Martie în Israel (20)

27 August 2014 at 15:23 5 comentarii

Luna roşie

Lenevim pe şezlonguri, la soare, de mai bine de-o oră. O plajă mare, aproape pustie, mărginită de construcţii moderne, impunătoare. N-auzim decât zgomotul monoton, plăcut, al mării, însoţit din când în când de frânturi muzicale de la o terasă din apropiere. Valuri mici cu creste de spumă ne ating, din când în când, tălpile… Mă prinde somnul, visez (eram într-un loc străin, neprietenos, alergam, mi se strânsese inima de frică…)
– Hai, mă scutură Miriam, hai, c-a trecut de amiază şi nu mai ajungem la ambasadă
– Am visat. Ceva rău. Bine că m-ai trezit. Nu-mi amintesc să mai fi adormit pe o plajă.
Urcăm pe strada Allemby, din nou printre case vechi cufundate în verdeaţă, terase cu arbuşti înfloriţi, hoteluri luxoase. Abia aşteptam să luăm oraşul în piept. Cele câteva minute de aţipeală pe plajă, mă remontaseră. Cam ca pe militarii din tren.

…Trecem printr-o  piaţă. Nu poţi spune că ai cunoscut o localitate dacă nu-ţi faci drum şi prin pieţe. Miriam îmi dă dreptate. Cel puţin până-n momentul ăsta.
–  Cât costă cratiţa asta?…
Ei, comedie, n-am avut de lucru! Cratiţa costă cincizeci de shekeli, îmi traduce Miriam, nu tocmai veselă. Vânzătorul, un băiat negricios cu părul creţ ca un mulatru, vântură profesionist oala prin faţa noastră, ne explică ceva cu gesturi largi, cu vorbe multe… Pentru mine, o reduce la patruzeci, îmi traduce, cam acră, Miriam.
–  Nu, nu vreau s-o iau… nu acum. Am întrebat, doar.
Cu o expresie de om dezamăgit, negriciosul nu se lasă. Reia oferta cu gesturi şi mai energice. E din ce în ce mai disperat… Mă ia de braţ şi-mi turuie ceva pe un ton agitat.
–  Ce tot spune?
–  Spune că ţi-o lasă cu treizeci, restul pune de la el.
–  Oof, ţie nu-ţi trebuie cratiţa? O întreb dezorientată.
–  Lo, lo, nu mai scapi de ăsta. Hai odată!
Ne depărtăm cu paşi repezi. Îl auzim strigând în urmă…
–  Ce mai zice?…
–  Ne-njură, ce să zică.

Unu fără un sfert, suntem în întîrziere. Piaţă ne-a trebuit! Ne pufneşte râsul.  Asta da, păţanie. Învăţătură de minte! “Dacă eram mai slabe de înger, acum mergeam cu cratiţa de treizeci de shekeli la ambasadă”, râde Miriam. Bine că am scăpat…

Trecem de pe o stradă pe alta. Cald, animaţie. E ora prânzului. La întretăierea străzilor Adam Cohen şi Ben Gurion dăm, însfârşit, de cafeneaua Apropo, cea de care pomenise mai devreme, Miriam. Plină de lume! Nu ne oprim. Nu-i vreme de stat acum. …Cafeaua? La întoarcere. O adeverinţă, de atât avea nevoie Miriam de la ambasadă. O obţine pe loc. Ca-n urmă cu câteva zile, la Haifa, mă gândesc cu oarecare invidie.

…Ne-au rămas câteva ore bune de plimbare. ” Avem destul timp să…” Explozia ne acoperi glasurile. Panică! Fum, ţipete. Lume alergând buimacă încoace şi-ncolo. Sirene. Apar ambulanţele. Poliţia. Televiziunea. Reporteri. Fumul se risipeşte. Sanitari pun răniţii pe tărgi. Sunt şi morţi. Tabloul e cumplit. Membre rupte. Feţe-nsîngerate. Miriam e albă ca varul, straniu de liniştită. Îşi caută telefonul. “Da, la unu jumate s-a întâmplat. Eram aici, la câţiva metri! …Nu, n-am păţit nimic… Suntem bine. Întregi”. Sub un palmier zdrenţuit, lângă zidul dărâmat al cafenelei, un copil doarme dus în cărucior. Nu-l trezesc nici camerele de luat vederi, nici vacarmul. N-are, încă, cine să-l ia…

Am plecat de acolo, nu mai ştiu unde. Nu ştiu ce am vorbit. Nu ştiu pe unde ne-am oprit. Pur şi simplu nu-mi aduc aminte unde am fost orele următoare. Pentru întoarcere, urma să luăm un autobuz până la Haifa şi, de acolo, un altul până acasă. Abia spre seară, îmi amintesc, am ajuns într-un loc ca de pe altă planetă, despre care Miriam zicea că e Piaţa Artiştilor. Picturi, statuete, mici obiecte de artă… O etiopiancă cu gâtul lung tatuat şi haine largi fluturându-i graţios în jurul corpului subţire examinează amuzată o statuetă din lemn care-i semăna leit. O atmosferă aparent calmă deşi toată lumea povestea despre atentatul de la cafeneaua Apropo. Aflăm că sunt patru morţi, şapte răniţi în stare gravă, douăzeci şi şapte, mai puţin grav. Am rămas câtva timp cu ochii la un sticlar artist care prelucra cu îndemânare, folosindu-se de o instalaţie mobilă, vase şi obiecte mici din sticlă de culoarea curcubeului. Auzindu-ne povestind în româneşte, o doamnă blondă între două vârste intră în vorbă. La ora asta, ne mărturiseşte doamna care vindea bijuterii, dac-ar fi fost la Bucureşti s-ar fi pregătit să meargă la teatru. Sau la operă. Nu scăpa nici un spectacol bun. Şi ce multe erau… Oftează. Îi cercetez micile giuvaeruri, creaţii proprii şi, spre marea ei plăcere (nu mai puţin a mea) cumpăr o pereche fină de cercei. Înainte de a o lua spre autogară, ne întoarcem la locul atentatului. Se lăsase întunericul. Afară, lângă zidul dărâmat pe jumătate, pâlpâiau  lumânări. Iar mesele de pe terasă erau deja ocupate. Da, era o seară liniştită…                                           

 luna roşieAutobuzul parcă pluteşte pe şoseaua de coastă. Voci în şoaptă. Vuietul monoton al mării. Crestele neliniştite ale valurilor luminate de lună. O lună uriaşă, roşie, aproape de linia orizontului. Lui Miriam nu-i place deloc cum arată luna! E sigură că prevesteşte ceva rău. A întârziat cu o zi, îi spun. Acum, mai curând, ne aduce aminte.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

Anunțuri

Entry filed under: 7301634. Tags: , , , .

Martie în Israel (19) Martie în Israel (21)

5 comentarii Add your own

  • 1. racoltapetru6  |  28 August 2014 la 16:16

    Ce-i al tău, e al tău: știi să redai o atmosferă ca să o simțim cu adevărat și noi, cei care doar o lecturăm! 🙂

    Apreciază

  • 2. noradamian  |  28 August 2014 la 17:29

    Petru, multzam fain! 🙂 Retrăind nişte momente de acest fel, nu poţi să le tratezi decât aşa cum le-ai simţit.

    Apreciază

  • 3. Carmen Cujba  |  29 August 2014 la 10:00

    *Iar mesele de pe terasă erau deja ocupate. Da, era o seară liniştită… * Cat de normal si de natural viata merge mai departe …

    Apreciază

  • 4. Carmen Cujba  |  29 August 2014 la 10:03

    Foarte frumoase impresiile tale din *Martie in Israel* si foarte frumos redate.

    Apreciază

  • 5. noradamian  |  29 August 2014 la 11:19

    Carmen, ai sesizat „un amănunt” esenţial! După fiecare atentat, locurile distruse se reconstruiesc rapid şi viaţa intră în ritmul normal. Dincolo de suferinţe (greu de imaginat!) comportamentul public denotă solidaritate, raţiune şi demnitate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 888,706 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.340 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 888,706 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: