Sebi şi Serena (3) Sebi se destăinuie.

10 septembrie 2008 at 15:41 Lasă un comentariu

Uite-o pe Linda! Ce o fi căutând aşa departe de casă? Probabil e şi Sebi pe undeva pe aproape, îmi spun. Linda îşi face loc voiniceşte prin trafic. O urmăresc puţintel îngrijorată. Zona asta, de la piaţă până la pod, e tot o forfotă: Biciclişti, cărucioare, maşini. O lume pestriţă, gălăgioasă, în necontenită mişcare.
Linda dispare undeva între clădirile de pe partea stânga a străzii unde, pe vremuri, ascunsă in verdeaţă era o casă veche plină de farmec. De acolo puteai coborî printre sălciile pletoase până la râu. Dacă n-aveai chef de scaldă, erau locuri bune, mai ales ca să te joci de-a ascunselea. Peisajul nu mai are nici un mister cum e acum, dominat de construcţii greoaie, utilitare şi industriale. Iar râul, râul nu mai e decât un canal de scurgere în care nu se mai scaldă nimeni.
De cum încep să urc pe podul-pasarelă, însă, regăsesc luminozitatea verde a luncii Târnăvii până departe sub dealurile învăluite într-o ceaţă uşoară.
De aici, din partea cea mai înaltă a podului, e tare plăcut să urmăreşti pînă departe, valurile verzi-argintii de orz unduite de o briză răcoroasă. Uite-l şi pe Sebi! Relaxat,c-o mână-n buzunarul salopetei albastre, rezemat de balustradă, fumează. Dă cu ochii de mine, se răsuceşte şi aruncă chiştocul la distanţă înspre vîrtejurile cafenii ale râului de la piciorul podului. Briza aduce cu ea şi un iz supărător, acru.

_ Acid, zice Sebi, au dat drumul la acid. Ziua, aşa mai cu fereală, dar noaptea ar fi bine să-nchideţi geamurile. Coborâm de pe pasarelă spre drumeagul care taie lunca. De aici nu mai e mult până acasă.
_ Doamna Irina, mi se destăinuie deodată, eu am avut maaare noroc cu Serena. Adică norocul meu e Serena. Să nu mă-nţelegeţi greşit. Eu, fără Serena sunt boschetar. Adică nimeni. N-am casă, n-am familie. Nu mai am, că mai demult am avut. Dar dacă te dă afară nevasta şi ai mai şi sărit de cinzeci de ani, un’ să te duci? Ce să faci ca să fii şi tu om? Ca să trăieşti, să fii şi tu de folos cuiva?… Rea muierea aia, de te scotea din minţi! Cum am putut să stau atâta vreme cu ea, nu ştiu. Aşa-i omu’. Rabdă până nu mai poate. Că avem şi un copil, o fată, impreună.
Sebi tace. Nu-l întreb nimic. Briza încreţeşte apa cafenie a râului şi face să fremete puţinele sălcii de pe malul din faţa noastră. Vălul alb de acid încă n-a ajuns până la noi, însă mirosul de acru e tot mai neplăcut. Grăbim pasul. Decupat limpede de lumina dupăamiezii, aureolat de un nimb stralucitor, dealul de la miazănoapte se apropie blând de noi, cu fiecare pas spre casă. Acoperişurile şi turnurile oraşului vechi, la o privire aruncată-n urmă, sunt aurite ca-ntr-o carte de poveşti. Înspre sud, însă, arhitectura dealurilor abia se ghiceşte în pâclă.
Mergem printre vălurelele de orz care mărginesc cărarea. Miros puternic de iarbă. Cel de acid nu se mai simte o vreme.Ţârâit de greieri. Câţiva trecători, nu prea mulţi. Jucăuşă, Linda e mult în faţă, aproape de intrarea în cartierul de blocuri noi, paralele cu Târnava.
…Sebi dormise o vreme pe banca din grădina mea, aflu. Se simţea mai adăpostit acolo, între pomi, lângă gărduleţul din tufe de coacăz şi de agriş, întreţesute cu vrejuri de viţă de vie, ce desparte grădina asta, de a Serenei.
_ Linişte şi pace, oftează Sebi dibuind încă o ţigare undeva în buzunarul de sus al salopetei. Veneam sara tîrziu, când se stingeau luminile, mă-ntindeam pe bancă cu traista sub cap şi mă acopeream, aşa un pic, cu haina. Dimineaţa, când apărea prima dungă rosie de soare, mă trezeau păsările şi iute o luam din loc. Era vai de capu’ meu, da’ totuşi nu pot spune că am dus-o aşa de rău. Sebi se opri. Parcă-şi povestea sieşi. Tuşi puţin, scuipă şi continuă:
_ Mai lucram pe la unu’, pe la altu’, iar de mâncat, mai mult de prin grădini. Odată, când am dormit mai mult, m-o prins Ritzi…Ce viperă de muiere. Până atunci am crezut că, mai rea decât aia cu care am stat, nu există. Da’ s-o fi văzut pe Ritzi în dimineaţa aia. S-o fi văzut ce făcea, cum mă suduia, hăbăuca, striga că aduce poliţia, că grădina asta în care m-o găsit, a dumnivoaste, i se cuvine ei. Că, dacă n-aţi găsit vreme să puneţi nişte straturi ca tot omul, o ceapă, o salată, las’că o să puie ea, Ritzi, cartofi. Şi la dumnivoaste dar şi la Geta, degeaba se crede Geta stăpână.
Şi, de fapt, unde-i place ei, acolo o să pună. Cartofi şi cucuruz. Şi-aşa, ea locuieşte în altă parte, da asta nu-nseamnă că n-o să se ocupe de grădinile astea. Are nevoie de locul ăsta, creşte păsări, trebuie să le hrănească, munceşte nu stă să lenevească la soare în bermude.
_ Ioooi, ioooi, că nici nu mai vreau să mi-aduc aminte!…Sebi îşi bălăngăne capul a furie. Nu se mai putea opri nebuna. Că tat-su, Şusteru, ar fi curăţat pe vremuri tot terenul ăla de pietriş şi bolovani. Că de-aia au putut toţi să-şi facă grădini şi acum se cred stăpâni. Da’ o să aibe ea grijă. Cartofi şi cucuruz. peste tot. Şi nici picior de boschetar să mai calce pe acolo. Sebi gesticulează, retrăieşte coşmarul, dar observ şi o undă de mulţumire – Ei, ce ziceţi de asta? Merită să mai faci ceva? E raţional ce aud, asta ştiu, n-are rost să ma implic, totuşi vreau să văd acolo un loc frumos, plăcut Nu, pentru mine mai puţin. Eu vin rar, cât o să mai viu, cine ştie…
(I-auzi, ce chestie! Habar n-aveam!…”Un duşman e un zid, pe când un prieten e un drum”, îmi vine-n cap, ciudat, un proverb, chinezesc parcă.)
_ …mai mare distracţie nici la televizor nu vezi, continuă Sebi să depene, de data asta ciocnirile între Geta şi Ritzi. Cu muierile astea n-ai ce…
E bun povestitor Sebi, ma gândesc.
_ …Da’ chiar şi Geta dă înapoi. Îşi tot face curaj, ştie că Ritzi nu-i toată. Că seamănă în partea lu’ tat’su, hitleristu’. Mai îşi bate omu’ muierea, copiii, da’ nu ca panarama asta de Şuster care dădea în ele ca în cartofi , de să le omoare pe nenorocite. Le mai scăpa taică-su lu’ Geta, că ăla o fost om de ispravă. Numai el reuşea să-l domolească pe apucat. Câteodată nevast-sa îşi lua copilele şi plecau de acasă, ce ştii pe unde. Alteori mai dormeau pe la vecini, mai ales la Geta.
Cam aşa se petreceau lucrurile. Constat că Sebi e la curent cu trecutul şi prezentul locului. Mi-aduc aminte cum tremura Ritzi, firavă cu ochii plini de spaimă când o striga tat-su. Deseori n-avea cine şi cum să le apere. Nici pe ea, nici pe cele două gemene, mai mici şi mai amărîte decât Ritzi. Amândouă alea mici au ajuns rău, prin spitale, după ce murise maică-sa. Numai Ritzi a rezistat…
Urcăm pe alee. Soarele alunecă după dealuri. Nu prea-mi vine să vorbesc. Mă simt, deodată, obosită. Sebi e aproape sigur că o să am şi eu de-a-face cu furiile lui Ritzi. Cu gura ei spurcată.
Linda o fi ajuns de mult acasă.
_ Pe ea o aude Serena, mai bine decât pe mine, zice Sebi. De-aia fuge Linda înainte. Sau poate sunt după casă, pe “Riviera”, mai spune pe un ton glumeţ. Când zâmbeşte faţa lui Sebi devine rotundă, te înveseleşte.
_ Ike o botezat locul ăsta însorit cât e ziua de lungă, Riviera. Şi…nu-i adevărat? Toate grădinile de aici, din spatele vilelor, pline de verdeaţă, de vie, pomi şi flori. Plus toată vara legume şi zarzavaturi dacă te pricepi şi te ocupi. Fără maşini, fără praf. De pe aleea din faţă nici n-ai şti că doar la cîţiva paşi poţi face plajă, grătar, că eşti ca în staţiune. Numa’ oamenii, cu oamenii e problema. Că uite, unora nu le place binele. Şi mereu găsesc pe ce să se certe.
După ce dăduse Ritzi peste el, Sebi fusese nevoit să-şi găsească alt culcuş. Ar fi putut merge la fie-sa, da-i era ruşine. Şi apoi ea, săraca, cu bărbat, cu copil mic stă într-o garsonieră de nefamilişti. Aşa că fusese nevoit să se descurce altfel. Ziua ca ziua, mai mergea. Ca şi până atunci. Noaptea însă, era mai problematic. Dormea tot mai puţin şi mai rău: pe tarabele din piaţă, ba chiar şi în cimitir…

va urma…

Entry filed under: Grădina cu trufe. Tags: .

Sebi şi Serena(4). O dimineaţă însorită pe “Riviera”. Sebi şi Serena (2) Impresie în zori

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Scriitor, Sibiu, Romania nora damian

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 915.440 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.437 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 915.440 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: