Agitaţie

Dincolo de orice „bun simţ”, recentele manifestări, dovezi clare de ereditate politică, merită văzute îndeaproape. La fel cum vulcanologi profesionişti nu se dau înapoi de a ajunge aproape de craterul în erupţie, politologii şi sociologii adevăraţi (nicio confuzie cu comedianţii de pe sticlă numiţi „analişti”) au ce să observe examinând nervozitatea exacerbată a magmei media ieşită din adâncuri şi clocotul subteran al intereselor de clan care aruncă-n afară nori sufocanţi de cenuşă sindicalistă. Şi pe cei doi puppets eşuaţi într-o obsesie.  Fiecare cu dublu discurs, amândoi cu aceleaşi dorinţe. Cu cei doi, unul pe stânga (tusea) altul pe dreapta (junghiul) politica post decembristă românească a atins dead-line-ul istoric: îşi  mănâncă coada! Tot ce spun arată fără dubiu, prezenţa genelor paterne la ambele progenituri şi la cel din stânga şi la cel din dreapta. Şi prin tot ce fac aceste exemplare, ambele născute în mediu controlat, crescute în captivitatea corupţiei politice de top, minciunăria din rezervaţia postcomunismului autohton devine mai vizibilă  decât oricând. Chiar şi profanii pot distinge trăsăturile comune de „familie”.  Şi că, prin ei,  maimuţăreala a ajuns să se manifeste aproape la fel de „original” precum în politica carboniferă din anii ’90 a lui ilici, genitorul de democraţie  mioritic-dâmboviţeană. Paradoxal, însă, momentul pare a fi favorabil pentru schimbare dar nu cea pe care o forţează aliaţii. Probabil că de asta se tem.