Martie în Israel. Luna roşie.

10 martie 2009 at 01:49 Lasă un comentariu

Stăm pe şezlonguri la soare de o oră şi ceva. Valuri mici albastre, cu creste albe ne udă picioarele… (Eram într-un loc străin, alergam, mi se strânsese inima de frică)…”Hai” mă scutură Miriam, „hai că nu mai ajungem şi la ambasadă” . M-am trezit! ” Am visat, îi spun. Nici nu mai ştiu când m-a prins somnul. Nici ce am visat”… Urcăm pe strada Allemby printre case vechi şi hoteluri moderne luxoase. Mă înviorasem. Un sfert de oră cât dormisem pe plajă fusese destul. Trecem prin piaţă. Nu poţi spune că ai cunoscut o localitate dacă nu-ţi faci drum şi prin piaţă. Miriam e de acord cu mine. Cel puţin până-n momentul ăsta. „Cât costă cratiţa asta?”…Ei, comedie! N-am avut de lucru. Cratiţa costă cincizeci de shekeli, îmi traduce Miriam nu tocmai veselă. Vânzătorul, un băiat negricios cu părul creţ ca un mulatru, vântură oala prin faţa noastră, explică cu gesturi largi, cu vorbe multe…Pentru mine o reduce la patruzeci, îmi spune Miriam. Nu, nu vreau s-o iau… nu acum. Am întrebat, doar. Negriciosul are o expresie de om dezamăgit, insistă. Reia explicaţia cu gesturi şi mai energice. E din ce în ce mai disperat…Mă ia de braţ şi-mi explică pe un ton agitat, turuie-ntr-una. „ce spune?” Spune că ţi-o lasă cu treizeci restul pune de la el. Ţie nu-ţi trebuie cratiţa? O întreb dezorientată. „Lo, lo,” nu mai scapi de ăsta. Miriam mă trage, ne depărtăm doi trei paşi, îl auzim strigând în urmă… „Ce zice?…Ne-njură, ce să zică” . Unu fără un sfert, suntem în întîrziere. Piaţă ne-a trebuit! Ma pufneşte râsul. Era s-o păţim. „Dacă eram mai slabe de înger mergeam cu cratiţa de treizeci de shekeli la ambasadă”. Bine că am scăpat… Trecem de pe o stradă pe alta, e ora prînzului, animaţia creşte, ne grăbim. Intrăm la cafeneaua Apropo, la întretăierea dintre străzile Adam Cohen şi Ben Gurion. Aglomeraţie, nu-i de stat acum. Cafeaua? După ce ne-ntoarcem. O adeverinţă, de atât avea nevoie Miriam de la ambasadă. O obţine rapid, ca şi la Haifa, nu puteam să nu constat, cu un fel de invidie. …Cât o fi ceasul?… N-am apucat să mă uit! Explozia-mi acoperi glasul. Fum, strigăte. Lume alergând încoace şi-ncolo. Sirene. Apar ambulanţele. Poliţia. Televiziunea. Reporteri. Fumul se risipise. Sanitari pun răniţii pe tărgi. Sunt şi morţi. Tabloul e cumplit. Membre rupte, feţe-nsîngerate. Miriam vorbeşte la telefon. E palidă, straniu de liniştită. „Da, da, la unu jumate. Eram aici, la câţiva metri!… N-am păţit nimic… Suntem bine. Întregi”. Sub un palmier zdrenţuit, aproape de cafenea, un copil doarme dus într-un cărucior. Nu-l trezeşte nici vacarmul, nici camerele de luat vederi. N-are, încă, cine să-l ia… Am plecat de acolo, nu ştiu pe unde. Nu ştiu ce am discutat. Pe unde ne-am oprit. Pur şi simplu nu-mi aduc aminte unde am fost orele următoare. Pentru întoarcere urma să luăm un autobuz până la Haifa şi de acolo un altul până acasă. Abia spre seară-mi amintesc, am ajuns într-un loc despre care Miriam zicea că e Piaţa Artiştilor. Picturi, statuete, mici obiecte de artă…O etiopeancă cu gâtul lung tatuat şi haine largi fluturându-i graţios în jurul corpului subţire, examinează amuzată o statuetă din lemn care-i semăna leit. Era plăcut, o atmosferă calmă deşi toată lumea povestea despre atentatul de la cafeneaua Apropo. Aflăm că sunt patru morţi, şapte răniţi în stare gravă, douăzeci şi şapte mai puţin grav. Am urmărit îndelung un sticlar artist care prelucra pe loc, folosindu-se de o instalaţie mobilă, vase şi obiecte mici din sticlă de culoarea curcubeului. O doamnă blondă, între două vârste, auzindu-ne vorbind româneşte intră-n vorbă. Acuma, ne spune, dac-ar fi fost la Bucureşti s-ar fi pregătit să meargă la teatru. Sau la operă. Nu scăpa nici un spectacol bun. Şi ce multe erau…Oftează. Cercetăm câtva timp micile bijuterii pe care le vindea şi aleg o pereche fină de cercei. Erau deosebiţi, i-am făcut şi ei o mare plăcere. Înainte de a merge la autobuz, ne aventurăm până la locul atentatului. Se lăsase întunericul. Lângă zidul dărâmat pe jumătate, în stradă, ardeau câteva lumânări. Dincolo de zid, la mesele de pe terasă erau câteva persoane. O seară liniştită… Autobuzul merge pe şoseaua de coastă. Auzim vuietul monoton al mării. Pe fereastră se văd crestele albe ale valurilor luminate de lună. O lună uriaşă, roşie, foarte aproape de linia orizontului. Lui Miriam nu-i place deloc cum arată luna! E sigură că prevesteşte ceva rău. A întârziat cu o zi, spun. Acum, mai curând, ne aduce aminte.

Entry filed under: 7301634, Grădina cu trufe. Tags: , , , , , , , .

Martie în Israel. Vrem să bem o cafea. Lupte sumo: mogulii presei versus statul român.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 915.504 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.437 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 915.504 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: