Scheletul de rezistenţă

Cum viabilitatea unei construcţii depinde de scheletul de rezistenţă, e chiar amuzant să vezi că insistentul apel la rezistenţă al vocilor cu accent de ghencea vine din cimitirul comunist producător de fantome vii şi hiperactive pentru media. Izbitoare asemănare cu apelurile  “TVRLibere” din zilele “revoluţiei televizate” şi ale mineriadelor preparate securistic cu vizionare interactivă pentru prostime! Apelurile acelui “far national” spre care erau aţintiţi atunci ochii boborului seamănă comic cu chemările la rezistenţă şi respect ale lămpaşelor unor televizii actuale. La douăzeci de ani distanţă, capul lui adrian ursu, de pildă, emite-n alte condiţii, cu alte scopuri, dar pe aceleaşi lungimi de undă cu al venerabilului răzvan theodorescu cel “sechestrat” atunci, dacă v-amintiţi, la etajul unşpe al minciunilor televizate! Gena comună a soiului comunist de ieri cu cea a extracapitalismului original de azi, e vizibilă în tot ce spun şi ce fac scheletoconstructorii! Au întors propaganda pe dos şi s-au organizat în reţeaua naţională a banditismului legalizat democratic. Pe de o parte au tras  în cei paşnici, în “nostalgici”, în cei de bună credinţă, pe de alta, au folosit toate spaimele acumulate-n timp şi au confecţionat altele, tot pentru aceiaşi! Reţetă securistă de antrenare şi fidelizare! Au dat cu “dero” peste memorie şi au racolat noi vietăţi umane rapace şi agresive de grotă. Au reideologizat “pe invers” populaţia spălând cu spor creiere şi suflete.  Au făcut din cei ce au practicat “rezistenţa prin furt”, flămânzii din epoca ceauşescu, legitimatorii  hoţiilor lor fabuloase, trădători senini ori băşcălioşi tembeli, ai propriului lor drept la un viitor demn, ca şi al ţării care le oferă identitatea şi rostul în lume! Potlogării laborioase, manevre fascinante, costuri exorbitante! Doar că  “rezistenţa eroică” a făuritorilor şi apărătorilor de legi în folosul lor personal îşi vine singură de hac!  Sistemul monstruos  construit cu atâta abilitate în  douăzeci de ani  de iliescism multilateral dezvoltat, liberalizat şi mediatizat, pârâie ca o tiribombă din parcul de distracţii. 

Preşedinte pentru soacră

Din stânga drumului, un nene cu o fizionomie uşor crispată care se vrea relaxată şi încrezătoare, priveşte ţeapăn de pe peretele unui cort de unde pare să primească ghionturi dure ascunse-n zâmbete amicale. Parcă mi se face milă. Ai zice că e un elev terorizat că n-o să poată niciodată spune bine lecţia cu care e îndopat. Mentori de elită apreciaţi oriunde-n lume pentru rezultatele celor preparaţi pentru astfel de încercări, îl instruiesc non-stop. Iar seara, înainte de culcare, o rubedenie severă din familie  îl pune să  mai recite odată lecţia pe care o repetă de luni de zile. Ascultător, o turuie cu voce supărată şi precipitată de megafon. Aşa-i când lucrezi sub presiune! Vai de ea viaţă: să visezi noapte de noapte, lozinci, slogane, ameninţări, căderi!… Şi mai ales pe omul ăla rău, care-i umileşte şi când nu spune nimic! Chiar şi când îl fac zoaie găştile reunite pe sticlă.  Sau îşi inchipuie că-l fac. Dictatorul nemilos cu privirea uşor saşie care-l urmăreşte acum, şi dintr-un panou! Până şi-n somn!… Şi-n vizite private! Chiar aşa! Pe cine şi de ce interesează asta? Ar trebui reclamaţi parlamentului! Şi CSAT-ului! Şi sindicatelor! Şi lui nea nicu văcăroiu. De ce atâta curiozitate pentru discuţia lui de la Moscova cu un membru GRU, fost spion sovietic, prieten vechi, garantat de Guşă? Puţin respect! Ce, n-are el, cui să dea socoteală? (Of, ce lehamite i se face  câteodată, de atâta hărţuială! Vanghelie, hrebe, felix şi, cu voia găştii, ultimul pe listă, nea nelu, nu-l lasă din gheare nici în concediu. Sule-n coaste!) Parcă tot patriciu e mai cumsecade. Ăsta s-ar fi dus singur la negustorul de energie din capitala ţării vecine şi prietene de nădejde, cum se ştie, de mult, de la istorie. Ori l-ar fi trimis direct pe D.I.P cu câţiva băieţi deştepţi. …Uneori i-ar plăcea să fie liber!! Ce bine ar trăi într-un cort ca ăsta, undeva departe de ispitele politicii, doar cu familia lui modestă. Cu nevasta şi copiii. Sigur, şi cu ceva parale. Dar fără…  “Aoleu, iar vine seara şi m-ascultă!”

“Alungaţi lupii”

Dintr-o ţară eminamente agrară acum un secol, am evoluat la una industrializată în socialism, iar de douăzeci de ani am trecut, eminamente, pe minerit. Vechea îndeletnicire cunoaşte noi forme, se extinde din subteran la suprafaţă, ia amploare de la an la an! În ultima vreme, mai cu seamă, ortacii ies din găurile de vierme direct pe sticlă, în misiuni tot mai devastatoare. Barajele de zi şi de noapte pe drumurile dinspre şi înspre Cotroceni sunt consolidate cu noi şi noi forţe: e greu să oprească scursurile umane care sunt de partea  dictatorului. Plină ţara de alcoolici, bărboşi şi curve! Milioane de depravaţi care trebuie reduse la tăcere!  Cum era de aşteptat, au apărut şi reacţiile:  gospodine pline de bun simţ, tineret cu apucături sănătoase, copilaşi nevinovaţi, le mulţumesc! Vor linişte! Într-un braţ cu crini, într-altul cu bâta, oamenii din subteran le promit că o să faca tot ce pot să-i salveze. În primul rând să intensifice asaltul asupra palatului, ştie toată lumea că acolo-i plin de droguri şi arme. Ortacul şef îi mână-n sedii, pe străzi, în pieţe. Prostituate, ţigani şi alcoolici peste tot! Mulţi se dau intelectuali! Acţiunile de curăţare se-ntind pe tot cuprinsul patriei în fel şi chip. De pildă, pentru a boicota întâlnirea nelegiuiţilor portocalii într-un loc anunţat de acum o lună, din căsuţele de turtă dulce ale lui  Santa Klauss se fac baricade! Ce glumă bună! Mai puţin glumeţ, un anunţ vine să bage spaima-n cei care vor cuteza să voteze în plină epidemie de gripă porcină: zeci de mii de decese! Dacă votează şi pentru referendum, risc dublu! Cifre de  groază, ca alea de la morţii revoluţiei! Ce ţi-e şi cu mineritul ăsta!…

up-date
Titlul postării, pus în ghilimele este titlul unui clip electoral din timpul campaniei pentru parlamentarele +prezidenţialele din primavara anului 1992. Realizat la sugestia tânărului “liberal” patriciu, cum s-a aflat mai târziu, clipul făcea referire la foştii membri de partid comunist, vreo cinci milioane fără a  socoti şi  alti votanti din familiile lor. O stratagemă  care a reusit pe deplin:  infricosati, toti cei care ar fi vrut sa voteze partidele istorice, inclusiv  pe liberali, l-au votat pe Ion Iliescu si partidul lui.  Asa a inceput dezvoltarea “mineritului” postdecembrist in Romania!…

Spovedanie electorală

Un preot se despartea de parohia sa dupa multi ani de slujire. Pe langa masa de adio, localnicii s-au gandit sa-i faca si un cadou. Ca peste tot, au invitat si un politician din partea locului sa spuna cateva cuvinte si sa-i inmaneze cadoul. Dar ca toti politicienii, a intarziat, si atunci parintele s-a gandit sa umple timpul cu un discurs. “Cea dintâi  impresie despre parohia aceasta mi-am facut-o cu ocazia primei spovedanii”, îşi aminti părintele. “M-am gândit ca am fost trimis într-un loc teribil deoarece primul care s-a spovedit mi-a mărturisit că furase un televizor, că le-a furat banii părinţilor, că a mai furat şi la locul de muncă, pe lângă faptul că avea o aventură sexuală cu soţia şefului. Uneori mai făcea trafic si vânzare de droguri. Şi la urmă a zis că i-a transmis o boală venerică sorei sale. Am rămas înmărmurit… stupefiat… şi foarte speriat! Dar după aceea am cunoscut oamenii, care nu semănau deloc cu acest individ. Mai mult, pot să spun că a fost o parohie de oameni responsabili, cu valori morale, credincioşi, şi că am trăit aici ani minunaţi!” In acest moment soseşte politicianul, aşa că l-au chemat repede să ia cuvântul. După ce s-a scuzat pentru întârziere, omul  spuse: ” Niciodata n-am să uit când a venit părintele în parohie… De fapt, am avut onoarea să fiu primul care s-a spovedit la el…” Politicianul continuă să-l omagieze pe preot  şi să le aducă laude  sătenilor, într-o tăcere totală. La sfârşit, când bucatele şi vinul îi mai înviorară pe localnici, omul politic îşi drese glasul şi le  cântă un cântec de petrecere; iar la plecare  nu uită să le amintească că-i ştie oameni vrednici, dar să aibe grijă cu cine votează ca nu cumva să fie consideraţi “ţigani, alcoolici, drogaţi, iar femeile lor, prostituate”

Dizidentul se întoarce

Din nou eroul de la ‘89 se arată naţiunii! Era momentul, fiindcă trecuse destulă vreme de când îşi pierduse pe rând, mască după mască. De când se dumirise lumea că-l luase drept ce nu era! Nu numai prostimea dar si  mulţime de intelectuali!… Pe care-i păcălise o vreme, le agăţase cârligu-n nas şi-i plimbase prin genialele sale fiţuici pline de sevele groase ale câmpiei miştoului naţional. Pe unii, suflet bun,  îi hrăni cu delicatese vreme-ndelungată şi, nu se lăsă până nu-i băgă-n baltă. Un soi de păcălici, prietenul lui neţoiu; o combinatie de păcală cu bulă, care, însă, depăşi de mult până şi nevoile de umor urban ale unei ţărişoare băşcălioase ca a noastră: e prea grotesc! O vreme îi reuşi farsorului mai tot! Îi păcăli pe cei  integri, oneşti, pe cei de bună credinţă, ca şi pe securişti. Îi puse-n umbră până şi pe dizidentii autentici. Şi uite-aşa, dându-se, ba pasăre cântătoare, ba scrib genial de reţete de zacuscă, pastramă, sarmale şi aspirine, ba rebel pe sticlă şi revoluţionar dizident căutând loc în manualul de istorie, cu iaurt şi gogoşele,  se văzu şi vornic cu poale-n brâu. Aşa că-şi aduse lăutari să-i ameţească băutura-n vintre  şi prieteni destoinici de pahar. Dulce viaţă!… Dar nu destul pentru valoarea lui de jocker de largă recunoaştere locală şi internaţională şi, în subtext, pentru talentele lui de paharnic şi lacheu. Căci godacu, când se văzu-n pom crezu că şmecheria-i va fi veşnic luată drept podoabă de patrimoniu naţional. Mai ales că, de când împins de vântu, îşi expune săptămână de săptămână tezele şi nevoile împreună cu alt pretin al casei. Amândoi îşi guiţă mulţumiţi osanale şi le aplaudă prelungit. Din când în când omul-gumă nu uită să se laude, precum un miliţian fudul, cu marile succese. Şi că are grijă de amărâţi. Că le făcu şi cetate la nemâncaţi. Şi fiindcă nu-l impresionează pe preşedinte nici de-o ţuică, a venit momentul ca eroul naţiunii să dea piept cu pericolul, să devină din nou dizidentul celebru care, iată, cu cât curaj înfruntă el şi actuala dictatură.

Bunul simţ ascuns în dosul parlamentului

…”Omul nu-i decât măsura unui drum de împlinit.” Versurile lui Lucian Blaga rostite în sala Parlamentului ne-au făcut să constatăm live, că “măsurile drumului de îndeplinit” pentru aleşii aceia, ai cui or fi, spre deosebire de Lucian Croitoru, n-au nimic cu bunul simţ. Un bun simţ care ori chiuleşte, ori doarme, ori nu există.

Revenind la discuţia dintre d-nii Barbu şi  Rogozanu, trebuie să admitem că
un interviu nu-nseamnă o analiză, desigur, ci nişte răspunsuri la întrebări mai deştepte  sau mai puţin. Când interviul e centrat pe “Ce are Băsescu mai grav de atît? Sînteţi totuşi cunoscut ca un om care nu îl adoră… Sau:  “Ce vi se pare periculos la Traian Băsescu, trecând peste faptul că nu l-aţi invita la masă?”- cunoştinţele de politologie, comparaţiile inserate în conversaţie nu au nici o relevanţă, chiar dacă, luate în sine, sunt valabile. N-aş fi dat atenţie discuţiei dacă n-aş fi văzut aici o mostră tipică de indigestie intelectualistă transmisă public dintr-un separeu elitist. (“Veţi vedea şi după interviul pe care mi l-a acordat că puţini oameni se pot lăuda că au ieşit “bine”, ne avertizase dl. Rogozanu) Nu într-atât încât dl. Barbu să nu găsească, totuşi, între toţi indemnii de pe scara prezidenţiabililor, pe unul cu care i-ar plăcea să ia masa (cu care prilej, eventual, ar încerca, pesemne, să-i schimbe copiuţa liberală din cursurile depăşite ale lui Friedman primită de la patriciu, cu una mai potrivită altor pre”vederi”). Desigur, într-un loc  elegant, democratic, cât mai departe de ţara asta insalubră. Pe celălalt, pe acela “periculos”, probabil, l-ar întâmpina ca un plantator sud-american sub acoperire democratică  sau cu vorbele prezidenţiabilului pe care l-ar invita la masă, aşa cum l-a auzit recent naţia întrebându-l pe dl. Croitoru: “Nu-nţeleg, ce cauţi  aici?”
,,Cu Daniel Barbu poate veţi gusta adevărata voluptate a activităţii numite “a vorbi politică”, ne promisese dl. Rogozanu. Ia să vedem: misterul alegerilor, aflăm din spusele d-lui Barbu, se află la pedele! În felul în care oamenii portocalii vor gestiona voturile pentru sau contra lui  Băsescu.  Cheia apropiatelor alegeri, aşa cum o vede acest “puternic şi inovator român” cum îl numeşte dl. Rogozanu pe dl. Barbu, trimite direct la termenul  de “fraudă”.  Aşa cum îl ştim, nu de azi de ieri, din pregândirea lui vadim, alt “puternic şi inovator intelectual român” dar şi din imaginaţia oengiştilor autori ai descoperirii epocale privind prefraudarea. “Logică de fier, observaţii ingenioase. Altceva decît ce auziţi la televizor”… Păi nu i se apleacă boborului de  logica asta, mai toată vremea, pe  antene şi realitatea?
Evident, domnul Barbu îi dipreţuieşte din toţi rărunchii pe intelectualii fideli preşedintelui! Nu-i singurul! Ceva şi mai ofensivă, doamna Mungiu Pippidi ne amintise zilele trecute într-un articol din R.L cât de relaxaţi s-au simţit unii dintre aceştia în paginile “Plaiului cu Boi” revista dinescului, una mustind de vulgaritate şi de pioşenie luată-n băşcălie! Şi nu prea ai cum s-o contrazici pe blindata  inamică a preşedintelui! Poţi, însă, s-o întrebi: oare abia acum s-o fi “desecretizat” revista respectivă? Iar dac-a ştiut de aceste “grozăvii” n-ar fi  fost logic, să le  deconspire la vremea lor? Sau, dacă nu, în tonul “bunului simţ” al  casei şi al piesei, să distribuie numerele  alea unor amatori de teatru în seara premierei “Evangheliştilor”?

Despre viziuni prin lentile fără contact

Nu-i prima dată când mă-ncearcă o nedumerire citind sau ascultând părerile unor repere din sfera culturii, persoane cunoscute pentru cărţile lor şi opiniile exprimate public. Intervievat de dl. Rogozanu în VoxPublica, Daniel Barbu, de pildă, spune despre Traian Băsescu la un moment dat: “Nu are o viziune despre societatea românească(…)Traian Băsescu ne-a dovedit sistematic că este complet lipsit de simţul statului chiar cînd vorbea de “mizeriile de la ministerul de interne”. Închipuiţi-vă că Obama ar fi venit după alegeri să spună „am găsit la Departamentul de Justiţie nişte mizerii”, e de neimaginat. (…)Băsescu e principalul vehicul al disoluţiei autorităţilor publice, completă lipsă de respect faţă de stat.”

Unde, la ce bibliotecă, în ce arhivă  se pot vedea viziunile proiectanţilor  României de azi? Cine sunt  ei şi  cu ce se ocupă acum? Ce viziune i-a condus la actuala construcţie statală care se cere respectată? S-a isprăvit sau a mai rămas ceva de reformat? Cu cine? Tot cu viziunile aceloraşi  fondatori  de  stat-păpuşă?… Formal, temelia proiectului de ţară nouă, aşa cum se ştie, s-a pus  în vremea primelor mandate iliescene şi a apendicului milică: constituţie, instituţii, legi, tot ce era necesar pentru ca la încheierea primei decade să fie asigurată  reconfigurarea  statală în condiţii de democraţie. Informal, tot atunci, au fost făcute şi fabuloasele averi în umbra aceloraşi “vizionari” cu statu-n braţe. Cu concursul lor direct sau indirect “programul” a continuat în ritm şi mai vioi în următorii ani prin proiecte grele, cu clauze serioase, de o inventivitate de netăgăduit. Nimeni şi nimic nu li s-a împotrivit până mai ieri, aşa că totul a mers şnur: instituţii cooperante, legislaţie elastică şi înţelegătoare, un cadru deştept, sensibil la orice noi demersuri necesare “proiectelor” după cerinţe. Mai era nevoie doar de consolidarea relaţiilor de castă pentru a asigura liniştea necesară sustenabilităţii lor şi refacerii imaginii de stat serios şi responsabil, şifonată rău, cum arată şi dl. Barbu, de acel individ lipsit de orice consideraţie! Un indezirabil! Prin comparaţie, poziţia  adversă, una  bazată pe respect, ne prezintă imaginea unui stat cu care poţi lua masa: un-pudel civilizat, cu zgarda multicoloră, exact ca-n viziunea stăpânilor lui, plimbat prin saloanele high-life ale aleşilor sorţii şi televiziilor unde face aport şi latră la comandă. Program respectat, viziune aproape îndeplinită. Ar mai fi, totuşi, un hop…

Dar despre asta, un pic mai încolo…

Neamuri vopsite

În ciuda “furiei” pe care o exprimă noul meu avatar, e vorba, bineînţeles, de o autoironie! Pamfletele, caricaturile şi satirele sunt, însă, mai mult decât necesare! Cât despre aceia puţini care mai fac analize serioase, riguros documentate, ca să nu mai pomenesc de jurnaliştii de investigaţie, atâţia câţi mai există, ar trebui protejaţi prin lege! Pe cât de valoroşi, pe atât de marginalizaţi, categorii pe cale de dispariţie chiar din pricina cotonogarilor şi pervertiţilor arondaţi curţilor media. A semnala răul, a-l analiza e necesar şi benefic. La fel de important e de a nu trece cu vederea aspectele care-ndeamnă la violenţă şi civilizaţie de grotă. Sigur, reacţia celor raţionali şi de bună credinţă  se deosebeşte radical de cea a extremei întunecate, nu mai e nevoie s-o descriu, colcăie ţărişoara de damfurile şi delaţiunile lor. Aş adăuga, doar, că zona întunecată e deopotrivă nocivă atât pentru prostia agresivă cu care duşmănesc, cât şi pentru cea cu care apără! Nu de puţine ori m-am gândit la cât de mult rău fac cei ce iubesc urât! Care protejează brutal, posesiv, într-un mod dezgustător! Care trag un zid de beton în jurul celui pe care îl tratează idolatru ajungând să-i facă cu zelul lor un uriaş deserviciu. O psihopatie politică îi îndeamnă să patruleze scuipând în jur şi să tragă în tot ce le contrazice ideile puţine şi fixe. Alungând, fără discernământ, tot ce iese din tiparul  sărăcuţ al unei  gândiri în slogane, certate cu bunul simţ, cu gândirea raţională şi, mai ales, cu  consideraţia normală şi sănătoasă, reactivitatea primitivă şi distructivă slujeşte, mai degrabă, inamicilor politici în căutare de muze pentru a-l picta pe “dictator”. Într-o postare de acum câteva luni, vorbeam de un soi de prototip al spiritului securistic reînviat şi vopsit politic, după gust! Roşu, portocaliu sau de orice altă culoare, tot din ideologia urii promovată de “părinţii marxism leninismului” îşi trage feelingul! Un feeling patriotic-naţionalist bine conservat, determinat politico-ontologic, amintind izbitor de al securiştilor care patrulau printre oamenii scoşi în  stradă  să-l întâmpine pe ceauşescu înjurându-i printre dinţi pe ăia care nu aplaudau şi nu strigau lozinci; desigur bucuroşi că a doua zi au ce să toarne. Indiferent că prestează pentru antene, că-s ciutaci ori gonaci de orice fel, asemenea entităţi brutal-dominatoare sunt  neamuri vopsite. Mai potrivite într-o piaţă din Afganistan. Nu mi-aş dori asemenea “prieteni” în jur! N-aş putea să le suport “fidelitatea” exprimată în impulsuri de psihopaţi care mâzgălesc pereţii WC-urilor publice! Trist mi se pare şi faptul că multor persoane normale, s-ar zice, le place, o consideră “devotament”! Înfierbântaţi, aplaudă orice flegmă trasă în onoarea celui transformat, fără să i se ceară acceptul sau chiar fără să ştie,  în idol.
…Personal şi împreună cu mulţi alţi prieteni reali şi virtuali, îl susţin pe actualul preşedinte cu toată sinceritatea şi cu argumente politice reale. Am oroare, însă, de eunucii politici, găsesc profund dăunătoare prestaţia lor pentru lupta politică şi pentru naţie. Şi extrem de jignitoare pentru calitatea morală a celor pe care-i sprijin.
…În anii ‘50, Lester Pearson a avertizat asupra faptului că oamenii au intrat  “într-o epocă în care diferitele civilizaţii vor trebui să-nveţe să trăiască alături una de cealaltă, în stare paşnică, învăţând una de la alta, fiecare studiind istoria, idealurile, arta şi cultura celeilalte, îmbogăţindu-şi reciproc vieţile.  Alternativa, în acestă mică lume suprapopulată este neînţelegerea, tensiunea, ciocnirea, catastrofa”.

Lungul drum al fariseismului cu faţă iliesceană

Măştile au şi ele personalitatea, cerinţele şi vulnerabilitatea lor. Cine nu-i în stare să ţină cont de asta, va constata, mai devreme sau mai târziu, că nu face faţă. Că trebuie să se dea bătut. În astfel de cazuri, o trădare din partea măştilor (vorbim de cele politice) e mai dezastuoasă, chiar, decât una din partea membrilor reţelei! Sau, mai explicit,  atunci când unui asemenea mascat i se vede moaca, greu o să mai convingă, chiar şi pe cei mărunţi cu duhul, că e Moş Crăciun. Pe bogata piaţă a fariseismului iliescean, de pildă, deşi cererea nu-i ca pe vremuri, o faţă de geoană, cu aerul ei de prostie vicleană preparată în gospodăria de partid ascunsă sub o mască grijulie şi cumsecade,  sau, alta din serie, un chip invoalt studiat suplimentar în oglinda patriciului, încă se vând în târgul proştilor. Fără ajutor din partea vreunui institut de sondaje publice, e limpede că preferinţa vine din partea unora care fie c-au rămas cu vederea slabă,  fie speră să prindă ceva sinecuri, un loc mai în faţă la banca bucatelor, amintind, vorba unui crescător de topuri, de vremea când erau fericiţi! Şi cum foamea asta n-o măsoară nici un sondaj, cum nu măsoară nici prostia, nu-i de mirare că la coadă încă sunt înşirate scăunelele trăistaşilor. Ale celor ce aşteaptă să bage-un vot şi să iasă opt din patruş’nouă. Nu ştiu, însă, dacă domnul cultivator de topuri, în persoană, ar mai prinde un rând! Agitaţia excesivă de sub măştile tot mai ferfeniţite, semnalează că şcoala iliesceană de actorie  e excedată chiar de stresul pe care  se străduieşte necontenit să-l inducă boborului! Se vede că nu-i mai suportă nici măştile pe bieţii mascaţi! Iar asta înseamnă căderea! Nu ştiu câţi pot juca la nesfârşit roluri de oameni dedicaţi semenilor în vreme ce le ies ghearele prin mănuşi! Şi nu-i deloc sigur că, mizând pe o inteligenţă de împrumut, o masca plictisită nu-i va trage clapa unui asemenea ageamiu, dezvăluindu-i viclenia şi prostia exact când se crede mai plin de talent şi de noroc. Mai ales că neputinţa de a-l înlătura pe singurul rival real, care joacă cu poftă, live şi fără mască, le amărăşte zilele. Nu pot pricepe cum, indiferent de câti bolovani îi prăvălesc în drum, le-o ia înainte chiar dacă e anti-look şi nu-şi ascunde defectele. Sau chiar din această pricină. Explicabil, fiindcă nici un mascat nu suportă autenticitatea. Aşa că revolta şi protestele, atacurile necurmate din partea sindicatului mascaţilor într-un asemenea caz de “concurenţă neloială” sunt logice. Mai ales când miza pusă-n joc e ameţitoare: învingătorul ia totul!

Traian cel Groaznic

Credit pentru titlu, robin

Dacă înainte de ‘89  camarila ceauşistă ne sufoca cu omagiile zilnice de cel puţin două ore pentru cizmarul schizofrenic, la destulă vreme de atunci, o  nouă camarilă cu tălpile puse, însă, tot de fostul cizmar, sau moştenite din cizmăria lui de partid, ne torturează două’şpatru din douăşpatru cu isprăvile căpcăunului de la Cotroceni, acela care le produce de ani de zile coşmaruri cu zăbrele. Aşa că, îngroziţi, nu mai prididesc să-l picteze pe monstru cu  speranţa că noi prostimea, o să-l vedem cu ochii lor, adică muşcând din parlament cu colţii ăia ai lui însângeraţi de vampir, cu mulţime de ţiitoare prin toate cămările palatului, cu bombe pregătite în beciul cu whisky şi o flotă în Marea Chinei plină de apartamente de lux şi de mărfuri de contrabandă. Acuma, spaima lor e că naţia, proastă şi îndărătnică, n-o să creadă ce le demonstrează ei cu atâta năduf şi parale, de atâta vreme, de parcă ar bate cuie-n talpa patriei, ci or să creadă exact invers. Adică ceea ce trăiesc şi văd cu ochii lor. Durere! Asta-nseamnă să risipeşti milioane de parai pe nişte slugi hoaţe şi nepricepute! Care nu-s capabile să-i facă pe oameni să nu vadă că, votându-l pe geoană,l-ar vota, în fapt, tot pe prea iubitul şi stimatul ilici cel încălţat cu botine ruseşti şi pe toată armata iubitoare de patrie şi de avutul ei, încolonată în spatele lui şi a prea-luminatului vanghelie. Că votându-l pe crin ar vota, indirect, ştergerea găurilor date de prealiberalul patriciu în resursele statului. Adică garanţia prosperităţii şi huzurelii pentru miliardar şi pentru căruţele încărcate care-l urmează oriunde chiar şi prin stepele Asiei! Dar şi viaţa dulce a exagerat de cinstiţilor oengişti, reprezentanţi autonumiţi ai societăţii civile care nu suntem. Că votându-i pe oricare din aleşii reţelei, i-ar vota, totodată, pe cei cumpăraţi la kilogram sau la bucată. Adică grămada de căpătuiţi care defilează cu măştile alea goale de conţinut, drept paravan. Măşti de prezidenţiabili oneşti, cu simţul răspunderii, asta însemnând la ei datoria patriotică să-l împiedice pe Traian cel Groaznic să pună capăt prădăciunilor stăpânilor lor. Doar că,  acum, vor sau nu, sunt la mâna naţiei.