Martie în Israel. Iubire şi ură.

3 februarie 2009 at 20:54 7 comentarii

Însfîrşit o zi fără ştiri, fără televizor, fără radio… „Să nici nu-ţi închipui aşa ceva” îmi spune Miriam calmă scoţând un aparat cât o cărticică din geanta ei mare şi plină cu de toate. „Fără ăsta n-aş rezista”…Nu-i nimic. Vorbitul monoton, muzica în surdină nu mă deranjează, ba dimpotrivă. Cu atât mai mult în seara asta când suntem frânte de oboseală. N-apucăm să adormim, că sună telefonul. – Ken, răspunde Miriam, (zâmbeşte larg) da, da, suntem aici, amândouă, vă aşteptăm… Betzalel, hotel Rina, etajul unu… Are un aer misterios, abia se stăpâneşte să nu-mi spună despre ce e vorba. „Cine…vine, acum, aici?”… Miriam nu-mi răspunde. Înviorată, strânge prin cameră, se-mbracă, aşează una, alta, prin jur. Mă îmbrac şi eu aşteptând surpriza. E vorba de nişte oameni pe care i-ai cunoscut, las că vezi… Miriam nu mai are răbdare şi coboară-n stradă. Voci cunoscute se apropie şi odată cu ele timpul se întoarce brusc în cancelaria liceului unde, în pauze, stăteam la taclale. Da! Brigi şi Shani Blum. El de matematică, ea de fizică. El uriaş şi copilăros, ea micuţă şi blândă. Ne măsurăm din priviri…Puţin schimbaţi, foarte puţin! Doar că acuma în afară de faptul că purta o chipa cu albă cu modele albastre, Shani era emoţionat cum nu-l văzusem nicicând. Atentă, Brigi îi întinde o batistă dintr-o geantă mare, ca şi a lui Miriam, din care m-aştept să scoată şi un sandvici, două. Ca la şcoală când îl aştepta în pauză. Şi-n timp ce Shani îşi mânca sandviciul ea corecta extemporale, mai schimba o vorbă cu noi şi din când în când îl ironiza zâmbind delicat. Nici gând să se sature Shani doar cu unul. „Brigi, nu mai ai un sandvici?” Zic tare deodată. Brigi râde, Shani îşi şterge ochii. „Nu mă pot abţine”. De când plecaseră din ţară nu se mai văzuseră cu niciunul dintre colegi. Brigi terminase cu învăţământul, devenise statisticiană. Shani, în schimb, ţinea cursuri de matematică la universitatea din Beer Sheba. „Un oraş dinamic, plin de viaţă ridicat în deşert”. Miriam pune pe o farfurie nişte dulciuri. Eu torn suc de fructe dintr-o cutie în pahare. Shani e prieten cu Leon, aflu. Ne-am dezmorţit. Vorbim toţi deodată. N-ar vrea să moară până n-o să mai bea cu băieţii o bere la Bulevard. Ori la Împăratul Romanilor. Asta după un fotbal…”Dacă te lasă Brigi”. Shani izbucneşte-n râs, dar nu pare prea vesel. Hei, ce vremuri. Da, da, mi-amintesc tot…”Aici…e atâta frumuseţe, dar” adăugă, „şi atâta ură!”

Yad Vashem. O mulţime de vizitatori, solitari sau în grup, peste tot, preluaţi de ghizi amabili, adolescenţi, băieţi şi fete, în obişnuitele uniforme kaki cu însemnele taberei militare. Rătăcim tăcute prin săli în care răsună discursurile lătrătoare ale lui Hitler. În care rulează non-stop filme cu relatările cutremurătoare ale unor supravieţuitori. Săli cu fotografii, fascicole cu foi îngălbenite, mototolite, desene recuperate din barăcile unor lagăre. Desene copilăreşti, aşa cum se fac la grădiniţele obişnuite. Grămezi uriaşe de încălţări. N-am avut niciodată curiozitatea morbidă de a da ochii cu ororile unui lagăr, după ce am citit, am văzut ecranizări, am auzit mărturii despre atrocităţi inimaginabile (Miriam şi Leon avuseseră şi ei rude care au sfârşit în fabrica morţii a naziştilor)… „Jurnalul Anei Frank”, „Alegerea Sofiei”, „Lista lui Schindler” şi atâtea altele. Greu de suportat şi numai văzute pe pânză…Aici e altceva. Senzaţie de claustrofobie, singurătate, apăsare. Duritate, tensiune. O linişte generatoare de nelinişte. Memorialul acoperind un spaţiu fizic uriaş, îl conduce pe vizitator în întunecimile iadului, făcându-i accesibilă într-un mod inefabil, nedefinit dar pregnant, totodată, prezenţa Dumnezeirii izbăvitoare…Dincolo de tensiunea apăsătoare a zidurilor megalitice, cu unghiuri tăioase şi fascicole reci şi tăioase de lumină… De disperarea, suferinţa, moartea înghiţite de apa neagră a trecutului. „Să crezi că de de la cel mai jos nivel al omenescului poţi transcende la sublimul unei realităţi a dreptăţii şi izbăvirii în altă dimensiune”…Soare blând, animaţie, clădirile din piatră albă-roz pe care se căţărau ici colo flori de un roşu sângeriu…Ne îndepărtasem de Muntele Amintirii al memorialului Yad Vashem ducând în noi imagini imposibil de şters. Mai ales ale unor copii cu ochii luminoşi, încrezători… Miriam se simte obosită. Tace. Tot ce vezi acolo e copleşitor. Iar Memorialul copiilor e chiar mai zguduitor. Fotografiile cu copii de diferite vârste, mulţi prea mici ca să-nţeleagă nimicnicia şi demenţa celor care-i condamnaseră să moară. Prăpastia între inocenţă, iubire, frumuseţe şi abisul urii. Anticamera cu lucruşoare, ghetuţe desperecheate, fotografii vechi… Sala în care nu vedeai nimic altceva decât luminiţe mişcătoare ca un univers de stele în întuneric. Şi vocea egală care rostea nume după nume, într-un înşiruire fără sfârşit. Cineva îi aştepta în altă parte. Undeva la intrare în casa iubirii veşnice.
va urma…

Entry filed under: 7301634, Grădina de hârtie. Tags: , , , , , , , , .

Maia se supără pe Mimi. Rompetrol tango

7 comentarii Add your own

  • 1. fini  |  8 februarie 2009 la 01:00

    In seara asta ţi-am recitit „Iubirea”. Este o sărbătoare când te întâlneşti cu prieteni alături de care ai păşit încrezător în carieră. Prietenie care este ca un arc peste timp, graniţe,confesiuni şi limbi materne.Bucuria revederii, la care se adaugă rememorarea unor secvenţe din „anii frumoşi”,este un dar pe care ţi-l face viaţa.
    Pentru că este târziu mă opresc cu lectura aici şi mă voi duce la culcare cu gândul la câteva figuri luminoase ale începutului meu de carieră.
    Yad Vashem rămâne pentru mâine sau pentru când voi putea să-l citesc.

    Apreciază

  • 2. fini  |  8 februarie 2009 la 12:19

    Yad Vashem.
    Da, am reuşit să o citesc,din respect pentru tine.Eu sunt sigură că nu aş fi în stare să-l parcurg.
    Vezi Nora,nu poţi decât să te gândeşti că un popor care se respectă pe sine, este demn de respect.Evreii se respectă pe sine cu adevărat. Am ceva rezerve totuşi,în ultimii ani, faţă de vânătorii de nazişti.Ei vânează în realitate nişte legume.Ei nu mai sunt vânători,ei sunt culegători.

    Cu părere de rău mă gândesc şi la noi.Tratăm cu o indolenţă revoltătoare exterminările care au avut loc la noi.Au fost exterminate intelectualitatea,armata,ţărănimea harnică,portul naţional etc.
    Îmi vei spune că există Memorialul Durerii.Lăudabilă este încrâncenarea cu s-au luptat cei ce l-au înfiinţat. Dar…….există un DAR. Noi nu ne ducem copii sau tinerii încolonaţi să vadă aceste orori,aşa cum o fac evreii. E de mirare că tinerii evrei,băieţi şi fete, socotesc că e de datoria fiecăruia să facă armata şi să vegheze ca ororile să nu se mai repete?
    Mă gândesc că dacă am face şi noi la fel,tinerii noştri s-ar implica în viaţa cetăţii,având o motivaţie.Aşa,tineretului nostru nu-i pasă nici de s-a întâmplat şi nici de ce se va întâmpla.
    Concluzie:
    Românilor le lipseşte respectul de sine.

    Apreciază

  • 3. fini  |  8 februarie 2009 la 12:23

    Erată:tineretului nostru nu-i pasă nici de ce s-a întâmplat……

    Apreciază

  • 4. noradamian  |  8 februarie 2009 la 12:38

    servus, fini,
    🙂
    si cand eram acolo, si dupa aceea si cand am revenit, ma urmarea acelasi gand:
    de ce nu se respecta mai mult romanii pe ei insisi?
    Nu-si stiu si nu-si respecta istoria lor, aceea, adevarata ?
    Martirii?
    Scriitorii, savantii?…
    Tot ceeace trebuie sa stie un popor despre el, cu bune si rele?

    In loc de asta, suntem bantuiti de un demon demolator care ne opreste de a fi solidari,de a avea incredere unul in celalalt si incredere in noi insine.

    Apreciază

  • 5. noradamian  |  8 februarie 2009 la 12:45

    Sunt si acolo tot felul de frecusuri si nemultumiri social-politice.

    Dar fata de credinta lor, tragedia neamului lor, identitatea lor nationala au o atitudine pe care n-am putut şi nu pot decat s-o invidiez.
    Mai ales la cei nascuti acolo, nu poti sa nu observi cat sunt de siguri pe ei, de indrazneti si de legati de tot ce-nseamna Israelul azi.

    Apreciază

  • 6. fini  |  8 februarie 2009 la 13:36

    Nemţii au o vorbă: nu faci din tine nimic, eşti un nimic.Se pare că au preluat-o evrei.,Sau invers? Pentru mine nu mai are importanţă.

    Apreciază

  • 7. noradamian  |  8 februarie 2009 la 13:59

    Ajunsi in Israel evreii sunt extrem de motivati sa-si refaca „casa”.
    Sunt un popor altfel decat celelalte si sunt constienti de asta.
    Desi au fost risipiti in toate lumea nu s-au pierdut ca neam, asa cum s-a intamplat in general, cu popoarele antice si nu numai.
    In buna parte la ei e si o „teocratie”. Faptul ca in fiecare vineri seara se anunta in mass media momentul cand trebuie aprinse lumanarile de sabat in fiecare casa de evreu spune foarte mult.
    In ultimii ani, insa, sufera si ei din pricina degradarii vietii politice si chiar a coruptiei, imi spune Sara la telefon.
    Ca sa nu mai vorbim de razboiul aproape permanent…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.674 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.674 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: