Teatru- ce rămâne (1)

AGLAJA

Efemere, în raport cu creațiile de artă obiectuală, Artele spectacolului (Performing arts) mențin un timp, mai lung sau mai scurt, în siajul lor, spectatorul. Recepția&persistența în memoria consumatorului de teatru sunt tributare unor factori care țin atât de calitatea partiturii&a punerii în scenă & interpretării cât și de gusturile&criteriile spectatorilor.

E bine să ții cont de recomandările oamenilor de teatru, dar, la fel de bine e să te încumeți să ajungi la spectacole mai  puțin sau deloc știute din cronici. Un risc care poate oferi surprize plăcute. Unor spectatori le place să fie informați în detaliu, așa încât momentul cunoașterii să fie unul de comparație cu ce știau din diverse surse, alții, însă, preferă libertatea de a descoperi. Între astea sunt o mulțime de nuanțe. Știu cum e și într-o ipostază și în cealaltă. Unele spectacole te cuceresc instantaneu, altele îți par cu adevărat bune după un timp „de digestie”. În fine, mai sunt și piese tulburătoare care îți lasă o impresie de neșters.

Aglaja”, prima piesă care-mi vine acum în minte din topul personal al spectacolelor văzute în 2017, aparține categoriei a doua cu „ascendent” într-a treia. Am sărit într-o ediție FITS de mai an peste „De ce fierbe copilul în mămăligă” (romanul distins cu multe premii al Aglajei Veteranyi, tradus în câteva limbi, pus în scenă la Teatrul Neumacht din Zurich)- găsisem atunci că titlul e o metaforă cam horror.

Aglaja visa să aibă o familie unită într-un cămin stabil, dar a trăit mai mult pe drumuri. Îi era dor de țară, dar n-a mai ajuns acasă. Își iubea tatăl, dar tatăl plecase fără să privească-n urmă. Își adora mama, dar și mama o trădase. În jurul ei se făcuse gol. Aglaja n-a devenit star de circ&variete așa cum dorea mama ei, talentul ei și-a găsit, însă, drumul în scris. A reușit o uimitoare carieră literară. Succes fulminant, destin tragic. O tânără iubitoare, dar neiubită, dăruită cu har, dar nefericită, care a plecat prea repede din lume lăsându-i o moștenire neprețuită.

„O carte captivantă, o care care-ți taie respirația, veselă și, deopotrivă, plină de amărăciune (…) Aici ne vorbește o artistă de pe cea mai înaltă sârmă a circului, iar eu privesc de jos cu sufletul la gură”
(Peter Bichsel, de la „Tages Anzeiger”)

„Limbajul ei are o claritate de cristal, prin care transpar imagini cu atât mai trăsnite, cu cât realitatea e mai tristă”
(Bernhart Ott, de la „Berner Zeitung”)

În iunie 2017, însă, mai edificată fiind, abia așteptam să văd „Aglaja”!

În plină ascensiune literară, Aglaja Veteranyi se sinucide în februarie 2002, în spitalul din Zürich unde era internată pentru depresie.

Un leagăn plasat deasupra scenei&capetelor actorilor e lăsat acolo pe tot parcursul spectacolului. Pare destinat unui număr special de circ. Aglaja încearcă din când în când să-l prindă, ca într-un număr iluzoriu de trapez. Nu reușește niciodată. Un motto al destinului ei, presupun, în viziunea regizorului Ștefan Lupu. Un detaliu care, conștientizat sau nu, contribuie la păstrarea poveștii în memoria afectivă a spectatorului.

21 Iulie 2017 at 20:50 Lasă un comentariu

De la un duel la altul: spectacole burleşti

Un spectacol spumos, văratic, de care îmi amintesc cu plăcere, pe care l-aș revedea, cu aceeași plăcere, oricând.

…„instrumentele, şi ele, participau la spectacol. Violoncelul devine fata din poveste de care se-ndrăgostesc amândoi. Rivalul, Laurent Cirade câştigă (o dă gata cântând „Say you, say me” într-o manieră tulburătoare). Paul suferă, dar rămâne acelaşi om de nădejde, sărind să-şi ajute prietenul după ce din „relaţie” se naşte o vioară! În pamperşi, plângăcioasă, probleme, cei doi nu ştiu cum s-o adoarmă. Când, în fine, reuşesc, bufnitura capacului de la pian produce alte inimaginabile drame. Atmosfera se schimbă, muzicienii-killeri sunt în preerie, trag cu armonicele din cingătoare, apoi, flămânzi, pun la „proţap” vânatul: violoncelul! Numai canibalismul mai lipsea, dar se-ntâmplă şi asta. Trezit din somn, Paul scapă cu piciorul netăiat lămurindu-şi sălbaticul coechipier că ferăstrăul are alt rol. Convertit, canibalul interpretează cu duioşie, la ferăstrău, o piesă sfâşietoare”…

Gradina de hartie

Când au apărut cei doi protagonişti ai spectacolului „Duel”, un muzical-burlesc al unei companii pariziene (Teatrul Trevise) pe scenă, la Thalia, duminică, 5 iunie am socotit că va fi ceva uşurel de tot, ca o băutură răcoritoare într-o seară de vară, spectacolele burleşti de acest fel nefiind o noutate. Dueliştii, un pianist şi un violonist, muzicieni virtuoşi, ne-au plimbat cu o plăcere indescriptibilă timp de o oră şi douăzeci de minute prin toate genurile muzicale, de la Bach la Beatles, de la Prokofiev la Santana, toccate, cantate, muzică lăutărească, rock, jazz, nu ştiu ce n-a fost. Surprinzătoare, venite dintr-o lume a imaginaţiei şi bucuriei, gagurile curgeau unul din celălalt, sala râdea-n hohote fără oprire. Muzicienii se jucau, natural, parcă improvizau, parcă erau singuri, doar ei cu instrumentele şi cu o poftă nebună de cântat şi de joacă. Când pianistul presără două, trei vorbe româneşti în spectacol, mi-am zis că asta…

Vezi articol original 300 de cuvinte mai mult

20 Iulie 2017 at 15:07 Lasă un comentariu

Gâștele dichisite ale tușei Floare (2)

Istorioară inspirată din realitate
(prima parte aici)

Când ieși în ogradă, baba Floare crezu că are vedenii. Vai de mine! Își făcu cruce după cruce, tremurând. Gâștele ei albe ca laptele cum n-avea nimeni în sat zăceau moarte. Poate de la zațul de vișinată să i se tragă, că băuse tot ce mai rămăsese pe fundul damigenei. Nuuu, nu-i de la vișinată, e pedeapsă de la Cel de Sus. Pedeapsă meritată! Că, de zgârcită ce era, n-ar fi dat nici o pasăre pentru ospățul de duminică.

– Nu-s toate moarte, tușică, uite că alea două mai mișcă, o liniști Getuța de peste gard. Nu te mai văicări că-s numa’ bune de supă și friptură, o să vezi dumneata, c-o să-ți pupe mâna toți la nunta aia. Și chinezii…

Baba Floare așteptă să se întunece ca să n-o râdă lumea, le băgă una câte una în bucătăria de vară și se apucă să le ciupere, înainte să înțepenească săracele! Două perne de puf, măcar, să-i rămână. Când le văzu așa golașe, fără pene, simți o sfârșeală la inimă: era o criminală. O apucă plânsul. Le lăsă acolo, pe un preș, cu gând să le taie dimineața, adună puful într-un sac de iută, și se duse la culcare.

Nea Gheorghe avusese dreptate. Miercuri la prânz, Breaking news: primarul anunță că tocmai semnaseră cererea în Consiliu, să li se trimită alt preot în sat. Urgent! Miercuri seara, când damigeana cu țuică bătrână se golise de tot, gospodarii știau bine ce au de făcut. „Vor nuntă de comedie? N-au decât! …Să-și facă, dar nu la biserica noastră. Că nu-i a lor, e a satului”.

– Tușă Floare, unde ești, nu te-ai trezit încă?
Getuța mai să sară gardul. Gălăgia de la biserică se întețise, răzbătea până aici…
– Tușicăăăă, hai iute la biserică, bai mare, nici nu știi ce pierzi! Căpoșii satului au pus lacăt la biserică și un drug de fier pe ușă. Primarul, consilierii și ăia trei proprietari de pensiuni din gașca lor n-au mai avut ce face, au plecat înjurându-i de cele sfinte. Iar Duțu și Paulică al meu erau cât pe ce s-o încaseze. Dacă nu-l lasă pe părintele Avram, închisă rămâne. Scoală-te, Tușică, uite că și gâștele ți-au înviat!

Flămând, purcelul se văita în coteț, nemâncate și ele, păsările făceau zarvă. Iar din bucătăria de vară se auzea gâgâit de gâște de parcă intrase vulpea peste ele. În sfârșit se trezi și baba Floare. Ieși buimacă din casă în cămașă de noapte și se luă cu mâinile de cap.

În fața bisericii, parcul prinsese contur încă din zilele petrecute de chinezi în sat. Oaspeții se simțiseră bine, nu păreau deloc deranjați că nunta tradițională dispăruse din program. Erau încântați de oameni, de sat, de împrejurimi. Iar țuica bătrână din clondirele lui nea Gheorghe de la pensiune era grozavă. Dar cea mai plăcută surpriză fusese pentru ei întâlnirea întâmplătoare cu un cârd de gâște îmbrăcate cu vestuțe colorate, cu motive populare. Nu mai pridideau cu fotografiatul. Fiecare vestuță avea alt model. Așa ceva nu mai văzuseră nicăieri. Era nevoie de un parc acolo. Satului ăstuia cu oameni atât de inimoși, i-ar fi prins bine o donație pentru asta, au decis pe loc chinezii. Și vor veni și la anul, convinși că sătenii ăștia năstrușnici mai au și alte idei…

11 Iulie 2017 at 17:25 4 comentarii

TAGO sau „Iluminarea lumii prin bătaia tobelor”

Spectacole de care ai auzit și pe care ești nerăbdător să le vezi, deși unele nu se ridică la înălțimea așteptărilor, dar și spectacole despre care nu te-ai informat din timp și care, uneori, se dovedesc surprinzător de plăcute. Mi se întâmplă mai la fiecare ediție FITS. La „TAGO”, de pildă, eveniment din a doua categorie, am nimerit din întâmplare.

„Un spectacol de percuție captivant, intens și înviorător! „TAGO” înseamnă ‘iluminarea lumii prin bătaia tobelor’. Spectacolele noastre sunt construite pe baza unei teme muzicale pe „Buk”, o tobă tradițională coreeană. Membrii companiei cântă la o serie de instrumente coreene – de la tobe uriașe, la instrumente mici de percuție – și interpretează mișcări de arte marțiale. Muzica noastră este foarte senzuală, intensă și rafinată. Încercăm să facem ca muzica noastră să rămână mult timp în inimile și mințile oamenilor, după ce au ascultat-o și au participat la spectacolele noastre. Muzica tradițională coreeană, „Gugak”, are o istorie mai lungă de 1.000 de ani. Aceasta a suferit multe schimbări din antichitate și până în prezent și a modelat muzica coreeană contemporană. Muzica pe care o interpretăm noi astăzi conține rămășițe din moștenirea culturală a strămoșilor noștri și s-a format de-a lungul a cinci mii de ani de istorie.”
http://www.sibfest.ro/evenimente-2017/ritualul-tobelor-coreene

„Ce încercăm noi să facem cu muzica noastră este să armonizăm stilul tradițional cu cel modern. Totul sună discordant de agreabil – chiar și cuplul de lângă mine, care a ajuns întâmplător la spectacolul greșit, era la final în picioare și aplauda. „pătrunzător și extrem de grațios” – The Scotsman.
„O etalare extrem de captivantă de mișcări precise și percuție viscerală” – The Times

Group TAGO & AtoBIZ Ltd. Ritualul tobelor coreene (Korean Drum II)
Coregrafia: Soo-Ho Kook
Regia: Angella (Eun-Joung) Kwon
Comedy directed: Cheol-mu Kim
Percussion director: Byoung-Joo Kim
Tour manager: Kyoung-Nam Shon
Light design: Euik-Hyoen Kim Stage
manager: Deok-Eui Hong
Cast: Byoung-Joo Kim, Si-Won Kim, Ho-Goon Hyun, Kang-Il Lee, Na-Ra Hong, Jong-Hwan Heo, Jin-Yeong Park

 

9 Iulie 2017 at 17:56 Lasă un comentariu

Gâștele dichisite ale tușei Floare (1)

–  …plus bani pentru renovarea bisericii, poate și pentru părculețul din față… Ar fi păcat să ratați așa o pleașcă, își încheie mesajul trimisul de la județ.
– Așa-i maică, ar fi bine să ajutăm biserica, că și biserica ne ajută… Baba Floare își făcu câteva cruci și, înainte de a ieși, băgă niște bănuți în cutia milei.

Sătenii, însă, nu păreau convinși. Mai zăboviră un pic la poarta bisericii sperând s-apară preotul. Popa Avram întârzia, cine știe ce mai avea de vorbit cu omul de la partid, așa că nu mai pierdură vremea și se împrăștiară care încotro, la treburile lor.

Spre seară se adunară la nea Gheorghe pe terasă, nerăbdători să reia subiectul, profitând că turiștii încă nu dăduseră năvală în sat și pensiunea era aproape goală.
– Eu zic că popa nost’ n-o să se învoiască. Îi tânăr și încă n-a luat mirosul banului.
Nea Gheorghe știa ce spune. Văzuse multe la viața lui, dar asta era prea de tot… Le umplu cu țuică, de-aia bătrână de trei ani, clondirașele pictate primite în dar de la un turist finlandez mai an, îi lăsă să pună satul la cale și ieși să-și hrănească animalele din bătătură.
– Da’ Nichifor pe cât s-o fi învoit ca s-o lase pe Chivuța lui să facă pe mireasa? …să-i puie popa altă coroană și alt inel pe deget?
Taină mare!… mai mare ca a Sfintei Căsătorii. Nimeni nu știa. Poate negociase, că se pricepea la târguri de-astea, poate se învoise doar de dragul satului.
Ce se va întâmpla de-acuma, depinde numa’ de Cel de Sus. și de popa Avram. De asta nu se îndoia niciunul din meseni. Că primarul și consilierii își terminaseră treaba: mireasa și mirele erau pe fază, costumele erau din alea de la expoziție, la căminul cultural se făcuse curățenie ca de Paști, echipa de dansuri din comună era cea mai bună din județ. Câteva cumetre își scoseseră deja la aerisit hainele bune din lăzile de zestre și așteptau doar semnalul de la Primărie ca să se apuce de pregătit masa, cu supă de pasăre cu tăiței de casă, cu fripturi și plăcinte.

Delegația chinezilor era așteptată să sosească în sat, vineri după amiază. La primărie, pliantele cu programul tipărit erau gata. Atracții, una și una. Și, ce noroc, în sâmbăta aia se nimerise să aibă loc o nuntă tradițională la care erau invitați și oaspeții! Oportunitate de neratat pentru sat, cum le spusese, apăsat, trimisul de la județ…
– Io nu le dau dintr-ale mele pentru paranghelie, n-au decât s-adune de la tot satul… nici pe cocoșul ăsta bătrân nu-l dau, se suci baba Floare aruncând grăunțe în curtea păsărilor. Pe urmă goli tot acolo și vișinele din damigeana cu vișinată de anul trecut.

Nu știu cine veni cu vestea că popa Avram refuză făcătura (chiar așa a zis, „făcătură”). Păi, asta așteptau! Pe terasă, oamenii parcă luară foc. În afară de Duțu, nepotul primarului, și de Paulică, secretarul de la primărie, ceilalți erau de partea părintelui. „Bravo lui, om tare, din cap până-n picioare!… Da’ nici noi nu suntem linge-blide”.
– Tare, Părintele, dar asta, fiți siguri, îl costă. Că ăștia, îi știți, nu renunță nici de-ar fi să-l aducă aici pe mitropolit, se încruntă nea Gheorghe. Și, să nu zic vorbă mare, da’ începând de duminică, cred c-o să ne trezim cu alt popă, mai supus, mai de-al lor.

6 Iulie 2017 at 12:21 1 comentariu

Încă un pas

Presupun că Dragnea e conștient că-și fumează ultima țigară în fotoliul de ober-premier; și că actualii lui miniștri trag cu sete din chiștoacele rătăcite prin cabinetele palatului Victoria. Presupun că și ei pricep că ăsta e ultimul episod din seria a doua a serialului „Mândrie de jupân”, serie mai scurtă decât prima, jucată cu abjecție&fudulie. …și chiar mai prost! S-au asediat singuri deși știau că n-au provizii. De presupus, prin urmare, că, prin niște birouri capitonate, s-au calculat deja și variantele de joc din care se va extrage cea mai potrivită, în momentul cel mai potrivit. care nu-i prea departe.

Potrivită, în ce sens? Varianta de maximă anti-rezistență ar fi cea în care DNA-ul dispare prin „reformare”, Kovesi out, spre mulțumirea entităților juridice&politice&media care cer cu îndârjire asta. Marii corupți exonerați de pedepse (nu și de averi) vor aplauda fericiți „sacrificiul”, atmosfera se va decongestiona, greaua moștenire fiind deja cântărită public nu va mai trebui invocată. Iar societatea se va calma. La urma urmei, de ce țin unii morțiș să se schimbe fundamental, lucrurile? Nu e mai bine să fie liniște? Ar putea și Mihalache să nășească și să doarmă netulburat în continuare…

2 Iulie 2017 at 21:29 5 comentarii

Claxonul

Oriunde oamenii se mulțumesc cu vorbe nu cu fapte, lucrurile merg rău. Când vorbele ajung la nivelul superior, adeziv, de propagandă (uneori chiar sub sloganul „fapte, nu vorbe”) adică se califică pentru clasa de super claxon politic performant, drumul spre dezastru e iminent. De mai mult timp claxonul național are tonul strident al Smurdului. Într-o țară purtată dintr-un guvern-spital într-altul sub semnul nenorocirii& urgenței, e tonul normal. În afara claxonului-alarmă perpetuă se mai practică și post claxonatul. clămpănitul acela dur ca un bolovan rostogolindu-se în vale, care se vrea munte…

Gradina de hartie

Într-unul din bancurile dinainte de ’89, România  era comparată cu  o maşină la care 20% din benzină mergea la motor şi 80%  la claxon. Claxonul, adică propaganda politică prin care se-ndeplineau cincinalele, se depăşeau recoltele la hectar, raţia de fericire era asigurată şi suplimentată. Până şi vacile fătau când le dicta partidul. Acuma, ca peste tot în lumea civilizată în care am intrat, claxonul devenind acea parte importantă a marketingului numită promovare, e de presupus că nu mai are pretenţiile de pe vremuri!  Raţiunea binelui, atâta câtă se mai găseşte, ar trebui să decidă poziţia prioritară a motorului în ecuaţie (fie economică, fie politică) şi implicit, distribuţia echitabilă şi-n avantajul societăţii, a combustibilului. Ţi-ai găsit! Idealism intelectualist! Naivităţi copilăreşti! Claxonul traversează victorios istoria. Gargariseala se-nfige prima la bucate. Vorbelor goale li se dau, din capul locului, locurile de onoare la masă. Claxonagiii au fost şi rămân privilegiaţii acestei lumi pe…

Vezi articol original 103 cuvinte mai mult

30 Iunie 2017 at 17:56 Lasă un comentariu

Articole mai vechi


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 887,247 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.322 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 887,247 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: