Cultura politică în epoca Vanghelie

Mai întâi seminţele: viguroase, grosiere, de undeva dintr-o margine de lume, dintr-o mahala a istoriei. Dintr-o grotă cu lilieci, bogată în excremente de specii dispărute sau, altele care au supravieţuit graţie lui Darwin.
Apoi băşcălia gălăgioasă abia ieşită din stratul cald dibuind o spărtură în lumea plină de dejecţii, s-a extins în viteză proliferând buruienos la lumina zilei. Şi-a cîştigat repede un loc de maximă importanţă, inclusiv la sectorul salubritate al jurnalismului şi al blogurilor. Desigur e legitimă, evident s-a dovedit şi necesară. În plus e şi tonică, uneori, dacă ne gândim la modul inspirat cu care practică de atâta vreme mishto-ul sportiv şi măiestria cu care  face demonstraţii de zbor deasupra gropii  de gunoi  politic ajuns vedetă pe scene de antene.
…Dar… ce se petrece? Din ce în ce mai vizibil şi mai angajat, băşcălimea română se scaldă-n voie, relaxată, chiar acolo, în aburii sulfuroşi!
Bravează ca şi cum ar fi înconjurată de priviri admirative pentru muşchii ei fleşcăiţi de atâtea intrigi şi iubiri… Ca şi cum ar fi o trupă nemuritoare de manelişti capabilă să provoace, non-stop, fluierături de încurajare şi înjurături de stimulare. Indiferent de cât de răguşit cântă.  Indiferent prin ce iluzionisme selectează, montează, amestecă informaţiile. Indiferent de gravitatea cu care-şi etalează sfertodoctismul. Indiferent ce arată grimaza de sub masca cu care-şi livrează părerile.  Numai că rolurile  au cam trădat-o, pe rând, iar demonstraţiile de învârtit ghioaga deasupra trunchiurilor putregăite stârnesc zâmbete de neîncredere. Sublimării de care a avut parte băşcălia ca specie de divertisment  post decembrist, i s-a şters aura. Astfel că, în ciuda bărbii respectabile pe care o afişează, e tot mai evidentă adevărata ei descendenţă, deloc onorabilă: din seminţe de ciomăgari, de abuzatori de orice soi, de profitori mascaţi în dizidenţi ori demascatori, ori lectori la „realitatea” cu cursuri din vanghelie park.
Ar fi putut fi o pată de culoare, ceva care să funcţioneze ca un antiseptic într-o epocă mult prea contaminată de mizerie morală. E drept, în opoziţie cu umorul bun şi sănătos, dar igienic şi util. Numai că,  lansaţi gălăgios, deconspiratorii moravurilor politice au devenit treptat,  animatori de lupte de cocoşi. Ieşirile furios mishtocăreşti şi împletirile viclene de vorbe goale, acoperă orizontul. Oare bălăcărelile interpartizane dar şi cele  intrapartizane, înseamnă luptă în folosul naţiei? Imaginaţi-vă o armată care are de câştigat un război crucial în care regimentele, soldaţii, încep să se caftească  pe ce ştii ce  frustrări, amintiri din tinereţe care le răscolesc viscerele, mai ales  după  ce golesc gamela cu tărie. Infatuaţi  şefi de galerie care-şi dau importanţă, se întrec la concursul de scuipat în adâncime, o probă eliminatorie  de primit licenţa în  băşcălie. In folosul cui? Aburii toxici dinspre nămolul  vadimist-vanghelian pot fi un răspuns.