Sebi şi Serena(4). O dimineaţă însorită pe “Riviera”.

10 septembrie 2008 at 12:00 Lasă un comentariu

Cocoţată pe parapet, Geta îşi face unghiile. Poartă blugi până la genunchi şi o bluză în carouri albe şi negre. A terminat cu cele de la mâini şi acum îşi întinde pe rând picioarele pe bordura de cărămidă. Îşi îndoaie genunchiul drept şi îşi taie cu iuţeală unghiile. Alături, pe o tavă, ibricul de cafea, două ceşti şi o trusă de manichiură. Ziua se anunţă însorită şi călduroasă. Geta îşi scutură cu un gest reflex capul ca şi cum i-ar intra părul în ochi. Mă strigă. Vin imediat, îi spun în timp ce umplu o crăticioară cu smalţul sărit, de lângă tufa de soc, cu nişte resturi pentru Linda.
– Şi eu îi dau, că amărâţii ăştia cred că, ditamai căţeaua, poate trăi cu agrişe şi pită prăjită în ulei. Nu s-o pomenit câine vegetarian, după câte ştiu eu… Geta îşi lăcuieşte metodic, unghie după unghie, cu lac roşu, mai întâi la mâini, pe urmă la picioare.
Cu picioarele-n papuci de casă, sprijinindu-se-n baston, doamna Margot vine şi ea cu nişte resturi. Dă peste crăticioara din iarba înaltă şi le răstoarnă în ea, cu grijă, dintr-o farfurioară. Doamna Margot ar vrea să-şi odihnească oasele bătrâne şi pline de reumatism pe bancă. O las în grădină? Că la ea nu-s nici pomi, nici bancă. Doar un păr în mijlocul straturilor cu zarzavat. De fapt nici grădina nu mai e a ei, demult de când i-o murit soţul. Doamna Margot oftează. Să nu mă supăr, dar tare se simte bine, acolo, pe bancă, la soare. – Mai bine ca după o şedinţă la fizio, spune.
Cu o plasă mare într-o mână şi o pânză colorată în cealaltă, Serena merge cu paşii ei dezarticulaţi dar călcând hotărâtă, pe cărarea dintre grădinile noastre. Are un material colorat într-o mână, îl agită ca pe un steag şi ne zîmbeşte larg. Spune ceva, nu înţeleg ce. – Le dă de mâncare la iepuri, mă lămureşte Geta. Au nişte cuşti cu iepuri în fundul grădinii. Nu ştiam? Sebi i-o adus de pe unde mai lucră cu ziua, el o meşterit şi cuştile, din lemne de acolo. Îmi arată pavilionul din fundul grădinii. – L-am lăsat, că şi-aşa n-aveam ce face cu lemnele alea după ce o murit taică-meu…Ce le dă de mâncare? Iarbă de pe aici, că e destulă. Mai are şi ceva fân, de anul trecut, în pod. – Doamne fereşte să nu ia foc într-o zi de la vreun muc de ţigare, de la vreo scânteie.
Geta îşi face cruce.
Serena vorbeşte cu iepurii, îi alintă de parcă se tânguie.
Geta îşi flutură mâinile, oja e aproape uscată.
Doamna Margot îşi potriveşte o pernuţă şi se întinde pe bancă. Cu capul la umbra de sub viţă şi cu picioarele noduroase la soare.
Geta toarnă cafea în cele două ceşti şi mă pofteşte să iau loc pe parapet. Işi pune ochelarii de soare şi îşi aprinde o ţigare.
Geta e martoră la tot ce s-a petrecut şi se petrece pe aici. Expiră cu zgomot fumul şi aruncă o privire marţială de jur împrejur. Nimic bun, spune. Ce să se întîmple. Au trecut vremurile alea. S-au dus mai toţi oamenii vrednici. Ori au plecat, ori sunt bătrâni şi neputincioşi ca Margot. Ea, una, ştie ce le poate pielea. Ştie că n-are la ce să se aştepte bun.
Serena întinde pânza, i-o arată Milicăi, o mai veche antipatie de a Getei, dacă-mi aduc bine aminte. Cu gesturi largi, însufleţite, îi explică ceva. E veselă şi vorbăreaţă. Milica dă din cap. Pipăie materialul. A priceput. În costum de baie, aşezată pe un scaun de bucătărie, la soare chiar lângă zidul casei îşi bagă picioarele într-un lighean mare cu smalţul sărit. – Brrrr, încă nu s-a încălzit apa. Îşi ridică braţele ca să-şi adune mai bine conciul blond din vîrful capului, deşi nu-i nici o primejdie să şi-l ude. Gâtul, lung, arcuit, umerii rotunzi, bronzaţi, nimic de zis, da’ dacă te uiţi mai jos şi vezi alea două rânduri de osânză revărsate peste slipul negru cu buline albe…
Geta-şi scutură capul. Parcă i-a mai crescut părul, observ. Acuma chiar că-i alunecă două şuviţe roşcate pe frunte. Da, se spălase pe cap, aseară. Şi ar fi cazul să se tundă. – Eu n-am nimic cu Milica, zice, da’ în locul ei m-aş abţine, nici nu mai trebe să explic dece.
E de înţeles. Geta e realistă. Şi ea fumează şi preferă să-şi facă pedichiura afară, fără să-i pese de nimeni, dar nu-şi permite să se plimbe dintr-o grădină-n alta şi nici să-şi petreacă toată ziulica ca să tragă lumea de limbă. Acuma nu-i nimeni pe aici care să nu ştie că aşa şi-l ajuta Milica pe bărbat-su. La beţie se şi lăuda cu asta. Era grozav de fericită să vadă că lumea le ştie de frică. Şi trăgea nădejde că or să-l promoveze pe beţiv da’ până la urmă l-au trecut pe linie moartă. Ce să facă cu el, că era alcoolic. Acu’ chestiile astea s-au dus şi dumnealor sunt numai zâmbet şi miere. Da’ năravu-i nărav. Tot cu de-astea se ocupă. – Altceva nu ştie să facă săraca…
Ne uităm la Milica cum îşi unge braţele. E spre amiază şi s-a făcut cald ca-n iulie.
– Dă-o-ncolo de treabă, se inervează Geta. Puţină decenţă, ce naiba. Nu-ţi expui aşa slăninile, nici prin casă. Dacă nu m-ar vedea nimeni şi tot n-aş circula aşa.

– E fain, materialul, ciripeşte Milica. Ce faci din el, Serena?

Apare şi Ike. Ne salută arătându-şi gura ştirbă. A scăpat de dinte. E îmbrăcat cu pantaloni negri de stofă şi cu cămaşă albă cu mâneci lungi.
– Ţărănoiul! Pe căldura asta, comentează Geta.
Serena vorbeşte într-una şi zâmbeşte. Ne arată şi nouă şi lui Ike, de la distanţă, ţesătura colorată. E tare mândră.
– De la noi, de la handicapaţi, strigă. Material bun.
Din pînză o să-i coasă lui Sebi o faţă de pernă. Şi-i ajunge şi de un puişor.
A terminat de hrănit iepurii. Scutură punga de resturi de iarbă, se plimbă pe lângă tufele din gard şi culege ceva. – Agrişe, face supă din agrişe, mă lămureşte Geta. Face parte din meniul lor de vară.
– Uite-l şi pe filfizonul ăsta! După expresia de pe faţa Getei poţi deduce că filfizonul îi e antipatic. Nu ştiu cine e? Neluţu, ăl mai mare din puradeii lu’ Florică vecinul lui Ike. Locuiau la demisol, o droaie, şapte insi în două camere! Geta scotoceşte prin trusă, scoate o oglinjoară şi o pensetă. Se examinează-n oglinjoară. Îşi smulge câteva fire când dintr-o sprânceană, când din cealaltă. Îşi trece arătătorul peste fiecare sprânceană. E mulţumită. După ce Margot rămăsese singură, îmi spune, au primit repartiţie pentru apartamentul ei. Îi murise bărbatu’ săraca,- cancer la maţe, bietul, în două săptămâni s-o dus. Geta priveşte în gol.- Uite că nu mai ştiu nici în ce an era, se plânge. Cu un an sau doi înainte să moară taică-meu. Da’ tot de cancer săracu’. Pe Margot au lăsat-o într-o cămăruţă cu intrare direct din stradă.
Pe tufa de soc aterizează o pasăre fumurie. Tresărim. -Ia-o din loc cioară, se stropşeşte Geta. – Nu-i cioară, pare a fi altceva, spun. – O cioară corcită cu un porumbel, se lămureşte Geta. Tot aia.
Cioara sau porumbelul se învârte niţel cu zgomot şi-şi ia zborul spre un loc mai primitor.
_ Ţichi- Flichi ăsta se-nvârte mai toată vremea pe aici, deşi se grozăveşte că are servici şi câştigă bine. E şi la un partid, Geta nu ştie la care. Ştie, doar, că individul îşi dă importanţă şi crapă de ciudă când nu e băgat în seamă. Face pe grozavul, dă din clanţă într-una, dar degeaba.
– Pe mine, una, dacă mă mai plictiseşte cu lăudăroşeniile lui, îl iau pe făraş, numai că nu merită să… Geta face un semn de lehamite. Îi întoarce spatele lui Ţichi-Flichi. Se uită-n oglinjoară şi, din două încercări îşi smulge un fir de păr de desupra gurii. Gata. Vâră penseta şi oglinjoara la loc în trusă şi trage fermoarul. Unghiile roşii îi scânteiază în soare.
Prudent, Neluţu nu se apropie prea mult. Spune ceva despre vreme, pe urmă despre meciul de diseară în care crede că Steaua va băga cel puţin un gol, după care se-ndreaptă spre ţărănoiul de Ike. Povestesc ce povestesc şi deodată se opresc şi privesc undeva dincolo de noi, adulmecând, parcă.
Într-adevăr, dintr-acolo vine un miros de carne friptă.. Un fum alb, subţirel se înalţă printre pomi. – A început sezonul de grătare,se pare. Ike şi Neluţu au şi luat-o din loc. Doar să vadă ce şi cum.
Doamna Margot îşi schimbă poziţia după soare. După junghiurile din piciorul stâng crede că o să se schimbe vremea.
Geta ia farfurioara plină ochi de scrum de pe tăviţă şi o goleşte în iarbă.
…Ce curios!… De unde atâta scrum?…Parcă n-am văzut-o fumând mai mult de o ţigare azi!

– Mă duc, că vine Sebi de la lucru, ne anunţă Serena. A umplut un sfert de pungă cu agrişe. – Încă mai sunt destule. Astea mi-ajung pentru o supă. Taare-i place lu’ bărbatu-meu.

va urma…

Entry filed under: Grădina cu trufe. Tags: .

Sebi şi Serena (5). Confruntarea Sebi şi Serena (3) Sebi se destăinuie.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 915.483 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.437 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 915.483 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: