Sebi şi Serena (5). Confruntarea

9 septembrie 2008 at 15:00 Lasă un comentariu

Nu-mi surâde de fel ideea unei confruntări cu Ritzi. Dă-o încolo de grădină. Peste două, trei zile o să las toate astea în urmă. N-au decât să se hârâie, să o fugărească pe Linda, să sape peste tot, să-şi puie cartofi, să mai aducă şi vreo doi porci şi ceva găini, cum promisese Ritzi.
(„Doamna Irina, asta e o muiere rea, pusă pe rele, ştiu eu ce zic că am mai văzut de astea!”)
Sebi nu păruse să vorbească aiurea, era chiar serios atunci. Prin ochii lui transparenţi trecuse o undă de un cafeniu- verzui ca apa râului când dă peste şuvoiul din canal.

Pustie şi însorită, terasa de la casa Westen pare suspendată sub cerul albastru decorat cu o suită de nori trandafirii. Înconjurată de vârfuri de brazi şi castani, decorată cu garnişele de un roşu cald ale acoperişului sub care la mansardă sclipeşte o fereastră, e locul ideal pentru o întâlnire cu prietenii…
Atâta văd eu de aici şi nu doresc de fel să cobor privirea mai jos. Pentrucă uite, au şi început să sosească!
Se minunează, fiecare în felul lui, de atâta frumuseţe şi pace. Dealurile-palate care mărginesc locul la nord, eleganţa aristocratică a proiectului naturii pe care această vilă pare s-o fi înţeles pe deplin. – Ce inspiraţie! Probabil, pe vremuri, fâşia asta de pământ de la poalele dealurilor, era un loc solitar străjuit de nuci, de aluni şi arbuşti sălbatici răspîndiţi prin iarbă. Poate păşteau oi. Or fi fost şi vii şi livezi?
– Cine ştie!…Nu sunt mulţi oaspeţii mei, au urcat pe terasa de sus, au coborât apoi pe cea din piatră albă de jos şi sărind, băieţeşte treptele, chiuind ca nişte copii, s-au răspândit pe pajiştea încadrată de aleile umbroase. Aleargă nebuneşte, râd, povestesc cu însufleţire. Sunt sigură că au uitat praful şi aglomeraţia urbei. Pare că s-au întors în timp, în timpul în care aceste locuri nu prea circulate erau tărâmul libertăţii. Şi a misterelor mereu gata de a fi descoperite. Energizaţi de bucuria de a se reîntâlni cu farmecul ei peren. Şi cu ei înşişi în singurul rol autentic de care au avut parte, pe scena naturii.
Dar sărbătoarea e abia la început. Pe înserate, tufele de liliac şi de lemnul câinelui vor lumina pajiştea ca nişte lampioane strălucitoare la cel mai tainic bal. Vântul serii va purta pretutindeni parfumul de ierburi descântate de greieri, de caprifoi şi iasomie. Lumea va deveni infinită în blândeţe şi farmec.
Nici nu poate fi altfel pentru ei, pentru oaspeţii fără nume, fără vârstă, ca şi pentru păsări, într-un loc în care nimeni, niciodată nu va ştii de garduri, porţi şi paznici. Ori de proprietari, şefi şi administratori.

_ Lasă-mă Şustere că ştiu ce am de făcut. Nu te mai băga! O voce ascuţită de afară. O fi a lui Ritzi. Când e să dai de rele, dai! Dacă n-aş fi fost şi eu implicată, schimbul de vorbe între ea şi Şuster mi-ar fi stârnit râsul. Cu părul alb vâlvoi, de la fereastră, bătrânul striga răguşit, însufleţit, parcă, de îndemnurile războinice pe care le adresează fie-si. I se trezise, pare-se, brusc, instinctul de posesiune. În afară de conversaţia între cei doi nu aud nimic altceva. Nici măcar lătratul Lindei.
Neobişnuită linişte la ora asta!…Ce să fac? S-o întind la piaţă cum aveam de gând? Să mă fac că nu văd şi n-aud nimic şi să-mi găsesc de lucru prin casă?…
Îmi dau cu apă pe faţă şi mă îmbrac. Cobor în goană treptele. Sunt furioasă? Mi-e frică? Poate, nu stau să mă gândesc. N-am nimic, nici o idee anume, nici un plan. Nu ridic ochii, probabil pe sus spectatorii sunt la ferestre, în aşteptare. Prin preajmă, însă, e pustiu. Merg exact pe cărarea discordiei. Ritzi înfige cu sete cazmaua în pământ.Tocmai începuse al patrulea rând, din spate, de la gardul cu parcul Westen. Pe porţiunea lucrată dispăruse cărarea, ba chiar intrase mai mult de un metru în gădina mea. Un pas, maxim doi, până la mărul bătrân şi scorburos care înflorise, uite, şi în primăvara asta. Un pom veteran care străjuia de zeci de ani grădina în bună înţelegere cu o tufă de liliac, mai nou răsărită şi care,şi ea, se pregătea să înflorească. Ritzi evită să mă privească. Claia de păr creţ căzută peste faţă i se mişcă în ritmul săpatului. O salut(pe un ton obişnuit, aş vrea). Îmi răspunde, după o scurtă tăcere, cu un mormăit(…Ei, cam ce crezi că faci, crezi că mă opreşti din lucru, ai grijă că sunt furioasă şi cu mine nu-i de glumit, toată lumea ştie…)
– Ar trebui măsurate loturile astea, nu?(Idioată deschidere, dar trebuia să încep cumva. Zâmbesc, dar cu greu.)
– Măsurat pe dracu! Spune Ritzi. Răspuns previzibil.
– Astea s-or măsurat de mult, de cine o avut şi are dreptu’ . De cine s-o ocupat şi o muncit. De cine o ţinut gospodărie adevărată, nu parc pentru copii şi câini. Ritzi scuipă vorbele. Nu se opreşte o clipă din lucru.
– Ce stai la poveşti, dragă, dă-i una cu sapa la cap şi vezi-ţi de treabă!…
Şuster! Ridic privirea. Cu ochii injectaţi, urlă şi dă din mâini. La ferestrele vecine, după cum prevăzusem, spectatori ciorchine. Nu prea gălăgioşi, ce-i drept. Cam descumpănită, privesc în gol şi parcă văd apa unsuroasă a râului pe sub sălciile prăfuite. Gâtul mă ustură. Şi ochii. Acid, mă gândesc, au dat drumul la acid.
Ike, Sebi, pe unde veţi fi? Geta! Nici urmă de Geta. Parc-au intrat în pământ toţi.
Tuşesc, respir adânc.
– Ritzi, eu te las în pace. Poţi să sapi cât vrei. Poţi să faci ce crezi. O să fie mai clare lucrurile pentru cei de la primărie. Am întrebat şi mi s-a spus că pentru folosinţa domeniului public sunt reguli. Că regulile trebuie respectate de toată lumea.( Hm. Asta, în acest moment, e doar o presupunere, e drept de bun simţ. Oricum, sunt sigură că există o rânduială şi nişte responsabili).
Sunt calmă, vorbesc monoton şi chiar încerc să zâmbesc. Mai ales că-mi dau seama ce reacţie va…
– Domeniu public! Ritzi înjură tare. Auzi, domeniu public. Asta s-o creadă mutu!
Cu un gest îşi scoate bluza şi o azvârle direct în tufa de soc.
– Aici e vorba de uzucapiune. De u-zu-ca-piune! Ai auzit de asta? Înjură iar. Îşi aşează la loc breteaua sutienului alunecată peste umărul drept.
Transpirată, sapă mai departe în draci. Mai are puţin şi ajunge la picioarele mele.

Aaaa, deci asta era! Ce iluzii-şi face fata asta! Abia acum începe meciul. Ia să văd cum să-l controlez.
– Liliacul ăsta în două zile e înflorit, zic la fel de calmă. Mi se pare mie sau e de ăla cu flori bătute?
– Liliacul ăsta l-o pus Buni, aud o voce subţiratecă. Abia atunci o zăresc pe fetişcana care urmărea de la distanţă situaţia. Poartă blugi scurţi ca şi maică-sa şi are aceeaşi iritare în glas.
Aaa! Ritzi are şi un ajutor…(Dar asta chiar n-o ştiam! Să plantezi o tufă în grădina vecină…dar, cine ştie, poate o fi fost cu bune intenţii ).
– O femeie de excepţie, Buni, zic tare. Chiar pe cărarea asta, mi-amintesc, mai stăteam de poveşti cu vreo doi ani, poate trei ani în urmă. Ţin minte că ultima dată îmi dăduse nişte seminţe de fasole.
Ritzi slăbeşte puţin ritmul. Se opreşte pentru câteva clipe şi se reazămă în coada cazmalei.
– Auzi, Ritzi, planul de la primărie poate fi văzut de oricine (mizez eu în continuare pe managementul local). Zilnic. Şi astăzi dacă vrei. Au un serviciu care numai de asta se ocupă.( Asta o ştie toată lumea, nu?) O să-ţi dea ei toate lămuririle, de ce să te bat eu la cap. E păcat să munceşti atâta şi să vie unii să-ţi spuie pe urmă dacă şi cât anume poţi avea în folosinţă. Şi ce ai voie să plantezi. Asta nu mai ţine nici de mine, nici de tine. De nimeni, înafara de cei care iau salariu pentru asemenea treburi.
Ritzi îşi priveşte opera şi tace. Şuster nu se mai vede. Copila se fâţâie de ici-colo.
– Texte, mormăie Ritzi vădit întoarsă pe dos. Nu se bagă nimeni aici.
– Eu m-am informat, aşa că ştiu ce spun. Doar atât. Am vrut să nu ne certăm ca proastele. Nu le-am cerut să rezolve problema fiindcă nu ştiam că o să fie nevoie urgentă de intervenţia dumnealor. Oricum o să facă ordine dacă asta e…
– Tromboane, zice aia mică. Nu crede mami, astea-s tromboane.
…Cât de mare să fie fata lui Ritzi? Cinşpe? Şaişpe ani?
– Uite, îi spun cu amabilitate reţinută, maică-ta mai are vreo oră bună până termină de săpat. Suficient cât să ajungi şi să te întorci de la primărie cu toate informaţiile, că eşti destul de mare şi inteligentă, văd. O iei peste pasarelă şi nici nu-ţi trebuie atâta. Întreabă la parter de serviciul urbanism, direcţia spaţiului public. Spune-le ce tot ce mi-aţi spus voi mie şi o să te lămurească ei.
Ritzi a încetinit vizibil ritmul. Copila se plimbă încolo şi-ncoace fără să-mi răspundă.
Apare Linda, face câteva ture şi dispare înainte s-o înjure careva.
O iau înapoi, spre ieşire, fac doi, trei paşi. Ritzi nu zice nimic, pare-se că a oprit lucrările.
– Auzi, îi mai spun din mers, nici n-ar trebui ca noi să le facem treaba ălora de la primărie. Adică să le dăm prilejul pentru amenzi şi chestii de astea. Privirea lui Ritzi pare a spune „ei, şi ce vrei să fac acum?”
-Ştii ce, îi sar în ajutor, dac-am fi deştepte am hotărî noi cum ne convine şi ce socotim că ne e pe plac şi nu încalcă vreo regulă. Ba chiar te-aş lăsa pe tine, că tot ai muncit atâta. Hotărăşte tu pe unde vine demarcaţia…De ce să facă altcineva măsurătorile?
Se aude iar lătratul Lindei. E undeva mai sus de grădina Getei, cu copila lui Ritzi după ea. Se joacă.
– O să punem împreună ceva frumos pe acolo, poate ne ajută careva să facem şi un gărduleţ din nuiele, de o palmă, două, cât să se caţere pe el nişte flori.
– Am nişte sămânţă de fasole, de-aia decorativă, strigă Ritzi, în urma mea. E mai faină decât zorelele şi poţi face şi ciorbă.
– Mie nu-mi trebuie cărarea aia, mai zic. Îmi ajunge aleea asta cu pietriş printre pomi…

Va urma…

Entry filed under: Grădina de hârtie. Tags: .

Sebi şi Serena (6). Gardul Sebi şi Serena(4). O dimineaţă însorită pe “Riviera”.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 916.284 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.435 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 916.284 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: