Sebi şi Serena (6). Gardul

8 septembrie 2008 at 17:56 Lasă un comentariu

Sebi descarcă din cărucior maldărul de nuiele. Sunt una şi una, alese de dimineaţă, din marginea pădurii Veverului. Sebi crede că o să se prindă şi până-n toamnă o să le dea frunze. O să fie un gard viu! „Asta fiindcă aţi vrut aşa, că eu mai bine aş fi facut un gard de sârma”. De fapt, după Sebi, gardul ar fi trebuit să fie din sârmă ghimpată! Nu prea e împăcat că n-am ciufulit-o un pic pe obraznica aia de Ritzi. Bate zdravăn un ţăruş în pământ, mai să-l rupă. „Asta nu merită să fiţi doamnă cu ea. E drept că a ieşit bine treaba, dar…” Sebi clatină din capul rotunjor a pagubă. „Nu se schimbă una ca ea… Tot soi prost rămâne. Muiere de-aia veşnic cu capsa pusă!” Ai, ai, ce nu poate suferi Sebi muieri de astea!! Bătuţi din loc în loc, ţăruşii marchează linia gărduţului. Sebi se teme că nu are mână bună la plantat. A mai păţit-o. Mai ales la flori şi la tufe. Moare de ciudă dacă vede că nu le mere bine şi după un timp se uscă. Scoate o sfoară din buzunarul salopetei. „Vai, vai, Serena, ce mi-ai dat, sforicica asta trebuia s-o ţii pentru borcane! Ce, ai crezut că o să-mi ajungă?” Gărduleţul o să aibe două bucle, una chiar la intrare ca o brăţară în care o bucăţică din grădina lui Ritzi va deveni parte din grădina mea şi cealaltă, simetrică, în partea din fundul grădinii în jurul tufei de liliac, care va reveni grădinii ei. Îmbrăţişat rotund de nuielele înverzite din jurul lui şi protejat elegant de ramurile încă pline de flori, ale bătrânului măr, liliacul lui Buni pare a-şi fi găsit locul. Sfoara ajunge la fix. Serena dovedeşte că ştie să măsoare din ochi la centimetru. Sebi vorbeşte, vorbeşte. Are o voce uşor răguşită potrivită cu ridurile lui bronzate care, când se destind, lasă la vedere dungi subţiri, albe, neatinse de soare. Îi place, zice după o vreme, îi place cum iese gardul! El ţine la grădina asta, că doar i-o fost ca o casă. Facem o pauză, hotărăşte amintindu-şi că azi încă nu fumase nici o ţigara! „Aşa mai fac şi eu economie”. Acuşi îl cheamă Serena la masă. Azi Serena are liber de la handicapaţi. Şi nici el nu trebuie să meargă la primărie la lucru. Mai are două zile de făcut, luna asta, pentru ajutorul social. Şapteşdoi de lei. Avusese mai mult, dar acum l-au scos şi de la şomeri. S-a dus şi asta. Toate se duc. Oftează. „Îs bătrân ca să mă angajeze cineva, chiar şi la sapă”. Sunt alţii mai tineri care, un-doi dau gata un şanţ. Lui Sebi îi plăcea să lucreze. Luna trecută când au pietruit străduţele care duc în centru, îi plăcuse cel mai mult. Acu’ sigur că iar or să se sape pe acolo, să mai schimbe nişte conducte. „Şi după aia iar trebe pietruit”. Priveşte spre fereastra de la bucătarie a Serenei. O adiere îmbietoare de prăjitură se simte tot mai tare. Frumos e şi acuma, zic, dar când or să răsară tot ce am semănat…Sebi dă din cap mulţumit. Gata treaba. Aşa e. O să fie mai mult decât un gard. Ceva înfrunzit şi înflorit până când dă ninsoarea. Ne odihnim pe bancă, în faţa măsuţei de piatră. Un minut, doar, fiindcă trebuie să fug, să aduc câte ceva, de ronţăit, un suc. „Uite, aicea dormeam eu”, îmi aduce aminte Sebi. „Şi dormeam bine. De-aia m-am întors după vreo lună de vagabondat.” Scoate o batistă şi-şi şterge palmele murdare de praf. „Ghinion ce-am avut, din prima noapte!…Sau poate noroc!?” Cu fruntea creţuri, creţuri, Sebi priveşte dincolo de gard…În noaptea aia fusese o ploaie mare, îmi spune. Îl prinsese în somn, îl udase ca pe un şoarece. Unde să se ducă? Dinspre tufele de coacăz auzea cum se foiesc iepurii Serenei. Uzi leoarcă, ca nişte ghemotoace, se ghemuiseră, înfriguraţi, unu-n altul. Şiroiau de apă în culcuş, o lădiţă prăpădită căreia vântul îi luase folia de deasupra. Lui Sebi i se păruse că-i aude plângând. Când s-o luminat de ziuă Serena îi dusese în casă. Pe iepuraşi îi băgase în şorţ, iar pe Sebi, cu cealaltă mână, îl luase pe după umeri. „Ne-o şters şi ne-o învelit. Şi pe mine şi pe ei. Tuşeam tare, ardeam ca focu’ mi-amintesc doar că mă tot căina, se ruga de mine să beau dintr-o cană mare cu ceai cald ca să nu…” Sebi se opreşte din povestit. „Hm, miroase a prăjitură. Am venit după miros…” Mare lucru! Să vie Geta în vizită…şi încă nechemată! Foarte mare lucru. Geta îndepărtează o scamă invizibilă de pe bluza ei verde-albastră, frumos asortată cu pantalonul crem. Sebi îi face loc pe bancă. E aşa de mirat că nu zice nimic. Tac şi eu. Nici Geta nu zice nimic. Pare cam prost dispusă. Sau, poate, numai somnoroasă. Priveşte un timp gărduţul. Îşi răsuceşte pe rând cârlionţul de pe frunte, apoi pe cei din dreptul urechilor. „Ei, uite că a ieşit”, zice în cele din urmă. „Şi a ieşit bine”, apreciază pe un ton neutru de examinator sever greu de mulţumit. Creţurile de pe faţa lui Sebi dispar ca prin farmec. Pe cărăruia de pietriş printre pomi Serena calcă apăsat cu o farfurie plină ochi cu prăjituri abia scoase din cuptor. Mari, pufoase şi bine pudrate, vin numai bine după orele de muncă. Serena e roşie de parcă ea ar fi ieşit din cuptor. Vrea să spună ceva dar nu-i iese decât un mormăit voios împreună cu un fel de chicotit. Mândru peste poate, Sebi ne face semn să ne servim. „Am pus numa’ un pahar de ulei. Da’ uite, ce bună o ieşit” zice Serena cu gura plină. „E bună, dragă”, strigă Sebi fericit la urechea ei. Deasupra buzei superioare îi rămăsese o dungă de zahăr. Mie-mi plac donţurile ne spune şi mai ia o bucată cu marginile puţin caramelizate, nu înainte să ne poftească şi pe noi să facem la fel. Mulţumesc, zice Geta. Scoate un şerveţel din buzunar, se uită la Sebi şi se şterge cu grijă la gură. Întoarce capul spre mine. „Măi, măi, ce-aş fi smotocit-o ieri pe turbata aia de Ritzi!” Dau din umeri. O privesc cu înţelegere. Nu zic nimic. Ce să zic? Inflexiunile vocii Getei se ridică deodată ajungând la regimul normal „I-aş fi dat cu ceva-ncap, sau măcar o înjuram, fir-ar ea să fie de mârlană.” Sebi e de acord. Încuviinţează dând din cap. „Mai mănâncă una”, îl îndeamnă Serena. Îşi şterge mîinile de zahăr pe şorţul cu floricele albastre. „Hai, că mâine e Constantin şi Elena, da’ prăjitura am gătat-o”, râde fericită privindu-l pe Sebi cum înfulecă ultima bucată.

va urma

Entry filed under: 7301634, Grădina de hârtie. Tags: .

Sebi şi Serena 7. Omul cu căţeaua. Sebi şi Serena (5). Confruntarea

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 917.107 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.438 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 917.107 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: