II. Aventuri în Mintocania

9 Mai 2008 at 22:10 3 comentarii

În care:
Mironauţii descoperă o ţară ciudată.
Trililoşca e în pericol.
Prisi o salvează pe Baby Domez.
Mironauţii cad în ghearele mintocanilor.
Un personaj interesant îi iese în cale lui Pongo.
Aflăm că şi mintocanilor le place muzica.

Din Jurnalul de Drum

Săptămâna 1 Ziua 5
Consemnează Doco

Drumul de noapte e foarte plăcut. Trililoşca parcă pluteşte printre copacii cu vârfurile luminate de lună. Ici colo câte o casă, dar nici ţipenie de om. Câţiva câini au o discuţie destul de aprinsă lângă un iaz. O turmă de oi doarme la poalele unui deal cu cioban cu tot. Câinele nu se vede, probabil participă la şueta de lângă lac. În schimb, măgarul ne salută prieteneşte. Don O’ Clock îi răspunde, încântat, în numele mironauţilor. Cu această ocazie ne transmite că totul e sub observaţie, nu ştie exact cât e ceasul, dar bănuieşte că se va lumina curând de zi, fiindcă pică de somn. Dani îmi arată ceva în faţă.Un fum gros îmbracă în pâclă răsăritul de zi. Pe o pancartă gata să cadă, cu literele
aproape şterse, poţi desluşi cu greu un salut: BINE AŢI VENIT în MINTOCANIA!

9

…Se lumina de zi. Vorba vine, fiindcă în Mintocania nu prea se lumina nicicând. Orbecăiai în plină zi dacă nu ştiai locurile. Mironauţii pierdură ore întregi fără să-şi dea seama prea bine cum arăta ţara asta. Pe Trililoşca o lăsaseră într-un loc retras, să se odihnească. Pati şi O’Clock dormeau şi ei, gemenele povesteau ceva pe şoptite iar Pongo stătea de pază. Nu arăta prea bine locul ăla. Pongo dădu o raită prin împrejurimi. O mulţime de schelete de maşini zăceau părăsite la întâmplare. Pâcla, ceaţă, fum peste tot. „Şi mirosul asta insuportabil de ars ”oftă Trililoşca. Se trezise. „Parcă te poţi odihni cu astea lângă tine”…Poate că o auziseră, poate că nu, în orice caz Ţipi şi Gordo se opriră din şuşotit şi curând, aţipiră şi ele lângă Pati. Trililoşca îşi trase capota până-şi acoperi geamurile şi încercă să-şi reia somnul, dar sări ca arsă: prin apropiere se auzeau nişte paşi. Nu, nu erau ai lui Pongo şi nici ai mironauţilor! Beculeţul de veghe deveni roşu: două umbre bântuiau prin cimitirul de maşini!

– Ia uite, ce ciudăţenie! Şopti unul din cei doi mintocani, gras, cu o mustaţă stufoasă şi o voce gâjâită. Se apropiară de Trililoşca, o pipăiră şi o examinară pe toate părţile …
– O fi cineva înăuntru? Mintocanul cel gras scotoci prin traistă , scoase un cârlig şi-l agăţă de caroseria ciudatului vehicul. Trililoşca observă că amândoi aveau în cap câte o cască cu ţepi rotunjiţi la capete.
– Sst, auzi ceva ? Se sperie celălalt, unul mic, sfrijit, dar cu mustaţa la fel de mare. Ceva ca un sforăit? Îşi pipăiră armele, priviră atenţi în jur şi începură să tragă maşina spre drum.
– Dacă n-o putem folosi, o ducem mâine în târg, hotărî cel gras.
Ceaţa se lăsă şi mai deasă .
– Hei, se repezi Trili la gemene, treziţi-vă! Gordo se opri din sforăit, cam buimacă, Ţipi deschise nişte ochişori somnoroşi.
„Ce mă fac cu prostănacele astea?” Suspină Trili. Haideţi ieşiţi pe acolo, le arătă ieşirea de siguranţă, fără să faceţi zgomot şi fără să fiţi văzute. Sper că vă daţi seama ce se întâmplă”…le mai şopti .
Gemenele nu-şi dădură seama, dar ascultară fără să crâcnească. Pati îşi dăduse seama şi sărise afară furioasă foc pe Pongo. Mintocanii se împiedicară de ceva şi un morman de tăblărie ruginită căzu peste ei şi peste ciudata lor pradă. Trililoşca începu să înjure. Cam buimăciţi, mintocanii se târâră pe sub grămada de fiare. N-aveau timp, însă, să-şi pipăie cucuiele. „Nu te lăsăm noi aicea, cloşmelie cu capac”, îşi făcu curaj Grasul.„Nici pe tine şi nici pe ăla care doarme înăuntru”, adăugă Sfrijitul. Ce captură! Te pomeneşti că o fi vreun spion!
– Cred că am dat peste o chestie a dracului de importantă! Iţi dai seama? Grasul se înflăcărase. Scoase o sticlă din traistă, dădu o duşcă pe gât şi i-o întinse şi celuilalt.
– Să dibuieşti un spion! Îşi şterse mustaţa cu dosul mîinii. Asta se plăteşte!
– Şi dacă sunt mai mulţi? Se învioră şi Sfrijitul. Ia uite ce hărăbaie încăpătoare! O să vadă ei, spionii, imediat, cine-i leagănă în somn, mai zise trăgând cu nădejde de cârlig…Şi cine o să-i vândă la bucată!
– În câteva zile o să fim celebri şi bogati!…Grasul zvârli sticla goală şi îşi dădu cu pumnii în cap până i se aprinseră cele câteva beculeţe fixate în ţepii de pe caschetă.
– Dar mai întâi, ia să vedem noi, ce avem aicea! Îi aruncă o privire complice Sfrijitului şi îşi vârâ capul înăuntru.
– Ei, drăcia dracului! Nici urmă de spion! Pe unde s-o fi evaporat? Aici nu-i lucru curat!

10

Mintocanii se puseră pe cotrobăit. Scotociră cât scotociră, din ce în ce mai nedumeriţi şi mai nervoşi. „Cretinii”, îşi spuse Trililoşca. „Trebuie să fiu calmă şi să găsesc o soluţie, înainte să mă facă facă bucăţi dobitocii aştia”. O fâşie galbenă de lumină se prelinse pe lângă un schelet de camion din preajmă. Trililoşcăi i se păru că aude nişte voci. Îşi încordă auzul, dar vocile se îndepărtară. Probabil erau alţi vânători de chilipiruri. Brusc, i se făcu teamă. Ce o să se întâmple cu ea? Se vor descurca mironauţii singuri în caz că… Trililoşca se înfioră. Îi va mai vedea oare? Îşi aminti cât de bucuroşi erau la plecarea în expediţie, ce încântaţi erau de ea, i se păru că le aude vocile, ba chiar că vede faţa zâmbitoare a lui Prisi… O lacrimă i se scurse, căzu sfârâind pe declanşatorul de energie de rezervă şi produse un fulger. Mintocanii, obosiţi de atâta efort, rezemaţi de ea, simţiră o durere ascuţită în şira spinării şi săriră ca arşi.
– Drăcia asta electocutează! Bine că n-am păţit-o mai rău! Se văită Grasul.
– Ăsta e un avertisment, se înfricoşă Sfrijitul. Uite cum pâlpâie beculeţul ăla roşu! Nu prea îmi place…şi javrele astea, de unde or fi apărut?
– Ia, căraţi- vă de aici! Grasul luă un drug de fier şi se repezi la cei doi câini. Potăi nenorocite!
Pongo hămăi scurt: „Ai grijă Pati, prostănacii sunt supăraţi!” Se repezi la ei ca turbat. Mintocanii o rupseră la fugă mâncând pământul. O spârcăială verzuie le pică şi la unul şi la celălalt pe nas.

Dacă ar fi avut timp, ar fi observat o pasăre solitară care îşi căuta sughiţând cuibul, zburând de colo colo printre maşinile părăsite.

Mironauţii erau dezamăgiţi. Nu prea le plăceau locurile; dezolant de urâte; urâte şi neprimitoare.
„Nu se mai ridică ceaţa asta!” Oftă Purtzel. Din loc în loc, case fără acoperişuri, ziduri căzute. Era ceva specific pe acolo. Prisi, însă, nu credea că se dărâma casele alea, dimpotrivă, era sigur că sunt în construcţie. Pe de altă parte, mintocanilor părea să nu le placă cunoştinţele noi; şi nici cu cele vechi nu se aveau prea bine dacă era să judeci după încăierarile pe care le zăreai, ici colo, cam la tot pasul. Prisi, însă, era convins că mintocanii fac antrenamente. Doco se gândea cum să prezinte toate astea în jurnal, în timp ce Dani se temea că, în atmosfera de supărare generală din Mintocania, nu fusese înţelept să o lase pe Trili departe de ei. Trecuseră ore bune şi nu ştiau nimic unii de alţii.
Se apropiau de Dark Plaza. „Mai dăm o raită pe aici şi ne întoarcem”, hotărî Dani.

11

„Ne-am lămurit.” Hârtii, gunoaie, pungi de plastic învârtejite de vânt; praf; şi o mulţime de mintocani încleştati într-o încăierare generală în Dark Plaza.
– Pati încearcă să trasmită un mesaj, spuse Prisi, dar nu înţeleg ce; iar Trili n-are semnal.
– E momentul să facem cale întoarsă, îi anunţă Dani. Praful înecăcios cuprinsese toata piaţa. Urmăriri, pumni şi vorbe scrâşnite printre dinţi.
– Ce bătăuşi! Purtzel urmărea ostilităţile cu un fel de fascinaţie. Încăierarea devenea tot mai înverşunată. După cum se vede, n-o să se termine astăzi, mai adăugă Purtzel. Pot pune pariu.
– Ar fi o idee, râse Doco, oricum nu ne-am ales cu nimic din ziua asta…
– Ba nu, sări Prisi am învăţat câteva vorbe în limba lor, cred că aşa se salută mintocanii între ei. Ce zici, Dani, n-ar fi frumos să-i salutăm şi noi în limba lor? Poate că atunci…
Prisi nu-şi termină vorba şi o zbughi drept spre scena de luptă.
– Ce faci Prisi, ai înnebunit? Strigă Dani după el. Priveau cu disperare cum, pur şi simplu, dispăruse printre picioarele mintocanilor!… Câteva secunde mai târziu ieşi din îngrămădeală şi se îndreptă spre ei strângând ceva la piept. O porumbiţă”, le-o prezentă Prisi. „E rănită”; îi mângâie delicat aripa care atârna. „O cheamă Baby Domez.”Albă, de parcă venise din altă lume în locurile astea cenuşii, Baby Domez închisese ochii.
– Oare o să moară? Întrebă cu jale Prisi. Au călcat-o în picioare!
– Bine că nu i-ai mai salutat, îi spuse cu tristeţe Dani.
– Nu, nu cred că o să moară! Purtzel îi examină atent aripa rănită; trebuie, doar, să-i fixăm cumva aripa până se vindecă.
Se îndepărtară în fugă de Dark Plaza. Căutau un loc mai retras unde să o poată pansa pe Baby Domez. Porumbiţa îşi revenise din leşin. Prisi o ţinea la piept acoperită cu hăinuţa .
Nu se mai vedea picior de mintocan, acum, că piaţa rămăsese în urmă. Probabil se luptau în continuare acolo. Se opriră într-o fundătură liniştită. Purtzel găsi nişte frunze de alinariţă, i le puse pe rană şi-i legă aripa cu o batistă. Baby Domez abia îşi stăpâni lacrimile. Câteva clipe mai târziu adormi liniştită, ocrotită de hăinuţa lui Prisi .
– TelePaticMesaj! În sfârşit, se bucură Prisi, dar imediat se schimbă la faţă. În TPM, Trili le comunica doar atât: „Păziti-vă, sunteţi urmăriţi”. Mironauţii încercară să iasă în fugă de pe străduţa unde se opriseră, dar era prea târziu: o mulţime de mintocani cu mutre încruntate le blocaseră calea. Pe cap aveau caschete cu ţepi şi erau înarmaţi cu lanţuri şi cu bâte. Prisi o simţi pe Baby Domez zbătându-se şi se temu să n-o piardă în îngrămădeala în care se aflau. Inspiră şi expiră lung şi apoi tuşi scurt de trei ori. Mironauţii înţeleseseră: era o transmisie codificată a unui nou TPM de la Trili:
„Eu, Pati şi Pongo am reuşit să punem nişte proşti de mintocani pe fugă. Suntem în afara oricărui pericol şi gata să sărim în ajutorul vostru. Comunicaţi unde sunteţi şi ce se întâmplă.”

Treptat, treptat, se obişnuiră cu întunerecul din beciul în fuseseră aruncaţi. Se predaseră imediat, fiindcă n-aveau nici o şansă să scape din încercuire; şi fiindcă nu era prea înţelept să te laşi bătut degeaba. Partea rea era că fuseseră închişi şi nici măcar nu ştiau unde. Partea bună era că se aflau împreună şi că erau teferi.
În celulă se făcea din ce în ce mai frig. Dani îşi scosese haina şi-i învelise pe Purtzel şi pe Prisi în ea.

12

Umblau pe bâjbâite, nu se vedeau unul pe altul. Ce poate fi mai întunecos decât o închisoare într-o ţară întunecoasă ? Câteva luminiţe licăriră în dreptul deschizăturii zăbrelite. Paznicul îşi făcea rondul.
Ca toţi mintocanii purta pe cap o caschetă cu ţepi cu beculeţe montate în capete. Câteva erau aprinse. „Ingenios”, se gândi Purtzel; „şi logic, după obiceiurile din partea locului…”
– I-ar sta bine într-o sală de dans, remarcă Doco, fără să zâmbească… Cred că funcţionează cu senzori… Mintocanul se îndepărtase.
– S-a trezit Baby Domez, zise Prisi. Ne întreabă ce s-a întâmplat şi unde suntem.
– Ori unde am fi, e bine că eşti aicea cu noi, zâmbi, de data asta, Doco. Eşti o eroină, Domez! O să scriu despre asta în jurnal.
Se aşternuse iar liniştea. Nu se auzeau decât picăturile de apă care se prelingeau din tavan, cădeau pe pardoseala de ciment şi îngheţau instantaneu. Mironauţii stăteau amorţiţi unul în altul, ameţiţi de foame şi de frig. Câteva scântei străluciră în întuneric. Săreau de parcă se jucau şotron.
– Am un plan, se auzi vocea lui Doco. Hai, dezmorţiţi-vă, că altfel o să îngheţăm aici. Îşi luă avânt şi alunecă pe balta îngheţată de pe pardoseala de ciment. Casca mintocanului se lipi de zăbrele şi câteva dâre luminoase brăzdară celula.
– Hei, ce faceţi acolo? Nenorociţi de spioni ce sunteţi!
– Ne pregătim pentru campionatul de patinaj, îl lămuri Dani. Suntem invitaţi la un concurs internaţional. Doco mai făcu două, trei piruete şi încheie cu un dublu Purtzel. Era tot ce se putea în condiţiile de acolo! Mironauţii aplaudară cu entuziasm. Paznicul îşi reluă tropăind plimbarea.
– Auzi, patinatori! Mă prostesc ei pe mine!
Doco făcu o reverenţă, respiră adânc de câteva ori şi le povesti ceva cu glas scăzut.
– Grozavă idee, declarară mironauţii într-un glas. E timpul să o comunicăm la bază.

13
– Grozavă idee, se entuziasma Pati. Trili, tu ce zici de ideea băieţilor?
– Colosala idee, hămăi şi Pongo şi pe loc îi veni în cap textul pe care se chinuia de câtva timp să-l compună pentru următorul lui hit:

Nu bombăni, nu te certa
Nici măcar nu mai lătra
Hei, hei, hei, Trililoşca vrei
Să bagi viteza-n ei
Să ne roage de iertare
Şi degrabă de plecare

Din ţinutul lor umbros

Murdărel şi-ntunecos
Să ieşim odată, frate
Cu inimile împăcate
Unde e Mirhinia oare
Ne poţi spune tu, frăţioare?

– Mda, concluzionă Trililoşca. E un proiect fezabil. Daţi-i drumul!

Zis şi făcut. Pongo se pregăti să plece în misiune.
– Fii cu băgare de seamă, aici nu-i de joacă! Îl dădăci Pati. Nu cumva să te iei la harţă cu vreun mintocan! Şi, mai ales, să nu cânţi pe drum!…Mai strigă după el.
Pongo ajunse foarte repede în Dark Plaza. „Ce pustie e astăzi piaţa”! Se miră. „Halal misiune! Ce-o să le spun când mă întorc”? Fluieră a pagubă, apoi începu să fredoneze dezorientat: „…şi degrabă de plecare/ din ţinutul lor umbros”… „N-am noroc”, îşi mai zise Pongo dezamăgit…
– M-aţi strigat, domnule? În faţa lui Pongo se ivise, ca din pământ, un zdrenţăros cu un dinte lipsă, încălţat cu un pantof galben şi cu celălalt albastru. Adineaori mi s-a părut că îmi spuneţi numele: Nino Rocki, se prezentă arătarea, mă scuzaţi, continuă cam jenat, dar m-au bătut…
Pongo îl privi cu milă: înţelesese! Se gândi la mironauţi şi i se puse un nod în gât: îi sărise cheful să mai cânte.
– V-am auzit cântând, domnule…
– Pongo.
– Rar se aude aşa o voce, sâsâi domnul Nino Rocki, credeţi-mă că ştiu ce spun. Şi cântecul! Ce linie melodică, ce ritm! Essepssional!
Am putea organiza un concert…
Pongo dădu din coadă într-o parte şi în cealaltă şi îşi ridică urechea dreaptă: „Ia uite, ce surpriză în Dark Plaza! Cum să-i spun domnului Rocki că am o…”
– Am o prietenă, îi sâsâi la ureche Nino. E un mare talent, ca şi mine de altfel. Numai că eu nu… Nino Rocky oftă ; mie mi s-a interzis să cânt… din motive mintocăneşti de stat.

Pongo stătea ca pe ghimpi. Domnul Rocki continua cu destăinuirile: încă mai reprezenta un nume în muzică, iar prietena lui, Black Cake, era o celebritate, păcat că începuse să fie uitată. Dacă domnul Pongo, cu vocea lui şi cu melodia absolut superbă pe care…
– Am plecat, îl întrerupse Pongo, nu pot să-ţi explic, e ceva urgent.
Nino Rocki îl privi cu tristeţe.
– Ştii, prietene, pe mine mă cheamă, de fapt, „Nenoroc”. Asta e!

Pongo se întoarse în cimitirul de maşini. Era abătut. Nici nu-i venea să vorbească. Proiectul nu reuşise. Trili şi Pati erau de-a dreptul disperate. Ce o să se întâmple cu băieţii? Cum să le spună că Pongo dăduse greş?…Că găsise piaţa pustie?…

Deşi băieţii n-aveau nici o veste de la Pati nu-şi pierduseră nădejdea. Erau siguri că Pongo se va descurca! Deşi…cum de nu sosise încă nici un mesaj?

Ziua următoare trecu foarte greu şi pentru cei de afară şi pentru cei închişi. Mironauţii aşteptau să se însereze. Îi dureau muşchii de atâta patinat, dar altfel ar fi îngheţat. Începuseră să-şi piardă curajul. Se gândeau la tot felul de lucruri. Oare să nu fi ajuns la Pongo mesajul în care-i prezentaseră planul?…Dacă i s-o fi întâmplat ceva?…Cu bătăuşii ăia din Dark Plaza cine ştie? Aşteptau amorţiţi de frig, înghesuiţi unul în altul în întunerecul ca smoala, să mai treacă o noapte…

… Mintocanii parcă intraseră în pămînt, se dezvinovăţea Pongo, a nu ştiu câta oară, în faţa lui Pati şi a lui Trili. Sau, poate, dormeau? După atâtea lupte e nevoie de odihnă. Ce ar mai fi de făcut? Timpul trecea şi mironauţii se aflau în pericol de moarte. Cei închişi în Mintocania nu scăpau cu viaţă. Don’O Clock aflase asta de la un văr de al treilea întâlnit azi noapte întâmplător…
– Am găsit! Strigă Pongo. Cum de nu m-am gândit mai devreme? O zbughi, mai -nainte ca Pati şi Trili să afle ce, sau pe cine, găsise, spre Dark Plaza.
Îi venea să se muşte. „Dobitoc de câine ce sunt! Oare o să mai dau de Rocki?”… În Dark Plaza două grupuri de mintocani tocmai sosiseră, îşi aranjau caschetele şi schimbau
între ei amabilităţile obişnuite. Încăierarea plutea în aer.
– Ascultă, măi, porc de câine, strigă şeful uneia din cele două tabere, unul cu mustăţi stufoase si dinţii iesiţi în afară, o să muşcăm din voi până rămâneţi numai zdrenţe….
Pongo tresări speriat. I se păru că lui i se adresase fiorosul mintocan. Făcu stânga-mprejur gata s-o întindă, când auzi replica mintocanului din fruntea celuilalt grup:
– Ce tot vorbeşti, băi, măsea stricată, tu şi oile tale cu şoric! O să măturăm Dark Plaza cu voi, prostănacilor…

Pongo observa ca „porcul de câine” se uita cruciş…”M-am speriat ca prostul”, îşi spuse răsuflând uşurat.” Ăştia n-au treabă cu mine”. Se oprise la o distanţă strategică, undeva spre marginea pieţei.
– Hai, apropiaţi-vă daca aveţi curajul, mâncători de căcăreze ce sunteţi, se îmbăţoşă „măseaua stricată”. Faţă-n faţă, mintocanii se repeziră unii la alţii. Pongo nu mai stătu pe gânduri: îşi umplu plămânii cu aer si începu sa cânte. Bătăuşii se opriră surprinşi şi-l ascultară cu atenţie. Le plăcea cântecul. „Ce bine ar fi să se adune mai mulţi”, se gândea Pongo căutând cu privirea printre cei câţiva mintocani din piaţă, doar, doar dă de Rocki. Cântecul se terminase. Mintocanii începură să chiuie şi să bată din palme. Frumoasă melodie. Câţiva dintre ei cântau; nu înţelegeau cuvintele, dar le suna bine.
– Ţi-am spus eu că ăsta e un cântec mare…, auzi Pongo o voce cunoscută în spatele lui. Era Nino Rocki, ceva mai spilcuit decât fusese mai devreme.
– Maestrul Pongo, îşi intră în rol Nino deloc intimidat de situaţie, arătând cu mâna întinsă spre cântareţ, în aplauzele celor din piaţă. Şi alături de el, ….celebra Black Cake! Ia te uită ce surpriză! Imbrăcată într-o rochie de catifea neagră, cu o perlă strălucitoare deasupra nasului prinsă în panglicuţa din jurul capului, frumoasa căţeluşă îi zâmbi lui Pongo şi îi salută pe mintocanii care umpluseră Dark Plaza. Atmosfera se încălzise, publicul nerăbdător dorea să-i audă.
– … Şi acum să cântăm împreună, mintocani, îi îndemnă Pongo, bătând din palme şi sărind pe scena improvizată la repezeală de câţiva spectatori. Nici nu era nevoie, însă, să-i îndemne. Sute de mintocani cântau plini de elan: „…din ţinutul lor umbros / murdărel şi întunecos / să ieşim odată frate…”
– Ei…? N-aud! Pongo îşi făcu palma pâlnie şi o duse la ureche: mai tare, mai cu inimă!
Urmă Black Cake care interpretă un blues cu o voce joasă şi profundă care îl emoţionă profund pe Pongo: „are dreptate Rocki, cum să nu ajuti un asemenea talent?” Piaţa răsună de aplauze, chiuituri şi tropăituri.

14

Entuziasmul ajunse la culme când Nino Rocki anunţă că cei doi cântareţi vor cânta o piesă în primă audiţie. Ei, asta-i bună! Nino se cam întrecuse cu gluma! Pongo se sperie. Ştia melodia, o promovase Asociaţia Ciorilor, urcase nu demult pe locul trei în topul Cra –Tv, dar să cânte cu Cake, fără nicio repetiţie, un cântec pe care…
– Eşti un mare artist, îi şopti Black Cake.
„Ce subţirică şi frumoasă e”, îşi spuse Pongo. „Ar trebui să-i spun că nu…”
Black Cake îi surâse dulce.
– Ce bine-ţi stă cu rochiţa asta, îi şopti Pongo şi perla albă de pe nasul lui Cake deveni aurie şi strălucitoare….
Mintocanii îi aplaudară minute în şir. Dark Plaza părea fermecată. Câteva tinere mintocance leşinară şi voluntari inimoşi le dădură primul ajutor. Nino Rocki şi cei doi artişti se înclinară în faţa minunatului public de care n-ar mai fi vrut să se despartă.

– Cântă, oftă Pati. Ce succes au! Până aici se aude! Cred că ideea nu e rea, deşi nu înţeleg ce nevoie era de această Cake …Uneori nu e prea bună telepatia asta…Mai bine să nu auzi, să nu şti…
Era singură cu Trili şi copleşită de tristeţe. Trililoşca o înţelegea pe Pati. Ceeace nu înţelegea era nepăsarea faţă de mironauţi. În fond, de succesul concertului depindea succesul planului de salvare.
– Iţi aduc aminte Pati, că evenimentul din Plaza din această seară are un singur scop: să afle mintocanii de „bomba din cimitirul de maşini.” Adică de mine! Şi să fie convinşi că n-au decât o şansă: “să apeleze la intervenţia salvatoare a mironauţilor”. Mai spuse pe un ton hotarât Trili şi o rugă să le trezească pe farfuze. „Ar trebui să fie în Plaza, acum, doar sunt muziciene.”
Somnoroase, gemenele pricepură după câtva timp despre ce e vorba şi o luară din loc fără să crâcnească.
– Împiedicatele, continuă Trili. Au plecat aşa, dezacordate, mai bine le lăsam să doarmă. Oricum, continuă ea, nu le-a auzit nimeni cântând ceva cu cap, cu coadă. Nu s-au obosit să compună un cântec, poate chiar un cântecel de leagăn, că azi, mâine,o să fie nevoie şi de asta…Şi când mi-aduc aminte cu ce promisiuni ne-au aburit, că o să asigure fondul muzical de întreţinere a unei atmosfere pozitive, că o să compună un imn al mironauţilor… Vrăjeli! Mai bun e Don O’ Clock. Aş putea spune că avertizările lui sonore sunt de-a dreptul energizante…
– Şi tu, se întoarse spre Pati, pune lăbuţa pe ceva, uite ce praf e, ce dezordine…
„Se vede treaba că, în lipsa lui Dani, Trili se crede şefă”. Pati suspină şi se apucă de treabă. Nici Trililoşca nu stătea de pomană. Avea destule de făcut: îşi primeni acoperitoarea cu iarbă nouă şi plantă un copacel de varoba; profită de lipsa lui Don O’Clock care ieşise să ia puţin aer şi meşteri un cuib pentru Domez în stil mexican. In sfârşit, îşi unse încheieturile cu o cremă L’Ireal de zi şi îşi puse o floare de mirodie la geamul albastru din faţă…

– Avem un TPM de la… Gheo! Anunţă Pati. Cred că e supărată! Auzi ce spune: „ vă transmit că nu am nimic să vă transmit”…Am impresia că ne-am luat cu una, cu alta şi am uitat să-i răspundem la mesajul de săptămâna trecută…

Concertul se lungise un pic. Domnul Rocki prezentă încă două cântăreţe, cu voci bine timbrate şi cu un farmec ieşit din comun dat fiind că erau gemene. Dark Plaza, deşi înecată într-un praf gros, părea că se luminase un pic, mai ales că apăruse şi luna strălucitoare de după un nor. Black Cake şi Pongo mai onorară două bisuri, mulţumiră absolut minunatului public din Mintocania… „vă iubim, mintocani”, strigară cântăreţii într-un glas. „Sunteţi unici!” Nino Rocki se gândi să-şi schimbe numele în Norocki.
– Sunt fericit împreună cu voi, mintocani, în această noapte magică, spuse în încheiere cu voce răsunătoare Pongo. Aici, la voi, e linişte şi pace.Vă spun acest lucru, pentrucă, alaltăieri, în Târgul Proştilor, am fost nevoiţi să anulăm concertul din cauza unei avertizări din partea guvenului. În cimitirul de maşini se descoperise o maşină capcană! Şi noi, şi toţi cei din târg, am scăpat teferi datorită unei echipe de intervenţie sosită acolo, patru specialişti care au dezamorsat rapid bomba…

Mintocanii rămaseră în piaţă toată noaptea. Deci era adevărat! Mintocania e în pericol! Zvonurile circulau de vreo două zile prin ţinut. O maşină capcană în cimitirul de maşini! Unii o văzuseră. Drăcia aia poate exploda în orice moment!
– Ce face guvernul? Strigă careva.
– De ce nu ne avertizează? Întrebă altul.
– Noi am văzut-o! Strigară doi mintocani mustăcioşi. E o maşinărie sinistră care scoate un zgomot ciudat, aşa ca un sforăit!
– Şi dacă te apropii de ea te electrocutează, completă unul din cei doi. Ei o păţiseră, dar fiind inteligenţi şi curajoşi reuşiseră să scape; n-ar dori, însă, nici duşmanilor să treacă prin ce …
– Dobitocilor! Li se adresă calm un mintocan cu ochelari care nu se băgase în vorbă până atunci. Aţi uitat de ăia patru de ieri pe care eraţi gata să-i omorâţi? Nici măcar nu i-aţi întrebat unde se duc, ce vor să facă…
Mintocanii se luară la bătaie. De mult nu se mai încăieraseră cu atâta plăcere.
– Ia staţi, se trezi unul în urma unui pumn în cap, nu cumva sunt ăia pe i-am dus noi la închisoare? Fraţilor, haideţi iute să-i scoatem de acolo! Altfel o să fim luaţi de tâmpiţi!

– Adevărul adevărat, aprobă Dani .
– Ei au zis, nu noi! Se hlizi Prisi cu dinţii de sus proptiţi în buza de jos.
– O tâmpenie cât se poate de binevenită, completă Doco.
– Ce ziceţi, îi salvăm pe mintocani? Râse Purtzel.
Era momentul pentru un TPM:

„Bravo Pongo! Eşti un mare artist. Mai mare decât te cred ei. Ne vedem curând la <dezamorsare>
Felicitări lui Black Cake şi lui Norocki.”
P.S. -Tocmai a apărut directorul închisorii cu o tavă cu sandvişuri, patru sticle de Bref Kola, ordinul de eliberare şi…scuzele oficiale!”

15

Mironauţii, unul dupa altul, se îndreptau spre ieşire. Cu beculeţele de la caschete aprinse, gardienii se aliniară în poziţie de drepţi si interpretară în cor, plini de avânt, şlagărul care era pe buzele tuturor mintocanilor în zilele acelea:

Hei, hei, hei
Trililoşca vrei
Să bagi viteza-n ei…

VA URMA…

Anunțuri

Entry filed under: grădina cu trufe. Tags: .

III. Eliberarea veveriţelor I. Pregătiri de plecare

3 comentarii Add your own

  • 1. Maria  |  7 Aprilie 2013 la 18:06

    Note de lectură

    În anno domini 2013 am descoperit drumul spre Mirhinia. La început am simţit un imbold nestăpânit de a le striga din toţi rărunchii mironauţilor lui Doco: ,,Mironauţi de pretutindeni, nu pătrundeţi în ţinutul mintocanilor!” Apoi am văzut că drumul iniţiatic nu putea fi ocolit.

    Am o curiozitate: cine e autorul desenelor care ilustrează textul? 🙂

    Apreciază

  • 2. noradamian  |  14 Aprilie 2014 la 19:52

    Subsemnata! 😆 (răspuns întârziat cu un an)

    Apreciază

  • 3. noradamian  |  14 Aprilie 2014 la 19:54

    Eu tocmai o revizuiesc acuma, în vederea unei reeditări 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Nora Damian Facebook nora.damian@gmail.com

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 885,070 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.302 urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 885,070 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: