Duhuri blânde pe dealuri (4)

La noi miroase a gogoşi. Mama le scoate, aurii, din uleiul încins şi eu doar le dau prin zahăr şi-mi ling degetele. Până se mai face un rând, stau pe masa de lecţii şi sporovăim amândouă. Eu cu mama.
– Arde! Ţip la Adi, care nu mai are răbdare Nu te-nfige!
Hoopa, se înfiinţează şi Petrişor, după aia Mitruţ, frate-su şi Marius Ordean. Au mirosul foarte dezvoltat.
– Vai, zice Marius, deşi mă doare capul de dimineaţă din cauza cititului noaptea, tot am luat doi de zece astăzi. De mirare îmi cade papucul din picior şi Marius mi-l pune grijuliu la loc. Sar de pe masă şi mai preiau un rând de gogoşi.
– Na, luaţi! Le-ntind farfuria şi lor, şi lui Adi.
Băieţii o-ntind pe afară muşcând din gogoşi. După un timp aud pe sub uşă şuieratul lui Mitruţ şi până să bage cineva de seamă dispar. Îi dau lui Mitruţ cele trei timbre greceşti de la bunicu’ cum ne-nţelesesem şi-i promit că după masă îi arăt şi locul de cârtiţe de lângă gardul de la Westen. Nu-i nimeni la ei. Ne băgăm în atelierul lui taică-su. Adică o cameră cât a noastră, a copiilor, de acasă. Mitruţ îmi arată tablourile dar nu mă lasă să mă ating de ele. E foarte mândru!… Da-i fricos, i-e frică să nu-şi dea seama tat-su că-i cotrobăise prin atelier. Într-un colţ stau tablourile „de piaţă”. Cu astea maică-sa circulă pe la prieteni şi vecini şi scoate bani pentru traiul zilnic. După un paravan sunt altele, însă, nişte minunăţii, pe care nu le-a văzut încă nimeni, înafară de taică-su şi de noi. Mai ales unul îmi ia ochii! Mitruţ zice că nu-i terminat. Vedeai în el colţul grădinii lui Liebb, pe unde venim noi de la şcoală, numai tufe de măcieşi aplecate-n pârâu şi mai încolo acoperişuri şi grădini, mai departe, peste Târnavă, ziduri, turnul atingând cerul. Roşu închis, cafeniu, galben; şi ceva în el foarte trist.
Îi mai promit lui Mitruţ nişte viermi de mătase de la Dănuţ (mama zisese că-i aruncă pe toţi) şi o ștergem înainte s-apară bătrânii.

Moare Mitruţ! Înainte de Sfântu’ Niculae moare Mitruţ. Sărim gardul de la Westen şi el cade jos şi nu se mai ridică.
– Nu muri, Mitruţ, ce faci? Ţipăm şi plângem toţi şapte, opt, câţi fusesem împreună, ne jucasem nebuneşte, de-a ascunsa, apoi de-a prinsa şi pe urmă ameţisem dându-ne-n leagăne până ni se-nvineţiseră mâinile şi feţele. Mitruţ era bolnav, avea ceva la inimă, dar nimeni nu ştiuse de aşa ceva. Mă gândesc la tenişii lui Mitruţ. Diseară trebuia să ne punem papucii curaţi în geam să vie Moş Niculae. „La dracu’ cu el!” Ţip şi arunc cu ghetele-n uşă.

În vacanţa de primăvară vine bunica, mama mamei cu verişoara mea Angela din Dumbrăveni.
– Tulai, ce au crescut copiii ăştia de astă vară, se miră bunica.
Angela-i ca o zână de frumoasă, leită cu cea de pe coperta de la „Poveşti din bătrâni”. Şi are un „zbenghi” în frunte, cum zice bunica, o aluniţă adică, care-i stă foarte bine. Toţi se uită la ea, câtva timp şi se minunează. „Ţţţţ, e ca o cadră, copila asta!”. Pe urmă povestim. Angela stă cu mâinile-n poală ca bunica. Şi vorbeşte tot ca bunica. Tot la două vorbe ale mele clatină din cap şi ţâţâie a mirare. E pe clasa a doua la Şcoala Germană. La serbarea de sfârșit de an ea o să fie Gretel, cea din poveste.
– Şi, dacă m-ajută Dumnezeu, mă duc şi la carnaval, mai spune Angela.

Vine şi Fănuţă cu soră-sa şi Mircea Nimescu, colegi cu Dănuţ. Bem lapte cald şi mâncăm pâine cu unsoare. Dănuţ îşi presară zahăr pe unsoare. Ne hotărâm să mergem pe deal. Îi las ca deobicei Islandei un bileţel pe pian. Aşa-i place. Îi promit promit că o să mă-ntorc la timp şi o să-i aduc viorele.
Pe dealul din dreptul Westen-ului, acolo unde locuieşte Gertie Oleinek într-o casă albă mare cu coloane şi cu o terasă mare-n faţă, poarta e încuiată. O strigăm pe Gertie, ne uităm prin şipcile gardului. Nu se vede nici o mişcare la ei. Din spatele casei până sus se-ntinde via. Mai sus de vie sunt piersici, nuci şi meri. La câteva sute de metri distanţă, pe acelaşi versant de deal, stă tanti Eliza, sora mamei. De fapt, acuma, familia ei locuieşte pe strada Podului lângă boiangerie până o să fie gata casa. O luăm într-acolo. Pe la jumatea dealului, într-o râpă, câţiva ţigani fac cărămizile. Puiu, văru-meu şi vreo doi colegi de ai lui îşi fac de lucru pe lângă cărămizile puse la uscat. Sunt mari, pe a opta şi îşi spun unul altuia „Ilustre” şi „Maestre”. Ţiganii se căraseră şi lui Puiu îi dăduse prin cap ceva. Lui totdeauna îi dă prin cap ceva. Ia trei hârtii de zece lei şi, cu un ac de gămălie, le fixează-n trunchiul unui cais.
– Care vă mai băgaţi, întreabă Puiu, că vă răsplătesc regeşte.
Ridică mâinile şi spune cu vocea groasă:
– Priviţi, priviţi, sclavii cum aduc prinos zeilor albeaţa de lotus a trupurilor lor.
Se-ntoarce şi se uită la noi încruntat:
– Pe voi, pirpiricilor, vă bag pe gratis, dacă vă prind că…
– Nu râdeţi, bă, sar eu, că Puiu nu glumeşte.
Din noroi iese Hanţi Muller ca un bivol şi se repede să ia zece lei. Puiu îi face o fentă şi-i spune: „purifică-te, mai întâi, Ilustre”. Mai la vale, cu furtunul, se purifică Nelu Nicoară, destul de cătrănit, al dracului, noroi, tare greu se mai duce.
– Maestre, altă dată nu se mai prinde, strigă el, te bag eu în mocirlă şi te ţin până…
– Lasă, lasă, zice Maestrul şi cântă: „Amore, amore, numele tău e durere” …
Lăsăm viorelele pe altă dată.
Intru în clasa şaptea şi Dănuţ pe a şasea, la acelaşi liceu din centru. Numai Adi care e pe-a doua, merge la o şcoală nouă, construită pe chiar pe locul unde fusese gospodăria lui badea Ghica.
Pe Podul Mare îl vedem într-o dimineaţă pe Contu. A mai crescut, e mare şi parcă mai ciolănos. Are în spate un ghiozdan cam mic, pentru el. Nu ne vede. În ziua aia n-am vrut să ne facem nici o lecţie.

Cinci ani mai târziu, la fabrica de acid sulfuric de la Copşa Mică, are loc un accident. Câţiva stropi pe faţă, în ochi. Contu orbeşte. Era angajat acolo după ce terminase o şcoală profesională.

În primăvara aia a plouat mult. Cu toate că au fost inundaţii, eram mai mari, aveam altele pe cap, nimeni nu se ma juca de-a vikingii. Într-una din vijelii, luat de apele furioase ale Târnavei, a dispărut Podul Mare. Toată lunca era sub apă. Aleea cu arţari de-alungul Târnavei, atât de animată altă dată, devenise o dungă de pământ gălbui, pustie. Casa unde locuise tanti tanti Eliza şi Puiu ca şi boiangeria de alături au rămas o vreme în apă până la acoperiş. Noroc că ei se mutaseră pe deal. Au alunecat atunci şi o parte din dealurile care coborau spre Târnavă cu vii şi păduri cu tot. Dealurile de mai sus de luncă, de Westen, de casele noastre însă, au rămas neschimbate, străjuind locurile ca totdeauna. În toamnele luminoase, printre pomii desfrunziţi şi butucii de vie, sus pe culme, se mai văd şi acum, căprioare.

26 Mai 2017 at 15:18 2 comentarii

Apogeul

Revedeți parcursul politic, ca trasat, al celor 27 de ani. La suprafață, echipe partinice cu etichete, doar etichete, dreapta’ stânga, jucând non-stop în tot felul de variante, alba neagra. La fund, rădăcini adânci îmbârligate indestructibil de mangrove politico-mediatice pe cale de a înghiți orice fir de opoziție democrată, de civism, de rezistență.

Neîndoielnic că țara avea nevoie de politici alternative de dreapta și de stânga, cu accent pe cele inovatoare de dreapta, reparatoare de comunism. Dar de ce-am mai acoperi acum un artificiu politic programat? De ce să le validăm jocul? De ce mulți încă nu văd că, umplut cu minele prostiei&dezbinării de tehnicienii minciunii&corupției, recipientul ideologic s-a dovedit un izvor nesecat de „învrăjbește și stăpânește”?

Implementată în anii ’90 de nomenclaturiștii&serviciile defunctului dictator pentru a-și perpetua „victoria revoluționară”, polarizarea politică a funcționat, în fapt, ca anihilator al democrației reale și al pluripartitismului autentic; o farsă de care aveau nevoie cotropitorii statului, în noile condiții, ca să corupă, să stăpânească și să dicteze. A mai susține însă, o farsă cu farsorii activi la vedere, nici conformism nu se poate numi.

Departe de a dovedi viclenia perfecționată a stângii, strigătele elitist războinice ale dreptei, dornică de a-și clama supremația, n-au sensibilizat boborul. În schimb, n-a trecut mult timp și toată lumea a ajuns să dușmănească pe toată lumea. O lume războinică, bășcălioasă, sedusă de idoli de mucava, dependentă de justițiarisme extrase din teorii aeriene și-a găsit locul potrivit într-o capcană în care propagandiști de laborator extraterestru, din afara realității concrete, alimentează învrăjbirea pârjolind sistematic terenul politic de centru. inclusiv societatea civilă. Propagatorii urii&alienării par un fel de entități ectoplasmatice de judecată universală, veniți de niciunde să betoneze capcana fără a aduce câtuși de puțin ceva de Doamne Ajută…

Revedeți traseul presărat cu învrăjbiri nevindecabile, cu steagul aleșilor înfipt în cel mai înalt vârf al corupției, cu răul ajuns la apogeu și o să vă dați seama că am fost toți parte din spectacol. Mulți, doar ca figuranți. Deși târzie, trezirea uriașului adormit, solidarizarea de neoprit a străzii, ar putea fi unica șansă de intrare în normalitate…

23 Mai 2017 at 13:44 4 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri (3)

Noaptea sună talanga, sărim din somn, ce-o fi, foc, apă, nenorocire, când sună talanga e de rău! Coborâm scările-n grabă. Dinspre prăvălie se văd flăcări, lumea aleargă-ntr-acolo. Arde magherniţa până-n temelie. Un chibrit aprins sau un muc de ţigare, nişte pantaloni curăţaţi cu benzină. Ard şi sacii de făină, orez, mălai, cu flăcări până la cer. Arde şi o femeie ce-şi făcuse sălaş acolo de câtva timp. Ale bărbatului ei erau hainele. Bărbatul scăpase, era la lucru.

Începuseră să se ridice câteva blocuri, cam pe unde se nimerea.
– Când va fi gata ăsta din faţă nu mai vedem noi viile şi căprioarele de pe deal, oftează mama.
În blocul cel nou abia terminat, se mutaseră câteva familii. Între ei îl văd pe Saşa, colegul meu de clasă dintr-a treia.
Saşa are două bunice rusoaice: Baba Ania, care se roagă toată ziua în cămăruţa ei plină de icoane şi Maria Pavlovna care mă cheamă uneori să-mi arate tablouri cu picturi de la Ermitaj.
– Meserie, zic încet să nu m-audă bătrâna când deschid albumul. Pe urmă nu mai spun chiar nimic. Totuşi, i-am făcut o impresie mortală bunică-si, aşa-mi spune Saşa. Peste o săptămână, când mă duc iar, Maria Pavlovna îmi dă un ciorap rupt, o ciupercă de lemn şi acul cu aţă.
– Să văd dacă ştii să cârpeşti ciorapi, mă-ndeamnă şi mă priveşte severă prin ochelari.
– Vrea să ne căsătorim când o să fim mari, îmi spune Saşa după ce am coborât în curte încercând o demonstraţie de dat peste cap pe o bară de scuturat covoare.
Nici nu-şi isprăvi bine vorba şi căzu zdravăn pe spate, dar nu-i scăpă o lacrimă.

Familia Panin se mutase de la Westen şi tanti Clava îmi lăsase mie pianul. Nu mai avea unde să-l ducă. Primele lecţii le iau cu domnişoara Ivone pe care mama o primise de mai multă vreme să locuiască la noi, într-o încăpere improvizată sub scară. „Ivona” spunea că e prinţesă din familia Cantacuzino. Mai târziu, după ce primise o cameră pe undeva pe lângă fabrica de cărămidă, continua să vină pe la noi. Era îmbrăcată tot mereu cu acelaşi taior gri, cu mănuşi, pălărie şi bluză albă.
„Apăi mai dă-o încolo, de treabă”, spune mama lui Buri, povestind cu vecinele, „puie şi ea mîna pe ceva, să intre-ntr-un servici, să muncească, să-i deie statul locuinţă”.

Răi, ai dracului, erau fratii Bugar din imobilul de mai sus de noi unde, la parter, locuia Fănuţă Trifan, prietenul lui Dănuţ. Numai la cotonogeală le era gândul. Ţi se-ntorcea stomacul pe dos numai când îl vedeai pe cel mare, pe buburosu de Pali. Nu trecea unul pe lângă ei, din ăştia mici, să nu se aleagă barem cu  o înjurătură și un picior în fund. Dănuţ, Adi, Ioniko, Mitruţ, Fănuţă, toţi o încasaseră. Intr-o zi, în timp ce o aşteptam pe mama în curte, Pali şi frate-su, Feri, scuipaseră în direcţia noastră. Pe urmă se-ndepărtaseră mergând agale, fluierând mulţumiţi. Când ne-ntoarcem, o s-o las pe mama mai-nainte şi o să le trag cu piatra-n geam, îmi spun. Sunt o tipă hotărâtă. Bugarii ăştia trebuie trozniţi. Ba chiar lichidaţi! Îmi luasem, special pentru asta, nişte pietricele în buzunarul rochiţei de organdi (barem pe unul să-l omor, mă gândeam amintindu-mi, o clipă, şi de cuţitul lui Ioniko.)

Câteva crime tot ar fi avut loc şi bătăi, nu mai vorbesc, dacă n-ar fi fost Contu. Nimeni nu ştia de unde vine Contu, cine-i sunt părinţii. Apărea şi dispărea dintre dealurile împădurite ale Veverului. Era blond şi cioturos. Şi ochii-i erau galbeni. Nu mergea la şcoală. Iarna venea pe un buştean din vârful Hulei. Şi în sus pleca tot pe buştean. Unul tras de un lup. Mitruţ îl văzuse, putea să jure! Când ajungea sus pe culmea dealului se aprindeau luminile la hanul părăsit al lui Lele Ană, asta ştiam toţi. Cu Contu nu se bătea cu nimeni niciodată. Ba să nu mint, odată încercase nătărăul de Pali Bugar să-i sară-n spate. Râsu’ dracului.
– Lasă, se smiorcăia  zbătându-se-n braţele Contului, lasă că te prind io odată şi…
– Ce să las, frai-miu? Dacă las, cade! Şi buf cu buburosu-n praf.
Contu ştia toate buruienile, toate păsările. Şi stelele le ştia şi locurile de coropişniţe. Ţinea degetul cel mare între cleşti de rădaşcă. Putea să ţină viespile-n pumni şi una nu-l înţepa.

Ivona îşi lichidează treburile şi pleacă-n Elveţia la fiică-sa. Înainte să plece, aşa, ca de despărţire, îmi face horoscopul. Citesc, împreună cu mama: „Va avea o mare sensibilitate în zona toracică. La şaişpe ani va suferi de pneumonie. Se va căsători la douăştrei de ani cu un om înalt, aspru, cu şapte ani şi jumătate mai în vârstă. Bun gospodar. Are mintea iute, dar, pentru ordonarea gândurilor, se recomandă următorul exerciţiu: În fiecare zi, stând întinsă pe canapea, să se străduiască să nu se gândească la nimic…”
– I-auzi! Se miră mama. Râdem de ne dau lacrimile.

Ivona ne-o adusese pe Islanda, adică domnişoara Isley. Mama îi dă să mănânce, îi găseşte nişte haine groase că mereu îi era frig. Nu ştiu de unde apăruse Islanda, dar tare-mi place de ea. Mama spune că e cam şleampătă, dar mie-mi plac hainele ei largi, colorate în fel şi chip. Râde mult, e vorbăreaţă şi are un accent cam caraghios. Nu prea ne omorâm cu pianul, eu nu fac exerciţiile obligatorii, ea nu mă forţează, cânt numai ce-mi place şi o pun mereu să cânte unele bucăţi după care mă-nnebunesc, ceea ce-i face o mare plăcere. Niciodată nu se plictiseşte cântând. Uneori nici nu observa când plecam de lângă ea. Odată, când m-am întors după masa târziu de la joacă, Islanda era tot la pian, cu o farfurie cu checsuri proaspete făcute de mama.

Cu toată lecţia de la Contu, buburosul nu băgase nimic la bostan Să vezi! Unu’ Aurică Ciorogaru, nou venit printre noi, dintr-un bloc construit în locul magherniţei, vine şi-mi aduce un pisoi cât pumnul.
– Na-ţi-l, spune. E al tău.
– Întinde-o, ţigane, până eşti viu, se repede Pali Bugar.
Îl ţiu de mână pe Aurică, cu cealaltă strâng pisoiul la piept să nu mi-l ia buburosu şi-i fac semn cu capul: dinspre Vever apăruse Contu, desculţ, cu un şarpe pe după gât. Pali rânjeşte şi se aşează pe un bolovan de unde se uită ca prostu’. Contu-şi dezleagă mânecile bluzei pe care o ţinea ca pe o traistă şi scoate din ea tot felul de minunăţii: ghinde, un pui de arici, o punguţă cu jir bun de mâncat, două rădăşti într-o cutie. Are şi o ţarcă legată la un picior.
– Rahaturi, mormăie Pali de la distanţă, dar se vede că moare de ciudă.
Mâncăm jir, ne jucăm cu ariciul şi cu ţarca. Contu-şi ia ariciul, dar dezleagă ţarca şi o lasă să zboare.
– Ştii, maică-mea a născut o fată, adică eu am o soră, zice Aurică.
O s-o boteze ca pe tine: Lionora.
Parc-ar fi ziua mea, mă gândesc.

Peste o săptămână chiar e ziua mea şi Saşa îmi dă în dar o carte. „Micul păstor de Piotr Zamoiski”, citesc pe copertă. Mă bucur tare mult. Iţu e plecată la şcoala ungurească la Sibiu şi eu nu prea-mi găsesc locul. Citesc cartea pe nerăsuflate. Îmi rămâne-n cap o propoziţie: „Ei, Petea, bine că ţi-ai dat igzamenul, acum poţi să te duci să paşti vacile”.

Citesc fel de fel. Mă uit la fotografia Zoiei Kosmodemianskaia din altă carte şi mă gândesc că mie mi-ar fi frică şi să mă duc noaptea singură până la cotul Târnavei de la Jibji. Citesc Baltagul. Noaptea visez că merg pe apa Târnavei neagră ca păcura. Peste dealuri apune soarele. Eu trebuie să ajung la Jibji. Ştiu că acolo o să-l găsesc pe Contu omorât de Pali Bugar.

În noiembrie primesc scrisoare de la Iţu.
„Dragă Kisi Keiko” (ăsta era un nume pe care mi-l dăduse în vară, era al unei artiste dintr-un film care-i plăcuse). „Duminică viu acasă şi dacă te lasă părinţile tale mergem la biserică la noi şi după aia la cinema. Mie poţi să-mi spui de acuma Mirabela, am văzut un film…” Scrisoarea are floricele la colţuri şi jos, pe foaie, desenat un timbru cu o pisică verde.
Îmbrăcate frumos, Duminică mergem la Biserica Franciscană. Ne băgăm degetele în apa sfinţită şi ne udăm fruntea. Pe urmă, căscăm gura un pic pe la statuile strălucitoare (sunt din aur, spune, cu mândrie, Iţu) şi mergem la cinema.
– Uite pe frăţioarele tale! Se bucură Iţu când ajungem în faţă la Cinema Central.
„Vikingii”, filmul văzut zilele acelea de toată suflarea locului, a adus câteva schimbări importante în viaţa noastră de cartier. De pe uscat, bătăliile se mutaseră în bună parte pe apă, dat fiind că anul acelea fusese cam ploios. Pe „lacurile” din gropile fundaţiilor pentru alte construcţii din vecinătate, după fiecare ploaie mai zdravănă, apăreau „corăbii lungi” făcute cu meşteşug din bucăţi de scândură legate cu sfoară de cânepă. După strigăte războinice („Oodin, Oodin”) începeau luptele. lupte grele! Unele „corăbii” se răsturnau ceea ce producea fiori de groază celor care asistau de pe margini. Odată, era gata să se termine tragic pentru Fănuţă. Ca de atâtea ori în situaţii de astea, Contu, care era pe aproape, dar nu participa la bătălii, îl scosese în ultimul minut, mai mult mort decât viu.

19 Mai 2017 at 11:38 4 comentarii

Talantul de tinichea multiplicat politic

Pentru demnitarul român, mai inteligent de felul lui decât cetățenii de rând, zic unii, sărbătorile (tradiționale, civile ori religioase) sunt mană cerească. Toate îi vin mănușă. Oricare poate fi folosită politic. Indiferent de împrejurare și semnificație, orice sărbătoare e hărăzită să-l pună în valoare. Un calcul de rutină arată că sărbătorile cu roșu din calendar au valoare politic-electorală maximă. Dar mai sunt destule care oferă oportunități de nescăpat. De pildă, pentru o maică simplă, femeie din popor, care a depus jurământul de modestie și onestitate în fața unui sobor de partid, onorarea Brâului Maicii Domnului poate deveni, prin reflexie, o cunună de cucernicie și pioșenie care ar putea s-o mute într-o icoană. Milioane de enoriași cu sufletele aghezmuite s-ar înghesui astfel, s-o ștampileze.

Omniprezent, fariseismul nu obosește să dea lustru talantului de tinichea ideologică multiplicându-l în oglinzile valorilor contrafăcute de pe taraba cu oferte: social-democrație, liberalism, feminism, ecologism, etc, apărute ca ciupercile după ploaie!… din același miceliu, însă. Cel mai vândut, hibridul politico-religios, îngroașă caricatural noul prototip uman integrabil într-un format sau altul. Tămâiat partinic, miruit financiar, urmașul omului nou se arată și în noile condiții, drept vrednic dezvoltator de duplicitate&ipocrizie, de extremism&conformism, de ură&dispreț frățesc.

Poate de-aia ateii își umplu cu ei înșiși golul de credință iar anarhiștii îi desconsideră pe toți, fără nevoia de a da girul cuiva ori a miza pe ceva. Barem ăștia nu-s căldicei și nici farsori. Ca suport al relației nepotrivite cu haremul partidelor politice, fariseismul politico-religios e, cred, cea mai serioasă problemă pentru credința creștinătății prin locurile astea.

Revenind la demnitarul român- icoană de pupat în biserici, cu mare interes față de sărbători, îi sfătuim să aleagă din vreme din lista cu peste trei sute de târguri, bâlciuri, serbări, de pe tot parcursul anului din localitățile patriei, evenimentele cu mare miză electorală. Într-un sat din Mărginimea Sibiului, de pildă, are loc Sărbătoarea Leușteanului, la 40 de zile de la Paști. Sătenii se sorcovesc cu leuștean, leagă mănunchiuri de cozile și coarnele vitelor pentru a alunga boalele, relele… și strigoii. că oamenii vor alegători vii! Tot în iunie, într-un sat din Mureș, haiducul ar beneficia de vizibilitate deosebită la „Răscumpărarea nevestelor”; sau, în Silvaș, Hunedoara, ar eclipsa toată cireada la „Încununarea Boilor”.

17 Mai 2017 at 11:17 7 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri (2)

…Dacă treci Podul Mare dinspre oraş, începi să urci pe hulă, adică pe şoseaua care duce şerpuind printre dealuri până sus, de unde drumurile coboară spre staţiunea Bazna şi satul Blăjel. Privind de sus de acolo spre oraş, spre Târnavă, vezi dealurile stând unul în altul, cu piepturi largi, arse de soare, pline de vii, pete de pădure, văi şi poieni. De partea cealaltă, spre satele din jur, se-ntind păduri de fagi şi stejari. Prin octombrie, după culesul viilor şi prin martie-aprilie, sus pe dealuri se zăreau căprioare şi vulpi. Toamna târziu coborau ceţurile şi ne închideau ca între ziduri. Uneori, soarele izbutea să le învingă şi atunci, brusc, se arătau în plină lumină, dealurile, ca şi cum s-ar fi întors de departe, Târnava, văzându-şi de drum pe sub sălcii şi lunca strălucitoare. Când negurile se agăţau de geamuri, când ardea focul în sobă şi flăcările ne luminau feţele, mai ales atunci, ne puneam a nu ştiu câta oară o întrebare, aceeaşi, care ne stârnea, de fiecare dată, fiori: cine merge, după ce se culcă toată lumea, se sting toate luminile şi e beznă adâncă, la cotul de la Jibji al Târnavei!?

Păi acolo e capătul lumii, se speria Adi, cel mai mic dintre cei doi fraţi ai mei. („Ba nu”, Dănuţ ştia mai bine, „nu ţii minte că te-am dus şi pe tine azi-vară?”) Oricum, trebuia să te strecori până dincolo de drum fără să te vadă cineva, apoi s-o tai prin luncă. Vara mai merge, nici nu te vezi din margarete şi din lanul de orz. Dar acum, prin noroi şi mirişti… Ai putea s-o iei şi pe drum, la urma urmei, dar s-ar putea să te vadă badea Ghica, gospodăria lui e la doi pași de Jibji.
–  Nu, tot mai bine s-o tai prin luncă. Eu mă duc prin luncă, spun hotărâtă.
–  Nu, nu te duce acum, se speria Dănuţ, las’ că ne mai gândim la asta şi mâine.
…De ce la Jibji? Pentrucă la Jibji e locul cel mai bun de scăldat: adânc, cu nişte vârtejuri, o nebunie! Mai ales unul, acolo unde e hinta! Dacă ai curaj, te hinţi de câteva ori deasupra vârtejului şi sari pe malul celălalt. Hinta, adică o frânghie groasă cu un nod la capăt, legată zdravăn de o salcie de pe povârniş de care trebuia să te prinzi bine şi să-ţi iei avânt. Numai că dacă ameţeşti sau ţi-e frică, gata, s-a zis cu tine!
–  Mă dau şi cu hinta, mă ridic hotărâtă, gata de plecare. Adi sare iute  şi mă ia de mână.
–  Zi nu, nu vă duceţi, mă trage de mânecă, Dănuţ. De ce să vă duceţi?

„Doamne, ce babilonie!” se minuna mama uneori, „mai lipsesc turcii!” Într-adevăr, în valea aceea ascunsă între dealuri era o lume de toate felurile. Un amestec de localnici și oameni veniți din alte părți care mie mi se părea normal. Mai toţi capii de familie, indiferent de naţie, lucrau la „Gaz”. De sub dealurile dinspre Bazna, o mulţime de copii aveam acelaşi drum, la aceeaşi şcoală, cam în acelaşi timp, zilnic. Drumul spre şcoală trecea peste Podul Mare, continua pe Strada Turnului, apoi prin Poarta Cetăţii intram în Oraşul vechi. De aici, mai aveam puţin şi ajungeam la școală. La întoarcere ne întâlneam din nou. Aruncam ghiozdanele, mâncam în fugă şi, până seara, eram toți pe coclauri la joacă.

În blocul vecin locuia prietena mea Iţu, de o seamă cu mine.
„Este că Opu seamănă cu tovarăşul Gheorghiu Dej?” Mă întreba din când în când, foarte mândră. Iţu are ochi albaştri, părul negru şi mereu seamănă cu câte o artistă, ba dintr-o revistă veche, ba dintr-un film. După casa lui Iţu urma un teren viran şi o magherniţă. Asta era prăvălia. Pe urmă treceai drumul şi ajungeai în luncă.

…Mama tuşea, tuşea de nu se mai oprea, avea febră de câteva zile şi tata era plecat de mai mult timp, pe şantier, la Sărmăşel. La prăvălie era coadă de când se lumina de ziuă. Pe la nouă dimineaţa începea vânzarea. Se aduseseră saci cu mălai, orez, făină şi zahăr. Stăm la rând, eu şi Dănuţ. În faţa noastră, Buri şi în faţa lui mulţi alţi oameni din vecinătate.
–  În vreo ‘rei ore suntem scăpaţi, zice Buri. Are un obicei, când îşi trage mucii, mănâncă şi prima literă dar numai de la anumite cuvinte. La amiază ieşim cu pungile întregi. Pe Dănuţ îl scot nişte vecine aproape sufocat.
–  Ai avut ‘reptate, îi spun lui Buri. Am scăpat.
Acasă avem treabă. Îl pun pe Dănuţ să facă ordine. Mă ascultă. Ce-i al meu i-al meu. Nu-mi iese unu’ din vorbă. Fac mămăliga. Badea Ghica ne adusese laptele şi o măsură de brânză de vaci în lipsa noastră. Dănuţ îi duce ceaiul mamei.
–  Parcă nu mai are febră, se luminează el.
E mai bine, zice şi doctorul Bărbulescu seara şi tare ne înveselim. Îi mai dau un pumn de cuie lui Adi să stea locului până termin treaba. Bombăn şi-i cert. Le spun „of, mi-aţi scos peri albi”! Adi stă pe jos şi bate cui lângă cui în scândurile podelei. Nu-şi dă cu ciocanul în degete cum se teme mama. Are şi o omidă verde păroasă cu care se joacă câtva timp. „Nu mă mai joc cu coada asta”, mormăie somnoros. O iau pe o hârtiuţă şi i-o las pe pervazul ferestrei.

Iţu şi cu mine vindem la prăvălie lângă gardul de la Westen între doi nuci. Vindem la liber, nu pe cartelă, cartelă, zahăr, mălai, făină, dulciuri şi fel de fel de alimente la discreţie. Lumea ne respectă şi toţi sunt foarte mulţumiţi. Ioniko stă la coadă şi cumpără bomboane de ciocolată: căcăţele de capră ambalate în pacheţele. Desface hârtia şi le dă drumul în gură. Îl auzim cum urlă în timp ce fuge.
–  Ioi, Iştenem, zice Iţu. Închidem prăvălia.
–  Căcăcioaselor, strigă Ioniko ieşind din casă cu un cuţit mare de bucătărie.
Nu mai ieşim din casă până seara. Facem treburi gospodăreşti. A doua zi îl angajăm băiat de prăvălie la raionul de dulciuri. Ioniko face aprovizionarea pentru fondantele de ciocolată. Taie lutul în pătrăţele pe care le aranjează în cutii căptuşite cu ziarul „Scânteia”.
–  Trei lei bucata, hotărăşte el şi-şi freacă mâinile.
Sus scriem:

EXPOZIŢIE  CU VÂNZARE

Păstraţi-vă rândul !

Avem tare multă treabă, dar vânzarea merge strună. Doamna Dăian, vecina de la parter, îşi trage un scăunel mai aproape de noi, se aşează şi tricotează. Îşi păzeşte de fapt, copilul, care umple o sticlă cu ţărână. O goleşte şi o umple din nou.

–  Stai în loc, Mircea mamii, spune ea din când în când şi ne mai aruncă şi nouă câte o privire. Apoi se ridică, îşi lasă lucrul pe scăunel şi se bagă în faţă. N-o întrebăm ce doreşte să cumpere, ne uităm calme cum îşi vâră nasul într-o cutie. Ia cu degetul din făină, gustă şi scuipă. Zice: ţţţ, ce vă mai dă prin cap! și-şi ţuguie buzele a mirare. Noi aşteptăm, două tinere vânzătoare jignite dar politicoase, până se-ntoarce la scăunelul ei, şi servim din nou oamenii.
–  Stai în loc, Mircea mamii, stai în loc, sticla mamii, o auzim pe doamna Dăian.
Pe doamna Dăian n-o uit de când cu găina adusă de tata de la Iernut acu o lună. O găină pestriţă, grasă, care făcea trei ouă pe zi. Unul cu coaja foarte tare, al doilea cu coaja mai subţire şi al treilea, doar cu o pieliţă groasă.
O minune, pe lângă marchizele alea trei ale noastre, cu gâtul gol, bătrâne și fandosite, care abia de făceau un ou, două, pe săptămână, măcar că Adi le stropea a doua zi de Paşti cu parfum.
–  Tai-o, doamnă, că-i făcătura dracului, o bătea vecina la cap. Şi mama o ascultase, tăiase găina chiar în ziua în care plănuisem s-o duc la şcoală şi s-o ţin toată dimineaţa într-un coş, în fundul clasei, ca să vadă colegii minunea. Nimeni n-o să mă creadă vreodată că am avut o găină care făcea trei ouă pe zi.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

12 Mai 2017 at 15:42 7 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri (1)

Copil fiind, în serile calde de august coboram scările cu mama, după cină, şi dădeam ocol casei. Adică ne plimbam, desculţe, prin întunerecul luminat doar de lună şi de stele, simţind căldura plăcută a pământului intrându-ne în tălpi. În faţă, dincolo de gard, vedeam o stea roşie, părea foarte aproape (aia-i planeta Marte, îmi spunea mama). Gardul era spre Westen, fostă proprietate a unui vienez bogat, sub dealurile de la marginea oraşului unde locuiam. Naţionalizată, desigur, reşedinţa elegantă şi parcul englezesc care se întindea pe o pantă moale de la poalele dealurilor până aproape de lunca Târnavei, pentru noi, copiii, era un tărâm magic. În vila cu terase şi scări, cu saloane de bal şi concerte, locuiau câteva familii. De jos, de la demisol, de la tanti Balint primeam câte o bucăţică de halva (eu credeam că are un depozit secret de halva, acolo).
In afară de Domnul Panin (mama zicea că e conte rus refugiat) şi nevastă-sa, tanti Clava, pe ceilalţi nu-i mai ţin minte. Ea, tanti Clava, mă chemase într-o zi să-mi facă cunoştinţă cu pianul, un „Bozendorfer”, vechi, vienez, de concert.
Imobilul în care locuiam, noi şi încă trei familii (construit, alături de alte două, de fosta societate Sonametan pentru cei care lucrau la sondele de gaz metan din Transilvania) era despărţit de Westen de un şir de grădini şi de gardul de care vorbeam, cam sălbatic, care se întindea pe toată lungimea domeniului. Părinţii mei veniseră de la Zlatna de la minele de aur, trecuseră prin Sibiu, unde mă născusem şi unde am și locuit încă vreo doi ani şi apoi se fixaseră aici, în cetatea gazului metan.
Dincolo de acest cartier în devenire, pe malul stâng al Târnavei Mari, departe de oraş, nu mai vedeai decât ici-colo, câte o casă izolată pierdută între dealuri şi vreo două, trei gospodării modeste în luncă.
După câţiva ani, familiile care locuiau în reşedinţa de la Westen au fost evacuate, şi vila, cu domeniu cu tot, transformată într-o instituţie socialistă. Urmă o involuţie proiectată cu mult zel (asfaltat alei, pus varză, gărduleţe din cărămizi, becuri în pari şi altele) care o deprimă pe mama, obişnuită cu priveliștea încântătoare a parcului de la fereastra bucătăriei în care-şi petrecea mai toată ziulica.
Chiar şi aşa urâţit, noi, copiii din vecinătate, îl iubeam şi-l socoteam, în continuare, „al nostru” cu toate că eram alungaţi, ameninţaţi şi chiar bătuţi dacă nimeream în ghearele paznicilor.
Mi-aduc aminte de un vis, de atunci, vreo zece ani să fi avut, nu mai ştiu. Era o serbare noaptea la Westen. Vila, abia se ghicea sus, în întuneric, dar jos, în vale, în deschiderea largă de iarbă între tufe de răsură, lemn câinesc, liliac, mici fântâni ţâşnitoare, unde ne jucasem de atâtea ori, pe un ring în lumină, dansau fetiţe, cam ca mine de mari, îmbrăcate în rochiţe de voal albe şi verzi. La încheierea serbării am plecat toţi în sus pe alee. Apoi rămăsesem numai cu mama, aveam amândouă, rochii albe lungi, ca nişte cămăşi de noapte. Eu mă opresc lângă zidul casei noastre, atrasă de joaca unor iepuri îndărătul unei ferestruici, mici, înfundate-n pământ. Vreau să-i arăt mamei, mă întorc, n-o văd, era beznă, undeva departe, pe deal, însă, îi zăresc silueta, alerg disperată strigând-o, ceva alb ca un voal mai flutură o clipă în vârful hulei şi dispare. Mă trezesc plângând.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

6 Mai 2017 at 19:52 8 comentarii

Sighișoara on-off

spre sfârșitul zilei,
am mai dat o raită
prin Old Sighișoara
într-un amurg fermecat
de chitara Adei Milea
întinerise cetatea
sub ploaia cu stropi mari
cât boabele de struguri gata de teasc
umbrelele dănțuiau
cuplurile se sărutau
în mica piață fără vârstă
magia se juca cu timpul
cavalerii se prelingeau pe sub ziduri
înveșmântați în armuri
ca în nori plumburii
care se transformau în argint
aproape stins, rugul fumega
pârlite puțin, vrăjitoarele scăpaseră
și se răcoreau cu cola
iar prințesa palidă din fața Casei cu Cerb,
după ce-și vânduse pozele de familie
în alb-negru,
își recăpătase culoarea
cu un pahar de vin roze

29 Aprilie 2017 at 17:11 4 comentarii

Articole mai vechi


Nora Damian Facebook nora.damian@gmail.com

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 885,384 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.303 urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 885,384 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: