O nebunie de agenţie

10 Aprilie 2011 at 11:09 81 comentarii

Postat de Bsk în „Grădina publică”

Un prieten de-al meu din adolescenţă, medic la un spital de nebuni, rămâne unul din cei mai frecvenţi trecători prin memoria mea de când mi-a explicat legătura strânsă dintre om şi paranoia. Mai concret, în grade diferite, toţi o avem în dotare. Cel mai interesant efect al acestei veşti pare să fie chiar asupra mea: de când am aflat-o, şi s-a scurs destulă vreme de atunci, rar mi se întâmplă să nu-i trec în revista paranoică pe cei din preajmă şi din raza oculară de urmărire. Filtrul meu suspicios reclamă un diagnostic iscoditor, cuvenit şi lămuritor, în funcţie de indiciile paraclinice scăpate de manifestantul de ocazie. Pacientul meu primeşte în schimb, pe scara paranoică paranormală, o treaptă de evaluare, echivalentă cu câte parale face din cap, cu sau fără „vai de picioare!”. Binecuvântat să fii, doctore! Fără involuntarul sfat, din prietenie, dat de medic, aş fi rătăcit într-o înşelăciune ordinară, cu naivitatea că toţi cei văzuţi de mine ar fi sănătoşi tun. Când nu era prezent la discuţiile din cercul nostru de prieteni, îl numeam cu toţii „doctorul”. Cercul era, de fapt şi de regulă, înscris într-un pătrat, forma îngrădită de pereţii unei agenţii „Loto-Prono”, plasată într-o intersecţie primitoare, lângă o parcare aşişderea, de ziceam că „toate drumurile duc la agenţie”.
….Toţi eram băieţi şi vecini de cartier, cam de aceeaşi vârstă, adunaţi mai pe îndelete începând cu ultimul an de liceu; de atunci ne-am format un colectiv de jucători la pronosport şi am roit în jurul aceleiaşi agenţii timp de 6 ani, până când ne-am împrăştiat sau am rămas prea puţini prin împrejurimi, după chemare sau repartiţie la locul de muncă socialistă. Fiecare participa în colectiv când dorea şi după bugetul personal; fondul încropit săptămânal ne orienta la stabililirea variantelor de joc, după nişte scheme concepute de noi, într-un sistem condiţionat, astfel încât să prindem cât mai multe pronosticuri surpriză, iar câştigul se împărţea proporţional cu contribuţia. Adoptarea variantelor finale se producea după întruniri şi dezbateri parlamentare serioase, cu precauţie şi simţ de răspundere, încercând să cuprindem toate propunerile participanţilor, conştienţi de interesul comun, dar, la nivel individual, aveam preocuparea să nu ne creăm ulterior mustrări de conştiinţă, în cazul când am fi înaintat propuneri neinspirate sau menite să-i afecteze pe ceilalţi. Actualii parlamentari sunt nişte bieţi rătăciţi, dacă ar fi să comparăm doar cum înţelegeam noi să conlucrăm în gaşca noastră de atunci.
*****
Atmosfera din agenţie era specială, întreţinută în timp îndelungat, incomparabilă cu cea de grădină zoologică din prezent. Acum, din cauza câtorva jafuri, măsurile preventive au ocupat spaţiul tuturor agenţiilor cu grilaje metalice în formă de cuşcă. N-or fi pentru protejarea musafirilor de agresiunea gestionarelor, totuşi duduile astea par altfel acum. Saluţi cu „săru-mâna”, rişti să primeşti un zoo-răspuns din spatele gratiilor, de crezi că începi o vizită de groază, cu chemarea de film a leoaicei din producţia „Metro Goldwyn Mayer”. Casa poporului colectivizat în cartier ne-a fost agenţia, păstorită în ture de două doamne distinse, înaintate în vârstă, gazde primitoare, prietenoase, mereu săritoare să ne prepare câte o cafea, să ne transmită mesajele lăsate de ceilalţi sau chiar să-şi prelungească programul, pentru noi, peste ora 20 a închiderii de seară. De regulă, zilele de întrunire erau joia şi vinerea după amiaza. Când ne adunam mai mulţi şi vremea era favorabilă, spaţiul limitat al agenţiei ne îndemna să ne mutăm într-un parc alăturat. Cea mai importantă întâlnire era în ultima duminică din fiecare lună, în afara agenţiei, indiferent de anotimp sau vreme, în toţi cei 6 ani la rând. Doctorul, personajul principal al povestirii mele strict autentice, era un membru activ al cercului nostru de prieteni, dar întâmplarea se petrece mai târziu, după circa 5 ani de la spargerea găştii, pe la vârsta de 29 de ani. În zonă mai rămăsesem 5 prieteni/vecini de cartier şi foşti pronosportişti din colectiv. Pe la agenţie mai treceam întîmplător, la 2-3 luni, cât să le mai salut pe neschimbatele doamne, în drumul de la serviciu spre casă sau dacă aveam ceva de cumpărat din apropiere. Într-o asemenea zi ne-am regăsit cu doi dintre vechii amici, în agenţie; ne-am bucurat, am schimbat câteva vorbe şi, când să plecăm, surpriză, apare şi doctorul. Ne roagă să mai zăbovim, avea ceva de rezolvat, va reveni peste 5 minute. Plăcută, nesperată întâlnire, după atâta timp.
*****************************
Partea a II-a
*****************************
În aşteptarea doctorului, dialogul cu cei doi amici, Gigel şi Dan, se-nsufleţise, ne-am amintit de vremurile când ne întâlneam în fiecare ultimă duminică din lună, ascultam la radio meciurile de la italieni, nu înainte de turneul nostru lunar de şah, dotat cu premii în cărţi de citit. Fiecare aducea câte 3 cărţi şi se premiau primele 3 locuri. Doctorul era un jucător bun de şah, dar avea o problemă paranoică. Uneori, după ce pierdea o partidă, îşi pierdea şi cumpătul, răsturna tabla sau împrăştia toate piesele de pe ea. În timp mă mai gândisem la curiozitatea asta. Simpatica ironie a sorţii medicului peste nebuni şi cu porniri păstrate în interes de serviciu. M-am declarat tentat de un duel pentru verificare: ori e doctor, ori mi-e pacient pe scara paranoică. Surpriza a venit odată cu revenirea doctorului. După un timp de depănare a amintirilor, când mă gândeam cum să-l provoc la şah, mi-o ia înainte şi deschide subiectul. I-ar face plăcere să mai disputăm câteva partide, spune cu un aer încrezător în evoluţia forţelor sale din ultimii 5 ani. Am stabilit să ne reîntâlnim a doua zi, la 19:30, cu jumătate de oră înainte de închiderea programului agenţiei; bineînţeles, după ce am primit acordul gestionarei, parcă amuzată de felul cum mi-a ieşit prima jumătate a planului de conjunctură. Gigel şi Dan, la fel de curioşi de rezultatul experimentului, şi-au anunţat prezenţa. A doua seară, doctorul a întârziat un pic, timp suficient de glume şi opinii pe seama evenimentului, între cei mai nerăbdători. Reuşita operaţiei însemna să mă ţin şi de promisiunea de a face o cinste. Pe locuri, gata de start! Am stabilit să jucăm 3 partide. Doctorul le-a pierdut pe primele două şi nu dădea niciun semn de nervozitate. După orgoliul lui cunoscut, ştiam că ultima este decisivă. Suporta greu înfrângerea categorică; la scorul strâns experimentul era compromis, dar a treia partidă avea pentru mine şi o semnificaţie nouă: la şocuri sunt cam sperios din fire, mai ales că nu ştiam dacă şi când izbucneşte doctorul. Tensiunea creştea pe parcursul partidei, îl măsuram pe sub sprâncene, dar aveam nevoie şi de concentrare. Colac peste distributivitatea mea, Gigel dădea semne de descurajare şi îmi distrăgea atenţia: mustăcea şi clătina uşor capul stânga-dreapta, în semn de previziune a eşecului, cu trimitere din sprâncene la calmul doctorului. Alteori plescăia uşor din buze, cu aluzie la setea pe cale de calmare. Nici eu nu mai eram optimist. Mi-am zis că doctorul s-a făcut băiat mare, a căpătat stăpânire de sine, iar adevăraţii paranoici se află de facto în faţa lui. La un moment dat, mi-am creat o poziţie de mat în 3 mutări, indiferent cu ce mutări ar fi răspuns. Abia acum eram cel mai încordat, în niciun caz cu gândul la soarta experimentului ci la sperietură, cu intenţia să fiu prins mai pregătit în caz de explozie. Aveam în faţă traducerea înţelesului de netăgăduit pentru „ a sta cu ochii ca pe butelie”. Nu ştiam nici când îşi dă seama că a pierdut, nici dacă răbufneşte. Mai avea 2 mutări. Timpul parcă se oprise. Sigur urma s-apară o mână din butelie: ori pentru salut de recunoaştere respectuoasă a înfrângerii, ori cu funcţie de măturat toate piesele de pe cartonul cu pătrăţele. Inima începuse să-mi bată mai tare, mâna se apropie, mai mută o dată. Uff! Alarmă falsă. M-am îndreptat spre o piesa, dar n-am mai apucat-o: Buuum! Deflgraţia s-a produs. A sărit în aer o mână mătură din butelie, cu un zgomot de piese împrăştiate care încotro. Două-trei scunde de muţenie, apoi gestionara a izbucnit prima într-un hohot de râs, Dan şi-a dus o mâna la burtă şi încerca să-şi găsească buricul printre efectele râsului, iar eu mă ţineam cu mâinile de masă, după ce am realizat că nu-mi puteam reţine râsul. Gigel se dădea cu spatele de spătarul scaunului, cu un râs demenţial şi privirea în tavan. În scurt timp, am intrat în faza râsului de râsul celorlaţi. Doctorul se ridicase, era încremenit, nu-şi revenea din uimire „Ce-i asta?”
****
Ne aşteptam la multe, însă nedumerirea asta a lui ne-a dat simptomatica peste cap. Gestionara si-a prăbuşit capul pe taraba ei, Dan a scos duetul „Văleu!Văleu”, eu eram vai de capul meu, dar nu-l mai vedeam pe Gigel. Scaunul îşi mutase locul şi nu mai era ocupat. Gigel nu mai putea să se ţină pe scaun şi căzuse lat, cât era de lung, pe pardoseala betonată. În cădere îşi antrenase mobilierul într-o translaţie, până i-a lipit spătarul de tejghea. Stătea cu faţa în jos, mâinile întinse pe sub tejghea; un picior al scaunului era aproape lipit de urechea stângă. Atunci am văzut pentru prima şi ultima dată cum arată un om cu scaunul la cap. Doctorul şi-a scos din dotare deformaţia profesională, devotamentul şi curioasa procupare pentru sănătatea cetăţeanului: şi-a măsurat, din cap până-n picioare, pacientul întins parcă anume de examinare şi i-a pus întrebarea nimicitoare: „Gigel, ţi-e rău?”. Cu asta ne-a nenorocit şi natura umană; eram deja răvăşiţi, dar dacă tăcea, poate ne reveneam. Doctorul mai avea de lucru cu noi, insista să ne extermine cu sobrietatea lui, parcă de somnambul sau hipnotizat ieşit acum din transă şi curios să afle ce se întâmplă în jurul lui. Noi înţelegeam că Gigel, luat de doctor prea în serios, se chinuia în ultimul grad de rezistenţă. În tandreţe cu podeaua şi cu mişcări spasmotice, Gigel a început să scoată primele sunete, pe o limbă de Capitoliu: „Sssss! Ssss! Sss!”. Doctorul nu s-a lăsat; a reuşit să ne băge mai tare în boale. Şi-a nuanţat interogatoriul, apropiindu-se de Gigel: „Băi, nu mă auzi? Ţi-e rău? Ce faci?”. Prăbuşitul pacient se întoarce, din moarte clinică de râs, schimonosit, cu ochii închişi, o mână retrasă de sub tejghea şi, cu ultima zvâcnire, din dorinţa de a-i răspunde odată doctorului tânăr şi neliniştit la ultima întrebare, cea mai uşoară, Gigel reuşeşte să resusciteze singura lui propoziţie: „Ssss… ssss…. sstrâng piesele de pe jos”. După asta, potopul! Ne-a rupt odată cu filmul. Doctorul tânăr şi tot nelămurit ne privea pe toţi la rând cu aceeaşi faţă, dar cu ochii mai mari, vedea acum un cvartet de butelii explodate: Gigel s-a retras complet din contactul cu tejgheaua, a luat o poziţie mai zveltă, în genunchi şi 4 labe de capră, şi bătea cu o palmă în beton, ca şi cum îşi recunoştea abandonul din trânta cu râsul, ca să prevină vreo ruptură de oase; gestionara avea lacrimi şi rimelul bălţat pe faţă; dacă nu ştiam cine e, nu-s sigur dacă aş fi recunoscut-o. Eu eram cu o falcă-n cer şi cealaltă lipită de masă, ca un condamnat supus execuţiei prin decapitare, mai aveam glas să repet „Nu se poate, nu mai pot…”; Dan se ţinea pe picioare, cu ambele mâini ataşate de burtă, îndoit de plecăciuni dese şi ample, ca-n faţa Şogunului, striga „Văleu-văleu-văleu! Văleu-văleu-văleu!”. După ce mi-au revent respiraţia şi puterea de articulaţie a cuvintelor, i-am dăruit doctorului momentul adevărului. I-am explicat pe scurt impulsul meu, demonstrativ-paranoic, de verificare a prognosticului, rezervat din cauza trecutului lui trecător de la suspiciune la apucături paranoice. Operaţia a reuşit, pacientul e de nelecuit. După câteva secunde de dezmeticire şi reflexie spontană, doctorul ne-a trânit, odată cu sticloasa uşă a agenţiei, diagnosticul final şi competent: „Sunteţi nebuni!”. Chiar dacă ne-ar fi trecut prin cap, dac-ar fi fost adevărat, nu era normal s-ajungem pe mâna lui, la control spitalicesc, după ce s-a antepronunţat într-o nebunie de agenţie.

Entry filed under: 7301634. Tags: , , , .

Aventuri în China (3, 4) Climate

81 comentarii Add your own

  • 1. Theophyle  |  10 Aprilie 2011 la 11:14

    ha, ha 🙂 Super poveste. Bravo Bascaliosule 😆

    Apreciază

  • 2. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 11:28

    chiar ca ati fost nebuni de legat!

    super povestit!

    parca va vad pe toti in agentia aia mica tavaliti de ris

    😛

    Apreciază

  • 3. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 11:30

    Am zis eu ca B este reincarnarea lui Cincinat Pavelescu … 🙂

    Apreciază

  • 4. Creanga  |  10 Aprilie 2011 la 13:01

    Salutare, super postare 🙂
    La o mică agenţie, a fost mare nebunie, B la şah îl bătea, doctorul înnebunea. Pe jos au fost de râs, rimelull doamnei s-a scurs,la urmă a plecat, spunând că ei sunt nebuni de legat.
    PS La MGM credeam că e leu, parcă avea coamă.

    Apreciază

  • 5. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 13:23

    Ziua bună si cu veselie ca-ntr-o agenţie 🙂

    Bsk, nebună si prezentarea ta, îmi place mai cu seamă contrastul dintre atmosfera de acolo si seriozitatea de neclintit a doctorului

    😆

    Apreciază

  • 6. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 14:08

    Saluttare!
    Da, Nora, taman serioritatea a creat constrastul şi l-a întreţinut prin modul ei surprinzător de manifestare. În fost a fost o scăpare de moment, conjuncturală, posibilă oricui, dar, când ni se întâmplă, nu avem predispoziţia să recunoaştem sau poate nu în faţa oricui şi oricând.
    Ţin să adaug câteva mici lămuriri. Mi-a fost dificil să le strecor în povestirea mea şi-aşa mai lată decât lungă.

    Doctorul a trecut a doua zi pe la agenţie, a avut puterea să aprecieze gluma ca fiind mai bună decât a crezut după câteva ore de la producerea „evenimentului”, în sensul că şi-a primit lecţia cuvenită şi nu are niciun motiv să fie supărat pe mine, cum de altfel a reconfirmat în revederile noastre ulterioare.

    Am o mulţime de motive să cred în valoarea prieteniei atunci când este recunoscută, filtrată şi însuşită prin rigurozitatea adevărului exprimat, cu sinceritate şi preocupare deschisă în faţa celuilalt, fără menajamente perdante, în afara cadrului cel mai la îndemână, confortabil, linguşitor, de adeziune necondiţionată sau în spiritul de gaşcă bine-primit doar prin prisma intereselor reciproc avantajoase, meschine sau justificate de aparenţa prieteniei.

    Componenta cu destinaţie politico-socială, din mesajul povestirii, ţine de actualitate şi evoluţia pandemică a parveniţilor moralişti. Atitudinea ulterioară a personajului a cuprins mai multe forme de exteriorizare, dar toate converg spre întărirea acestui mic mesaj al meu, tocmai prin puterea lui de a-şi fi primit cu obiectivitate şi bună-credinţă porţia de nebunie bine intenţionată, chiar dacă iniţial era incertă.

    Apreciază

  • 7. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 14:09

    În fond a fost o scăpare…

    Apreciază

  • 8. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 14:45

    Dragul meu B
    Imi place cum scrii dar totusi….
    La 7 deja vii cu note de subsol, cu adnotari ca la Divina Comedia, sau la Shakespeare.

    Curind vei veni cu o lucrare mai groasa cu titlul : „cum am scris- O nebunie de agentie” apoi cu Caietele nebuniei agentureshti.
    🙂

    Apreciază

  • 9. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 15:02

    Între scăparea de moment (nedezmeticirea sobră, de după măturarea mesei) şi gestul paranoic (nelecuit) sunt deosebiri esenţiale, inconfundabile.

    Mi s-a întâmplat să am o scăpare similară. Descoperisem cândva eficienţa recapitulării sau chiar prin citirea în primă „audiţie” a materilor legate de anumite obiecte, în ziua examenului.
    Mă culcam după-amiaza, dormeam până pe la miezul nopţii şi parcurgeam materia până pe la prânz, când plecam încărcat cu cele mai proaspete cunoştinţe de neuitat.
    Într-o asemenea noapte, mai bine zis dimineaţa pe la 3, aud în yală o cheie băgată pe dinafară. Toţi mebrii familiei erau în casă, nu avea cine să vină, nu mai zic de cheia aproape sigur nepotrivită.
    Mă îndrept spre uşa de la intrare, dau să deschid uşa şi îmi trece prin cap că n-ar imposibil să primesc una în cap; m-am repezit într-o debara a bucătăriei, am luat făcăleţul de mămăligar notoriu şi m-am repezit din nou la uşa atrăgătoare de spărgători nocturni. Pe palier, nimeni; cobor un etaj până la intrarea în scară, nimeni; ies pe aleea din faţa blocului, nimeni; eram sigur de prezenţa unui vizitator şi nu avea timp să dispară fără să-l fi surprins pe alee. A mai rămas varianta să fi urcat pe scări, am ajuns până la etajul 4; nimeni.

    A doua zi, vine la noi fiul vecinilor de deasupra,i îşi cere scuze că a venit de la o petrecere şi a simţit pe cheia lui cum a greşit uşa.
    Unde a fost scăparea mea?

    Apreciază

  • 10. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 15:19

    TDS,
    „Agenturili” or fi având nebuniile lor, în cadre şi misiuni; după cum bine zici, asta nu înseamnă să fie scutite de dat lămuriri în note explicative, pe lângă cele informative.
    Bănuisc că nici în civilie nu-i altfel. 🙂

    Apreciază

  • 11. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 15:42

    Eram pusti la Satu_Mare la sora mea si cind usa s-a incuiat cumnatul a mers sa cerem cheia vecinului de sub el a carui cheie se potrivea la usa lui (habar nu am cum si de unde stiau)
    In vara urmatoare eram la varul meu la Bucuresti si in aceiasi situatie nu stiu din ce Altzeheimer al copilariei mele am fost la vecinii de la apartamentul de dedesubt sa cer cheia spunind ca stiu eu ca se potriveste 🙂 Iti dai seama cum m-au privit oamenii aia si cum probabil au schimbat imediat cheia ? 🙂

    Apreciază

  • 12. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 15:46

    Aveam un coleg mai in virsta arhitect care gaseste dimineata in sufragerie un tip necunoscut dormind , fara pantaloni, cu caca pe el. si cu usa de la intrare inchisa
    ……………
    rezolvare:
    La vecini venise o ruda care a dormit la ei. Noaptea dupa chef a vrut sa mearga la baie, dar a iesit din apartament si a intrat in apartamentul colegului meu care fusese lasat din pura intimplare neincuiat,. a incuiat yala pe dinauntru din gest reflex si apoi a intrat in sufrageria cea noua si a adormit imediat.

    Apreciază

  • 13. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 15:59

    Nu se poate… 🙂 🙂 🙂

    Apreciază

  • 14. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 16:12

    La uşa unui cabinet din incinta ospiciului, pacienţii internaţi în ultimele zile formează o coadă . Directorul fusese plecat la un simpozion şi acum vroia să verifice competenţa celorlalţi medici, să afle dacă au dispus internările în concordanţă cu cerinţele diagnosticului.

    -De ce ai fost internat?
    -Domnule doctor, soţia mea mă consideră nebun.
    -De ce?
    -Findca eu, după ce beau cafeaua, manânc ceaşca.
    -Cum, manînci ceaşca cu totul?
    -Nu, ramâne numai toarta.
    -Chiar eşti nebun, păi toarta e cea mai gustoasă.

    Apreciază

  • 15. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 16:14

    Asta care urmeaza e banc:
    Bai Georgele, am fost aseara la un chef la unii , care aveau closetul de aur.
    -Bai nu te cred.
    -Uite hai sa mergem acolo sa iti arat. Merg la un bloc, la un apartament si suna. Iese o doamna :
    -Stiti doamna eu am fost la dvs la petrecerea de aseara.
    -Da , zice doamna , dar v-ati cam afumat …
    -Ei doamna, uite l-am adus pe amicul meu care nu crede ca aveti un wc-eu din aur.
    La care doamna incepe sa strige in interior dupa barbat:
    -Costica, vino repede, ca a venit ala care s-a c–-at aseara in trombonul tau 🙂 🙂
    asta daca nu il stiati …

    Apreciază

  • 16. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 16:19

    B.

    că eşti meşterul cuvintelor o ştie tot natul care se plimbă prin Grădină.
    Iată o povestire savuroasă.
    Pronosportist, aaaa?!
    Numa „goanga” cu pronosportul şi „Loto” n-am avut-o.
    Mă întorc şi zic: omu’ ăsta pune „filtrul suspicios”, ba mai rău, lupa între el şi noi.
    Provoci pornirile colerice. Oare ţi-ai ratat profesia?
    E cazul să mă întreb, aşa priviţi prin lupă, care avem trompă, care avem urechi elefantine, care avem fildeşi, care, care, care……
    Oricum, eşti un simpatic.
    Aştept şi alte destăinuiri. 🙂

    Apreciază

  • 17. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 16:20

    Fiecare cu trombonul lui. Unii îl au chiar foarte atrăgător. 🙂

    Apreciază

  • 18. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 16:31

    UTS,
    11

    „Eram pusti la Satu_Mare la sora mea si cind usa s-a incuiat cumnatul a mers sa cerem cheia vecinului…….”. O curiozitate feminină: tu eşti Prâslea ? Cred că ai fost „ăl mic” al întregii familii.

    @ 15

    😆 😆 😆

    Apreciază

  • 19. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 16:36

    Ce-ţi veni, Fini?
    Despre pronosport am scris mai mult decât se potrivea cu povestirea şi spaţiul încărcat. Despre goanga cu „Loto” nu am amintit nimic. Îţi răspund la orice întrebare lămuritoare, mai ales unde ai îndoieli legate de cele scrise sau dacă eşti mai curioasă în materia „Pronosportist, aaaa?!”
    Nu mi-am propus să confund sau să confrunt profesia mea cu pronosportul sau cu ceilalţi comentatori ai grădinii, aşa cum nici deconspirarea mea ca persoană nu este un scop al meu.

    Apreciază

  • 20. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 17:01

    Da Fini, eu sunt cel mai mic I am the one
    stii: the seventh son a lui willie dixon 🙂

    Apreciază

  • 21. luminita  |  10 Aprilie 2011 la 17:57

    Maaaaaamaaaaaa
    ce mi-ati facut!!!!!!!!!!!!!!!!!
    ma dor falcile de atata ras.
    si burticutza. 😆 😆 😆 😆 😆
    Bsk=========10 10 10 10 10 10.

    Apreciază

  • 22. luminita  |  10 Aprilie 2011 la 18:06

    Azi am avut o zi de nota 2 pe o scara de la 1 la 10.
    Acuma mi s-a ridicat nivelul la 4.
    Sa vad ce mai urmeaza, poate reusesc sa scot un 5 ca sa promovez intr-o noua saptamana.

    Apreciază

  • 23. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 18:15

    B.

    citind: „Pacientul meu primeşte în schimb, pe scara paranoică paranormală, o treaptă de evaluare, echivalentă cu câte parale face din cap, cu sau fără „vai de picioare!”. Binecuvântat să fii, doctore! Fără involuntarul sfat, din prietenie, dat de medic, aş fi rătăcit într-o înşelăciune ordinară, cu naivitatea că toţi cei văzuţi de mine ar fi sănătoşi tun.”, e adevărat că mi-am permis mai în glumă, mai în serios un gând. Am priceput că ai împrumutat de la medic o metodă de a cunoaşte mai bine pe cel din faţa ta. De acolo apare şi întrebarea referitoare la profesie. Se pare că nu am gândit bine.
    Poate am căutat posibilitatea unui dialog.
    Cuvântul „pronosportist” nu este o scorneală de-a mea pentru a- ti aplica o etichetă, iată: „În zonă mai rămăsesem 5 prieteni/vecini de cartier şi foşti pronosportişti din colectiv.”

    ” Ce-ţi veni, Fini? ” De-a lungul anilor NIMENI, dar NIMENI, nu mi s-a adresat astfel. Firesc este să rememorez şi bănuiala din parte-ţi că aş fi tras la măsea un pahar, două sau mai multe de vin ( 1 year ago)

    Dacă am găsit de cuviinţă, atât la propriu cât şi la figurat, să mă adresez cu „B.” este că te-am luat în serios, făcând abstracţie de nik.
    Am exrciţiul de a face abstracţie fără de care nu aş fi supravieţuit.

    Apreciază

  • 24. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 18:21

    Apreciază

  • 25. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 18:24

    Nu e ora de muzica, va pun doar un text de oracol al lui Alex Leo Serban cel plecat alaltaieri dintre noi, in ale carui preferinte muzicale literare precum si dragostea pentru cartierul Palermo din Buenos Aires ma regasesc extrem de mult.

    „Datorită lui L., ascult numai Leonard Cohen: Suzanne, Bird on a Wire, Sisters of Mercy, Famous Blue Raincoat… FBR este preferatul meu, poate pentru că se termină cu „Sincerely, L. Cohen”. Este un cîntec care se întîmplă devreme, „it’s four in the morning”, şi iarna, „the end of December”, de aia – probabil – cîntăreţul abia ciupeşte cîteva coarde de chitară şi cîntă aşa, „dus”, adormit, probabil foarte trist (se explică de ce) şi cu o voce ca de fantomă (de aia-i place şi lui L., probabil). E trist (foarte trist) pentru că, de fapt e o scrisoare pe care L. Cohen o scrie unui tip care i-a furat iubita, sau aşa ceva (am stat nuştiucît, eu şi cu L., pe un vers care n-avea nicio noimă, ni se părea nouă, Cohen cîntă cum cîntă el, foarte încet, şi zice acolo ceva gen „You came home with your Lii-iii mălăăn”, ce dracu’o fi asta, „Lii-iii mălăăn”, ne-am întrebat, şi după un timp ne-am dat seama că zice „Lili Marlene” şi ne-am bucurat foarte mult pentru că Marlene Dietrich, care cînta „Lili Marlene”, este altă preferată de-a noastră, iar faptul că pînă şi Leo cîntă despre ea arată că e „de-al nostru”…)”

    Apreciază

  • 26. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 18:42

    off topic,

    dar cit de bine se potriveste si azi dupa 70 de ani, dureros de tare se potriveste:

    Cioran către tată:

    „Cruţă-te! Atâta zel într-o ţară de chiulangii mi se pare inexplicabil”

    http://www.evz.ro/detalii/stiri/cioran-catre-tata-cruta-te-atata-zel-intr-o-tara-de-chiulangii-mi-se-pare-inexplicabil.html

    Apreciază

  • 27. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 19:00

    Mister S,
    Departe de mine gândul vreunei asemănări cu Cioran, dar de câte ori m-am lovit de aceeaşi concluzie şi totuşi am continuat să mă contrazic… prin prezenţă, mai degrabă am motive să mă consider instabil şi bun de un consult psihiatric.

    Apreciază

  • 28. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 19:29

    Sal Sk
    tot cam asa Petre Tutea „Un tampit mai mare ca mine nu exista. Sa faci 13 ani de temnita pentru un popor de idioti. de asta numai eu am fost in stare…”.

    Apreciază

  • 29. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 19:34

    „Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

    S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

    (Friedrich Nietzsche)

    zero la noi sau aproape zero….

    Apreciază

  • 30. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 19:35

    UTS,
    25

    sâmbătă şi duminică „ora de muzică” este oricând.

    Pentru că revii la Alex Leo Şerban mă întreb, aşa cum mă întreb de ani de zile, dacă nu e păcat să dispari în luna aprilie, timp al renaşterii.
    Pentru mine aprilie este o lună nefastă, am pierdut trei fiinţe apropiate. Nici anul acesta nu m-a cruţat, am primit o veste urâtă.

    Cui nu-i place Cohen? Ascultându-l ţi se insinuează în gând, în suflet. Postează tu piesele de care ai amintit.

    „Lili Marlene” pentru mine este un dulce – amar. Pentru tine ştiu că are alt înţeles.

    Apreciază

  • 31. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 20:07

    Fini 30
    Am intrebat azi un doctor bun. Mi-a zis ca daca Leo a murit ieri inseamna ca stia sigur ca are metastaza acum 2 ani cind a implinit 50 ani si dupa ce a prezentat prietenilor filmul MonOncle si a primit posterul cu MMonroe a plecat in Argentina.
    Atunci e explicabil de ce nu a plecat de pilda la Nisa sau la Paris. si de ce a renuntat la critica de film.
    Este o modalitate de a te salva de la cancer sau de la un divort urit , de la o pierdere , schimbind totul in viata ta. Absolut totul. Poate asta a incercat Leo. Este o presupunere a mea ….

    Apreciază

  • 32. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 20:13

    tds,

    corect.
    si tot de 2 ani nu a mai scris in Dilema Veche.

    Apreciază

  • 33. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 20:19

    Evaristo Carriego este numele unui poet argentinian mort foarte tinar

    Borges a scris o biografie a lui Evaristo Carriego

    Un tangou celebru se numeste A Evaristo Carriego

    Apreciază

  • 34. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 20:20

    Seara bună, prieteni 🙂

    lumi, sper să reusim să mai punem un punct, două pe scara zilei tale, care, bănuiesc că e cam ca pe aici: vântoasă şi rece.
    Se-ntâmplă ca din nepotriviri si neînţelegeri să rezulte uneori şi lucruri frumoase. Asta ţine de conjunctură dar, mai ales, de talentul si harul personal.

    Apreciază

  • 35. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 20:23

    Skorpion, undeva, la lipsa asta a respectului de sine a neamului contribuie si firea poate superficială a omului obisnuit dar si individualismul multora din cei ce se consideră repere spirituale ale naţiei. Altfel nu se explică de ce atâtea mari personalităţi au ajuns la aceeasi tristă motivaţie a înstrăinării lor.

    Apreciază

  • 36. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 20:27

    nora,

    deci cine este de vina?

    neamul
    sau
    elitele?

    sau ambele ca sa impacam si capra si varza,
    🙂

    Apreciază

  • 37. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 20:27

    Tds, mereu am avut impresia că ALS, în ciuda succeselor lui, părea să nu-şi fi găsit locul. Sau ceva ce căuta. N-am stiut că plecase la Buenos Aires. Într-un timp am avut ceva schimburi de replici ( pentru mine memorabile) cu el si cu Cezar Bădescu pe blogul acestuia din urmă. De apreciat preferinţele literare şi muzicale ale lui ALS. Ca si ale tale

    Apreciază

  • 38. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 20:28

    Skorpion, majoritatea caprelor si verzelor si nu numai de acum 🙄

    Apreciază

  • 39. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 20:31

    nora,
    #37

    citi de aici care haladuim pe blogul tau si pe inca citeva ne-am gasit locul???
    unii si-l schimba in curind, altii ramin dar un fel de outsideri…

    Apreciază

  • 40. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 20:33

    Apreciază

  • 41. clemycali  |  10 Aprilie 2011 la 20:44

    Buna seara, buna seara.
    Faina povestioara. Asta ma indeamna sa pun mana pe creion si sa astern niste povestioare din timpul lui decembrie 89. 🙂 Hazlii, hazlii. Nu vorbim de mari fapte de eroism si culmea, toate faptele despre care intentionez sa scriu chiar s-au intamplat cu adevarat!
    @uts, la Buenos Aires sunt si niste clinici nonconventionale de tratare a cancerului. La diagnosticul pe care il avea oricum nu avea nimic de pierdut daca incerca un tratament experimental.

    Apreciază

  • 42. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 20:51

    Buna Clemy
    Se poate , probabil.

    In aceiasi nota …. mai multe decit in zona Huston Tx nu cred ca sunt. Zeci ca sa nu zic sute de km cu clinici una linga alta , cu inalta tehnologie . Ceva incredibil.

    Mon Oncle

    Apreciază

  • 43. clemycali  |  10 Aprilie 2011 la 20:55

    @UTS, nu stiam de clinicile din Houston dar nu ma mira. Ce auzisem eu despre ce se intampla in Argentina si Chile ar fi vorba de programe prin care se construiesc organe noi folosind tehnologia celulelor primare. In cazul lui probabil ca au incercat sa reecreze ceva maduva. Iar „Mon oncle” este un film absolut fabulos.

    Apreciază

  • 44. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 20:58

    Skorpion, asa e!
    Clemy, salut, uite asa, din povestioară-n povestioară, citindu-ne unii pe alţii, descoperim că avem ceva interesant de spus! Mai ales când e vorba de-ntâmplări adevărate. 🙂

    Apreciază

  • 45. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 21:05

    15 fotografii cu Alex Leo Serban

    http://www.dilemaveche.ro/galerii-foto/als

    Apreciază

  • 46. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 21:09

    UTS,

    „Este o modalitate de a te salva de la cancer”, poate. Poate spernţa că schimbând totul din afara ta, vei schimba şi ce este în tine. E cumplit să iei astfel de hotărâri din sete de viaţă. Face foarte mult dacă poţi să gândeşti pozitiv.
    Eu nu cred în salvarea de care vorbeşti.

    Evaristo Carriego, ne-ai mai vorbit în tracăt de el.
    Clipul îl ştiu. Mulţumesc. Interpretează Carlos Gavito, cred că este cel mai expresiv dansator de tango argentinian, te zăpăceşte.

    Apreciază

  • 47. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 21:21

    Skorpi uite o poza a lui cind nu era macinat de boala iar in subsol poze din Buenos Aires f expresive – borges, cortazar, mmonroe 🙂

    http://agenda.liternet.ro/articol/10186/Alex-Leo-Serban/Planeta-Bs-As-1.html

    Apreciază

  • 48. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 21:24

    multumesc, young left man , multumsc

    Apreciază

  • 49. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 21:26

    Ce am pregătit eu parcă nu e în ton cu atmosfera ceeată de voi.
    Luaţi-o ca pe-o pată de culoare.

    Apreciază

  • 50. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 21:29

    APRILIE
    George Topârceanu

    Baloane mari de spumă albă prin grădini
    (Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)
    Stau gata să se-nalţe din tulpini
    Spre cerul primăverii…
    Caisul nostru s-a gătit la poartă
    Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi,
    Şi cu zulufi de floare la urechi,
    Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.
    Pe strada mare,
    Ies flori înalte la plimbare
    În rochii de sezon, uşoare,
    Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare.
    Ah, fetele – şi mai ales cucoanele
    Când vine primăvara
    Sunt dulci şi colorate ca bomboanele!
    Pe cea care-a trecut o cheamă Clara,
    Fiindcă are
    Ochi albaştri tare,
    Şi gura ei cu rouge ca de coral
    Surâde vertical…
    Un mic vârtej, copil al Nefiinţei,
    De-a curmezişul străzii rătăcit,
    Nebun în jurul lui s-a răsucit
    Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii.
    Departe, în azurul dintre nori,
    S-arată bifurcat pe cer
    Un şir subţire de cocori,
    O escadrilă de pe vremea lui Homer…

    Apreciază

  • 51. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 21:30

    Apreciază

  • 52. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 21:33

    Mai pune o culoare Fini
    🙂

    Apreciază

  • 53. clemycali  |  10 Aprilie 2011 la 21:36

    @fini, ba eu cred ca este foarte potrivit. Vorbim de o serbare a vietii pana la urma. Nu cred ca trebuie sa jelim.
    @uts, am vazut ieri fotografiile din Buenos Aires. le pot sumariza intr-un cuvant „stranii”.

    Apreciază

  • 54. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 21:39

    Finiiiiiii 🙂
    Nu ne pui ce ne-ai pregatit ???
    te rugam….

    Apreciază

  • 55. skorpion  |  10 Aprilie 2011 la 21:39

    pliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiz, fini,

    😥

    🙂

    Apreciază

  • 56. Băşcăliosul  |  10 Aprilie 2011 la 21:40

    Cu mulţumiri, fiecăruia în parte (direct şi individual) pentru cuviinţa cuvintelor voastre… de-o fi bine, de-o fi rău, de-o fi loc de mai rău!
    Noapte bună!

    Apreciază

  • 57. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 21:42

    http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/alex-leo-serban-19592011-rip

    „In 2000 s-a autoexclus din Uniunea cineastilor din România şi din Asociaţia criticilor români de film” 🙄

    Apreciază

  • 58. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 21:44

    Noapte bună, Bsk

    Apreciază

  • 59. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 21:46

    Da Clemy
    pozele se circumscriu – leit motivelor : Borges, Cortazar, Sabato, plus Marilin Monroe. Cred ca a plecat acolo avind aceste nume in minte plus Milonga , Tango Pe toti europenii ne-a fasinat la un moment dat Buenos Airesul asa cum era el in anii 30. Mai mult E greu de descifrat un om foarte sensibil , foarte bolnav, homsexual. Poti doar sa intuiesti cumva universul

    Apreciază

  • 60. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 21:48

    Zi asa B
    Magulitor compliment:
    Numai un nebun (ca mine) te poate iubi pe tine 🙂

    Apreciază

  • 61. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 21:49

    UTS,

    atât am pregătit. Încerc să mă uit.
    Totuşi te rog pe tine poate aduci tu ceva frumos, întotdeauna ai câte ceva bun în buzunar..

    Apreciază

  • 62. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 21:54

    Apreciază

  • 63. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 21:57

    heehehe Voi ati vrut-o 🙂
    Eumir Deodato Asa graita Zarathustra

    Apreciază

  • 64. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 22:00

    Apreciază

  • 65. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 22:13

    Eumir Deodato e Brazilian cu parinti italo-portughezi
    Asa grait-a Zarathustra de mai sus este dupa Richard Strauss a luat premiul Grammy pt cea mai buna piesa instrumentala funky version locul 2 SUA ,3 Canada si 7 UK

    Apreciază

  • 66. clemycali  |  10 Aprilie 2011 la 22:14

    @uts, in astfel de momente, confruntati cu boli cumplite, oamenii isi pun intrebari profunde despre ei, despre rostul lor in lume, despre existenta divinitatii, etc. ALS se declara ateu dar nu vom sti niciodata ce a fost in sufletul lui si nici nu vom cunoaste framantarile sufletesti pe care le-a avut in ultimii doi ani. Fotografiile insa refllecta ceva din zbuciumul lui intern.

    Apreciază

  • 67. Un tanar de stanga  |  10 Aprilie 2011 la 22:19

    Like a bird on the wire
    Like a drunk in a midnight choir
    I have tried in my way to be free

    Like a worm on a hook
    Like a knight from some old fashioned book
    I have saved all my ribbons for thee

    If I, if I have been unkind
    I hope that you can just let it go by
    If I, if I have been untrue
    I hope you know it was never to you

    Apreciază

  • 68. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 22:26

    Introducerea din „Aşa grăit-a Zarathustra” a fost prelucrată pentru orgă şi de Rhoda Scott.

    Apreciază

  • 69. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 22:30

    Apreciază

  • 70. noradamian  |  10 Aprilie 2011 la 22:42

    O seară frumoasă, prieteni!

    Somn usor celor ce se culcă 🙂

    Apreciază

  • 71. ela  |  10 Aprilie 2011 la 22:46

    buna seara,
    bsk,mi-au intepenit falcile in pozitie normal deschis!
    Faina povestire!
    Si eu am un prieten ,care in timp ce isi consulta pacientii,ii ciocanea pe spate si le spunea cu tigara intepenita intre dinti:ai sa mori,ma daca mai fumezi.
    Acum s-a specializat in nebuni.O fi boala profesionala?

    Apreciază

  • 72. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 22:46

    Noapte bună Nora. 🙂

    Apreciază

  • 73. Fini  |  10 Aprilie 2011 la 22:52

    Şi pentru mine a fost o seară plăcută.

    Noapte bună tuturor. 🙂

    Apreciază

  • 74. clemycali  |  10 Aprilie 2011 la 23:12

    @noapte buna tuturor. Somn usor si vise placute 🙂 Ne citim si maine.

    Apreciază

  • 75. skorpion  |  11 Aprilie 2011 la 07:21

    neata,

    nu am citit articolul dar vi-l recomand:

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/cum-a-fost-divizata-polonia-de-tragedia-aviatica-de-la-smolensk-222082.html

    Apreciază

  • 76. Creanga  |  11 Aprilie 2011 la 10:54

    Neaţa,
    Am redescoperit acest blog după doi ani, foarte frumos povestit,
    China prin ochii Iuliei

    http://prinochiimei.blogspot.com/

    Apreciază

  • 77. Fini  |  11 Aprilie 2011 la 12:04

    Crangă salut! 🙂
    76

    Am extras câteva gânduri găsite la „China e peste tot” :

    Aici maşinile opresc la trecerile de pietoni, mai ales când e semafor şi e verde, în Shanghai am uitat că aşa e normal.
    Acolo mă simţeam ca peştele în apă pe bicicletă, ca un peşte într-un şuvoi de peşti. Aici va trebui să port cască, mă voi simţi ca un intrus printre maşini.
    – Gata cu mâncarea chinezească, super picantă, super multe chestii. Adio, beţe, mă întorc la furculiţă.
    S-a terminat cu orezul aproape zilnic, am mâncat cât pentru toată viaţa.
    – Acolo, fiecare om e nedespărţit de borcanul său cu ceai, în care plutesc frunze verzi sau flori; aici voi vedea din nou oameni beţi, oameni îmbătându-se.
    Eu voi bea în continuare ceai verde.
    – Voi uita, încet-încet, câte un cuvânt chinezesc.
    Voi fi din nou un anonim, nu mă voi mai simţi ca un animal rar.
    – Voi calcula ora invers, cât e acum în China? Plus şase.
    Nu o voi simţi, totuşi, prea departe, căci China e pretutindeni.
    Voi vrea să mai revin, căci n-am văzut decât a mia parte din aceată ţară cât un continent.
    Voi avea certitudinea că nimic pe lume nu e aşa cum pare, că nu poţi cunoaşte decât dacă trăieşti vezi respiri tu însuţi, poate nici atunci.
    O parte din gândurile de aici le-am regăsit şi la tine şi sunt convinsă că pe o parte din ele încă nu ai apucat să ţi le exprimi. Te voi citi în continuare.
    Să ai o săptămână bună! 🙂

    Apreciază

  • 78. noradamian  |  11 Aprilie 2011 la 12:08

    Ziua bună şi săptămâna la fel, prieteni 🙂

    Skorpion, Creangă, multzam de linkuri

    Apreciază

  • 79. noradamian  |  11 Aprilie 2011 la 12:09

    postare nouă

    Apreciază

  • […] Un prieten de-al meu din adolescenţă, medic la un spital de nebuni, rămâne unul din cei mai frecvenţi trecători prin memoria mea de când mi-a explicat legătura strânsă dintre om şi paranoia. Mai concret, în grade diferite, toţi o avem în dotare. Cel mai interesant efect al acestei veşti pare să fie chiar asupra mea: de când am aflat-o, şi s-a scurs destulă vreme de atunci, rar mi se întâmplă să nu-i trec în revista paranoică pe cei din preajmă şi din raza oculară de urmărire. Filtrul meu suspicios reclamă un diagnostic iscoditor, cuvenit şi lămuritor, în funcţie de indiciile paraclinice scăpate de manifestantul de ocazie. Pacientul meu primeşte în schimb, pe scara paranoică paranormală, o treaptă de evaluare, echivalentă cu câte parale face din cap, cu sau fără „vai de picioare!”. Binecuvântat să fii, doctore! Fără involuntarul sfat, din prietenie, dat de medic, aş fi rătăcit într-o înşelăciune ordinară, cu naivitatea că toţi cei văzuţi de mine ar fi sănătoşi tun. Când nu era prezent la discuţiile din cercul nostru de prieteni, îl numeam cu toţii „doctorul”. Cercul era, de fapt şi de regulă, înscris într-un pătrat, forma îngrădită de pereţii unei agenţii „Loto-Prono”, plasată într-o intersecţie primitoare, lângă o parcare aşişderea, de ziceam că „toate drumurile duc la agenţie”. Mai mult, aici. […]

    Apreciază

  • 81. Andrei  |  17 Aprilie 2011 la 09:32

    Foarte haios. O nebunie de articol prin care, parca, m-am teleportat in agentia cu „nebuni”. Foarte bine scris. Felicitari. 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 879,262 hits

Grădina de hârtie

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.249 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 879,262 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: