Învierea

Două tribunale, modele ale tuturor sistemelor juridice ale lumii,  cel al castei sacre preoţeşti a Templului care a constatat „hula” faţă de Dumnezeu şi cel roman care a conchis că atitudinea lui Isus e un atentat la autoritatea Cezarului, l-au sortit morţii. Totuşi, constatarea nevinovăţiei sale însoţeşte procesul în toate etapele sale. O declară de patru ori Pilat, o afirmă şi Irod, apare, ca dezvăluire, în scrisoarea soţiei lui Pilat (Matei, 27, 19) o va mărturisi disperat, mai târziu şi Iuda vânzătorul, o spune şi tâlharul de pe cruce, şi sutaşul roman. În plus, mulţimea decepţionată de refuzul lui Hristos de a intra în lupta contra ocupantului roman îl vrea crucificat în locul zelotului Baraba. Pentru cine urcă pe Via Dolorosa, azi, e greu însă, să intre în atmosfera locului şi timpului din acea zi de Vineri a întunerecului căzut peste lume.

Isus murise. Doi oameni, dintre  neştiuţii  care crezuseră-n El,  se-ndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se-mbulzeau să-i fie-n preajmă, acum îl abandonaseră. Până şi  cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus. … I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de  istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din  deznădejde,  şi s-au reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva pescari, oameni neştiutori de carte, nişte  amărâţi, furioşi, cu moartea-n suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El.  N-au crezut imediat, cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie. Asta povestesc, fiecare-n felul ei, Evangheliile.

Am putea pune la-ndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se schimbe  integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre  toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească. Nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Dumnezeu vestit atunci de Isus  respectă într-atât libertatea oamenilor  încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a  schimbat cursul lumii.

Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne

 

mai 1, 2016 at 07:11 8 comentarii

La operă, la operă…

Adrian Năstase nu greșea când vorbise de două Românii. Știa perfect că șansa oligarhiei clocite în cuibarul dinozaurilor lui Ceaușescu de a-și menține dominația în noile condiții post 89 este de a împiedica ieșirea acestui segment din matricea comunistă, odată cu acapararea resurselor și instituțiilor țării. Prezervarea acestei Românii, care pare predată cu proces verbal la fiecare hop electoral noilor garnituri, funcționează automat, ca o continuă deturnare de traseu cu toate costurile incluse. Imbunatatirea Vederii in Mod Natural Fara Ochelari

La un electorat obișnuit să fie hrănit cu iluzii, scamatoriile de operă bufă, precum dedublarea piloților PSD depistați că se droghează, înseamnă talent politic. Deputatul Viorel, de pildă, îl înlocuia când avea nevoie pe premierul Victor (v-amintiți) iar Dragnea cel ras zilele astea de justiție tocmai l-a delegat să-i piloteze partidul, pe Dragnea cel cu mustață prăzulie din oglindă.

În fine, cine n-a descoperit încă talentele astea naționale are acum șansa să le vadă jucând minerește în fața Operei în premiera stradală internațională, „Ori ei ori noi”.

Probabil că ei vor pleca. Prețuirea pe care și-au câștigat-o în lumea artei de pretutindeni le dă libertatea de a alege să rămână într-un spațiu ostil, insalubru moral și artistic, sau să evolueze în medii prietenoase și iubitoare de excelență. În urma lor, stăpânii culturii vor fi aplaudați de consumatorii de balet politic cu zgardă roșie.

aprilie 25, 2016 at 17:34 21 comentarii

Copiii ploii

Copiii ploii nu-și pot construi o casă pentru că niciunul din ei n-a găsit locul și timpul potrivit. Pentru că fiecare din ei e mai priceput decât celălalt. Pentru că și când sunt mulți, împreună nu pot genera un nucleu armonios darmite o orchestră. Pentru că fiecare luptă pentru dreptatea lui care nu se potrivește cu a celorlalți. Și, pentru că niciunul din ei nu greșește, nu se gândesc nici la urmări; nici măcar atunci când aud urletul lupilor apropiindu-se. Nu înțeleg că șansele de a-și ridica o casă durabilă, măcar ca a celor trei purceluși din poveste, sunt luate de puhoaiele egoismelor lor. Imbunatatirea Vederii in Mod Natural Fara Ochelari

Când justițiarismul și arbitrariul fac justiție, cine  ajunge la frâiele puterii în stat e și procuror și judecător. Sub impulsul îndreptățirii, bătălia pentru integritate poate deveni un război necruțător până la dezintegrare totală. Copiii ploii trăiesc în evul mediu, pe alte planete, sau pe lună; numai în timpul lor, nu. Se divid în triburi dușmane, se vor eroi în cruciade, se duelează în cruci. știu tot! destul ca țara lor s-ajungă la discreția viețuitoarelor din smârcuri și a târâtoarelor. Pentru că ei, copiii ploii, au oricând și mereu dreptate; niciodată nu poartă vreo vină.

aprilie 24, 2016 at 13:38 7 comentarii

Mituri din carton presat. de securitate

Valul de naționalism extremist în care se afundă țara poate fi, așa cum am citit pe undeva, o reacție de apărare; plauzibil. Nici măcar nu e un extremism clar identificat, pare mai curând un ghem încâlcit. La stânga, port-drapelul (în locul steagului UE, aruncat cu dispreț) e purtat cu furie patriotică de Bogdan Diaconu &other. La dreapta (atât cât poate fi de descâlcită delimitarea asta arbitrară) pot fi identificate două curente: un extremism pro-Putin, și altul, anti-Putin. Indiferent de orientare și de legături, toate se manifestă, în diferite forme, împotriva UE. Dincolo de motivațiile specifice, există și un mobil comun: nevoia de a scăpa de încorsetarea legislației europene. Cât timp Uniunea nu se destramă, legile astea „nedrepte” nu-i lasă să doarmă liniștiți. De înțeles, prin urmare, că au ajuns să spere ca, înainte să fie privați de libertate și să-și vadă confiscate agoniselile dosite, UE să-și dea obștescul sfârșit. Astfel stând lucrurile, recrudescența extremismului naționalist din ultimul timp pare a fi o reacție indusă; cu ce scop, nu e dificil de dedus.Imbunatatirea Vederii in Mod Natural Fara Ochelari

Un naționalism sănătos, adică militarizat, securizat și desecularizat ar repune lumea lor și, așișderea, furăciunile lor trecute, prezente și viitoare, sub paza legii pământului lor, gestionând tradițiile strămoșești, ca toți arendașii post ’89 ai patriei, cu folos politic. Timpul încă nu e pierdut, miturile ante și post 89 n-au pierit din mentalul concetățenilor, trebuie doar reactivate. Să trecem peste mitomakerii lui Ceaușescu, artizanii acelei culturi contrafăcute politic-  care au făcut „artă” din activismul politic şi „eroi” din torționarii serviciilor de represiune, și s-ajungem la cele câteva figuri care le-au continuat, de voie și mai ales, de nevoie, misiunea: carismaticul Marian Munteanu, liderul-icoană al Pieţei Universităţii, dispărut după ce a fost torturat în mineriada din 13-15 iunie ‘9o și reapărut după un timp, rebrenduit în soldăţelul securistului Virgil Măgureanu. Ipostază incredibilă pentru martirul zonei libere de comunism! explicabilă însă, ca produs obținut „prin presare”.

Apoi Mircea Dinescu, alt personaj celebru, simbol romantic al revoluţiei, poet rebel ale cărui versuri au pus pe fugă bestiile securităţii, beneficiar, ca erou învingător, de onoruri şi răsfăţuri după ’89, aterizat -ca într-un cuib de familie, în tagma penelist-securistă, ajuns suporterul-canish al unor interlopi politici şi prieten cu torţionari îmbogăţiţi prin rapt.

Să nu-l uităm nici pe mult mai modestul Ciuvică, cu acel intermezzo meteoric al lui de cetăţean liber şi integru apărat de poporul indignat pe când era hărţuit samavolnic de oamenii tartorului Năstase, mai-nainte să-şi ofere serviciile într-o gură de canal, exact la televizia celui mai notoriu, mai lipsit de scrupule rapto- securist care-şi perpetuează și acum dominaţia prin reţeaua sa mediatică şi financiar-politică.

 

aprilie 20, 2016 at 12:48 23 comentarii

Mediteraneană

tragedii scufundate
lumi risipite ca norii
locul ăsta strălucitor
cu scări de alabastru
printre florile de rodie
mai vechi decât timpul
n-ar fi existat dacă
în tenebrele albastrului de jos
fierbând de furie
pământul
n-ar fi scuipat pietre și foc

îmbătător ca un vin
din strugurii arși de cenușă
gemând din străfundul
mileniilor
renaște timpul, alt timp
pini răsar din crăpăturile stâncilor
pescăruși de spumă poposesc pe țărmul negru
pe plajele pustii
alb, vântul din sud
caută iubirile ascunse
în cochilii marine

aprilie 18, 2016 at 10:48 6 comentarii

Atavism cultural

De-a lungul vremii, destui concetățeni și-au croit destinul în alte părți devenind recunoscuți pentru aportul lor la patrimoniul cultural al lumii. Am auzit nu odată afirmat acest lucru cu un fel de resemnare, parcă denunțând o fatalitate, atribuită axiomatic, incapacității unei culturi mici, marginale, ca a noastră, de a susține valori de anvergură internațională. La suprafață, așa stau lucrurile. Cauza profundă însă, a acestui „dat”, evitată sau mai puțin recunoscută, vine dintr-o mentalitate cu rădăcini adânci, în care funcționează criteriile de clan (politico ideologice, în forma cea mai dăunătoare) de multă vreme și în orice domeniu.

„Ne pleacă tinerii,  cei mai buni, mai performanți români ridică stacheta altor culturi în care se simt prețuiți și răsplătiți”. Credeți că alegerea lor e doar o chestiune de bani și de statut public? Că doar statul, amărâtul, în sărăcia lui, e vinovat că își lasă copiii să plece unde le-o fi mai bine? Puținii care au încercat să revină animați de dorința de a-și pune la dispoziție cunoștințele și experiența lor, acasă, cu rare excepții, au aflat cu amărăciune că mai bine ar fi primiți undeva prin lumea a treia, decât în una din „prestigioasele” instituții autohtone dominate de clanuri familiale, rețele de interese, de plagiatori și comercianți de doctorate.

Cineva, oricât de performant, care se aventurează într-un mușuroi de ăsta, e din capul locului socotit un dușman care le pune în evidență, dacă nu coteriile, cel puțin mediocritatea. Dacă are și tupeul să fie un cercetător apreciat în mediile științifice internaționale, e grav de tot, e clar că analfabetul n-are bacalaureatul. trebuie huiduit!

De fapt, în toate domeniile, clanurile își păzesc cu cerbicie instituțiile-proprietăți „de ai noștri străini”…  Cu cât mai performanți acolo de unde vin, cu atât mai periculoși și mai nedoriți aici. Ce s-a întâmplat la ONB  demonstrează același atavism cultural care funcționează ca o santinelă de cazarmă mai peste tot. În timp, această axiologie denaturată a generat o tribalizare explicabilă doar la o periferie culturală propice corupției și zămislitoare, periodic, de naționalism extremist.

aprilie 15, 2016 at 16:01 12 comentarii

Arsenic și vrăjeală veche

Rebrenduit periodic, penelismul n-a reprezentat mai mult decât braţul ex-securist al pesedismului ex- comunist; ambele reambalate în fel și chip de-a lungul unui sfert de secol. Cam la reînnoirile astea de fațadă și obstrucționarea a tot ce le amenința monopolul s-a limitat reforma clasei politice de extracție ceaușistă. Așa au reușit să facă ce-au vrut cu țara asta, „democratic”, mai ales după ce și-au pus pe rol serviciile de drogare în masă prin televiziunile aparținătoare clanurilor. Pe parcurs, personajelor distribuite în roluri de putere din tagma nomenklaturiștilor comuniști și a fostei securități li s-au adăugat noii racolați.

Viețuind în simbioză politică, cele două partide de pradă împreună cu excrescenţele lor cu rădăcini adânci în subteranul comunist rezistă. Şi nu numai că rezistă dar întreţin astfel aparenţa multipartitismului democratic. De-aia nu se pot despărţi oricât s-ar război. Supravieţuiesc urându-se, căţărându-se una pe spinarea alteia, înlocuindu-se una pe alta, după caz. în aceeaşi carapace rapace. Ontologic şi genetic, rostul lor în stat, istoric demonstrat, e să blocheze orice încercare de ieșire din dominația lor, să pustiască spaţiul în care şi-au făcut cuib ca să-și conserve puterea. Relația cu alte specii partinice atrase în habitatul lor sfârşeşte previzibil prin înghițire ori prin alungare; un succes „istoric” fiind acapararea casei regale printr-un troc de cea mai joasă speță.

Secretul longevităţii lor e selecţia de personaje defecte, şantajabile, cu discurs şi imagine preparată potrivit rolului în care sunt distribuite. Dacă dau greş, sunt ţinute în conservare şi reactivate la nevoie.

De câțiva ani, esența acestui rău istoric s-a concentrat în uselism. Prin Năstase, Tăriceanu, Ponta – modelele de top ale raptocraţiei şi deconstrucţiei sociale-  contraselecția post ’89 și-a depășit propriile performanțe. Recent, a fost întronat un personaj nou, cu bubele pudrate, un președinte potrivit pentru conservarea monopolului politic. Iar justiția, deși curăță de ceva timp grajdurile politice, încă nu s-a atins de carnivorele din servicii. Pentru stagiunea din iunie, ai casei fiind în carantina justiției, în rolul de primar penelist al capitalei, tocmai s-a livrat, prin bunăvoința servicilor, marfă second hand. la vrăjeală.

Odată ce și-a vândut onoarea în trocuri degradante cu conquistadorii post ’89 (cam tot atunci când alt erou popular, poetul revoluționar Mircea Dinescu, a făcut aceeași piruetă) Marian Munteanu și-a călcat singur în picioare, fără scrupule, „icoana” de  lider al Pieței Universității  lăsând în urmă sentimentul de păcăleală și o imensă dezamăgire.

aprilie 13, 2016 at 15:14 18 comentarii

Articole mai vechi


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 867,906 hits

Comentarii recente

Poteci de dor on Învierea
oldhashu on Învierea
felixks on Învierea
theo on Învierea
Mih on Învierea

Grădina de hârtie

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alături de 2,224 de alți urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 867,906 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,224 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: