Consultanţă în afaceri.(1)

2 martie 2009 at 23:19 11 comentarii

CONSULTANȚĂ ÎN AFACERI

  • Eşti gata? Deja au intrat câțiva oameni în sală.
  • Aproape, îmi răspunse relaxată, Corina, cu ochii ei râzăreţi pe sub ochelari, suflând o rotocoală de fum. Îşi băuse pe jumătate cafeaua, fuma o ţigare.
    Asta însemna că-şi instalase flip-chart-ul, materialele video, îşi multiplicase fişele de lucru şi testele.
  • Mă gândesc să-ncerc şi altceva azi, am o schemă interesantă, nişte idei…

În 2002, iarna, se petrecea asta. După o vizită de instruire în Suedia, aveam de „implementat” cum se spune, un proiect cu două componente: una cu măsuri de active pentru instruirea şi antrenarea şomerilor în căutarea unui loc de muncă, de care se ocupa Corina, cealaltă, de consultanţă pentru mici afaceri, inclusiv pentru unii din primul grup, adică unii şomeri interesaţi şi capabili să-nceapă ceva pe cont propriu, unde consultantul principal era Luminița, ajutată de o studentă practicantă care-și pregătea licența în „Politici publice”. Ca organizator mă ocupam de plan și de resurse, în rest n-aveam multe de făcut. Fetele erau motivate, bine instruite, se descurcau admirabil. Bucuroase că ajunsesem la Camera de Comerț din Mediaș, ultima etapă a turneul de instruire a candidaților prin orașele județului.

Primul grup de şomeri tocmai îşi făcuse apariţia. Aşteptau apatici şi zgribuliţi să fie preluaţi de cineva. În încăperile de la primul etaj al clădirii, veche, cu ziduri groase şi tavane joase, focul ardea de o oră bună în sobele de teracotă. Apăruse şi micul grup al candidaţilor pentru consultanţă. Pentru ei rezervasem o încăpere din capătul coridorului. Din prima sală, a şomerilor, se auzea gălăgie. „S-au dezmorţit, gata, am plecat, acuma e momentul să-mi preiau „școlarii”, râse Corina, strivind mucul de ţigare în scrumieră. Atmosfera plăcută îi uşura puţintel partea cea mai dificilă din consiliere, refacerea încrederii în propriile forţe, a dorinţei de a acţiona. Abia după asta veneau celelalte, documentarea, exerciţiile, etc.

Consultanţa pentru afaceri era mai simplă din punctul ăsta de vedere, avea de a face cu oameni motivaţi, care ştiau ce vor, uneori cu iniţiative notabile; cu persoane care n-aveau nevoie să fie scoase din apatie şi depresie ca majoritatea şomerilor. Puţini, însă, doar vreo trei, patru, dintr-o sută, după statisticile noastre, reușeau să facă ce doreau. Împreună cu Laura, o studentă practicantă pe post de asistentă, Luminiţa intrase deja de zece minute la grupul programat pentru consultanţă. Vreo unsprezece inşi, dacă numărasem bine. Mai întâi se prezentau, apoi aveau de completat chestionarele de interese şi abilităţi. Din cei înscrişi, lipseau trei. După ce terminau cu completatul, îşi susţineau, pe rând, ideile, răspundeau la întrebări. Abia la următoarea întâlnire, conform programului cu fiecare din ei separat, urmau să intre în secretele planului de afaceri.

Rămăsesem singură în „cancelarie”, verificam testele, făceam programările altor evenimente pentru următoarea săptămână, la sediul Fundației din Sibiu când uşa la „afacerişti” se trânti cu zgomot de perete şi, roşie la faţă, gata să izbucnească-n plâns, năvăli Luminiţa…
– Am terminat! Nu mai intru acolo nici cu poliția… Îşi scoase ecusonul de consultant prea furioasă ca să-mi explice ce se-ntâmplase. I-am întins un pahar cu apă. Dinăuntru se auzeau vociferări. O înjurătură. Oho… Necaz! Luminiţa bău apa cu noduri. Robustă, de două ori cât colega ei, Laura nu era la fel de întoarsă pe dos, dar nici ea, cu nici un chip, nu mai voia să…”
– După ce că tot timpul vorbea aiurea şi făcuse mototol chestionarul, izbucni şi Laura, individul ăla jegos din prima bancă îl aruncase-n Luminița bombardându-le cu jigniri. pe Luminiţa, mai ales!
Două şcolăriţe necăjite, aşa păreau. Luminița plângea. Se alesese praful de entuziasmul cu care se ocupau de proiect. Ce naiba? Situații delicate mai apăreau la consilierea șomerilor, probleme pe care Corina le rezolva fără rest!… Îi vedeam la ieşire din sală, erau complet schimbaţi, cu alt tonus şi evident încrezători. Mulţi reuşeau să găsească de lucru în scurt timp. Are un dar special Corina, ceva care…

Am oftat şi ştiind că n-am cum s-o mut dincoace, le-am lăsat pe cele două fete să se liniştească în cancelarie şi am intrat la „afacerişti”. Am aruncat o privire peste tot grupul, fără să mă opresc asupra celui din prima bancă deşi îi simţeam privirea răutăcioasă şi mă aşteptam să-şi dea drumul. Ceilalţi, cam dezorientaţi, nu ştiau cum să reacţioneze.
– Ia uite, a venit şi mami!…M-am întors spre el, dar nu i-am văzut decât spinarea, se băgase pe sub bancă de unde, fără veste, un ghemotoc de hârtie zbură în direcţia mea! Chestionarul! Îl recuperase de jos.
O faţă suptă, o fizionomie de om pus pe harţă. Nu era însă de loc jegos. Două doamne de pe rândul de la uşă mă priveau cam speriate.
„Lasaţi că văd eu de nebun”… Un tânăr îndesat, musculos din a treia bancă se ridicase în picioare gata să acţioneze. Ceilalţi păreau uşuraţi. Se găsise cine să-i vină de hac! Îi fac semn să se aşeze, trec pe lângă nebun, adun ultimele chestionare de la nişte tineri din fundul sălii. Urmează să arunc o privire peste ele, să văd cam ce-i interesează(mă gândesc că după pauză poate o să fac un schimb şi o să intre Corina aici). Individul izbucneşte într-un râs isteric:
– Mami, mă faci să râd!… Şi azi chiar n-am nici un chef…
Trec printre bănci, mai împart nişte materiale, revin la masă. Ar fi timp de discutat, în mare, câteva idei care interesau pe toată lumea…
– Hai, las-o baltă, pe cine să intereseze? I-am auzit vocea antipatică, puţin spartă…
„Lăsa-ţi-l, le spun celorlalţi, văzând că iar e în picioare musculosul, lăsaţi-l!” M-am simţit deodată uşurată. „Voi nu vedeţi că omul ăsta are un necaz? Şi când ai un necaz…”

Nebunul se ridică brusc şi ieşi trântind uşa. Un moment penibil, după care, ultimele zece minute din oră s-au desfăşurat normal. Luminiţa şi Laura plecaseră la terasa „Medieval”, la pizza, aflu la pauză, dintr-un bileţel lăsat pe masa din cancelarie. Aveau să recupereze cu grupul următor, programat de la unsprezece! Să nu ne supărăm… Corina ieşise şi ea-n pauză, stătea în poveşti, la o ţigare, cu doi „şcolari”. A ieşit bine schema, mă anunţă. Abia aşteaptă să-mi spună despre ce e vorba. Îi povestesc pe scurt incidentul de la „consultanţă” şi, mirare, îl descoperim pe nebun în registrul de înscrieri, figurând la… şomeri! Nici nu ştia trogloditul, ce caută! Oricum dispăruse, aşa că nu ne-am mai făcut probleme… Ora următoare se derulă în linişte, doar vreun sfert de ceas, însă, fiindcă uşa se deschise brusc şi nebunul(Vasile, îl chema, îi aflasem din registru numele) veni şi se aşeză în bancă, la locul lui. Calm, fără o vorbă. Am tratat cu totală indiferenţă momentul, deşi un aer rece intrase odată cu el. O oră întreagă nu schiţă nici cel mai mic gest. L-am privit în treacăt, simţeam un fel de milă, avea faţa trasă şi cearcăne negre la ochi. Când am ieşit, în următoarea pauză, se făcuse nevăzut.

Intrase noua serie conform programării. Luminiţa îşi revenise, pizza capriciosa (ne aduseseră şi nouă) mirosea bine, era caldă, încă un rând de cafele, programul reintră în normal. Pentru mine asta însemna să pregătesc, până la pauza următoare, schemele pentru câteva planuri individuale. Aud uşa deschizându-se. În cancelarie îşi făcu pocăit, apariţia, Vasile! Voia să vorbească cu mine. Îşi ceru scuze, ar fi trebuit să le ceară şi fetelor scuze, da, ştie, dar mă roagă să le spun că…( Ce ciudat arată cu un fes decolorat în cap până aproape de ochi)… Îl poftesc pe un scaun. Vasile-mi spune că e şomer, dar că nu-l interesează nici consilierea, afacerile, nu-l mai interesează nimic. Nu ştia de ce nimerise aici. Îşi scoate fesul din cap. Acuma-l văd mai bine: are o privire fixă, de un albastru deschis, o faţă emaciată, îmi aduce aminte de actorul care-l interpreta pe Isus din Nazareth, filmul lui Zefirreli. La prima oră, de dimineaţă, îmi spuse brusc, aflase sentinţa din procesul de divorţ.
– O iubesc, altă soţioară n-am. Ea este şi ea va fi!… Înţelegeţi?
Nu pare să observe că-i curg lacrimile. De când începuseră intrigile soacră-si, necazurile se ţineau lanţ de capul lui… Nu mai era bun de nimic! Îşi pierduse serviciul, probabil de asta îl anunţaseră să vină astăzi, aici, la Camera de muncă. Chiar azi când fusese la tribunal…Şi parcă n-ar fi fost destul, pe drum îşi lovise maşina. Nu mare lucru, un far spart, tabla puţin îndoită…
– Nu mai am nimic, îmi spuse cu o privire secătuită. Lacrimile i se uscaseră, îşi frângea mâinile, vorbea despre ea, despre viaţa lor frumoasă, nu-nţelegea de ce toate astea trebuie să se sfârşească…

Greu de uitat ora aceea de „consultanţă”… Curios! N-am simţit că trecuse o oră!…Luminiţei i se lungi faţa când ne văzu povestind. Îi fac semn că totul e în regulă. Vasile bâigui nişte scuze îşi luă haina din cuier şi plecă repede.
-Poate o să mai vin pe aici dacă mă primiţi…

Luminiţa se codeşte, nu-i face plăcere să-şi aducă aminte! E şi acum indignată. Ei, na! Râde Laura. „Cu ţâţele alea cât nucile vrei să faci consultanţă?” Asta-i spusese individul, povesti înveselită. Pe urmă, continuă Laura, nesimţitul se luase şi de ea: „Nu vrei s-o mai laşi şi pe foca asta cu musteţi, să ne consulte?”

Programul se încheie cu succes. Pe Vasile nu l-am mai văzut de atunci. Le-am transmis fetelor scuzele lui şi atât. Nu le-am spus că am avut de învăţat din consultanţa aceea, dar cred că asta au gândit și ele.

Cum fetele au devenit mai dichisite, au dat mai multă atenţie look-ului, un întreprinzător din grup le rugă să-i pozeze pentru reclama la „New Fashion &Style”, salonul pe care intenţiona să-l deschidă.

Entry filed under: 7301634, Grădina cu trufe. Tags: .

Consultanţă în afaceri.(2) Candidaţi cu dinţi ascuţiţi şi dosare cu proteze.

11 comentarii Add your own

  • 1. fini  |  2 martie 2009 la 20:27

    Cum a fost trecerea de la cancelarie la consiliere?
    Sunt convinsa ca te descurci si cu „nebunii”. Incerci sa te pui in pielea lor?
    Nu este loc de plictiseală în profesia de cosilier.

    Apreciază

  • 2. noradamian  |  2 martie 2009 la 20:57

    fini,

    se completează una pe cealaltă.
    Ai de învăţat şi pentru viaţa personală
    În consiliere „intratul in papucii celuilalt” adică o empatie profesională,
    cum ar veni, de obicei se mimează. E o tehnică pe care o inveti.
    Eu contez insa pe cea naturală de care am luat cunostinta, chiar in timp ce făceam consiliere.

    Apreciază

  • 3. bibliophyle  |  2 martie 2009 la 22:27

    Intodeauna cauta povestile la „nebuni”, cei normali nu au nimic de povestit. „Nebunia” se trateaza intodeuna cu cea ce eu numesc „intelegere ferma”, adica el i-si pastrezi „nebunia” pentru el, dar are dreptul sa-ti povestesca… de ce. Ascultarea trebuie sa fie intodeauna pasiva, fara sfaturi. Sfaturile creaza dependenta. Bine povestit, atmosfera bine creata. Incearca o „intriga” paralela, ceva intre colege. Scuze pt. „critica literara”, am inceput sa-ti apreciez scrisul 😆

    Apreciază

  • 4. noradamian  |  2 martie 2009 la 22:36

    bibliophyle,

    sunt de aceeasi părere cu tine!… 🙂
    De aceea povestesc şi eu, la rândul meu, unele intamplari prin care am trecut.

    Am nevoie de privirile critice, sunt energizante.

    Apreciază

  • 5. fini  |  3 martie 2009 la 08:18

    Nora,

    am uitat să te întreb ieri. Sune-mi,te rog, ce este un flip-chart?

    Apreciază

  • 6. fini  |  3 martie 2009 la 08:49

    Prietena mea de suflet este Lizuca. Ea este cea care, de-a lungul anilor m-a primit şi mi-a ascultat cu răbdare păsurile şi nu intervenea decât când îi ceream. Plecam acasă liniştită. Mă uit la ea ca la apa puţină. Înţeleg, din ce scrieţi voi, că fără să ştim, noi am practicat un fel de terapie.
    Dacă ar şti ce am scris acum,s-ar încrunta. Ea nu înţelege cum pot eu „vorbi” cu necunoscuţi.

    Apreciază

  • 7. noradamian  |  3 martie 2009 la 10:57

    fini,salut!

    Flip-chart e un cadru mobil pe care se montează un calup de foi mari de hartie
    (cam ca la calendar) pe care se fac scheme etc.
    Foloseste in loc de tabla la diverse cursuri si seminarii.
    L-ai vazut si la „nasul”

    Apreciază

  • 8. noradamian  |  3 martie 2009 la 10:58

    Am inteles, fini.
    Prietenii adevarati sunt cei mai buni consilieri. Doar ca sunt o raritate.

    Apreciază

  • 9. fini  |  4 martie 2009 la 01:56

    Nora,

    – mulţumesc pentru flip-chart;

    – se pare că eu în viaţă am primit şi daruri. Un exemplu este Liz cu întreaga familie;

    – sper că dormi la ora asta. Somn uşor!

    – mâine am dimineaţa mai liberă şi-ţi voi citi şi celelalte postări.

    Apreciază

  • 10. noradamian  |  4 martie 2009 la 11:06

    fini,
    salut! 🙂

    Cine pretuieste astfel de daruri rare are si parte de ele!
    Si e dar pentru altii.
    Inseamna ca tu esti una din cele daruite.
    Sunt convinsa ca si Liz apreciază asta.

    Apreciază

  • 11. fini  |  4 martie 2009 la 11:55

    Liz este o muta. Ochi-i vorbesc.
    Radu(sotul ei) cu care mă cunosc de o viaţă de om, mă salută vesel „sărut mâna” „ce mai faceţi?” Nu am cum să-l dezvăţ.

    Hai, mă duc să te citesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Scriitor, Sibiu, Romania nora damian

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 915.436 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.437 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 915.436 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: