Duhuri blânde pe dealuri: o carte nou-nouţă scoasă de sub tipar…

O carte de povestiri despre  o lume mai puţin ştiută, mai puţin importantă, sau mai puţin băgată-n seamă. O parte din povestiri au apărut şi pe acest blog.
Coperta poate fi văzută aici : http://bibliophyle.wordpress.com/

A dangerous area.

-  Alo! Carmen?
-  Nu, nu e Carmen, aşteptaţi puţin.
N-apucasem să spun cine sunt, aud nişte şuşoteli, un oftat, apoi tăcere. Aştept de două minute, timp suficient ca să rememorez toată seria de gânduri, de griji, mai bine spus, cu care mă-mpovărasem mai adineaori. O listă de adrese şi telefoane peste care dădusem întâmplător făcând ordine. Parcă-i înghiţise pământul pe oamenii ăştia! Nu telefoane, nu un semn de viaţă! Probabil la fel era şi invers, în ce mă priveşte. E adevărat că, ori de câte ori am o stare proastă mă cam ascund, ba chiar nu-mi place să fiu căutată “să dau raportul”.  Carmen, însă,  are altă fire.  De ce oi fi uitat de ea? Cine ştie ce…
-  Alo! Îi aud vocea. Indiferentă, rece, chiar(însfârşit, bine că o aud!)
-  Ce-i cu tine? De atâta vreme nu…
Temerea mea se adeverise. Carmen e bolnavă. Nu ştie ce are.  Nu ştie de când.  Nu-şi dă seama. Nu ştie ce să facă. Nu, nu mai era în Sibiu de mai bine de o lună, stă la Alba, cel puţin aici nu e singură, mai schimbă o vorbă cu Lena, cu toate că  şi Lena… Acum ar vrea să doarmă, măcar vreo oră( e unsprezece dimineaţa). De câteva nopţi n-a închis un ochi…
Rămân pe gânduri.  Ce-i cu ea? De ce nu doarme? Ce i s-o fi întâmplat?.  Caut să-mi aduc aminte când ne-am văzut ultima dată. Era într-o joi, la un concert cu Petre Sbârcea, la filarmonică, de asta sunt sigură. Mussorgski, Ravel, Rapsodia spaniolă( Ravel îi place lui Carmen),  Romeo şi Julieta de Ceaikovski, Uvertura, ale cărei acorduri dramatice le dusesem cu mine o vreme după ce concertul luase sfârşit) …Pe la începutul lui februarie fusese asta?  Da, cred că da.  “Nu poţi spune, de fapt, că e o piesă e mai frumoasă decât alta. Şi selecţia lor, dar şi interpretarea…”  De fapt ne plăcuse tot programul.  Abia aşteptam următorul concert, săptămâna care urma, tot joia. “Acum  am de terminat o grămadă de treabă” mă anunţase pe un ton grav, Carmen, “am de rezolvat nişte integrame care-mi dau mare bătaie de cap” …
Am lăsat-o pe Carmen cu “integramele care-i “mâncau viaţa” şi am plecat spre casă râzând. Un drum plăcut, însoţit, în minte, şi de refrenele persistente auzite ceva mai devreme. Dar şi de frânturi din conversaţie.  Şi de  gânduri. Uite că n-am întrebat-o ce-i cu analizele alea pe care urma să le facă în săptămâna care urma. O fi vorba de analizele obligatorii. Până la urmă s-o fi hotărât să le facă…
Şi pe mine mă aşteptau, de a doua zi,  tot soiul de probleme. Altfel de probleme. Ca şi în următoarele zile,  săptămâni.
Am uitat de concerte.
… O fi tot la Alba?…  Pun mâna pe telefon! De data asta, îmi răspunde direct Carmen.
Da, îmi răspunde, de la analizele alea începuse totul. Îi găsiseră ceva atunci, dar nu ştiau ce… Ce era să facă?
Convorbirile lungi telefonice, din ce în ce mai lungi,  îmi dădeau, oarecum, sentimentul de reparaţie în ce mă priveşte. (Când dintr-o pricină sau alta, neglijăm pe cineva din apropiaţi, oare, lipsa noastră de atenţie nu-l expune unor primejdii?. Ciudat simţământ)
…Doctoriţa de familie avea o expresie dezolată, îşi aminteşte Carmen momentul acela de pe la jumătatea lui februarie.  “Nu prea îmi place, doamnă, ce văd aici. În plus mai aveţi şi tensiune” … Mai mult nu se lungise cu explicaţiile, ocupată cum era să completeze fel şi fel de trimiteri. “Veniţi cu rezultatele de la toate astea,  hotărâm atunci ce avem de făcut”…
Într-adevăr, avea şi tensiune! Confirmase medicul cardiolog câteva zile mai târziu. “Nu vă speriaţi, nu-i foarte mare”. (Îi eliberă braţul din strânsoarea manşonului negru). “Dar n-o putem lăsa aşa…”
…”Nu putem pleca fără să luăm ceva de pe aici, cadouri, uite câte nimicuri nostime sunt… Hai să facem rondul pieţei!
Asta fusese cu vreo două luni mai-nainte. O plimbare care-mi părea acum de pe altă lume şi alte vremuri!…  În ciuda gerului în Piaţa Mică era tare plăcut în seara aceea de decembrie.  Animaţie, colinzi, bazar cu mărfuri de artizanat, miros de scorţişoară şi vanilie, copii încântaţi de fuioarele albe, aromate de vată din zahăr ars) alergând în jurul bradului uriaş. Ne întâlnisem  cu prieteni, cunoştinţe. Urări de sărbători, glume. Ne-am întors pe jos, am mai fi stat, dar se făcuse tare frig.
“Matiz-ul meu e la iernat” îmi spusese Carmen.  “Până-n aprilie nu-l scot din garaj… De fapt, mai încolo poate o să-mi iau altceva! Un avion, dar nu ştiu de care. Mă mai gândesc”  Râsesem tot drumul, imaginându-ne cum vom survola pieţele Sibiului, împrejurimile… ” La unşpe cu şase tensiune,  îndeplinesc condiţiile, nu crezi? n-are cine ce să comenteze!…”!
…”Uită-te aici, la electrocardiogramă”, îi spusese doctorul, mai întâi, asistentei.   “Vezi asta? Aproape sigur că  doamna a avut un preinfarct, îmi povesteşte Carmen le telefon vizita  de la începutul lui martie la cabinetul medicului cardiolog. Ca urmare  Carmen înghiţi  cu stoicism, zilnic, o mulţime de pastiluţe. Îi ajunseseră până spre sfîrşitul lunii când reveni, cu încredere, la doctoriţa de familie. “Mda, se observă o îmbunătăţire”, constată încântată doamna doctor.  Valorile erau mult mai apropiate de limitele normale. În legătură cu stările de nelinişte care îi  făceau probleme de la un timp, doctoriţa  îi prescrise nişte calmante şi  somnifere uşoare. Carmen începu de a doua zi să-şi organizeze timpul  în funcţie de culoarea medicamentelor. Până şi plimbarea de seară cu Luki, căţeluşa, şi-o adaptase în funcţie de asta. Ca de obicei, înainte de culcare, făcea un tur-retur pe alee povestind cu vecinii de companie a patrupezilor amici cu Luki. Îi făcea bine ieşirea cu Luki, o relaxa şi în plus, aflase  că nu era singura care-şi rânduise treburile zilnice în conformitate cu orarul de tratament.
“Cu tensiunea stăm mai bine, dar să vedem ce facem cu anxietatea! Nu vă las aşa, trebuie sa mergeţi la un psihiatru!”
O pastilă, atâta apucase să ia! Carmen poate să jure că de la pastila aia i s-a tras! Începuse să tremure, nu mai vedea limpede, îi înţepeniseră muşchii faciali, la un moment dat! După aceea şi ai picioarelor.  Trebuia să se interneze! Mai întâi o săptămână de investigaţii amănunţite. Pe urmă…
“Pe urmă a venit Lena şi m-a luat la Alba.  Cu Luki cu tot! Nu mă mai ţineam pe picioare, ce era să fac? Nu mai mâncam, nu mai dormeam… ” Cu doctoriţa? A, nu, nu mai vorbise cu ea de când se-ntorsese cu rezultatele de la analize. Ba, să nu mintă, mai fusese odată şi  îşi ceruse şi fişa medicală.  Atunci văzuse, negru pe alb, că nu mai avea nimic bun în organism! Tiroida, ficatul, rinichii, nervii! Dezastru! Calciu lipsă, magneziu lipsă, nici nu ştie ce nu era lipsă, sau în stare proastă! După alte pastile adăugate la tratament, ceva cu hormoni tiroidieni, i se făcuse brusc rău! Biata Lena o duse de urgenţă la un spital. Internare, perfuzii, tratament intensiv, complet. Tot ce se putea face.
-  Sper că toate astea să te pună pe picioare, încerc să-i dau curaj la telefon, dar tonul vocii ei îmi transmitea cu totul altceva. Repeta mereu “nu ştiu, nu-nţeleg, nu mai vreau. Nu, nu, nu!” Câtva timp nu ne-am mai auzit. Mai ţineam legătura cu Lena, dar nici ea nu ştia mare lucru.
-  Alo?  Carmen?… Însfârşit dau de tine. Unde eşti? Ce faci ?
-  Bine, îmi răspunde Carmen pe un ton stins. Sunt acasă. Acuma fac dezintoxicare. Dacă renunţ deodată, intru în sevraj. Tot doctorul mi-a spus.
-  Care doctor?…
-  Nu ştiu care. Altul. A zis că tot ce am luat a fost o mizerie! Iar tratamentul, o tâmpenie.  Că n-am nimic organic. Nici o afecţiune. Ceva lipsuri de minerale. O uşoară disfuncţionalitate a tiroidei. Atât…
Carmen ar vrea să se plimbe un pic, dar are un picior negru şi umflat. După ce ieşise din cabinetul doctorului s-a-ntamplat. Habar n-are cum.  Căzuse, pur şi simplu.  Noroc că pe Luki o lăsase la Lena.
-  A,  nu, acuma, nu!  Nu sunt în stare să mă duc la nici un doctor! Să mă întremez, mai întâi, să mă pun pe picioare…

Servici

Miroase a pardoseală de ciment udă. De la parter la etajul IV, petele umede arată că scara tocmai a fost spălată. Şi, mai anunţă, că se apropie sfârşitul lunii. Într- o zi, maxim, două,  va suna la uşă o doamnă zâmbitoare, între două vârste şi roşie-n obraji, ca să-şi încaseze drepturile băneşti. În fiecare lună cerinţele-s un pic mai mari, dar nu cu mult. Din când în când aminteşte, politicoasă, şi de un spor necesar pentru detergent, mop, găleată…
Îi deschid, curioasă, mai ales, să văd, nu suma pe care o cere de astă dată,  ci pălăria pe care o poartă cu ocazia asta. Pentru că de fiecare dată apare în altă costumaţie şi cu altă pălărie. Interesant, mi se pare, că deşi toate-s puse la-ntâmplare pe dumneaei, efectul e destul de artistic! Şi tare vesel! În preajma sărbătorilor, mai ales, când toată vecinătatea face curăţenie şi ordine, doamna de servici e mai des văzută.  Rotofeie, îmbujorată, salută-n dreapta şi-n stânga,  numai zâmbet, purtând după ea câte un sac plin cu hăineturi şi, desigur, cu o pălărie nouă-n cap. Pe urmă, vreo două, trei săptămâni scările rămân uscate.
- Nu vrei să ne laşi programul de curăţenie, jos, la afişier? Îmi dă ghes reflexul meu “managerial” s-o întreb mai deunăzi. Zâmbeşte larg  şi mă asigură de hărnicia ei  şi de calitatea detergentului. Poartă o pălăriuţă cochetă gri, cam mică pentru capul ei acoperit cu o claie de păr făcut “permanent”.
- Doamna de la trei îmi dă de fiecare dată cinci lei în plus, adaugă pe un ton de recunoştinţă şi respect pentru doamna de la trei şi de aşteptare reverenţioasă în ce mă priveşte.
- O doamnă adevărată! Zâmbetul i se lăţeşte pe toată faţa. Da’ nici dumnevoastră nu..
Nu-i dau nici un ban în plus, ba o mai şi întreb, cam nepoliticoasă, cine a angajat-o şi în ce condiţii.
-Ei, lăsaţi, răspunde, io-s femeie bună şi-mi văd de treabă şi aşa…
Nimeni nu ştie cât îi dă fiecare şi cât va cere rândul viitor. Vom afla la momentul potrivit când scara va fi din nou udă de sus până jos. Nimeni nu ştie cine e, nici când şi nici cu ce ocazie a apărut. Dar de ce atâta curiozitate? Tocmai am făcut ordine prin dulapuri şi debara, aşa că  sunt pregătită pentru sfârşitul lunii.  Mă aştept să avem parte şi de un detergent mai bun, mai parfumat. Mai ales că am pus în bagajul respectiv şi o pălărioară nostimă.

Up-date

Aud, ieri, (din întâmplare, amuzantă chestie!) că misterioasa noastră doamnă de servici face curăţenie la trei din cele cinci imobile din această zonă. Că, de curând, are încă un servici, ca menajeră a unui domn singur, văduv, mereu bine dispus şi roşu-n obraji, dintr-un bloc vecin, cu care s-a  împrietenit. Asta n-o împiedică să-şi vadă de toate îndatoririle cu aceeaşi conştiinciozitate.  “Ce să-i faci” oftează plină de înţelegere fără să-i piară zâmbetul de pe faţa rumenă, jovială, umbrită de o pălărie tinerească, una vânătorească, “munca-i muncă”.

Maia şi Mimi la iarbă verde.

- Nu mai strigaţi, că degeaba strigaţi! Strigă Maia cu glăscior ascuţit. Cu o pălăriuţă roşie-n cap, se foieşte de colo-colo pe marginea terenului din poieniţă, aproape de linia de margine  şi de poarta lui Mimi.
- Mimi, ai grijă! Mimi, uite la ăla care fuge pe acolo şi…
Vociferările spectatorilor îi acoperă vorbele. În poartă un vlăjgan de vreo doi metri înălţime cu chipiul roşu de jocheu întors cu cozorocul în faţă prinde mingea şi o repune  în teren. Strigăte de satisfacţie! Aplauze! Maia bate din palme şi sare-ntr-un picior. Aruncând un ochi spre portar, Mimi, pe post de “ajutor”, un pic mai scund decât un picior de al vlăjganului, dar cu un chipiu asemănător, priveşte în jur cu mândrie făcând cam aceleaşi mişcări şi gesturi.  În teren jucătorii celor două echipe (unii cu tricouri de toate culorile, ceilalţi fără) aleargă neobosiţi după minge în strigătele galeriei ad-hoc! Un arbitru mai mititel de pe latura cealaltă a terenului fluieră! Fault! Penalty! “Ei, drăcie!” Lovitură de la unşpe metri!… Emoţii!  Tricouri transpirate, spinări lucind. Încruntat, Mimi-şi scuipă-n palme,  se apleacă în faţă legănându-se de pe un picior pe altul. Exact ca “titularul”! Cu ochii măriţi Maia nu mai zice nimic( se-ngroaşă gluma!…) Îşi ţine răsuflarea. Tensiunea creşte, portarul îşi roteşte chipiul cu cozorocul în faţă, Mimi face acelaşi lucru, spectatorii fluieră, huiduie, aşteaptă… Mingea, de la piciorul unui jucător numai nerv şi muşchi, pleacă-n boltă şi, şi… depăşeşte poarta!
- Nu mă mir, spune Mimi. M-am aşteptat la asta…

Maia şi Mimi în “Insula Rataţilor”.

- Nu mă mai uit la desene, declară Mimi. Am devenit violent! “Când?” Maia îl priveşte uimită… – Ieri!… I-am dat un pumn în cap lui Pavel. ” De ce ?” – De ce, de ce! Pentrucă eram Benzece! Trebuia să distrug nişte extratereştri. Am învârtit omnitrixul magic de la mână, uite un ceas ca ăsta, şi am devenit puternic ! Mai puternic decât toţi extratereştrii! Pavel zicea că nu e extraterestru, dar minte. E un prost de extraterestru! Varsă mâncare, scuipă şi spune prostii. ” Ce prostii?”- Prostii din filme. Filme care sunt tossice. ” Tossice?” …Lui Maia îi place cum sună!… “Tossice”! Şi nu mai vrei să fii violent? Maia face ochii mari: “dacă vin să te bată nişte monştri ce faci?… Că eu mă speriu de arătările din pauărrengeărs… Da’ mă uit!”… – Păi la grădi la noi toţi urlă şi ţipă. Dacă sunt monştri, ce să facă! Îi explică Mimi. Se bat într-una…Uite, spune, jucându-se cu o lanternă. Asta n-are baterie. Dacă-i pun baterie, o s-o fac grenadă. Puşti avem, mitraliere avem… “Rachete aveţi?” Vrea să ştie Maia. – Hmm. Avem. Avem şi tancuri, dacă vrei să ştii! (lasă odată telecomanda aia, până număr la trei!)… Ziceam că Benzece se urcă-n tanc, aşa ca-n scăunelul ăsta, şi-l atacă pe Robotboy pe sub masă! Şaolin sare de după uşă, dar Benzece se-ntoarce şi-l pune la pământ! Robotboy are şi el un ceas magic omnitrix, îl învârte şi zice că poate să m-arunce pe geam. Da’ nu poate. Pavel poate, că-i extraterestru patru-braţe. “Bine, nu ne uităm, m-am săturat de ăştia, gata!” Maia stă puţin pe gânduri. Ba da! Ne uităm la “Insula rataţilor”… Acolo nu-i cu violenţă. Hai! Nu vrei?… Eczistă un motiv ?

Consultanţă în afaceri.(1)

- Eşti gata? Corina stătea cu fundul pe birou( scaunele erau deja duse -n săli). Îşi băuse pe jumătate cafeaua, fuma o ţigare. ” Mintenaş”, spuse relaxată, cu ochii ei râzăreţi pe sub ochelari, suflând o rotocoală de fum. Asta însemna că-şi instalase flip-chart-ul, materialele video, îşi multiplicase fişele de lucru şi testele. “Mă gândesc să-ncerc şi altceva azi, am o schemă interesantă, nişte idei…”

În 2002, iarna, se petrecea asta. După o vizită de instruire în Suedia, aveam de “implementat” cum se spune, un proiect cu două componente: una cu măsuri de active pentru instruirea şi antrenarea şomerilor în căutarea unui loc de muncă, cealaltă de consultanţă pentru mici afaceri, inclusiv pentru unii din primul grup, adică unii şomeri interesaţi şi capabili să-nceapă ceva pe cont propriu. Aşa că mergeam într-un fel de turneu cu o mică echipă prin oraşele din judeţ, zăbovind câteva zile în fiecare. La Mediaş, însă, am rămas , dacă-mi aduc bine aminte, două săptămâni. Mai întâi fiindcă erau destui candidaţi înscrişi la Camera de Muncă care au răspuns ofertei noastre. Apoi, fiind din partea locului, era un bun prilej să stau mai multă vreme cu tata, spre bucuria lui şi a mea.

Primul grup de şomeri tocmai îşi făcuse apariţia. Aşteptau apatici şi zgribuliţi să fie preluaţi de cineva. În încăperile de la primul etaj al clădirii, veche, cu ziduri groase şi tavane joase, focul ardea de o oră bună în sobele de teracotă. Apăruse şi micul grup al candidaţilor pentru consultanţă. Pentru ei rezervasem o încăpere mică , din capătul coridorului. Din prima sală, a şomerilor, se auzea gălăgie. “S-au dezmorţit, gata, am plecat, acuma e momentul să-mi preiau şcolarii”… râse Corina, strivind mucul de ţigare în scrumieră. Atmosfera plăcută îi uşura puţintel partea mai dificilă din consiliere, refacerea încrederii în propriile forţe, a dorinţei de a acţiona. Abia după asta veneau celelalte, documentarea, exerciţiile, etc.

Într-un fel mai simplă sub acest aspect, consultanţa pentru afaceri avea de a face cu oameni de regulă motivaţi, care ştiau ce vor, uneori cu iniţiative notabile. Oricum, erau persoane care n-aveau nevoie să fie scoase din apatie şi depresie ca majoritatea şomerilor. Puţini, însă, doar vreo trei, patru, dintr-o sută, după statisticile noastre, ajungeau să şi facă ce doreau. Împreună cu Laura, o studentă practicantă pe post de asistentă, Luminiţa intrase deja de zece minute la grupul programat pentru consultanţă. Vreo unsprezece inşi, dacă numărasem bine. Mai întâi se prezentau, apoi aveau de completat chestionarele de interese şi abilităţi. Din cei înscrişi, lipseau trei. După ce terminau cu completatul, îşi susţineau, pe rând, ideile, răspundeau la întrebări. Abia la următoarea întâlnire, conform programului cu fiecare din ei separat, urmau să intre în secretele planului de afaceri…Rămăsesem singură în “cancelaria” fără scaune, verificam testele , făceam programările pe zilele următoare. Uşa la “afacerişti” se trânti cu zgomot de perete şi, roşie la faţă, gata să izbucnească-n plâns, năvăli Luminiţa… “Salut!” Îşi scoase ecusonul de “consultant”…Nu mai intră ea acolo! I-am întins un pahar cu apă. Dinăuntru se auzeau vociferări. O înjurătură. Oho… Necaz! Luminiţa bău apa cu noduri. Robustă, de două ori cât colega ei, Laura nu era la fel de întoarsă pe dos, dar nici ea, cu nici un chip, nu mai voia să…”După ce că tot timpul vorbea aiurea şi făcuse mototol chestionarul” izbucni şi Laura ” individul ăla jegos din prima bancă o jignise incalificabil pe Luminiţa”. Două şcolăriţe, aşa păreau, e drept. Mai ales Luminiţa. Ceea ce nu le-mpiedicase, până acuma, să se ocupe cu succes de proiect. Îmi părea rău! La şomeri,da, mai apăreau situaţii delicate, persoane indezirabile, o ştiam. Dar aici… Mai experimentată, Corina reuşea de fiecare dată s-o scoată la capăt cu “şcolarii ei”. Îi vedeam la ieşire din sală, erau complet schimbaţi, cu alt tonus şi evident încrezători. Cei mai mulţi reuşeau să găsească de lucru în scurt timp… Are un dar special Corina, ceva care…Am oftat şi ştiind că n-am cum s-o mut dincoace, le-am lăsat pe cele două fete să se liniştească în cancelarie şi am intrat la “afacerişti”. Am aruncat o privire peste tot grupul, fără să mă opresc asupra celui din prima bancă deşi îi simţeam privirea răutăcioasă şi mă aşteptam să-şi dea drumul. Ceilalţi, cam dezorientaţi, nu ştiau cum să reacţioneze. – Ia uite, a venit şi mami!…M-am întors spre el, dar nu i-am văzut decât spinarea, se băgase pe sub bancă de unde, fără veste, un ghemotoc de hârtie zbură în direcţia mea! Chestionarul! Îl recuperase de jos. O faţă suptă, o fizionomie de om pus pe harţă. Nu era, însă de loc jegos. Două doamne de pe rândul de la uşă mă priveau cam speriate. “Lasaţi că văd eu de nebun”… Un tânăr îndesat, musculos din a treia bancă se ridicase în picioare gata să acţioneze. Ceilalţi păreau uşuraţi. Se găsise cine să-i vină de hac! Îi fac semn să se aşeze, trec pe lângă nebun, adun ultimele chestionare de la nişte tineri din fundul sălii. Urmează să arunc o privire peste ele, să văd cam ce-i interesează( mă gândesc că după pauză poate o să fac un schimb şi o să intre Corina aici). Individul izbucneşte într-un râs isteric: – Mami, mă faci să râd!… Şi azi chiar n-am nici un chef…Trec printre bănci, mai împart nişte materiale, revin la masă. Ar fi timp de discutat, în mare, câteva idei care interesau pe toată lumea… – Hai, las-o baltă, pe cine să intereseze?” I-am auzit vocea antipatică, puţin spartă… Lăsa-ţi-l, le spun celorlalţi, văzând că iar e în picioare musculosul, lăsaţi-l! M-am simţit deodată uşurată. Voi nu vedeţi că omul ăsta are un necaz? Şi când ai un necaz…

va urma…

Consultanţă în afaceri.(2)

Nebunul se ridică brusc şi ieşi trântind uşa. Un moment penibil, după care, ultimele zece minute din oră s-au desfăşurat normal. Luminiţa şi Laura plecaseră la “Medieval”, la pizza, aflu la pauză, dintr-un bileţel lăsat pe masa din cancelarie. Aveau să recupereze cu grupul următor, programat de la unsprezece! Să nu ne supărăm… Corina ieşise şi ea-n pauză, stătea în poveşti, la o ţigare, cu doi “şcolari”. A ieşit bine schema, mă anunţă. Abia aşteaptă să-mi spună despre ce e vorba. Îi povestesc pe scurt incidentul de la “consultanţă” şi, mirare, îl descoperim pe nebun în registrul de înscrieri, figurând la… şomeri! Nici nu ştia trogloditul, ce caută! Oricum dispăruse, aşa că nu ne-am mai făcut probleme… Ora următoare se derulă în linişte, doar vreun sfert de ceas, însă, fiindcă uşa se deschise brusc şi nebunul(Vasile, îl chema, îi aflasem din registru numele) veni şi se aşeză în bancă, la locul lui. Calm, fără o vorbă. Am tratat cu totală indiferenţă momentul, deşi un aer rece intrase odată cu el. O oră întreagă nu schiţă nici cel mai mic gest. L-am privit în treacăt, simţeam un fel de milă, avea faţa trasă şi cearcăne negre la ochi. Când am ieşit, în următoarea pauză, se făcuse nevăzut.

Intrase noua serie conform programării. Luminiţa îşi revenise, pizza capriciosa (ne aduseseră şi nouă) mirosea bine, era caldă, încă un rând de cafele, programul reintră în normal. Pentru mine asta însemna să pregătesc, până la pauza următoare, schemele pentru câteva planuri individuale. Aud uşa deschizându-se. În cancelarie îşi făcu pocăit, apariţia…Vasile! Voia să vorbească cu mine. Îşi ceru scuze, ar fi trebuit să le ceară şi fetelor scuze, da, ştie, dar mă roagă să le spun că…( Ce ciudat arată cu un fes decolorat în cap până aproape de ochi)… Îl poftesc pe un scaun. Vasile-mi spune că e şomer, dar că nu-l interesează nici consilierea, afacerile, nu-l mai interesează nimic. Nu ştia de ce nimerise aici. Îşi scoate fesul din cap. Acuma-l văd mai bine: are o privire fixă, de un albastru deschis, o faţă emaciată, îmi aduce aminte de actorul care-l interpreta pe Isus din Nazareth, filmul lui Zefirreli. La prima oră, de dimineaţă, mai adaugă, aflase sentinţa din procesul de divorţ. ” O iubesc, altă soţioară n-am. Ea este şi ea va fi!… Înţelegeţi?” Nu pare să observe că-i curg lacrimile. De când începuseră intrigile soacră-si, necazurile se ţineau lanţ de capul lui… Nu mai era bun de nimic! Îşi pierduse serviciul, probabil de asta îl anunţaseră să vină astăzi, aici, la Camera de muncă. Chiar azi când fusese la tribunal…Şi parcă n-ar fi fost destul, pe drum îşi lovise maşina. Nu mare lucru, un far spart, tabla puţin îndoită…Nu mai am nimic, îmi spuse cu o privire secătuită. Lacrimile i se uscaseră, îşi frângea mâinile, vorbea despre ea, despre viaţa lor frumoasă, nu-nţelegea de ce toate astea trebuie să se sfârşească…Greu de uitat ora aceea de “consultanţă”… Curios! N-am simţit că trecuse o oră!…Luminiţei i se lungi faţa când ne văzu povestind. Îi fac semn că totul e în regulă. Vasile bâigui nişte scuze îşi luă haina din cuier şi plecă repede. “Poate o să mai vin pe aici dacă mă primiţi”…

Luminiţa se codeşte, nu-i face plăcere să-şi aducă aminte! E şi acum indignată. Ei, na! Râde Laura. “Cu ţâţele alea cât nucile vrei să faci consultanţă?” Asta-i spusese individul, povesti înveselită. Pe urmă, continuă Laura, nesimţitul se luase şi de ea: “Nu vrei s-o mai laşi şi pe foca asta cu musteţi, să ne consulte?”

După o zi, am plecat cu programul în altă localitate. Pe Vasile nu l-am mai văzut de atunci. Le-am transmis fetelor scuzele lui şi atât. Şi faptul că am avut de învăţat din consultanţa aceea. Mai mult, parcă, nu mi-a venit să le spun.

Cum fetele au devenit mai dichisite, au dat mai multă atenţie look-ului, un întreprinzător din grup le rugă să-i pozeze pentru reclama la “New Fashion &Style”, salonul pe care intenţiona să-l deschidă.

Maia şi Mimi.

Îl cheamă Mihai dar el preferă să-şi spună Mimi. Iar verişoarei lui, Maria, îi spune Maia. Cum sunt născuţi în aceeaşi zi, sunt tare buni prieteni. Au şi nişte mici probleme cu vorbitul corect, pe care au înţeles amândoi că e bine să le rezolve acum, mai târziu va fi mult mai greu. Maia e sâsâită, spune ts în loc de ţ şi caută să ocolească cuvintele care conţin ş iar Mimi spune bine pe ş dar nu-i prea convine să pronunţe r. Şi cum să-i convină dacă atunci când reuşeşte să scoată o mândreţe de rârâială, i se spune, că nu, nici aşa nu e bine, că ăsta e r, dar e r franţuzesc, deci nu e bun. Nu e bun fiindcă noi vorbim româneşte. – Hai să ne jucăm spune Maia bucuroasă când dă cu ochii de Mimi. Vrei ssă fiu printsessa ta?…Iar tu ssă fii printsul meu? Mimi aprobă fără să stea pe gânduri, dând din cap. Da, vrea. Maia ia de pe măsuţa din apropiere un şerveţel, şi-l potriveşte cu o clamă în vârful capului. Pe umeri îşi pune o faţă de masă dantelată şi se aşează, serioasă cu bărbia ridicată, nasu-n sus şi spatele foarte drept, într-un fotoliu. Mimi o priveşte cu admiraţie. Apoi se urcă şi el în celălalt fotoliu şi se străduieşte să arate la fel de ţeapăn. Câteva secunde se uită unul la altul în tăcere. – Şiii…ce mai mâncaţi voi acasă? Sparge gheaţa prinţul. Maia îşi potriveşte mai bine şerveţelul de pe cap: – Păi, ce ssă mâncăm?! Ce ne place! Se gândeşte puţin. Îşi ţuguie buzele ca să răspundă, se răzgândeşte, mai stă un pic pe gânduri şi înclină cu graţie capul: – Mâncăăăm, ciorbă de burtă! Mimi o priveşte cu oarecare îndoială, dar n-o contrazice. – Vhh…îmi place şi mie, spune politicos. – Atunci hai ssă mâncăm. Mie pune-mi ssă mănânc aici, vrea Maia. Mimi se conformează şi o serveşte pe prinţesă. Maia bagă nasul în farfurioara ornamentală de pe măsuţă: – Mmm, ce bine miroasse! Ia de două ori şi împinge farfurioara. Nu mai pot. – Mănâncă, zice Mimi. Threbe să mănânci tot. – Şşşş, şopteşte prinţesa. Îşi bălăngăne distrată picioarele. Nu mai vreau. Mimi se ridică de pe fotoliu şi o priveşte încruntat. Prinţesa ridică tonul. E sătulă până peste cap. Nu mai vrea şi gata! – Mănâncă tot şi lasă scandalul, că de nu te închid pe balcon. Sare prinţul. Maia îşi ridică mândră umerii şi îl priveşte de sus. Se reazămă de spătarul fotoliului şi îşi întoarce ambele palme în sus, într-un gest graţios. Îşi ţuguie îndelung buzele şi şopteşte şuşotit – Şşşoric. Spune şi tu. Poţi? Mimi poate, cum să nu poată, da’ de ce să spună phrostii de astea? – Şşşopârlă, şuşoteşte Maia şi mai şuşuit. – Gata. Nu te mai rrog. Zice hotărât prinţul. Trreaba ta, dacă nu mănânci. Da’ să ştii că te-ai lins pe bot de deserrt.

Maia şi Mimi, schimbând două vorbe pe seară.

- Azi am luat-o pe cocoaşă, spune Mimi în timp ce-şi încalţă singurel şi cum trebuie, bocănceii: stângu-n stângu’ şi dreptu-n dreptu’. (Pe faţă i se citeşte mulţumirea). – Ooo, da’ de ce? Se interesează Maia privindu-l cu admiraţie neascunsă în timp ce-şi pune căciuliţa roşie cu cănac pe cap. – Păăi, de ce! Fiindcă am făcut istericale, explică Mimi ridicând uşor din umeri şi din sprâncene. Îşi termină de încălţat şi al doilea bocanc. – Vrei? Maia îi dă un pacheţel scos dintr-un buzunar. E croasant, de la mine de la grădi, spune Maia, atentă să-şi încheie bine nasturii la hăinuţă. – Şi pe mine m-a cârpit, îşi aminteşte deodată, bucuroasă. Fiindcă m-am trezit vorbind. – Şi ce ai spus? Se interesează Mimi, încântat că a isprăvit cu încălţatul. Maia nu mai ştie. – E bun crrroasantul, zice Mimi politicos, dar…Îi dă înapoi bucăţica. E plin de euri! …Şi îngraşă! Maia se-ncruntă a mirare. Cercetează cu atenţie proba rămasă şi dă din cap. Aşa e. Plin de euri. Scoate din alt buzunăraş, ceva mai sănătos: ciocolată cu mentă. Continuă să scotocească şi prin rucsăcel înainte să şi-l pună-n spate. Nu mai găseşte nimic altceva bun de mâncat. Îşi aşează urechile mai bine sub căciuliţă şi pe urma şi-o leagă cu fundă sub bărbie. Îşi împătureşte batistuţa şi o bagă-n buzunar. E gata de plecare…Ciocolată? Mimi ţopăie încolo şi-ncoace pe hol. Îi place ciocolata. Se mai gândeşte un pic şi i-o dă înapoi: “E foarrte bună, da’ nu acuma, că-i seară şi m-agită.”

Maia şi Mimi dându-se cu patinele.

De câteva zile Maia şi Mimi nu contenesc să vorbească despre patinele sclipitoare şi frumoase pe care le-au primit de ziua lor. “Părinţii au făcut un efort financiar şi…” explică Mimi în dreapta şi stânga, din cale afară de mândru. Dacă ştie să se dea? Sigur că ştie, spune cu convingere. “Face şi fiţe”, adaugă Maia voioasă. Şi ea ştie să se dea. Îşi priveşte încântată botinele albe cu patinele subţiri şi elegante. “Hai până aicea, că te ţin eu”, o încurajează Mimi, scuturându-se după ce se ridică de pe gheaţă. E a doua oară când cade, dar, ţanţoş, îşi ia avânt şi se apropie de Maia. Vrea s-o ia de mână. “Nu vreau, lasă-mă!…O să cad, nu vreau să cad”… Mimi se uită cam derutat la ochii ei speriaţi. Maia se pune pe plâns şi lacrimile îi curg pe faţă amestecându-se cu mucii. Îşi trece limba peste buza de sus suspinând cu jale. Mimi oftează, o priveşte cu milă, dar nu vrea s-o arate. “Mişcă-ţi fundu’! Hai odată. Ce ai, eşti bătută-n cuie?” Maia face o tentativă nereuşită de desprindere, revine la mantinelă şi se sprijină cu spatele. Îşi şterge faţa de lacrimi şi de muci, când cu o mănuşă, când cu cealaltă. “Nu te mai smiorcăi în halul ăsta că mă ia cu frisoane”. Mimi se îndepărtează câţiva metri, se ţine bine, reuşeşte să se-ntoarcă fără să cadă şi revine bine dispus lângă Maia. Ei, dacă nu vrei, nu vrei. Nu-i nimic. Poate că o să i le dăm lu’ Alex, îl ştii, pe Alex, prietenul meu de la grădi că el, săracu’ nu…”Sunt ale mele, nu vezi că-s ale mele?…Şi-mi plac, să ştii! ” strigă Maia. “Îmi place să mă dau cu patinele, uite…”