După două-trei zile şi schimbând câteva avioane, ajung în sfârşit în Bucureşti.Ce frumos îmi părea totul, după atâta timp petrecut în deşert, iarba părea mai verde, oamenii mai prietenoşi iar oraşul mai primitor şi îngrijit! Am avut timp şi de un interviu, tot pentru Irak, zona ambasadei SUA. Când eram încă în Al Asad, citisem în ziar că PAE (contractor pentru Lockheed Martin Company) angajeaza inspectori QC (quality control) pentru ambasada SUA din Baghdad. Am aplicat online pentru poziţie şi după câteva zile, când eram cu un picior spre Bucureşti, m-au contactat pentru a stabili o întâlnire. Numai bine, aveau birou şi în Bucureşti, acolo o să stăm de vorbă, o să-mi ofere mai multe detalii. Reîntors în România, am găsit repede biroul şi cu oficiantul de acolo, Leo Grecu, care era cât se poate de român, am stabilit detaliile pentru întâlnire. La ora stabilită, m-am prezentat la interviu, de faţă erau dl Leo şi doi americani. Oferta era mai bună,ceva mai mulţi bani dar nu se plăteau orele suplimentare. Cam ciudat, m-am gândit, asta-nsemna că puteau să ceară apoi, să lucrezi mai multe ore gratis. Iar postul nu era de inspector QC ci de tehnician tratarea apei. Eram ca şi angajat, trebuia să completez tot felul de formulare şi să aduc foaia matricolă de la facultate. Cam prea pe fugă totul,aşa că, le-am zis, voi lua acasă documentele, am nevoie de puţin timp de gândire. Până în staţia de metrou, însă, deja mă hotărâsem: prea mare bătaie de cap pentru prea puţini bani în plus. A doua zi i-am sunat pentru a declina oferta.

Gata şi vacanţa, am umplut valiza cu încălţăminte pentru nepalezi şi pe-aici ţi-e zborul. Trecuseră atât de repede zilele încât uitasem că fără viză pentru Kuweit nu pot ajunge. Ce să fac? Nici gând să mă lase să zbor fără ea. Am contactat biroul din Kuweit, eu uitasem să întreb de viză, ei uitaseră să o trimită… Dar, se rezolvă, se poate trimite prin fax la aeroport, trebuie doar să le spun numărul de fax. Însfârşit, chiar înainte de a se închide porţile de îmbarcare, a ajuns şi viza. Gata! Acum eşti în regulă, poţi trece!

Din nou escală în Istanbul, aproape zece ore, păcat să le petrec în aeroport. Am noroc, un român, vecin de scaun care vizitase de multe ori Istanbulul îmi dă nişte sfaturi bune. Am aterizat, am plecat împreună împărţind cu el taxiul până aproape de bazar iar de acolo, pe jos, cu harta în mână. În bazar, constatând că sunt român, altfel spus, din admiraţie, entuziastă, pentru Hagi, turcii-mi fac reducere. Plăcut! Timp suficient şi ca să vizitez Universitatea, Hagia Sofia, moscheea albastră, parcul Gulhane, marea, şi statuia lui Ataturk. Am ajuns înapoi la aeroport cu metroul, la timp şi gata să-nfrunt căldurile deşertului. Aterizez în Kuweit, bagajul,însă, ia-l de unde nu-i! Reclam, chestiunea şi plec, sportiv, la sediul firmei. Am aşteptat vreo trei zile să-mi fie returnat, dar nimic! Nici urmă de bagaj! …Alte firme, serioase, deja ştiu că nu îţi va ajunge bagajul şi te aşteaptă la sosire cu un voucher special de folosit pentru a cumpăra una alta, adică lucruşoare de trebuinţă imediată. Turkish Airline nu făcea parte din această categorie. N-aveam decât să stau pe capul lor şi să-mi cer drepturile. Declaraţii peste declaraţii, descris amănunţit ce era în geantă, valoarea, şamd. Dacă nu se găsea în interval de o lună urma să fiu despăgubit. ...Care lună? Eu plec pentru câteva luni în Irak, n-am timp de aşteptat, despăgubiţi-mă acum! Într-un final, am scos câteva sute de dolari de la ei, despăgubire, după ce am mai completat o declaraţie. Până la urmă n-a fost aşa de rău, am avut timp să văd Kuweit City şi să fac o baie în mare. Am văzut câteva doamne musulmance pe plajă, intrau în apă cu tot cu haine, numai scăldat nu era ăla….

Acum că mi-am rezolvat problemele turceşti am luat drumul bazei militare din care pleca avionul spre Irak. Făcusem bine că nu acceptasem postul oferit de PAE, alţi băieţi ce fuseseră acolo spuneau că ambasada era atacată aproape în fiecare zi. Mi s-au lungit urechile aşteptând avionul, ba nu erau zboruri, ba nu erau locuri. Abia după trei zile s-a găsit un locşor şi pentru mine. În Al Asad am aflat de ce a trebuit să aştept atât, preşedintele George Bush vizitase baza. O zi în care magazinele au fost închise, netul n-a funcţionat iar avioanele nu s-au ridicat de la sol. Am ajuns cu o săptămână întârziere, la bază şi fără nici un chef de a mai rămâne în zonă. După cinci săptămâni găsisem un job la o fermă de scoici în Irlanda. Înainte de a pleca am zis că ar merita să intru în contact cu recrutoarea de la KBR, pe site-ul lor aplicasem de nenumărate ori dar, pân-atunci nu primisem nici un răspuns. Aveam adresa de câteva luni de la S.A., când am ajuns în Al Asad, el abia îşi dăduse demisia pentru că primise un job la KBR. Zis şi făcut, scriu un e-mail în care spun că poate s-a rătăcit cv-ul meu aşa cum mi-au rătăcit bagajele la aeroport, aşa că îl mai trimit încă o dată. După câteva minute am primit răspuns, în US era în jur de zece dimineaţa, abia începuseră serviciul. Am avut un interviu prin telefon în ziua următoare, totul a decurs bine, în câteva ore am primit tot felul de formulare şi recomandarea pentru viză. La-ncheierea interviului mă întrebase dacă pot recomanda tehnicieni pentru fabrica de gheaţă. Am găsit imediat două persoane, dl D. din Târgovişte şi CM din Ploieşti care abia ajunsese la noi în fabrică. El lucra la maşinaria de făcut peturi, dar în ţară era de meserie frigotehnist. A doua zi au avut şi ei interviu, CM a trecut, dl D nu, pentru că n-avea permis de conducere. Ghinion….Am dat preaviz de o săptămână şi mi-am luat zborul cu CM spre România. În Kuweit ne-au întrebat dacă vrem să zburăm prin Atena, era cam lungă escala, peste 10 ore. Am acceptat imediat, fratele şi unchiul erau acolo, nu strica să-i văd şi să vizitez Atena din nou. Se schimbase mult în cei 6 ani de când o văzusem ultima dată, arată mult mai bine.

Am stat în România cinci săptămâni, timp în care am luat viza de SUA. Înainte de ajunge în Irak trebuia să mergem la training şi analize medicale în Houston. Puteam sta doar trei, patru săptămâni dar am zis că nu strică sa petrec mai mult timp acasă. Pe la sfârşitul lui noiembrie din nou la Otopeni, de astă dată zburam spre o ţară mai civilizată. La aeroport mă întâlnesc cu o colegă de la Institutul din Galaţi, ea îşi conducea soţul, zbura tot spre Houston, de acolo trebuia să se îmbarce pe vapor.

Iar acum, simţind că se apropie clipa să le fie radiate meritele şi reţinute confiscările, lichidatorii, tot ăia (coincidenţă!) au remontat piesa bolşevică: mai hidoasă, mai plină de ură, că trăim alte vremuri acum, mult mai democratice. Cum revoluţiile, ca şi cutremurele,au un ritm al lor,după un calendar cunoscut pe undeva, nici n-a fost nevoie de imaginaţie, doar de desprăfuit lozinci din montaje ale revoluţiei-madre:jos dictatura, vrem libertate, etc. scrise cu ceva mai multe greşeli şi cu o acută nevoia de ţarc.

Dacă bolşevismului primar,primitiv, de sorginte sovietică, revoluţia română confiscată din ’89 i-a adăugat o doză de butaforie tragic-perversă, remake-ul din ianuarie 2012 a venit numai bine ca s-o îngroape. Nu cu fanfară, ci cu ultraşii. Microbul n-a pierit,totuşi, să nu ne lăsăm prostiţi, supravieţuieşte încă, patetic şi tembel, voios şi contagios. Generaţiile unei perpetue revoluţii au ajuns, însfârşit la un numitor comun, întâlnindu-se-n gene şi idealuri într-o parodie revoluţionară demnă de politicul autohton. Cu acelaşi spirit lichidator-revoluţionar, vechi acţionari politici deopotrivă cu alţii în devenire, au demonstrat, teoretic, desigur, la vedere, talente de ultraşi nebănuite. Noi achiziţii de folclor revoluţionar de o bogăţie inestimabilă, desprinse parcă, din spiritul ultraş, trimit direct la politici-tabloid în ton cu gusturile unui electorat aflat în bătaia puştii.

Comemorarea 2012- a lui Ceauşescu, ultimul dictator de pe pământ european, vine,prin urmare,cu un vaccin anti-bolşevism. Ceva care, poate, o să ne facă să pricepem, pe toţi, şi pe fiecare, că demolarea totală a unui segment uman dintr-o organizaţie, societate, indiferent de mijloace,de justificări, înseamnă demolarea societăţii însăşi. Mai pe înţelese, cei ce aruncă baniţa cu grâu fiindcă e impurificată cu plevuri, aduc foamete. Sunt mediile ideale pentru clocit bolşevism. Acolo unde,însă, se recuperează din sacul cu plevuri, fie şi o mână sănătoasă, de boabe, va fi, în timp, rânduială şi rodnicie.

Surse:
“Ana Pauker şi cu Dej, bagă spaima în burgheji”
“Moşi bătrâni şi fără dinţi vor să fie preşedinţi”
“Blonda , chioru’ şi piticu…”

…Dar şi altele, de mare “succes”, recent folosite, nu numai în “revoluţia din ianuarie propriu-zisă,ci şi în talk-show-uri, articole diverse, pe care, probabil, le-aţi văzut.

Dar să-i lăsăm pe mayaşi, să privim şi altfel, la mulţimile înfuriate ca valurile mării de-aci. Să observăm că publicitatea mediatică produce un apetit tot mai mare al spectatorilor pentru sporturile extrem-politice. Că, unidirecţionată, energia le-a înţepenit aproape, degetul mare-n jos, ca la circul din arenele romane siroind de sânge.(De-nţeles: nu vrem şi noi să punem umărul la reconstruit imperiul?)

Fiindcă vorbim în termeni sportivi, se ştie, cel puţin de către cei care au practicat sau practică un joc sportiv, că, pe tot parcursul campionatului, modificările în componenţa echipei sunt absolut normale. O echipă, însă, fie ea bună sau mai puţin bună, nu se înlocuieşte cu altă echipă, în două situaţii:
1- sub presiunea adversarului
2- în ajunul finalului unui campionat.

Orice observator politic care nu şi-a pierdut brusc, memoria ştie că USL nu s-a înfiinţat ca formaţiune de opoziţie democratică ci ca un cumul de forţe decise programatic să distrugă tot ce le-ar pune în pericol cuceririle lor de jefuitori legali sau cu acoperire în reţea. Adică orice început de reformare, orice semne de funcţionare normală a instituţiilor statului. Ceea ce au şi făcut- pas cu pas. Cu partidul oponent nu şi-au făcut mari griji, ştiu ei pe cine pot conta la o adică, acolo.

Să recapitulăm: criza globală produce scăderea calităţii vieţii mai peste tot, adică nemulţumiri de tot felul. Desigur, cu diferenţe locale. Problema devine realmente gravă, însă, în cazul intereselor oculte din spatele revoluţiilor cu detonator politic-extremist din statele cu democraţie şubredă. Periculoasă pentru viitorul acestor state şi a popoarelor lor. Acum, ne numărăm printre acestea. Şi dacă nu ne-am pierdut memoria, cum spuneam mai -nainte, n-ar fi rău să ne amintim ce s-a petrecut la-nceputul lui 2010, la debutul crizei şi recesiunii în România, cu încercarea de înlocuire a guvernului Boc – cu o echipă de tehnocraţi. Stilul batjocoritor, inacceptabil, de a refuza orice candidat din partea puterii.

Amintiţi-vă fie şi numai scena revoltătoare a tratamentului la care a fost supus dl.Croitoru, în parlament- în ciuda excelentului său portofoliu profesional, care, de altfel, n-a contat deloc. Oponenţă amintind izbitor de licitaţiile de formă, cu câştigător prestabilit, atunci în persoana Iohannis. Ceva normal pentru indivizi de această speţă. Proiectul grivco n-a reuşit, aşa că, imediat, ofensiva a intrat într-un nou ciclu de cataclisme politice provocate. Din acelaşi motiv. Nu ştiu ce sorţi de izbândă ar avea la această oră, evident e doar faptul că licitaţia se defăşoară între aceiaşi protagonişti. Plus, pe margine, ca nişte ventilatoare, echipe de chibiţi care mai că nu chiuie. Abia aşteaptă ca vântul să-i împingă-n joc. Începe surfingul.

Dar ce cărări de ieşire din actuala stare de lucruri declanşată de şerpărie, se prefigurează? Sebastian Lăzăroiu identifică trei posibile direcţii: (Lovitura de stat – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-lovitura-de-stat-962720.html#ixzz1kHTUD6io)
1-O grupare autoritară să preia în continuare întreagă energie şi să spulbere sistemul democratic.
2- Violenţele să apară iar în stradă cu o amploare şi mai mare şi să provoace costuri enorme întregii societăţi.
3- Apariţia unei noi forţe politice care să absoarbă întreaga energie şi să o canalizeze spre un alt tip de politică.

Este însă aceasta posibilă? Se-ntreabă autorul şi continuă: Din punctul meu de vedere, mai bine o “lovitura de stat” în interiorul fiecăruia din partidele existente, decât o lovitură de stat la nivelul instituţiilor naţionale.

Vreau, nu vreau, înclin să-i dau dreptate. Am mai zis asta când nu bănuiam ce pun la cale, politicienii lui “Jos” dar se întrezăreau semnele unui posibil moment de criză politică. Apariţia unei forţe politice competitive, adică a unui partid politic nou, e o şansă a înnoirii de mult aşteptată. Însă ceea ce e normal într-un climat politic obişnuit devine riscant într-o situaţie neprevăzută. A-ţi lua dorinţele drept realizări, devine o periculoasă lipsă de viziune într-un context de criză politică ca acela în care ne aflăm. Ideea de a da cioara din mână pe vrabia de pe gard, acum, ar fi calea aproape sigură spre 1 şi 2, adică spre cele două ieşiri la scara de incendiu. În asemenea conjunctură e nevoie ca personalităţi de încredere care se simt responsabile, indiferent de orientarea civic-politică, să iasă din turnuleţe şi să caute un drum, drumul cel mai puţin riscant spre normalizare. Ajutată de un minuscul grup politic reformist şi cu susţinere civică în creştere, Monica Macovei e singura, avant la letre, care nu s-a lăsat până n-a dat o astfel de lovitură de stat în partid forţând acceptarea criteriilor de integritate şi punerea lor pe rol. În PDL. În situaţia de acum, neîndoielnic, e exact persoana pe care se poate conta într-o astfel de întreprindere cu viziune realistă, corectivă, pentru un viitor cu potenţial de înnoire politică. Un drum viabil, cred, şi pentru ca formaţiuni tinere şi nepătate politic, de aici plecând, să acceadă cu şanse certe, la o competiţie normală. Lăsând în seama istoriei, evaluarea critică a programului “jos” şi a efectelor sale.

Dar, aceeaşi spinoasă problemă: poate fi aşa ceva posibil- întreb şi eu- într-un ţinut al orgoliilor, al ambiţiilor de supremaţie care nu odată, ne-au dus în înfundături?

…Timişoara, Cluj, Sibiu, Bucureşti. Oraşe martir. Autorii masacrului sunt printre noi.Tot ei sunt cei care le-au denumit, astfel. …Să mai protestez? Locurile-s ocupate.Tot de ei şi ai lor. Tot pentru cei sărmani. Cine a confiscat odată, confiscă şi a doua oară. E drept, în alte condiţii. Miroase a cadavre politice. Nerăbdători niscaiva vulturi de pe margine sunt gata de ciugulit. Au simţit că e rost de ospăţ.

Timp de o lună am avut dădacă oriunde mergeam în afara fabricii. Oricum nu prea aveai unde sa te duci, ori mergeai la masă ori la magazin, era un fel de puscarie cu mai mult spatiu. Baza era construită de iugoslavi in anii 80, ici colo mai vedeai cate un MIG sau doar o macheta de avion. Nimerisem in sezonul ploios, se facea o mocirleală de numa’. În această baza erau regulile cele mai stricte, nici americanii nu aveau voie să deţină telefon mobil, cu marinşii nu era de glumă. Măcar era cea mai sigură bază din Iraq, ultima dată fusese atacată cu câţiva ani în urmă.

După câteva zile a sosit şi dl bărbos, nu venise pe jos, nici pe cămilă ori măgar, ci cu bani din buzunar. Rămas singur în aeroport, continuase să scotocească după viza de Kuweit.Trecusem cu toţii pe la ghişeul Turkish Airline unde, după ce ne verificaseră vizele, ne-au îndrumat spre poarta de îmbarcare. Nu, nu era nici acolo, viza, asta ştiam, doar fusesem împreună momentul respectiv. Aşa că noi ne-am luat zborul iar el rămăsese singur. Se schimbase tura, la ghişeu erau alţii, le explicase şi acelora care e treaba şi le ceru permisiunea să caute în gunoi. Surprize, surprize! Viza lui era la gunoi, se pare că atunci când le-au verificat, a lui a rămas acolo şi un om bun o fi crezut că nu mai are nevoie de ea şi a aruncat-o la coş. Şi bucurie şi nervi, ar fi strâns pe careva de gât dar pe cine, cei din noua tură n-aveau nici o vină. Acum avea viza, dar avionul plecase. Telefoane, explicaţii, ore lungi de aşteptare! În sfârşit, decolarea spre Kuweit, via Bahrein. Dar fără bagaje, că în încurcătură se rătăciseră şi astea pe undeva pe drum. După alte câteva zile în Kuweit, ajunse în fine, cu întârziere, la destinaţie. Mai bărbos dar şi mai tăcut.

Am fost preluaţi, chiar din prima zi, de un domn care avea deja câteva săptămâni vechime acolo. Pătimise la început, ne spuse, n-a prea fost ajutat, aşa că se gândise că ne va prinde bine să ne fie ghid prin cantină şi prin bază, o să ne fie mai uşoară adaptarea. Domnul D. era de fel din Targovişte, lucrase ca inginer la combinatul din localitate. În fabrică, era căpetenia de trib peste băieţii de la mentenanţă. Nu prea avea stare, mereu se găsea ceva interesant şi acolo. Dl D ne făcu astfel, din primul moment, mai uşoară adaptarea, şi mai plăcută. Cu el nu era loc de pauze de sforăit, pentru băieţii de la mentenanţă, ca altă dată.

Îmi luasem postul în primire la fabrică. Pentru început, două săptămâni training pentru a învăţa maşinăriile, instrumentele şi procesul tehnologic. Apa, adusă din Eufrat, era purificată prin osmoză inversă, la urmă se dezinfecta cu ozon şi se ambala la peturi de un litru, care ambalaje erau turnate la locul faptei, materia primă fiind nişte biluţe de plastic. Nu mai intru în amănunte tehnologice, pe scurt, purificam, ambalam, testam şi expediam apa. Înainte de a se deschide aceste fabrici (mai erau alte 5) apa era adusa din Kuweit, costurile fiind mult mai mari.

O dată pe săptămână aveam şedinţă cu americanii, de obicei suna aşa good job, great job! Marea nemulţumire era cantina, o să întrebaţi de ce, nu era bună mâncarea? …Mâncare industrială, multe feluri, dar nu gustul era problema. Buba era că pentru a intra la masă trebuia să fii controlat. Nu, nu eram pudici, dar uneori ne scanau ca la aeroport. Din faţă şi din spate până îţi apărea poza pe monitor, aproape în fundul gol. Cantitatea de radiaţii, cică, ar fi fost redusă dar în US nu le foloseau la acea vreme, altfel, decât dacă erai suspect de terorism. Dacă le-ar fi folosit, exclusiv, pe aeroport, nu te-ar fi afectat prea mult pentru că nu zburai în fiecare zi, dar accesul la masă însemna câte o poză în fiecare zi. Ce mai tura-vura, fugeau românii de aparat ca dracul de tămâie! Poate nu te afectau, chiar dacă erai iradiat în fiecare zi, dar nu mai bine era să le ocoleşti? …După două-trei săptămâni am avut o şedinţă mai furtunoasă, aceeaşi problemă- de ce nu avem şi noi legitimaţie maro precum în alte baze? …Doar şi românii fac parte din coaliţie! Dacă aveai legitimaţie maro nu mai te controlau de nici o culoare, başca, aveai voie să deţii tot felul de electronice. Un român mai supărat pe viaţă a zis că dacă americanii ar veni în România, uite aşa le-ar face şi a arătat cu degetul spre gât ca şi cum le-ar fi luat gâtul. A doua zi avea bilet de avion, doar dus, spre România, el şi încă un băiet bun. De atunci au început să plece romanii ca la big brother, care erau eliminaţi, care îşi dădeau demisia, care nu se mai întorcea din concediu. Apoi timp de o lună ne-au adus mâncarea în fabrică, trai neneacă, la botul calului, nu mai trebuia să ne ferim de aparat. Doar o lună, a durat minunea şi am luat-o de la capăt, ascunselea cu aparatul. După alte două luni se subţiase binişor lotul de români, mai rămăsesem o mână de oameni. La schimb, au adus nepalezi şi indieni, băieţi foarte ascultători şi docili, nu ca românii cu gura mare. Nici n-ar prea fi avut de ce să faca scandal, ei plătiseră câteva mii de dolari agenţii de recrutare din ţara lor pentru a ajunge aici, primele luni lucrau pro-bono. Chiar dacă aveau permis să conducă motostivuitorul, nu prea aveau experienţă. Într-o zi, unul din ei, rămas gură cască, cu ochii la paletul abia plasat acolo, uitase să mai dea motostivuitorul inapoi din spatele maşinii de gunoi! Sub palet, lamele de la motostivuitor prinse de maşina de gunoi, se ridicau cu el cu tot! Săracul nepalez se albăstrise, era deja un metru şi ceva în aer. Şoferul observase că e ceva în neregulă şi oprise, altfel poate l-ar fi dat peste cap cu forklift (motostivuitor în engl).

…Martie şi aprilie, vremea se încălzea treptat, şi, pe măsură ce se-ncălzea, se iscau şi furtunile. Cum e în România zăpada, aşa era aici nisipul, zbura şi intra peste tot. Uneori vizibilitatea era foarte redusă, abia vedeai câţiva metri. Atunci, nici elicopter, nici avion nu ieşea din hangare, puteam dormi mai liniştit, nu se mai cutremura baraca. …După interviu, poze, amprente plus o aşteptare de o lună şi ceva, mi-au dat legitimaţie portocalie. Gata, se terminase cu dădăceala. Unii nu treceau de interviu, însă, cum păţise un băiat din Vaslui. Până s-ajungă aici, lucrase ca şofer pe tractor în Germania la cules de castraveţi, ne povestise băiatul. Castravetele este un fruct dicotiledonat, din categoria curcubitaceelor, are o formă lunguiaţă şi… 90 la sută apă, ştiţi povestea. Nu, nu povestea precum Florin Piersic, dar ne împuiase capul cu castraveţi care creşteau într-o zi cît alţii în şapte! La interviu, când l-au întrebat la ce unitate militară îşi făcuse stagiul militar, le-a răspuns că-i secret, nu poate răspunde. Ori o făcea pe interesantul, ori se plictisise acolo, ori o fi crezut că nu are prea mare importanţă. Doar el ştie ce-avea-n cap. Marinşii n-au mai stat la discuţie, l-au priponit, au trimis pe cineva-n fabrică să-i aducă bagajele şi, sub escortă, îl expediară direct la aeroport.

Muncind în schimburi, când în tura de zi, când în cea de noapte, iată-mă-s ajuns şi în miezul verii. Temperaturile treceau binişor de 40 de grade, uneori depăşeau şi 50. În august se împlinise sorocul, trebuia să plec pentru trei săptămâni în concediu. Mi-am luat aproape tot bagajul cu gând să nu mă mai întorc. Din nou, Kuweit, baza militară, stat la cort, apoi la vila firmei şi la aeroport.

… Există păreri că e imposibil ca un sistem să se schimbe pe sine. V-aţi pus întrebarea câţi din cei aflaţi în poziţii convenabile ar fi dispuşi să-şi rişte statutul, confortul, bunăstarea, privilegiile “legându-se la cap” fără să-i doară, doar ca să schimbe lucrurile într-o societate anacronică, evident, aproape imposibil să se schimbe pe sine? Oriunde-n lume cei care s-au angajat în schimbări necesare dar dureroase s-au confruntat, în măsură mai mare sau mai mică, cu ostilitatea populaţiei! Şi nu vorbim, în aceste cazuri, de societăţi deformate de comunism. Şi, cu atât mai puţin, de un opoziţionism steril, specializat-n malversaţiuni, ca cel practicat aici. Nimic de mirare, deci, că s-a ajuns într-o situaţie aproape fără ieşire. Singurele reforme, atâtea câte s-au făcut (şi nu-i locul acum de analizat cât de reuşite sunt) au fost cele din ultimii ani, în cea mai mare parte prin asumarea răspunderii, alteori cu compromisuri neplăcute. Crede cineva care a asistat la impardonabilele blocaje în numele parlamentarismului democratic, că termenul de dezbatere nu a fost demonetizat prin asemenea conduită? Că schimbările, atâtea câte au trecut de bariere, cele mai multe din considerente deloc legate de binele public, s-ar fi putut realiza fără a nemulţumi, pe ici pe colo, prin părţile principale?? O stare ideală ca, sub un pretext, oricare, să poată fi declanşată zavera! Nu întărâţi nici o adunare canină dac-o auzi mârâind decât dacă doreşti încăierări turbate, mai ales când se lasă întunericul. Nu din lipsa obiectivităţii îmi repugnă asemenea atitudini ci ştiind că într-o revoltă provocată din interese infame cel mai nefericit lucru e să se-ncurajeze, chiar discret, haosul si anarhia. Face rău inclusiv celor luaţi de val, prea întărâtaţi ca să se-ntrebe cine urmăreşte să culeagă roadele furiei lor. E foarte uşor să stârneşti isterie, e şi mai uşor, s-o amplifici! Pentru mulţi, şi foarte tentant. Alţii vorbesc pe două trei limbi deodată, ca fiecare să aibe de ales pe cea care-i sună bine. Necunoscute mai sunt cărările oportunismului! Şi ce om înţelept crede că ar face bine acum ajutând aceste forţe? Şi ce om preocupat cu adevărat de binele societăţii poate crede că aceste forţe stârnesc stihiile de dragul oamenilor? Într-o perioadă de echilibru fragil, de nesiguranţă, de teamă pentru ziua de mâine, de agitaţie a Europei şi a-ntregii lumi? Într-o vreme a ameninţărilor financiare incontrolabile care pot de pe o zi pe alta, deteriora nu numai economia şi calendarul politic, dar şi temelia fragilă a statului de drept?

ianuarie, 2012 Ies la iveală noi şi noi dosare din reţeaua raptului naţional: Fenechiu, Hrebenciuc, Voiculescu (din nou). Lista e deschisă. Politicieni de vază îşi dau rând ca la moară. La DNA, e ca-n gară. Urmează sentinţa în alt dosar al lui Adrian Nastase, apărat din termen în termen, de confraţii uselişti întru valori etice. Decolorată, spaima de puşcărie răzbate mai mult ca oricând. Pe site-urile de socializare se lansează apeluri mustind de ură. Stare de alertă. Psihoză de război. Media, în dispozitiv- lucrează, nu se face. e-Revoluţia-i gata de start. Da’ nu oricum: cu sprijin popular, de, că orice revoluţie trebuie legitimată, nu? În linia-ntâi, uselejugend, repetă-n gând: nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a ne apăra barosanii aflaţi la un pas de încarcerare. Şi nici un efort nu trebuie precupeţit pentru a menţine, înţepenit spre Cotroceni ca un polip, indicatorul cu ţinta! Răzbunare!! Pentru obiectivul ăsta se fac eforturi de ani de zile. S-au cheltuit averi, s-au înarmat regimente de postaci, de cadre de nădejde, dar şi noi talente într-ale frânatului şi demolatului. Şi apoi, nu calcă chiorul, tot mai des, în străchini? Păi, ce faceţi fraţi români, lăsaţi dictatoru’ să ne bage-n zeghe? V-am dat tonul la cântec, jucaţi! Da’ civilizat. Ca la peluză. Ori la chermeză. Ori la Romexpo. Dacă nici operaţiunea “regele” n-a ţinut, trecem la ultima soluţie. Murdară, da! …Care-i problema?

1. Pierdut proces în prima instanță. Găsitorului recompensă 10.000 euro. Tel…
2. Inculpat pentru trafic influență, caut salvare în trafic. Rog seriozitate și tratament ambulatoriu la telefon 021….
3. Vreți să vă răzbunați pe adversarul din procesul dv? Nimic mai simplu: îl păgubim dublu și facem juma-juma; astfel vă scutim de o parte din șpagă și de prelungirea procesului. Apelați cu încredere la avocatura lanțului nostru de firme, pline cu avocați de casă și familie, specializați în relații extraordinare cu judecătorii ICCJ! Pe lângă câștigarea procesului, vă garantăm pedepsirea părții adverse prin obligarea suplimentară la plata cheltuielilor de judecată complice, avocațíale și poleite burtometric, egale cu suma/valoarea disputată în litigiu.
Partea lecuită se învață minte descurajată și nu va mai îndrăzni să conteste decizia irevocabilă pe nicio cale extraordinară de atac. Relații de aur în „Pagini Aurii”sau Baroul-București.ro
4. Caut avocați cu fiu/fiică, frate/soră sau soț/soție judecători la ICCJ, dosar. nr. xxyz/1/2012. Accept și afini până la gradul IV de rudenie. Mă găsiți zilnic la arhiva ICCJ, cu dosarul în mână și numărul la revedere.
5. Instanță judecătorească, oferim credibilitate privatizată. Apelați la registratura Curții de Apel Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Oradea, Timișoara! Ordinea este mai aleatorie decât distribuirea dosarelor. La judecătorii tot nu contează. Pentru celelalte orașe apelați la grefa tribunalelor sau la 112!
6. Renaște din căpușă corul infractorilor vânători, revoluționari de speriat și de amenințat instanța de judecată cu întoarcerea la putere a inculpatului din dosarul ICCJ- „Trofeul calității”- nr. 514/1/2009. N-ar mai avea niciun farmec amenințarea și sperietura completului de judecată după pronunțare sau ale parchetului după întocmirea rechizitoriilor. Caut aceiași figuranți folosiți la marea achitare din decembrie a „Mătușii Tamara” Cernasov. În același loc din parcarea de la „Inter”, vă așteaptă în fiecare după-amiaza aceeași persoană parolistă și curioasă de contact, cu aceeași parolă: „Vrei să fii milionar?”; răspuns: „Cu Băsescu nu se mai poate”. Întrucât trofeul îndosariat atârnă mai greu, pentru mai mulți interpreți și ecoul mai puternic:„Sună un prieten!”. E absolut firesc să-ți dea apoi ’napoi „fifty-fifty!” fără să întrebi publicul. Numai împreună vom reuși să repunem pe rol de gonaș sperietoarea anti-judecătorească, cu Cornu înainte!
7. Avocați buni la mînă-n mână cu judecătorii. Sunați-ne numai noaptea! Ziua avem mâinile ocupate.Telefoane: 072…, 073…, 074…, 075…, 076…, 077…
8. Cu mâinile curate, de doctor în drept, aranjez achitări, NUP-uri și mai ales VIP-uri, cu sau fără cocaină. Relații în Senatul României. Întrebați de mine pe oricine!
9. Vrăjitoare judiciară cu experiență în sistemul informatic ECRIS. Interzis zăvorencelor și mascaților! Mă veți recunoaște odată cu înregistrarea dosarului, când voi anunța și un număr. Clientul nostru, stăpânul nostru, va cădea aleatoriu cu dosarul la judecătorul nostru.
10. Magie albă-neagră în instanță judecătorească, la nivelul profesionist cel mai înalt! Garantăm reușita la distribuirea aleatorie a dosarelor: toți judecătorii sunt ai noștri. Relații la registratura ICCJ.