IV. Tainele Chmeniterei

7 Mai 2008 at 20:27 Lasă un comentariu

În care:
Un personaj misterios iese în calea mironauţilor într-un moment de cumpănă.
Au loc dispariţii inexplicabile.
Dani pătrunde într-un loc bine păzit.
Purtzel dă dovadă de mare generozitate.
Chmenitarii au motive de bucurie.

Din Jurnalul de Drum
Săptămâna treia
Ziua treia
Consemnează Doco

De ieri Purtzel şi Trililoşca se privesc cu ostilitate. Nu ştiu cauza. Dani va sta de vorbă cu fiecare din ei. Pati e îmbufnată, dar nu din cauza acceselor muzicale ale lui Pongo ci, de data asta, din cauza Ţiperei şi a Gordalinei, care, după ce că au devenit foarte gălăgioase, nu prea se sinchisesc să se acordeze şi sforăie când dorm. Aici va fi nevoie de intervenţia tehnică a lui Purtzel. Drumul devine tot mai anevoios şi Trili dă şi ea semne de oboseală.
Şi, parcă n-ar fi de ajuns, de aseară Prisi se uita puţin cruciş…

Drumul îngust şerpuia printre munţi. Printre nori străbătea anemică lumina lunii. Trili înainta cu viteza mică, hurducându-se peste bolovănişuri şi gropi. Peisajul devenea tot mai sălbatic. Luna dispăruse sub perdeaua tot mai joasă a norilor. Se întunecase de tot şi se pornise un vânt puternic. Din când în când auzeau pietre prăvălindu-se tot mai aproape de ei. Dani era îngrijorat. Adormiseră toţi, erau obosiţi, cu excepţia lui şi a lui Doco care scria de zor în jurnal.
– Hei, Doco, îl scutură Dani, ar trebui să oprim. Să găsim un drum mai puţin periculos. Ar fi nevoie şi de o copertină mobilă cu armătură de rezistenţă la şocuri. Acum, însă…
– Ia te uită, îl făcu atent Doco, e cineva acolo, lângă prăpastie. Pare o sperietoare…Ori o fantomă?…
– Eu cred că e un indicator, zise Purtzel somnoros, nu vedeţi că ne arată pe unde s-o luăm?
– Pe unde cad stâncile alea? Întrebă Dani. Asta-i bună! Doar dacă vrea cineva să ne vadă fărâme…
Trililoşca opri. Dani si Doco coborâră şi făcură câţiva paşi descoperind cu mirare că enigmatica arătare părea un om înţepenit, cu o mână întinsă spre muntele pe lângă care şerpuia drumul.
– Green Hill, li se prezentă el băieţilor cu vocea stinsă. Să nu cumva să vă continuaţi drumul pe acolo, le arătă el cu privirea, auziţi cum se prăvălesc bolovanii…Nu vă luaţi după mâna mea întinsă, am avut un accident şi am rămas înţepenit, de multă vreme n-a mai trecut nimeni pe aici…
În întunericul ca de smoală o lumină strălucitoare dezveli, pentru o clipă, munţii pleşuvi, o cascadă care cădea de pe un perete de stâncă într-un râu vijelios şi prăpastia din stânga drumului. Un tunet puternic îi făcu să tresară. Munţii din preajmă vuiră într-un ecou prelungit. O avalanşă de bolovani şi stânci se porni de pe peretele muntos din faţa lor. Câteva pietre nimeriră pe capota lui Trili. Cu glas tremurat Prisi o strigă pe Baby Domez. Din fericire, nu se întâmplase nimic rău acolo sus. Domez se roagă, le comunică Prisi, e liniştită, spune să nu ne facem griji…Don O’Cloock bolborosi ceva , apoi, după câteva clipe de tăcere se auzi un fel de pârâit… „Ăsta nu mai e sughiţ”, se gândi intrigată Trililoşca.

Domnul Green părea complet epuizat. Dani şi Doco nu ştiau ce să facă. Stăteau tăcuţi în mijlocul drumului. Oare cum să-l ajute? Dani îl examină puţin, îl strigă, apoi, pe Purtzel. Domnul Green era ghid prin locurile alea sălbatice, aflară. De ani de zile cutreiera munţii şi uneori mai ajuta câte un drumeţ rătăcit să-şi găsească drumul spre casă. Totul până în ziua în care se întâmplase nenorocirea…
Fulgerele şi tunetele se îndepărtaseră, se auzea doar ropotul ploii dezlănţuite care învăluia în neguri munţii. Nici nu se mai vedeau unii pe alţii. Îl luară pe sus pe domnul Green şi fugiră spre Trililoşca împiedicându-se ici colo de bolovanii care nu încetau sa cadă. Trili îi învălui deodată într-o lumină aurie privindu-l cu blândeţe si compasiune pe străinul care nu reuşea să-şi mişte mâinile şi picioarele. Trebuia operat, nu încăpea nici o îndoială! Şi era nevoie pentru asta, nu numai de un specialist, ci de o echipă bună şi de o sursă puternică de lumină…
Ochii strălucitori ca două perechi de lasere ai lui Pati se îndreptară spre pacient ca la comandă în timp ce steluţele de pe capetele mironauţilor erau tot o forfotă.

Poza

Asistat de Dani si de Doco, Purtzel încercă o manevră de revitalizare a membrelor, dar fără rezultat.
– Eu cred că are nevoie de o transfuzie de energie, zise Prisi. Trililoşca, tu ce zici? Poate că tu eşti salvarea lui dacă ai vrea să….
– Asta e! Se bucură Purtzel. Căscăilă eşti de milioane!
Trili nu stătu pe gânduri. O coroniţă de fulgere dinspre sistemul energetic de rezervă se lansă instantaneu şi plană uşurel pe creştetul domnului Green.
Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lui. Domnul Green mişcă puţin capul şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz. Apoi se ridică în picioare, îşi mişcă mâinile cu mirare şi le zâmbi larg mironauţilor. Transfuzia reuşise. Domnul Green îi privea fericit şi nu reuşea să mai scoată un sunet. De fapt nu avea cuvinte să le mulţumească. Şi mai ales minunatei maşinobile. O privi cu admiraţie neascunsă. Trili se făcu că n-aude, dar brusc îl învălui pe străin într-o lumină caldă, intensă.

Ei, acum puteau să-şi continue expediţia. Dar pe unde? Mironauţii tăceau, aşteptau caDani să ia o hotărâre.
– N-aveţi alt drum, le spuse domnul Green Hill, decât pe aici, le arătă prăpastia. E o scurtătură cam abruptă, dar care vă duce direct în Chmenitera. Dani aruncă o piatră. Zgomotul nu-l încurajă dar ce putea să facă? Pati se apropie şi ea şi se înfioră: „Oare i-o fi trecut ameţelile lui Trili?” Se întrebă. Doco şi Purtzel, cu lanternele aprinse, se uitau în jos, dar domnul Green nu se mai vedea. Strigă, după un timp, de jos, din vale, îndemnându-i să-l urmeze! Le dăruise, înainte de a se face nevăzut, desaga lui încărcată cu poame. Îi mai sfătuise să nu rămână mult prin ţinutul Chmeniterei şi să se străduiască să nu iasă în evidenţă. Mironauţii ar fi vrut să-i dea barem un săculeţ cu nuci, dar el îi refuzase politicos. „O să aveţi mare nevoie de ele acolo, în Chmenitera ”, le spusese cu un aer enigmatic.
Se hotărâră să-l urmeze pe domnul Green. Dani discută pe şoptite cu Trili, care n-avea nimic împotrivă s-o ia la vale imediat, zicea că e sătulă de atâta urcuş. Precaut, Dani îi dădu, totuşi, un calmant şi-i activă perna de aer.
– Domez, ce-i cu Don O’Clock, nu şti? Nu l-am văzut, nu l-am auzit, se îngrijoră Doco. A ieşit cumva?
– Sst, şopti porumbiţa, e aici, doarme. A avut un coşmar mai devreme când cădeau stâncile pe lângă noi! Mi-e teamă să nu rămână cu sechele, e atât de sensibil…
– Atenţie, am primit un TPM, se bucură Prisi .
– De la cine, de la cine, cine ne poate localiza în prăpastia asta?
– Ascultaţi! Lui Prisi îi străluceau ochii: „Joi, cu ocazia zilei nostre naţionale, avem onoarea să vă invităm la marea sărbătoare de încoronare a Reginei Veverului De Sus şi a Nuclandiei, Majestatea Sa, VeraVera. V-am făcut o rezervare la <Luminişul Alunilor>.” Are şi un P.S., adăugă Prisi: „Dacă aveţi nevoie de nuci, o să vă trimitem printr-un curier regal.”
– Cred că era joi când am plecat de acolo. Doco căuta în jurnal. Da, era joi. Ar fi fost frumos …zise cu un oftat…Ce să le transmitem ?

Vever, Vever, veselie
Tare bine să vă fie
Vom ajunge odat’ la voi
Într-o minunată joi…”

– Am în cap o melodie pentru textul ăsta, se entuziasmă Gordalina.
– O să-l cântăm odată şi odată în Veverul de Sus, zise cu glas subţirel Ţipera .
– Am mai auzit eu de astea, mormăi Trili, poveşti de adormit copiii…

Ieşiseră de puţină vreme dintre munţi. Drumul continua să coboare dar nu mai era atât de abrupt. Ici colo se zărea câte o casă şi oameni ocupaţi cu diferite treburi. Era destul de mare animaţia, la revărsatul zorilor, pe acolo. Trililoşca semnaliza strecurându-se cu graţie printre oameni şi tot felul de maşini.
Curând intrară într-o mare mulţime de oameni. Deci asta e Chmenitera! Ce forfotă! Un loc plin de viaţă. Tarabe cu tot felul de mărfuri de-ţi luau ochii; negustori care trăgeau de tine să cumperi ceva; chmenitari care pălăvrăgeau şi se foiau de ici-colo, preocupaţi de cumpărături şi de noutăţile din târg.
Trililoşca ascultase de sfaturile domnului Green şi se oprise pe o alee lăturalnică a Chmenbazarului de unde avea o vedere perfectă a locului şi a celor care treceau pe acolo. Optase pentru o ţinută rafinată şi elegantă: o culoare deschisă, un gri palid cu ape albăstrui care-i conferea distincţie, dar şi un aer uşor misterios. Clipi mulţumită din beculeţele roz atât de bine asortate cu tot restul şi, ca să nu înţepenească, se foi puţin pe străduţa aceea liniştită.
– Ia priviţi, Babet are roate, te pomeneşti că o fi tramvai!
Trili îşi stinse furioasă beculeţele.
– Un dobitoc de chmenitar, bombăni, nici nu merită băgat în seamă. Apăsă pe un buton şi un jet de apă rece îl udă de sus până jos pe dobitoc.
– Hei, ce faci,? Te-ai supărat, Babet? Chmenitarul se îndepărtă plin de necaz.
Chmenbazarul era numai zumzet. Chmenitarilor le plăcea hărmălaia. Pretutindeni răsunau strigăte, ţârâieli, piuituri, miorlăieli, cârâituri, hămăituri.
– Nu ştiu dacă o să putem suporta, se plânse Ţipera. Am impresia că nu stăm prea bine cu izolaţia fonică. Ce zici Gordo, vorbeşti tu cu Purtzel?
Adâncită în gânduri, Trili părea insensibilă la gălăgie. N-auzea nici măcar văicărelile gemenelor. I se făcuse groaznic de cald.
– Curg apele pe mine, Pati, nu te duci tu după două sticle de margolita? De garine galbene aş prefera ! Să ne răcorim şi noi un pic. Ţine două nuci, cred că ţi-ajunge; aici, dacă ai nuci, ai cu ce cumpăra. Ai observat, nu?

Mironauţii mergeau fără grabă, erau multe de văzut în Chmen Bazar. După aventurile din Mintocania, însă, deveniseră mai precauţi: se urmăreau unul pe altul din priviri, erau interesaţi de tot ce vedeau şi auzeau dar încercau, pe cât posibil, să nu atragă atenţia, aşa cum îi sfătuise domnul Green. Aglomeraţia crestea de la o oră la alta. Dincolo de zgomotosul

Poza

Chmen Bazar, departe, se vedea Esplanada, cu clădiri elegante şi parcuri .
O construcţie impozantă, „RED HOUSE”, domina Esplanada. Inscripţia cu litere roşii de pe frontispiciul clădirii se vedea de la distanţă. Chmenitarii se fereau de Esplanada. Dacă vreunul din ei ajungea pe acolo, era oprit şi controlat cu străşnicie, aflară mironauţii. De câte ori se interesau de locul ăla, erau trataţi cu răceală sau chiar li se întorcea spatele, aşa că deveniră bănuitori: ce-i făcea pe chmenitarii cei gălăgioşi să se poarte astfel? Dani privi în jur, îl văzu pe Purtzel la o tarabă din apropiere, voia să cumpere un binoclu. Avea nevoie de nuci pentru asta, observaseră, de altfel, că în Chmenitera nucile şi alunele erau folosite ca monezi! Îşi amintiră de Brutcanis şi înţeleseseră de unde venea pofta de nuci a buldogilor! Doco se întoarse repede cu un săculeţ plin, îi dădu lui Purtzel trei nuci şi o alună să cumpere binoclul. Ceva mai departe Pongo îşi proba sepcuţa roşie, era foarte încântat, costa numai o nucă şi două alune. Pongo mai văzuse ceva şi pentru Pati, o vestuţă roşie în ton cu şepcuţa lui. Doco făcu plata. …Dar Prisi ? Nu mai era pe acolo!
Nu trecuse mai mult de o jumătate de oră de când îl văzuseră jucându-se cu un papagal printre tarabe! Părea că deveniseră foarte buni prieteni.
Dani şi Doco se învârteau îngrijoraţi printre tarabe. Cu săculeţul doldora de nuci, plănuiseră să facă o aprovizionare pe cinste, dar parcă le mai ardea acum? Prisi nu era de găsit. Parcă intrase în pământ cu papagal cu tot! Cine să-i ajute? Într-un singur om de prin partea locului ar fi avut încredere, dar, acum, nu erau siguri dacă îl întâlniseră cu adevărat aseară, sau numai visaseră. Or să o întrebe pe Trililoşca. Purtzel şi Pongo alergaseră într-un suflet într-acolo, însă nici Pati, nici Trili nu ştiau nimic. Ele tocmai constataseră că gemenele plecaseră fără să spună o vorbă. Trili nu se sinchisise prea tare. „Doar nu se aşteaptă cineva să mă duc să le caut”
– Prisi, zise Pati cu vocea gâtuită, să ne facă el una ca asta…Nici măcar nu ne răspunde, îi trimitem într-una mesaje, dar n-aude…Unde să mergem să-l căutăm?
– Cred că-l caută şi Domez, se trezi O’Clock, parcă-mi spunea ceva mai adineaori da’ n-am fost prea atent. Am văzut-o zburând în direcţia aia, mai adăugă arătând spre Esplanada.
„Ar fi trebuit să-l chem, să fi stat aici cu noi. Cu papagal cu tot.” Se învinovăţi Trili. „Să-i fi cumpărat şi lui, şi papagalului, câte o margolita de căpşuni. Cred că tare le-ar fi plăcut!”
Doco şi Dani răscoliseră tot Chmenbazarul; zadarnic! Şi măcar de ar fi avut vreo informatie, vreo idee! Unde sunt fulgerele de altă dată? Se lălăi Pongo.
Mironauţii se îngrijorară de-a-binelea. Pe unde o fi, ce să se fi întâmplat…
– Lăsaţi-mă să-l caut, zise, de data asta hotărât, Pongo.
– Cred că va trebui să plec spre Esplanada, spuse Dani. Mai sunt trei ore şi se întunecă. Doco, rămâi aici şi ai grijă să nu mai plece nimeni până nu mă întorc.
Pongo se uită la Dani cu o privire de câine alungat şi nu reuşi să scoată un sunet.
– Uite-o pe Domez! Exclamă Purtzel.
Porumbiţa nu aflase nimic de Prisi. Le povesti, însă, că simţise ceva pe lângă Red House. N-ar putea spune exact ce, doar că avusese un sentiment apăsător de spaimă. Dani făcu câţiva paşi şi se întoarse:

– Ai dreptate Pongo! Eşti un cercetaş de elită, aşa că, m-am gândit că ar fi bine să dai o raită pe Esplanada poate afli ce se ascunde în Red House.Eu o să te urmez îndeaproape şi o să acţionez în funcţie de informaţiile pe care o să le obţinem.

Poza
– Şi tu, Purtzel, zise Trili fără chef, ai face bine să vezi pe unde umblă vagaboantele alea două, că acuşi se înserează şi toante cum sunt…

Pongo se apropia de Esplanada. În urma lui, la o distanţă bunicică, Dani se strecura printre chmenitarii plini de fel şi fel de bagaje: genţi, sacoşe, lădiţe, saci, cărucioare încărcate cu tot ce cumpăraseră sau aveau de vândut. Dani nu mai văzuse în viaţa lui atâtea lucruri. Probabil de aceea i se spune străduţei aceleia „Drumul Plaselor”, se gândi, numai că nu avea timp se minuneze. Cipilica roşie a lui Pongo nu se mai vedea. Asta însemna că ajunsese la Red House.

Pongo se opri la intrarea în Esplanada. Se aştepta să fie pază peste tot, dar nu zări decât un paznic în uniformă roşie, chiar în faţa intrării în Red House. „Neam de al meu, cum ar glumi Purtzel. Şi pe deasupra ne place roşul la amândoi” continuă Pongo să-şi facă curaj, apropiindu-se. Se gândi la Prisi şi se simţi plin de forţă şi de îndrăzneală. „Un exemplar de rasă, cu ochi inteligenţi,cu prestanţă…”
– Ce cauţi, potaie? Mârâind ameninţător paznicul se îndreptă spre el. Ai legitimaţie?
Pongo se feri la timp de un bocanc cu ţinte. Se stăpâni să nu sară la beregata fiarei şi zâmbi cu amabilitate. „Un fel de Brutcanis opărit”, îşi zise Pongo, „şi cu plasturi pe colţurile ochilor, urât tare săracu’.” N-apucă să spună ceva că bruta îl înşfăcă cu dinţii de ceafă, îl cără câţiva metri, împinse cu bocancul un capac greu de fontă şi, înjurându-l, îi dădu drumul înăuntru. Apoi aruncă o privire peste Esplanada, împinse capacul la loc şi reveni agale în faţa intrării în Red House. Nu se vedea nimeni prin preajmă, ba da, ia uite, încă unul, o fi vreun prostanăc de turist, că aia de pe aici nu îndrăznesc… Opăritul rămase cu ochii agăţaţi la săculeţul de la cingătoarea turistului: era burduşit cu nuci, se vedea bine.
– Căutaţi pe cineva? Întrebă mieros şi se prezentă: Pit Bull, şeful pazei.
– Caut un prieten, domnule Bull, purta o cipilică roşie, nu cumva l-aţi văzut pe aici? Dani scoase câteva nuci din săculeţ.
– L-am zărit, domnule…
– Dani, negustor autorizat.
– Sigur că l-am zărit, domnule negustor, îl lămuri şeful pazei. Zicea că dă o raită pe acolo, hămăi cât putu el de amabil, uitându-se spre tarabele care abia se mai vedeau în întuneric, probabil sunteţi nou pe aici… Vreţi să intraţi în Red House?

Cu o legitimaţie care îl costase trei nuci, un minut mai târziu, Dani străbătea coridoarele pustii ale clădirii, din ce în ce mai neliniştit. Dispăruse şi Pongo! …Să fi aflat că Prisi e în altă parte? Măcar un „la minor” să fi auzit, şi ar fi înţeles că e teafăr! Ce o înfricoşase atât de tare pe Baby Domez? Ce taină ascunde locul ăsta?… Se opri în dreptul unui birou şi citi pe uşă:
„Birou de Relaţii cu publicul”… Aici trebuia să ceară informaţii! Şi să ceară şi un act. Aşa îi spusese domnul Pit Bull: „Domnul Ion Comis de la Relatii cu Publicul o să vă dea un act necesar.” Dani sună lung la o sonerie cu amplificator. Uşa se deschise şi un paznic cu mutra opărită ca toţi ceilalţi din Red House, se repezi să-l înşface.
– Lasă-l, se auzi vocea domnului Comis, lasă-l, să vedem ce vrea.
Dani cotrobăi prin săculeţul de la cingătoare.
– Cinci nuci domnule…
– Dani.
– Aveţi grijă, domnule Dani, că nu mai primiţi alt act. Domnul Comis îi întinse preţioasa hârtie cu o mână şi cu cealaltă luă nucile. Dani împături hârtia şi o băgă în buzunar, nu înainte de a citi cu mirare:… „Acesta este un ACT. Şi va rămâne aşa ”.
– Acum mergeţi şi la biroul de alături, la doamna Mucles ca să vă dea avizul pozitiv, îl îndrumă cu un aer plictisit domnul Comis.

Dani se opri în faţa uşii pe care scria AVIZE si RAPOARTE. Cineva tuşea tare îndărătul uşii. După câtva timp bătu la uşă. Cum nu-i răspunse nimeni dar nici tusea nu se mai auzea, intră în birou. O doamnă corpolentă îi făcu semn să se apropie şi după aia uită cu desăvârşire de el. Se foia, ofta, mai băga câte o bomboană în gură, sorbea dintr-un pahar mare şi răsfoia hârtiile de pe birou. La gât avea un lanţ strălucitor de care atârna un bolovan, tot atât de strălucitor, care-i acoperea pieptul. Din când în când scotea câte un sunet ciudat, aşa ca o fluierătură înfundată.
“Se vede treaba că atârnă greu lanţul ăla, ia uite ce cocârjată stă săraca”, se gândi cu milă Dani. Şi ce greu răsuflă!
În sfârşit, doamna Mucles îşi ridică nasul din hârtii, îşi suflă îndelung nasul, desfăcu un pacheţel şi muşcând dintr-un sandviş, răsfoi mulţumită cele câteva hârtii de pe birou. Alese o hârtie de culoare verde pe care scria “Aviz Pozitiv” şi o hârtie roşie pe care scria “Aviz Negativ” şi i le întinse lui Dani.
– Ăsta verde costă cinci nuci, iar pentru cel roşu, mai plătiţi încă nouă nuci şi trei alune dacă vreţi să vi-l rup, asta aşa, ca să vă ajut un pic. Pe doamna Mucles o apucă un nou acces de tuse în timp ce număra cele cinsprezece nuci pe care i le pusese Dani pe birou.
Doamna Mucles rupse Avizul Negativ şi-l întrebă, şuierând şi tuşind, dacă în locul restului de şapte alune poate să-i dea un „Penultimatum”.
– Poate o să vă fie de folos vreodată, cine ştie, îi mai spuse morfolind o bomboană şi răsfoind iar printre hârtiile de e birou.
Dani luă avizul verde şi hârtia albastră pe care scria “Penultimatum” şi se grăbi spre ieşire.

Ajunse în capătul coridorului. Nimeni nu-i ceruse nici legitimaţia, nici Actul! Nici măcar paznicul care patrula pe coridor, alt opărit, desigur. Mai avea de obţinut, însă şi‚,Cardul”. În săculeţ mai erau treizeci şi şapte de nuci. Dar cine ştie ce surpriză îl mai aştepta în biroul următor! Pe uşă citi:
STRICT SECRET! Sunaţi insistent şi bateţi în ritm de JARZA!
„Chiar dacă sun insistent, dacă nu ştiu ce-i cu ritmul asta, tot nimic n-am făcut! Jarza! Ce-o mai fi şi asta? Vreun dans chmeniterian? Cred că o să mă dau bătut.”  Dani rămase câteva secunde privind plin de necaz la uşa închisă din faţa lui şi o porni încet spre ieşire. Un mieunat subţirel îl făcu atent. Venea de undeva de aproape, din spatele lui. Se întoarse, trase de mânerul singurei ferestre de acolo şi un motănel mic, negru îi sări în braţe.
– Nu vii să o luăm pe Graţiela? Motănelul îl privi încrezător. Au băgat-o jos, în depozitul cu copii, mai zise. Pe mine voiau să mă arunce într-un canal. De acolo nu iese nimeni, aşa ziceau, numai că eu am fugit…
– Unde e Graţiela? Cine voia să te arunce într-un canal? Ce-i cu depozitul ăla şi…  -Dani striga disperat-  unde sunt copiii?? Începuse să înţeleagă. Auzi nişte paşi şi într-o secundă îl împinse pe motănel în buzunarul interior al hainei. Era mititel motănelul, aşa că încăpea foarte bine acolo. Paznicul, tot un „opărit”, străbătu în fugă coridorul, trecu pe lângă Dani mârâind urât şi dispăru pe alt coridor.

Poza

„Pe motănel îl caută, pe Spitz, parcă aşa zicea că-l cheamă”, se gândi Dani- îşi puse palma în dreptul inimii, acolo de unde-l auzea, abia perceptibil, cum toarce liniştit. Se afla iar în dreptul uşii „strict secrete” privind înciudat anunţul cu „Jarza”. Spitz începuse să se foiască şi să bată cu lăbuţa în pieptul lui. Bătea după un ritm. „O fi Jarza, te pomeneşti !” Dani nu mai stătu pe gânduri. „Fie ce-o fi”. Sună insistent, făcu o pauză şi începu să bată ritmul după Spitz. Uşa se deschise şi o mână cu gheare lungi şi roşii îl trase înăuntru.
„Piţi Cati” îşi spuse  Dani. Nu, nu era Piţi Cati, deşi semănau foarte bine.
– Sincopa, se prezentă domnişoara bine dispusă. Dani îi întinse Actul şi Avizul Pozitiv. Sincopa le cercetă câtva timp cu un aer concentrat. În fiecare sprânceană avea câte un inel de argint cu pietricică neagră. „Interesant!” îşi spuse Dani..
– N-au nici o valoare! Domnişoara Sincopa îi aruncă hârtiile cu un aer plictisit. Apoi zâmbi cu ochii ţintă la săculeţul de la cingătoarea lui. „Ce zâmbet scânteietor are!”Se  miră Dani. Se gândi să-i dea Penultimatumul, dar renunţă.
– Înainte să vă dau cardul personal, mai trebuie să răspundeţi la nişte întrebări, domnule Dani. Luaţi loc. Sincopa scoase o cărţulie, o răsfoi şi-l întrebă:
– Ştii cât face o lună plină şi cu o lună nouă?…Bineînţeles că nu şti! Cine, în afara mea, ar putea să ştie? Hi,hi,hi!”
„Are un diamant într-un dinte”, se lămuri Dani. „E toată împănată cu pietricele”…
– Răspunsul este: cinci săptămâni în balon! Hi,hi hi! Ce zici de asta? Sincopa râdea cu poftă, fulgerându-l cu diamantul canin, dar şi cu pietricelele negre. Iţi dai seama cum ar fi să-ţi priveşti de sus duşmanii, din balon? Să-i vezi alergând neputincioşi şi amărâţi, să râzi de ei? Pe neaşteptate Sincopa deveni furioasă.
– Mai am o ultimă întrebare, domnule Dani, zise ţintuindu-l cu două fulgere negre şi citind apăsat din cărţulie: câţi motănei, de preferinţă negri, sunt necesari pentru o haină, ceva mai lungă decât asta a dumneavoastră, eventual şi o geantă…
Spitz începuse să se foiască şi strănută.
– Sănătate! Eşti răcit? Îşi schimbă iar tonul Sincopa.
– Mda, cred că am răcit, îngăimă Dani ştergându-şi nasul cu un şerveţel şi întrebându-se dacă nu cumva pietrele negre din sprâncenele Sincopei emit raze X…Cred că trebuie să plec, mai spuse şi se îndreptă spre uşă. Sincopa făcu un salt şi-l luă de braţ.
– Ei, hai, că nu e aşa de grav. Doar vrei sa-ţi dau cardul, nu-i aşa? Sări pe birou şi începu să se bâţâie ritmic fluturând o cartelă de culoare roşie.
– Ştii Jarza?
Dani ştia doar că trebuie să afle ce se ascunde dincolo de toate astea. Rămase pe loc fără să-i răspundă.
– Cinci nuci, zise Sincopa înţepată. Ba nu, zece, că te-ai prezentat nepregătit la examen. O să te conduc unde vrei să ajungi, aşa că trebuie să te leg la ochi. Dani îl simţi iar pe Spitz foindu-se. Făcu câţiva paşi dus de Sincopa, apoi auzi deschizându-se o uşă şi simţi o îmbrâncitură puternică.

…Il trezi aerul tare al nopţii şi picăturile de ploaie care i se prelingeau pe faţă. Unde se afla? Lângă el dârdâia un ghemuleţ negru care din când în când îl lingea pe frunte şi mieuna disperat. Dani se ridică cu greu de pe caldarâm şi privi în jur. Fără îndoială, că era tot pe Esplanada, dar undeva în spatele clădirii Red House. Îl dureau toate oasele şi toţi muşchii. Îl luă pe Spitz, ud şi îngheţat, îl ţinu între palme, îl frecţionă un pic şi porni aşa cu el. Nu avea cum să-l mai adăpostească în buzunar, haina era complet udă. „Ce ne facem Spitz?” Motănelul tremura fără încetare. …„Dar săculeţul ?! Dispăruse! Sincopa? Pit Bull? Bine că scăpase Spitz! Nu-i era dat să fie prizonier şi nici…” Îşi aminti de întrebările Sincopei şi simţi că începe şi el să tremure. Ajunseseră lângă o gură de canal. Încotro s-o ia? Motănelul sări din palmele lui, se apropie de gura de canal şi începu să miaune cu jale. Pe aproape se auzeau paşi. Dani îl luă iar în braţe şi se ascunse într-o firidă a clădirii ţinându-i botişorul cu mâna. Paşii se îndepărtară. „Pit Bull, probabil”. Ploaia bătea fără încetare. Dani se apropie iar de gura de canal, îngenunchie şi-şi lipi urechea de capac: auzi o schelălăială slabă, de undeva, ca din fundul pământului. Nu încăpea nici o îndoială: era Pongo! Cu toată forţa încercă să ridice capacul: era imposibil! Îşi apropie din nou urechea de canal: schelălăiala se auzea tot mai slab şi curând încetă cu totul. Dani privi disperat în jur. Cine să-l ajute? Nu era nici ţipenie de om. De undeva, destul de aproape, se auzea un huruit de roţi, pe caldarâm. Se aplecă încă odată spre canal şi croncăni de două ori lung şi odată scurt. Din canal nu se auzi nimic dar huruitul încetă brusc şi un fluierat de pitulice răzbătu în liniştea nopţii. Apoi huruitul se auzi iar, tot mai aproape. Dani desluşi o siluetă cunoscută care trăgea un căruţ de lemn cu capac: era…Purtzel!! Nu avură timp nici să se bucure. Reuşiră să ridice capacul abia la a treia încercare.
…Bietul Pongo! Încercă să ia un “do diez minor”, dar se auzi doar un scâncet stins. Căruţul de lemn era numai bun pentru el dar şi pentru Spitz. Înăuntru dormeau gemenele. Purtzel le găsise până la urmă şi le recuperase, Dani nu înţelesese bine de unde le aducea la ora aia şi nici ce se întâmplase. Le făcu loc, lui Pongo şi lui Spitz, lângă gemene şi trase capacul. Nu mai aveau de ce să întârzie pe acolo. Avuseseră, totuşi, noroc cu ploaia: Pit Bull nu se mai obosise să-şi facă rondul!
…Ţipera şi Gordalina dormiră tot drumul. Nu le trezi nici dârdâiala motănelului, nici scâncelile lui Pongo, nici hurducăturile căruţului. Avuseseră o zi plină de peripeţii: un chmeniterian bărbos şi nespălat le atacase pe neaşteptate, chiar în Chmen Bazar, le vârâse în cărucior şi pe aci ţi-e drumul! Le dusese undeva foarte departe, dincolo de Esplanada şi încuiase căruţul cu ele cu tot, într-un depozit de vechituri. Ore în şir strigaseră fără să le audă cineva. „ Acum nu mai au voce deloc”, continuă Purtzel să povestească. „Sunt disperate că n-o să mai cânte niciodată. Am să încerc, totuşi, să le tratez”. Purtzel le reperase cu ajutorul detectorului

Poza

muzical. „Numai că ţipau atât de tare”, îi mai spuse lui Dani,
„încât s-a terminat cu detectorul! L-au dereglat complet!”
Dani şi Purtzel trăgeau de căruţ uzi leoarcă. Mergeau printre tarabe goale şi gunoaie. Orice ar fi povestit, erau cu gândul tot la Prisi. Dani abia aştepta să se facă zi, să se întoarcă la Red House. Acum ştia cu cine au de-a face.
O pasăre de noapte speriată de huruitul strident al căruţului de lemn pe pavaj, fâlfâi greoaie peste Chmenbazarul cufundat în întuneric. Ar fi trebuit să dea de Trili, după socotelile lor. „De ce nu şi-o fi activat becurile de semnalizare?”…In sfârşit, în faţa lor se profilă o siluetă cunoscută.

– Am nişte palpitaţii, se plânse Trili în loc de bun venit.
– Ăsta nu e un motiv ca să uiţi de semnalizare, îi atrase atenţia prost dispus Dani.
– În ce hal eşti! Se sperie Pati, unde ti-e şepcuţa?
„I-auzi, se posomorâ Pongo, în loc să strige de bucurie, ea mă întreabă de şepcuţă!”
Motănelul se cuibări lângă Pati tuşind şi strănutand într-una.
– Are febră, îl căină Pati şi continuă să-l lingă cu nădejde. După un timp se opri şi începu deodată să plângă. Nu se putea stăpâni. Lipsa lui Prisi devenise un coşmar! Cine l-o fi răpit? De ce nu transmisese nici un mesaj?
De afară se auzi un fâlfâit şi un geamăt. Doco ieşi repede şi se împiedică de ceva: era o pasăre! Un papagal, exclamă uimit!Un papagal istovit, sau grav rănit!
– E Iris, se trezi motănelul, îl cunosc. Era cu un baieţel blond care se uită cruciş.
– Ba, pardon, interveni Trili, nu tot timpul, numai când e obosit…Dar ce spui?! Vorbeşti de Prisi? Unde e Prisi? Dece nu-mi spuneţi nimic?
Motănelul începuse să toarcă. Papagalul era inert. Purtzel îi şterse sângele şi-i legă strâns piciorul rănit şi îngheţat cu o batistă. Altceva nu mai ştia ce să-i facă.
– Are o fractură gravă, oftă Purtzel, cred că o să-şi revină, dar n-o să mai umble niciodată, bietul de el! Iris se mişcă puţin. Deschise şi închise ochii. Încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată un sunet.
– Sunt terminată psihic! Se văită Trili. M-am transformat în spital. N-aud decât de febră, tuse şi pansamente! Până şi Domez spune că din cauza vremii are junghiuri în aripă, iar O’Clock are migrenă!…Şi din când în când sughite atât de tare, că mă zgâlţâie!…Şi asta ce-o mai fi însemnând? Jarza!… Mai remarcă Trili uitandu-se la Pipicumeta. Până acum nu l-am auzit niciodată pe băiatul ăsta vorbind în somn!
Şi lui Doco îi venea greu să mai scrie. Se gândea la ceva. O luminiţă albăstruie se aprinsese şi se stinsese pe creştetul lui, fără ca cineva să observe. Doco îşi scoase nasul din jurnal şi se uită la Purtzel. Luminiţa albastră lucea acum în ochii lui Purtzel. După vreo trei secunde, nu mai mult, dădu o tură în jurul lui Iris care deschise larg ochişorii.
– Ştiu, sări Purtzel. O să-i facem o proteză, o proteză specială, nu-i aşa Doco? În loc de talpă o să aibe un rulment uşor…
Dani strănută, apoi tuşi. Se trezise. „Interesantă idee!” Pongo dădu din coadă. Iris începu să vorbească. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. „ Prisi e într-un beci”, spuse.” Mai sunt şi alţi copii acolo, răpiţi sau cumpăraţi, cine ştie de unde sau de la cine.”
– Şi Graţiela e acolo, adaugă Spitz. Ne-au luat de pe stradă.
…Beciul e sub sala de şedinţe din Red House, mai aflară de la Iris.

Poza

Acolo o să fie mâine vânzarea cu licitaţie, cu uşile închise. Pe mulţi copii i-au adormit ca să nu facă gălăgie.
De-aia nu transmite Prisi! Se lămuriră. L-au drogat!
– Sistemul de pază e foarte perfecţionat, continuă Iris. Niciun copil nu poate scăpa din beciul ăla!
– Graţiela poate, îl contrazise Spitz.
… Pe Iris şi pe Prisi îi capturase un prieten de a lui Pit Bull şi-i vânduse, la intrarea pe Esplanada, lui Chmenitarian Idol, un ştab temut de pe aici…
– E unul solid, plin de muşchi, îl descrise Iris. Are o bărbuţă scurtă şi ţuguiată, tăiată la vârf, de forma unui trunchi de con cu aria de cinzeci şi şase de centimetri pătraţi, poartă un capişon de piele de porc opărită cu sos de roşii, e îmbrăcat cu blugi Chmen Crown cu două cruci îmbârligate într-un inel şi haină neagră Evil’Skin, are bocanci de piele cu ţinte dum-dum, lanţuri la gât şi prinsă de capişon o cocardă de sârmă cu o medalie pe care scrie „Chmenitera VIP Officer” care îi ajunge până la buzunarul hainei unde are un buton roşu pe care dacă apasă odată, capişonul e propulsat direct în cuier, dacă apasă de două ori apare domnul Pit Bull, dacă apasă de trei ori se declanşează alarma şi…
– Ce vorbărie, se trezi îmbufnată Gordalina,
– Papagal, ce vrei, îi şopti cu voce dogită Ţipera .
„Interesant” îşi spuse Purtzel, „chestia aia cu capişonul şi cu butonul de la haină…”
Iris obosise. Clipi de câteva ori şi închise ochii. „E linişte, ce bine, poate se odihnesc şi ei vreo oră două, înainte de a pleca după Prisi ” se gândi Trili.
„Să nu uit să-l întreb cum a scăpat de acolo, asta ar fi trebuit să ne explice”, îşi spuse Dani. Nu-i mai venea somnul. Doco şi Purtzel se apucară să-i facă lui Iris proteza.
– Oare v-am spus? O auziră pe Trili. Le-am trimes mesaj veveriţelor, le-am povestit de Prisi… Aflaseră de ieri şi sunt foarte alarmate.Ne-au promis ajutor…

„N-ar strica să ne punem nişte bărbuţe”, îi trecu prin cap lui Dani. Eu şi Doco, respectabili negustori chmeniterieni… „Am s-o rog pe Pati”…
– Mesaj, strigă Trili!
– Cine, cine, veveriţele? Întrebă cu speranţă în glas, Pati.
Într-adevăr, TPM-ul era semnat de VeraVera. În scurt timp, se spunea în mesaj, va sosi Regimentul Roial din Apilarnia, Regatul Albinelor cu care Veverul de Sus şi Nuclandia erau în relaţii foarte bune de prietenie şi într-ajutorare. Albinele primiseră CarteVerde şi permise permanente de muncă în Regatul Veveriţenilor, în schimb, se angajaseră să le păzească graniţele. În plus, Regina Albinelor şi VeraVera erau bune prietene…
– Formidabil! Dani sări în picioare…. Avem posibilitatea să organizăm un asalt! <Oare v-am mai spus că Dani era un tip care nu se entuziasmează cu una cu două ? > Numai că trebuie să luăm în calcul tot ce ştim despre Red House şi cei de acolo…
Nimeni nu mai dormea, nimeni nu stătea deoparte. Pati mai avea puţin şi termina de făcut cele două bărbuţe, una pentru Dani şi cealaltă pentru Doco. Erau ţuguiate, de culoare ciocolatie înspicate cu alb, material natural, de cea mai bună calitate donat de Pongo.
Ar fi terminat mai repede dacă nu s-ar mai cocoţa Spitz pe lângă ea cu intenţia clară de a pune laba pe ele. Îi scăzuse febra şi acum se ţinea numai de prostii.
Proteza lui Iris era şi ea aproape gata. Papagalul urmărea lucrarea cu interes, dar nu avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba….Pe unde scăpase din Red House? Printr-un luminator din plafonul sălii de şedinţe! Nu, nu mai erau şi alte ieşiri, îi răspunse Iris lui Dani. Se opri şi închise iar ochii. Pur şi simplu nu voia să-şi aducă aminte de ce se întâmplase atunci. „Probabil că au închis luminatorul după aia”, se gândi Dani.
– L-au împuşcat pe Iris! Am văzut! Continuă Spitz povestea papagalului. Erau tare supăraţi pe el, fiindcă îi ciupea, când pe unul, când pe altul şi le smulgea smocuri din bărbuţele lor ascuţite, uite aşa ca astea! Motănelul arătă spre bărbuţa pe care Pati, tocmai o terminase. Iris deschise ochişorii şi clipi de câteva ori. „Le-am mai şi zis câteva lucruri”, interveni el cu modestie.
– Da, mi-aduc aminte, confirmă motănelul. Şi pe urmă au început să strige şi să bată din palme când te-au văzut pe jos, într-o baltă de sânge, îi mai aminti. Zăceai la picioarele lui Prisi. Idol era foarte mândru iar noi eram siguri că ai murit, continuă Spitz.
Copiii, legaţi la ochi, plângeau şi ţipau. Credeau că urmează ei la rând. Idol îi privea rânjind cu pistolul în mână. „Adu-le ceva să bea şi fă-i să tacă”, îi poruncise unei domnişoare cu pietricele prin sprâncene.”După aia bagă-i în beci”. Motănelul se opri din povestit, cam dezamăgit că nu putea ajunge la bărbuţele meşterite de Pati.
„Ce vânător! Câtă precizie!” Îl lăudau negustorii pe Idol. Amorţiţi, copiilor li se dăduse brânci în depozitul din beci. Negustorii erau din ce în ce mai veseli, observase Spitz ascuns în firida de lângă ferestruica prin care fugise. Idol îl lovi cu bocancul pe Iris şi atunci, ce să vezi? Papagalul dădu de două ori din aripi, se înălţă şi dispăru fără urmă prin fereastra din tavan!
Pati începu să plângă. Trili se simţea fără niciun rost. Doco şi Purtzel puseseră proteza deoparte şi tăceau abătuţi. Pongo clămpăni ca domnul Brutcanis, privind în gol…
Un zumzet puternic le atrase atenţia: sosise Regimentul Roial!
Disciplinate, albinele ocupară un spaţiu pus la dispozitie pe mironauţi sus pe copertina lui Trili, în timp ce comandanta regimentului intră într-o scurtă consfătuire cu Pipicumeta.
Mironauţii se înviorară. Don O’Clock închise un ochi şi examină printr-o deschizătură cât o ureche de ac dintr-un perete al cuibului, manevrele regimentului. Cu câteva exerciţii de respiraţie pe care le învăţase de la Domez, reuşi să-şi stăpânească sughiţul.

Dani făcuse o schiţă a clădirii. Importante erau uşile şi ferestrele. O parte a regimentului trebuia să pătrundă în clădire dinspre Chmen Bazar, acolo existau ferestre la fiecare birou, cealaltă parte trebuia să ocolească Red House ca să intre direct în sala de şedinţe, numai că, acolo, încă nu ştiau pe unde. N-aveau altă soluţie decât să se descurce la faţa locului, cu orice risc…

Poza

Din Jurnalul de Drum
Săptămâna cincea
Ziua întâia
Consemnează Doco

Plecarea e stabilită pentru ora şapte şi jumătate. Până atunci mai sunt patruzeci de minute. Afară începe vânzoleala obişnuită. A plouat zdravăn toata noaptea şi tarabele din Chmen Bazar sunt ude. Iris face exerciţii de mers cu proteza cu rulment. Se pare că a ieşit o treabă bună. Pati îşi leagă un pulovăr de a lui Prisi peste brâu. Abia se mai mişcă, săraca!
Regimentul Roial aşteaptă deciziile lui Dani. Baby Domez a plecat de o jumătate de oră în recunoaştere la Red House. Trebuie să afle dacă luminatorul sălii de şedinţe e deschis. Mă opresc aici. Dani îmi face semn că trebuie să ne pregătim de plecare…

Poza

…Cartela, legitimaţia, actul şi avizul pozitiv; plus două săculeţe doldora de nuci; bărbuţele…Mai lipseşte ceva ?
Cu bărbuţele lipite şi ochelari de soare, Doco şi Dani erau gata de acţiune. Altă dată i-ar fi pufnit râsul, dar acum nimănui nu-i ardea de râs. Doar Gordalina şi Ţipera chicoteau oridecâteori trecea Iris prin dreptul lor. ”Parcă se dă cu trotineta”…
„ Iar râd ca proastele”, se înfurie Trili. „Mai bine le-am fi lăsat în depozitul de vechituri…”
În schimb pe Purtzel îl privea cu admiraţie neascunsă: ce priceput era! Ce bine reuşise să-i monteze proteza lui Iris!Un adevărat artist!

Luminatorul era închis şi fereastra de acces dinspre scara de incendiu, pe unde evadase Spitz, deasemenea, le spuse Baby Domez. Se simţea sfârşită deşi nu făcuse cine ştie ce efort, dar, ca şi rândul trecut, o spaimă puternică pusese stăpânire pe ea când ajunsese la Red House.

…Doco şi Dani îşi făceau loc prin aglomeraţia de pe Drumul Plaselor. Mai aveau puţin şi ajungeau pe Esplanada.
La ora nouă fără un sfert, Iris acceleră turaţia la rulment şi decolă. Gemenele rămaseră cu gura căscată: „ia uite cum zboară cu trotinetă cu tot”…De fapt, Dani îi încredinţase şi lui Iris o misiune importantă: să aterizeze pe Esplanada şi, plimbându-se cu „trotineta”, să stârnească interesul celor care lucrau în Red House. Tot el urma să transmită semnalul de pornire Regimentului Roial, de îndată ce observa deschizându-se o fereastră.

In faţa intrării, domnul Pit Bull nu mai isprăvea cu temenelele.Unul după altul, chmenitari de vază, cu bărbuţele ţuguiate şi colorate se îndreptau spre sala de şedinţe. Uşile se deschideau în faţa lor, nimeni nu-i întreba de legitimaţii sau de vreun act! Cu inimile cam strânse, Doco şi Dani intrară împreună cu toţi ceilalţi în sala de sedinţe. În jurul unei mese mari se aşezaseră o mulţime de bărboşi. Îl recunoscură pe Idol, el conducea şedinţa. Domnişoara Sincopa, toată numai zâmbet, îi poftea pe noii veniţi să ocupe locurile rămase libere. Nimeriră lângă un chmenitar care fornăia destul de neplăcut, probabil era răcit.
– Mai trebuie să vină cineva? Întrebă Idol şi apăsă pe butonul care-i proiectă capişonul în cuier. Sper că sunt blocate toate intrările de data asta ca să nu avem vreo surpriză, ca ieri cu papagalul ăla! Sincopa se aşeză lângă el dând energic din cap: nu, nu erau probleme, toate căile de acces, inclusiv ferestrele şi ieşirea de incendiu fuseseră verificate şi închise. Doco simţi cum i se aburesc ochelarii. Fornăitul începu să tuşească, scoase dintr-o cutiuţă o pastilă şi o înghiţi cu un plescăit.
– Ar fi nevoie de mai mult aer aicea, îi şopti lui Dani.
– O să am eu grijă de asta, îi promise Dani, puţin mai târziu…
Chmenitarian Idol se ridicase şi declarase deschisă „Licitaţia lunară în folosul comunităţii din Chmenitera ”. Doco şi Dani priviră în jur. Unde o fi uşa spre beci? După discursul ăsta, bieţii copii vor fi scoşi de acolo şi aduşi aici, pentru vânzare…

Din tabloul de pe peretele din faţa lor, Chmenitarian Idol le zâmbea jovial. În jurul tabloului, cusute cu aţă roşie pe bucăţi de pânză tivite cu floricele, puteai citi tot felul de sfaturi şi vorbe pline de chibzuinţă:

VÂNZAREA CÂND ESTE BUNĂ
NUCILE ÎN DESAGI SE ADUNĂ

AFACEREA MERGE STRUNĂ
GOSPODARUL CHIBZUIEŞTE
ŞI CU GRIJĂ CHELTUIEŞTE

….Domnul Idol îşi sfătui partenerii să fie mai responsabili şi mai atenţi la nevoile chmenitarilor de rând. Era nevoie de mai mult efort şi de mai multe sacrificii! Şi, fireşte, de mai multe nuci! Erau atâţia săraci în Chmenitera care aşteptau un ajutor…
– Simt că nu mai rezist, şopti Dani.
– Nici eu, fornăi vecinul lor cu batista la nas.
Domnul Idol îşi încheiase cuvântarea. Apăsă de două ori butonul personal şi-i şopti ceva domnului Pit Bull care-şi făcuse pe dată apariţia. Trebuia să deschidă trapa beciului şi să aducă marfa…
În sală se simţi deodată un miros înţepător, parcă un curent electric trecuse prin aer. Dacă chmenitarii strânşi acolo i-ar fi privit cu atenţie pe cei doi negustori cu bărbuţe ciocolatii
înspicate cu fire albe, ar fi observat cu uimire puzderia de steluţe care făceau salturi şi piruete pe creştetele lor. Numai că chmenitarii se uitau plini de interes la trapa spre care se aplecase domnul Pit Bull.
– Cred că suntem ţinta unui atac cu gaze toxice, strigă Dani destul de tare, privindu-l alarmat pe fornăit care leşină pe loc şi se prăbuşi pe podea. Chmenitarian Idol apăsă în neştire butonul roşu al hainei. Se auzi ţiuitul strident al alarmei şi o mulţime de „opăriţi” începură să alerge pe coridoare.
Săriră toti în picioare în timp ce de afară se auzea strigătul de luptă al Regimentului Roial: ”Trăiască Regina!”.
– Deschideţi ferestrele! Deschideţi uşile! Puneţi ventilatoarele în funcţiune! Ţipa disperat Idol. Unde sunt paznicii? Îi dau afară pe toti! O să murim axfixiaţi! Chmenitarii se repeziră la ieşire călcându-se în picioare şi intrară de-a dreptul într-un nor de viespi furioase. Dacă ar fi privit în urma lor în sală, ar fi observat cu uimire că doi negustori, cu ochelari fumurii şi bărbuţe ciocolatii înspicate cu alb, stau linistiţi pe scaunele lor… Pe coridoare se auzeau hămăiturile furioase ale corpului de pază şi ţipetele funcţionarilor din birouri! Cu câteva minute în urmă deschiseseră larg ferestrele distrându-se copios pe seama papagalului ţicnit care părea că se dă cu trotineta prin faţa clădirii. N-apucaseră, însă, să râda prea mult, că nori de albine furioase năvăliră prin ferestrele larg deschise…

Poza

Armata albinelor ocupă rapid toată clădirea. ”Să nu v-atingeţi de copii” bâzâiră ele, atenţionându-se pline de grijă, una pe alta.Intre timp, Dani şi Doco îi scoseseră pe copii din depozit şi-i conduseră spre uşa principală.
Niciunul nu avea vreo înţepătură. În schimb oamenii lui Idol, n-aveau scăpare. Nu rămasese nici un locşor în care să poată fugi din calea albinelor. Apărându-se cu ce nimereau, cu hârţoagele de prin birouri, cu tablourile de pe pereţi, chiar şi cu scaunele din sala şedinţe, se repeziră urlând în depozitul de la subsol unde până nu demult îi ascunseseră pe copiii răpiţi. Acolo căzură claie peste grămada, roşii şi umflaţi de atâtea înţepături. Regimentul Roial îşi îndeplinise misiunea.

VA URMA…
Poza

Anunțuri

Entry filed under: grădina cu trufe. Tags: .

V. Cântec din Tera Flores pentru Bel şi Bela III. Eliberarea veveriţelor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 889,805 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.343 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 889,805 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: