luptă. Oricine o atinge se umple de dragoste. Ea este izvorul puterii mele. Este împărăteasa
- Dacă e făcută pentru iubire, de ce are tăişul ascuţit? vru să ştie regina cea iscoditoare.
Aripile fluturelui bătură asurzitor. Samuraiul aşteptă o clipă să li se stingă ecoul şi spuse:
- Pentru a despica de fiecare dată perdeaua de întuneric ce se coboară peste inimă şi nu-i îngăduie să simtă iubirea.

Livada cu veveriţe

Postat de angel în “biblioteca din chioşc”

Incerc sa imi aduc aminte de prima descindere pe tarâm elen: cu un autocar vechi si rablagit, privit cu fascinatie insa de cei care ii stiau destinatia si care a trecut scartaind in noapte prin Bulgaria.
…Aşa că nu am vazut prea multe atunci. Ma impresionasera insa, luminile. La Giurgiu, pe partea bulgareasca bineinteles. Si la Sofia. Cautam sa ma uit prin ferestrele fara perdele(?!) in casele oamenilor, sa inteleg cum traiesc. Nu am reusit… Aveam si rau de masina- aşa că, deşi flămândă,  evitam să mănânc ca să nu am ce vomita. Eram ametita… Apoi, granita bulgaro-elena, Promahona, adica partea elena a granitei respective. Era si prima oprire mai indelungata cu  zambete si urari de bine venit, dupa atâtea chipuri mohorate de pe parcurs care păreau deranjate de prezenţa noastră…  Încă două ore şi ajungem la Salonic. Autocarul se uşurează, coboară  multa lume. Încă ne bîntuie, pe câţiva, frica sa nu se intample ceva ce ar putea sa ne opreasca din drum. Dupa un scurt telefon la unchiul Vanghelis-personaj de care o sa va spun cu alta ocazie, ne linistim. Suntem aşteptaţi, ni se dau instructiuni unde sa coboram.  O victorie, drumul nostru până acolo, aşa că bineinteles ca trebuie sa sarbatorim: doar cu un suc de portocale de la mama lor acasa-Epsa si o Fanta. Gustul lor, însă,  mi-a rămas tipărit de atunci nu numai in memoria celulelor gustative ci şi în cea afectivă si, bineinteles, sunt bauturile mele preferate pentru o viata. Ne înviorăm, marea ne insoteste, mai departe  se joaca cu noi, apare , se ascunde, dar e mereu acolo: simti mirosul si simti briza, o alta caldura decat cea de august de acasa. Si ajungem, însfârşit,  la iesirea din Lamia, la statia standard a firmei de autocare: Roumeli-un han cu mese afara si in interior, curatenie exemplara, serviciu cu zambete  si muuulte produse. Raportam totul in dolari si apoi in lei. Ce preturi uriase! Uitam ca salariile erau altele la ei. Asteptand sa coboare din varf de munte unchiul, ca să ne preia,degajati acum, ne permitem un alt lux:  cel mai bun iaurt de oaie mâncat vreodata. După atâta foame, cu oarecare reţinere, la îndemnul soţului, însă, l-am mâncat. O încântare! Un gust care  deasemenea mi s-a intiparit pe veci. Vedeam grupuri de calatori coborand din autobuze intre localitati sau din autocare de turism intern cum coboara veseli si guralivi ca vrabiile cele gurese. Cum comanda cu nonsalanta produse de care nu auzisem inca si nu stiam bine ce vor sa fie… Ma linisteam, incet-incet, imi puneam la lucru puterea de acomodare şi spiritul de observatie… Ajungem, în fine, in satul de origine al sotului, un mic orasel,dupa criteriile de acasa, cu tot ceea ce este necesar pentru un trai civilizat, Gardiki, la 1100 m inaltime, la care ajungi urcand in serpentine in ac timp de o ora de la Lamia. Si sunt doar 30 de kmUn drum îngust, minunat datorită curbelor. Încep sa ma simt ca acasa. De atunci, de prima data, de cite ori ajung la poalele muntelui, in afara Lamiei, parca prind puteri noi, freamat sa ajung mai repede. Toata aceasta relatare este, de fapt, introducerea pentru a va aduce in atmosfera din  ‘’livada cu veverite’’.

Casa parinteasca a sotului este o impletire de vechi (stil clasic de casa taraneasca de aici, construita in panta, cu bucataria si dependintele la parter si ‘’casa cea buna’’ la etaj-de fapt, intrarea principala) cu nou (apa curgatoare si toaleta in casa, cu bucatarie cu tot ce poate fi mai modern azi, cu masina automata de spalat rufe, cu cuptor de microunde, cu televizor si radio…) Drumul principal al satului desparte casa si gradina de livada propiu-zisa: meri, gutui, ciresi, castani si nuci, foarte multi nuci. Totul este in panta. Pe singura platforma orizontala exista, acum in paragina, o mica magazie de unelte agricole: satenii au spart-o dupa moartea unchiului, in cautare de monezi de aur… comori care nu cred ca au existat, dar daca au fost si le-au gasit, sa le stapaneasca sanatosi. Tot aici se cultivau porumb, cartofi, dovleci, rosii- cu un gust minunat. Acum, nimeni nu le mai cultiva, ies unele singure, de te miri de puterea regenerativă a naturii. Cu sistemul de ‘’irigatie’’ , deşi primitiv (sant pietruit cu apa ce vine de la un izvor din partea de sus a muntelui) se pot uda grădinile.  Gospodarii si-au facut bazine de piatra-gourne-pentru a aduna apa si de aici, cu alte santuri sau cu furtuniri , duc apa acolo unde e nevoie de ea. Locul are si multi brazi si molizi. Muri cu fructe imense si coacaze. Rigani extraordinar de parfumat-oregon, in tufe.Si multe flori salbatice, cu polen minunat pentru albine, care fac o miere ce seamana cu cea multiflora de la noi.
…Doi prieteni întîlniţi din primele momente ale sosirii mele aici, m-au ajutat repede să mă simt de-a locului: o familie de veverite negre. Deloc speriate de fata asezata cu o carte la umbra brazilor, lânga gourna, primind bucuroase alunele pe care le-am oferit.  Atunci, probabil, am decis ca ne vom ajuta reciproc: eu, cu bunatati,  ele, cu curajul de a ma impamantani aici. Asa ca, am cumparat din Lamia o casuta din lemn si le-am montat-o pe bradul de deasupra gournei. S-au instalat imediat şi, după cât păreau de bucuroase, şi atunci şi de cîte ori le-am vizitat, cu recunoştinţă. Peste ani, le-am dăruit alte căsuţe, de data asta lucrate si montate de băiatul meu. Asa ca acum având mai multe case- familia, devenită mai numeroasă a veveritelor,  se simte-n largul ei. Zăresc vreo cinci, şase, raman discreta insa, la distanta la care  nu se simt deranjate. Si pentru ca terenul este la margine de padure, am facut gard trainic din sarma, inalt de peste doi  metri, sa nu intre porcii mistreti si ursii, care cam dau iama prin zona. Nucii le rămân lor, veveriţelor am hotărât împreună cu soţul meu, lor, a veveritelor. Tot rodul  le revine, daca il culeg…

---

De cate ori mergem acolo, nu uit de prietenele mele de la gourna-le salut de fiecare data, stau cel putin o ora cu ele. De fiecare data, desi cred ca sunt alte generatii deja, ma privesc de la mica distanta si fara frica, transmisă fiindu-le, probabil, prin testament, ca prietenă de părinţii şi bunicii lor…

up-date (postat de Dora)

Povestea ta, angel,  mi-a adus aminte de Ritz,veverita maronie cu coada stufoasa crescuta si ingrijita de mine timp de 8 ani. Era pui,cazut sub un brad, orfan si amenintat sa moara de foame sau sfasiat de salbaticiuni. L-am luat acasa. l-am hranit cu lapte din pipeta pana s-a intremat putin, apoi cu miez de alune si nuci. Eram prieteni nedespartiti. La scoala statea cuminte in buzunarul meu si nu ma deranja in timpul orelor.Isi lua revansa ,in schimb, acasa, facand tumbe, ascunzandu-se pe sub pat si cand ma asteptam mai putin tzasnea in salturi, imbratisandu-ma si cuibarindu-se la pieptul meu.
Mai tarziu, ca si tine, i-am confectionat (impreuna cu elevii mei) o casuta spatioasa cu scorbura, crengi si conuri de brad. Trebuia sa despartim locatiile, din motive lesne de inteles. Tzusha mea-pisica geloasa- nu era incantata s-o neglijez. Am avut eu grija sa le ofer amandorura afectiunea mea totala.

Ioan Petru Culianu: Umberto Eco şi Biblioteca din Alexandria(2)

Articol al lui Ioan Petru Culianu din “Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990″ postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

Exista o ratiune foarte curioasa pentru care Eco a scris acest roman! Un roman in care demonstreaza opusul a ceea ce crede:  si anume, nu numai ca interpretarea abuziva e primejdioasa, iar la limita duce la uciderea a milioane de oameni, dar ca, in istoria umana, interpretarea abuziva devine reala. Acest caracter cuantic al istoriei distruge sperantele noastre (si ale lui Eco!) ca adevarul trebuie sa triumfe. Adevarul, aici, e de ordin negativ, singura interpretare corecta, care inca nu se deosebeste prin nimic de cele incorecte, intrucit toate interpretarile isi au realitatea lor. Aici ne amintim de Umberto Eco din trecut, de Umberto Eco care participa de treizeci de ani la viata politico-sociala italiana, repetind in fiecare saptamina ca politica este o parte a semioticii si consta in utilizarea convingatoare a semnelor. Dar, crede Eco, lipsa de adevar nu poate avea nesfirsita putere de convingere. Din punctul de vedere al lui Eco, istoria minerilor romani isi are, acum, realitatea ei, dar semnele puse de ea in miscare s-au dovedit a fi prea putin subtile pentru cititorul occidental. Iliescu si ai sai vor cadea pentru ca nu stiu sa produca semne convenabile. [...] Numai cind (Romania) va accepta ajutor de la valorile, iar nu de la banii Occidentului, numai atunci va primi si banii pe care-i spera. Dar sa ne intoarcem iarasi la Eco si personajele sale. Acum citeva veri mi-am petrecut diminetile, vreme de cinci saptamini, la biblioteca Universitatii Americane din Cairo. Am citit toate cartile disponibile despre Spania musulmana (vreo cinci rafturi) pentru motive pe care, mi-e teama, putini le-ar putea intelege. Din pacate, cind le-am cautat, cartile despre secta lui Hasan I Sabbah, precursorul Cavalerilor Templieri, erau toate imprumutate de un cititor al carui nume, in araba (alif, yaa, kaaf, waaw ) se putea citi Icu, Ecu ori Eco. Peste doua zile, citeva reapareau, iar doua dintre cele mai recente erau date ca disparute pe vecie. M-am oprit vreme de doua saptamini la Nerja, ca sa scriu. Era cald, iar apa, chiar pentru optimistul incurabil care sint eu, se dovedi un fel de lada de gunoi lichida. Am renuntat sa inot dupa ce m-am intilnit nas in nas cu un prezervativ. Ramas acasa, ma consolam cu lectura ziarelor si revistelor. Fu El pais , sau poate Time , acela care-mi dadu vestea ca Umberto Eco terminase un roman : Pendulul lui Foucault. patru saptamini mai tirziu, am petrecut doua dupa-amieze intregi la libraria Espasa Calpe din Madrid, pe Gran Via. Nu mi-am, dat seama dintru inceput ca avea patru etaje, fara scari.  Se putea ajunge la ele doar luind un ascensor de trei persoane, minuit de un matador cu fata virstata. La etajul doi am descoperit ca spaniolii ii bat chiar si pe francezi in interesul lor pentru ocultism. La dreapta ascensorului, cu cartile noi, erau nu mai putin de sapte carti despre templieri, ba chiar si cartea lui Burman despre Hasan, tradusa deja la un an dupa aparitie ! In mijlocul raionului, linga Fecioarele negre , se afla, cine stie pentru ce, o carte in italiana, cu coperta ingalbenita : Struttura assente a lui Umberto Eco. Am dus-o pe alt raft, linga cartea mea Eros si magie . M-am gindit că probabil ca e vorba deepre Templieri. Intr-adevar, in romanul lui Eco e vorba despre Templieri, in primul rind. “ E vorba intotdeauna despre Templieri” , ar fi admis B, C sau D, personajele lui Eco. Am citit cartea, am si scris o recenzie in italiana pe care am expediat-o unei reviste care-si incetase aparitia. N-a fost tiparita nici pina acum. La urma urmei, merita sa dezvalui aici despre ce era vorba in recenzie. Era vorba despre Biblioteca din Alexandria. Numai ea explica cu adevarat de ce Templierii sint atit de amestecati in strania noastra istorie. Biblioteca din Alexandria era acolo unde se inalta coloana monolitica de granit rosu numita Coloana lui Pompei – parca pentru a spune ca semnele isi creeaza propria lor realitate. Fusese inaltata la doua sute cincizeci de ani dupa Pompei, sub Septimiu Sever. Dar in istorie legata de numele unui infrint, ca toti cuceritorii egiptului. De fapt, biblioteca nu s-a aflat vreodata pe colina. Si nimeni in afara de de o mina de oameni n-a vazut-o niciodata. Biblioteca din Alexandria era un albirint subteran. Arheologii o mai cauta inca in vagaunile dinlauntrul colinei. Cind lovesti cu piciorul, colina rasuna; dar galeriile sint de nepatruns, inundate. Cine ar pune la dispozitie milioanele de dolari necesare excavarii ! Pentru motive care scapa intelegerii, la Alexandria, unicele excavari erau infaptuite atunci de o echipa de polonezi – sot si sotie – fara nici-un ajutor. Presupun ca erau singurii carora autoritatile egipetene le acordasera acest drept. (Egiptul seamana mult cu Romania). Ei bine, Biblioteca din Alexandria era cunoscuta numai de un colegiu format din opt bibliotecari care nu se stiau decit intre ei si se alegeau tot intre ei. Regele nu facea parte din acest colegiu, iar dupa moartea lui, Alexandru nu era la curent cu compozitia Colegiului Invizibil. E de presupus ca de la inceput, Colegiul a dorit sa se dezbare de rege. De aceea s-au produs, de mai multe ori, puneri in scena care urmau sa arate omenirii ca Biblioteca din Alexandria arsese. O data sub Cezar: invingatorul ucis; apoi sub Caligula; apoi sub un patriarh crestin idiot si sumbru, vestit pentru ca atita multimea sa arda evrei si carti. In fine, ultimul care a ars biblioteca (dar oare nu arsese ea demult? ) fu smecherul cuceritor al Egiptului Amr ibn al-As, generalul grasului Moawiya, guvernatorul Siriei si apoi al cincilea calif omeyyad. Dupa toate cercetarile, cartile s-au risipit prin marile biblioteci ale lumii musulmane (Buhara, Cordoba, Cairo, Alamut), la fel ca si Colegiul Invizibil. Acesta continua imperturbabil sa-si aleaga bibliotecarii, in asa fel incit numai opt oameni in toate timpurile fac parte din el, si numai ei se cunosc intre ei. De obicei, Colegiul nu produce nici-o indiscretie, dar acum unele lucruri s-au aflat. Unul dintre ele este ca nota furnizorului din Provence ii era adresata lui Umberto Eco insusi. Adevarata ei interpretare era ca acei opt bibliotecari il invitau sa ia loc in Colegiul Invizibil de indata ce unul dintre ei avea sa inceteze din viata. Stim cu totii ca un bibliotecar, orb, a murit relativ recent. E singurul despre care s-a stiut vreodata cu precizie ca facea parte din Colegiu. A fost inlocuit cu o persoana atit de obscura, incit nici nu se cunostea precis felul cum i se scrie numele. Cine stie, poate lucrurile se vor schimba o data cu posibila cooptare a lui Eco printre cei opt. Poate ca semnele vor intra pe un fagas bun, iar realitatea pe care o creeaza nu va mai fi atit de atroce, ca imaginile acelea  (trăite pe viu sau vazute  la televizor de o lume-ntreagă).

Ioan Petru Culianu: Umberto Eco şi Biblioteca din Alexandria

Articol al lui Ioan Petru Culianu din “Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990″ postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

 

La 5 noiembrie 1989, in Auditoriul Academiei de Muzica din New York, Umberto Eco ma invita, impreuna cu cel mai mare specialist mondial in istoria Kabbalei, Moshe Idel din Ierusalim, sa prezentam traducerea engleza a cartii sale Pendulul lui Foucault in fata publicului american. Invitatia nu era arbitrara: Umberto Eco stia ca ma ocupam de mult de istoria societatilor secrete (subiectul romanului sau) si scrisese pagini admirabile despre cartea mea Eros si magie in Renastere , publicata in traducere italiana de ed. Mondadori in 1987. Romanul, [...] e organizat ca o problema de algebra cu patru personaje, numite A,B,C si D. Se numesc Belbo, Casaubon si Diotalevi, trei muschetari fara d’Artagnan. Dar cine e d’Artagnan insusi ? Ar fi mai multi candidati care incep cu litera A : Aglie, De Angelis si Abulafia. Aglie este Contele de Saint-Germain, omul fara moarte, care minte spunind adevarul. De Angelis ar putea fi d’Artagnan daca ar dori sa-si asume rolul. dar nu o face, fiindca are sotie si copii; de iubirea lor cere transferarea in Sardinia. Daca Aglie ar fi d’Artagnan, atunci cei trei – B,C,D – nu ar mai fi muschetari, fiindca nu se afla de aceeasi parte cu el; daca De Angelis este, atunci e un d’Artagnan pe dos. De aceea nu mai ramine decit un singur candidat : Abulafia. Abulafia este un computer, dar este in acelasi timp si unul dintre cei mai mari mistici evrei. Moshe Idel a scris despre el trei carti de rasunet; ceea ce explica de ce Umberto Eco l-a invitat sa-i prezinte cartea la New York. Abulafia e d’Artagnan mai curajos si mai rezistent decit ceilalti, el incearca sa descopere complotul. Daca nu reuseste este pentru ca, ne spune Eco, realitatea este cuantica, in sensul ca observatorul participa la ea si o creeaza. ( In treacat fie spus, ce formidabila invatatura pentru politicienii romani, care nu inteleg cum realitatea romaneasca e formata de mintile lor natinge !) B, C si D fac permutari kabbalistice de litere si numere pe nota unui furnizor din Provence, scrisa in franceza si cifrata de cineva care, pare-se, gasise o cutie intr-o ascunzatoare a Cavalerilor Templieri. Numai ca smecherul, folosind metodele criptografice ale abatelui Trithemius din Wurzburg ( 1462-1516 ) , cifrase in aceeasi nota o nenorocita o gramada de alte mesaje fara nici o noima. B, C si D cad in cursa ca niste ageamii : ei citesc numai mesajul in aparenta “important” , “inalt” , care da sens intregii istorii a omenirii, dar omit orice lectura banala. Numai Lia, tovarasa de viata a lui Casaubon, intelege perfida cursa. Dupa traditia ebraica, Lia incarneaza bunul simt pamintesc. El le lipseste celor trei, care iau in serios biletul furnizorului si astfel obtin o cheie de lectura a intregii istorii a omenirii din secolul al XIII-lea pina azi. Este aceasta cheie adevarata ? Este falsa ? Nu conteaza; ea functioneaza, pentru B, C si D, ca si cum ar fi adevarata. Ajunsi aici, trebuie sa intelegem ca mesajul romanului lui Umberto Eco e departe de a fi simplu. Dupa cum a explicat el la 5 noiembrie, a scris sase sute de pagini cu gindul de a condamna abuzurile din interpretarea oricarui sistem de semne, in primul rind, desigur, literatura insasi. Cine cunoaste activitatea stiintifica a lui Eco stie ca problema interpretarii abuzive l-a preocupat inca de acum 20 de ani, dar ca s-a dezlantuit impotriva exceselor interpretative ale colegilor sai, mai ales francezi, de citiva ani incoace. Acum citeva luni prefata cartea intitulata L’Idea deforme, despre interpretarea abuziva a lui Dante, in opera caruia nenumarati exegeti au citit imense comploturi si adinci secrete. Insusi titlul e un joc de cuvinte : e anagrama de la Fedeli d’Amore , organizatia exclusivista din care facea parte Dante si la ale carei secrete secrete nemaipomenite se refera majoritatea interpretilor abuzivi. Asadar, romanul lui Eco prelungeste sfortarile polemice ale savantului si profesorului universitar de a se disocia de colegii sai francezi care accepta drept valabila orice interpretare a textului literar. Cu toate acestea, e usor de dovedit ca romanul lui Eco sfirseste prin a demonstra contrariul, si anume ca orice interpretare isi creeaza singura realitatea, adica are valoare ontologica. De altfel, Eco singur pune acest “mesaj” chiar in centrul romanului, aratind cum un fals patent – asa-numitele Protocoale ale Inteleptilor Sionului – nascvocit de un ofiter tarist pe nume Boutmy ca sa justifice persecutia evreilor, da nastere halucinantei realitati a holocaustului : sase milioane de evrei exterminati de aparatul nazist. Deci, chiar daca, fara indoiala, anumite interpretari sint abuzive si fara sens, ele sfirsesc prin a-si crea realitatea lor. Fictiunea devine asadar, istorie. Nimic nu reveleaza mai adinc aceasta dimensiune “cuantica” a istoriei decit holocaustul insusi. Cind creiere demente se pun in sintonie, ele creeaza o realitate alternativa, ucid pentru motive inventate si gasesc motive pentru a actiona creindu-si singure un punct fix in univers : punctul de care atirna pendulul lui Foucault. Aceasta este metafora de baza a romanului, de ajuns de complexa pentru a nu fi descifrata usor. Cum e posibil ca lumea sa aiba mai mult de un centru / Ei bine, ne spune Eco, fiecare grup uman isi are centrul sau si actioneaza din aceasta perspectiva, chiar daca, dintr-un punct de vedere mai general, e vorba despre absurditate. Iata de ce B, C si D sint pedepsiti pentru interpretarea lor abuziva prin insusi faptul ca realitatea inventata de ei ia nastere, se pune in miscare si-i ameninta cu distrugerea. La sfirsitul romanului, D e mort, B e si el mort cu toata probabilitatea, iar C asteapta ca aceia pe care el insusi i-a inventat sa vina sa-l ia fara intoarcere.

Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990

 

Luis Sepulveda: Hot Line

Postat de tibi în “biblioteca din chioşc”

“Maestru indiscutabil al romanului scurt, Luis Sepulveda ne dezvaluie in Hot line fata intunecata a Chile-ului. Investigarea unor linii erotice il arunca pe detectivul George Washington Caucaman in infernul teororii politice.” Recunoscut ca fiind cel mai faimos scriitor chilian contemporan, L. Sepulveda , nascut in 1949 “a strabatut inca de tinar teritoriile posibile ale geografiei si utopiei, din selva amazoniana in desertul Saharei, din Patagonia pina in Hamburg, din celulele dictatorului Pinochet pe navele organizatiei Greenpeace. Din 1997 tarieste la Gijon, Spania. Din aceasta viata extrem de agitata, a scos la iveala povesti si romane care l-au impus imediat drept unul dintre cei mai inzestrati romancieri si nuvelisti sud-americani si nu numai. A debutat cu un volum de versuri, pe cind avea 17 ani. Trei ani mai tirziu ii aparea prima carte de povestiri intitulata Cronicile lui Pedro Nimeni.” Din lunga lista de titluri aparute, citez citeva dintre cele  aparute la Polirom : Batrinul care citea romane de dragoste, Nume de toreador, Jurnalul unui killer sentimental.

“- Detest sa vorbesc ca un batrin intelept, pentru ca batrinii care sint cu adevarat intelepti nu dau sfaturi; ei se multumesc sa observe totul de la inaltimea anilor lor. Numai tu stii ce trebuie sa faci, si singura mea recomandare e sa preiei initiativa, sa dirijezi lucrurile. – Asta vroiam sa aud. Voi proceda ca huinas. – Nu inteleg, baiete. – Pedro Valvidia a venit in Araucania impreuna cu o femeie razboinica, dona Ines de Suarez, care avea drept bagaje doar sabia si doua pisici. Intr-o lupta de linga Angol ea si-a pierdut pisicile, pe care nu le-a mai gasit. Valvidia a murit,dona Ines a murit si ea, conchistadorii au devenit creoli, iar pisicile s-au inmultit libere si salbatice, in munti. Sint niste pisici mici, agile, excelenti vinatori;singurul lucru care le deosebeste de felinele domestice sint ghearele mari – cind le scot, arata ca niste manusi de box. Araucanii le numesc huinas. sint niste animale foarte curajoase. Citeodata, o haita de ciini reuseste sa ingramadeasca o pisica din asta intr-un colt, dar, spre deosebire de pisicile domestice, care in asemenea situatii se zbirlesc de parca ar vrea sa dispara, huinas ataca haita, sigure ca n-o sa cada degeaba, si mor cu un ochi sau cu o bucata din botul unuia dintre ciini in gheare.” Acest dialog sugestiv, este purtat de catre detectivul araucan, G.W. Caucaman cu fostul sau sef, inaintea bataliei finale pe care araucanul, o da cu mafia politica in ghearele careia tara sa fusese prinsa. Pentru “vina” de a fi prins o banda de hoti si traficanti condusa de fiul unui general, araucanul, avea sa fie detasat in capitala, si pus in bataie de joc sa se ocupe de prostituate, femei agresate de catre soti sau de cine stie mai cine, pe scurt o umilinta greu de indurat pentru un om destoinic, neimpacat luptator pentru dreptate, om al muntilor in mintea caruia, iadul nici nu putea sa aiba alt chip, decit chipul unui oras. Si inca avusese noroc, pentru ca seful sau care il aprecia, in loc sa “respect dorinta generalului Canteras, sa te exclud din serviciu, sa ma spal pe miini si sa inchid ochii cind ucigasii platiti de el sa se ocupe de tine”, il mutase disciplinar. Sigur ca dorinta de razbunare a generalului si a gastilor de mafioti il urmeaza pe araucan si aici; chiar in prima seara, la prima taverna in care intrase pentru o cina trista, fusese imediat reperat si interpelat : “- asculta bai indian de c…t, sintem prietenii lui Manuel Canteras si o sa te aranjam.”. Numai ca indivizii acestia sint simpla plevusca, pe care araucanul ii pune pe fuga fara pic de efort. In timp ce isi duce traiul in plicticoasa sa activitate, la un moment dat este abordat de catre doi fosti actori, care in prezent isi cistigau piinea raspunzind la apelurile pe care doritorii de amor prin telefon le adresau lor prin intermediul hot line. Inspaimintati, acestia ii spun ca un dement ii ameninta prin telefon cu moartea; degeaba isi schimbau numerele de telefon; amenintarile continuau sa ii urmareasca. Detectivul, cere o caseta si merge la o statie de radio locala, unde o prietena a unei prietene identifica vocea respectiva. De fapt, nici nu mai este nevoie, pentru ca generalul, bine informat de fiecare miscare a araucanului, stie exact unde este si ce face si trece la amenintari; atit de sigur este pe sine si pe imensa putere de influenta pe care o are, ca nici nu se mai gindeste sa se protejeze si intra direct in capcana pusa de catre detectiv; acesta il face sa recunoasca in direct, prin intermediul unui telefon, la amintitul post de radio, toate faradelegile faptuite de el si de ciracii sai. Final fericit. Politia, vine si il aresteaza pe dement. Cartea, este scrisa cu vigoare si cu talent , scenele sint atit de bine descrise ca parca vezi un film. De reflectat totusi la citeva lucruri; parca ne este cunoscuta nonsalanta unor indivizi care ne sfideaza de 20 de ani. In carte nemernicul acela a fost totusi arestat. Fara sa fie foarte bine descrise, legaturile dintre politic, armata, afaceri mai mult ilegale, contrabanda si infractori sint foarte bine conturate. De asemeni, acest soi de lucruri ne-au devenit familiare. De multa vreme. O foarte frumoasa poveste strabate aceasta poveste dura : o poveste de dragoste infiripata intre araucan si o soferita de taxi, care i-a iesit acestuia in cale, chiar in prima sa zi in capitala, trimisa de cine stie ce inger pazitor. Aceasta l-a recunoscut in poza din ziare unde era descris ca un pistolar iresponsabil, dar stiind prea bine cum stau lucrurile de fapt, intuieste adevarul si vede in el, exact ceea ce acesta si este; un  OM adevarat !