Ploaie de vară în Creta

Septembrie 28, 2015 at 20:11 7 comentarii

– Am văzut Spinalonga cu mai bine de un deceniu în urmă dar, auzindu-vă, am senzația că acum m-am întors de-acolo, intrase în vorbă o doamnă de la masa vecină; o olandeză care împreună cu  Spinalonga, insula Leproșilor din apropierea golfului Mirabeloînsoțitorul ei taciturn așteptau ca și noi, pe terasa cofetăriei, sub umbrela colorată de soare de pe care șiroia apa, să se oprească ploaia. Le-am făcut semn să-și tragă scaunele la masa noastră. Era singura masă ocupată,  acolo și pe toată strada în pantă din Agios Nikolaos care ducea spre port. Ploaia torențială își vedea de program: reprize de maxim o oră întrerupte de pauze însorite.

O repriză de asta ne prinsese, în urmă cu câteva ceasuri, exact când debarcasem de pe vas pe insula din Marea Cretei unde erau izolați leproșii în prima jumătate a secolului trecut. Ne prelinsesem pe lângă ziduri în ruină din rosturile cărora, la tot pasul, se ițea verdele proaspăt al passiflorei. În drum, sperând să se potolească ploaia, ne oprisem sub pinii și platanii întâlniți în drum, sub un arbore de tamarisc înflorit, în câte o firidă de zid. Intrasem și prin curți, unele în stare destul de bună, în căsuțe cu gratii la ferestre și cu obloane colorate, în biserică, într-un mic muzeu, am trecut pe lângă spital, o construcție impozantă- apoi, pe la cimitir, singurul loc din insulă în care prizonierii își găseau libertatea.

–   Noi am bătut-o pe îndelete, am rămas până  aproape de apusul soarelui, pe o vreme splendidă, ne întrerupse olandeza; am plâns însă, tot drumul ascultând relatarea ghidului și nici după ce ne-am întors acasă nu ne-am revenit. De-aia nici n-am reținut prea mult din istoria insulei.

Stradă fermecătoare din Agios Nikolaos Vitrinele de vizavi luară foc, cu pietrele ei alburii spălate de ploaie strada strălucea magic, pinii care o protejau păreau pictați: soarele de iunie ieșise punctual din perdeaua de nori …  Am mai luat câte o înghețată, să ne aprovizionăm pentru ora de ploaie.

–  Pe ghidul nostru, Victor Zorba, continuă olandeza, nu pot să-l uit. Prezenta cu atâta patos suferințele nefericiților, descria atât de realist scene dureroase din viața celor aduși și abandonați acolo, de parcă le trăise toate tragediile. Oameni capturați de la primele semne la bolii, despărțiți brutal de familii, de cei dragi, de locurile în care trăiseră de când s-au născut și pe care n-aveau să le mai vadă vreodată.

Brrr, mă-ncerca un fior auzind-o pe Karen amintindu-și, după atâția ani, toate astea, dintr-un loc Stradă pitorească în Spinalongavăzut de noi cu doar câteva ore înainte! Făcusem turul insulei mai mult în fugă, uzi până la piele. Cu haina în cap, ghida era departe, în fruntea plutonului. O vedeam din când în când, oprindu-se din loc în loc să le spună câte ceva celor care se nimeriseră mai aproape. În rest, rămăsesem cu imaginile pitorești ale căsuțelor și ulicioarelor pietruite dintre ruine, ale versanților abrupți cu tufe înflorite de leandri și rozmarin, cu vestigiile ocupațiilor succesive ale insulei: mai întâi, venețiene (oriunde cucereau un loc, venețienii ridicau castele și fortărețe) urmate de cele, mai modeste, ale otomanilor.

– Cum să nu plângi în hohote ascultându-l pe Victor Zorba copleșit de emoție, povestind despre insula groazei, despre vaietele necontenite și gemetele lugubre care învolburau Mediterana până-n golful Mirabelo- și mai departe îngrozindu-i pe pescarii și marinarii care navigau pe-acolo?

Ploaia încetase, aerul era proaspăt și strada pietonală era un spectacol de lumină și culoare. Ploaie în Iunie, în Creta, nu se mai pomenise.

Fără glumă, auzind-o pe Karen, impresiile fugare dizolvate dimineața în ploaia de pe insulă, se recristalizau instantaneu deși, curios, ea părea tot mai veselă pe măsură ce povestea. Obsedată de subiect, găsise în „The Island”, romanul bine documentat al britanicei Victoria Hislop, o realitate care atenuase cât de cât impresiile negre din locul groazei. În ciuda condiției tragice a prizonierilor, viața lor își găsise un rost și acolo. Și-au construit case, și-au făcut grădini și mici ateliere. Mergeau la biserică. S-au iubit, s-au căsătorit și au făcut copii. Din cei șaptezeci și doi de copii născuți în colonie pe parcursul celor cinci decenii doar nouă au contactat maladia părinților. În 1957, ultimii leproși au fost evacuați de pe insulă după ce se găsise leac pentru boală. Unii trăiesc și azi. De-atunci, Spinalonga (Kalidon, cum o numesc grecii) e nelocuită.

–  O mai fi trăind Victor Zorba? se-ntrebă cu voce tare, Karen, în timp ce ne ridicam de la masă. Era tare bătrân, cred că n-a mai…
–  Uite-l, îl auzirăm însfârșit, vorbind, pe taciturnul companion al  lui Karen: tocmai și-a aprins țigara la cafea. E la masa din spatele tău.

Mulțumiri Roxanei care a animat atunci plăcuta întâlnire de pe terasă nebănuind că a contribuit astfel la scrierea acestei istorioare.

Entry filed under: 7301634, grădina cu trufe. Tags: , , , , .

Bitte, Herr Diesel… Democrația absolutistă

7 comentarii Add your own

  • 1. theo  |  Septembrie 29, 2015 la 14:59

    bunä,
    frumos, f. frumos, imi plac ploile de varä care au si miros, asa mi se pare; desigur intr-un anumit cadru ofera un peisaj de neuitat. ce frumos m-ai luat in cälätoria ta!

    Apreciază

  • 2. theo  |  Septembrie 29, 2015 la 15:20

    intzeleg cä pe SPINALONGA nu locuieste nimeni,
    ce poveste tristä are insula, altä tragedie greceascä.

    Apreciază

  • 3. noradamian  |  Septembrie 29, 2015 la 16:04

    Ziua bună! 🙂

    multzam, Theo, asta era și intenția ca întorcându-mă acolo cu povestitul să-i iau și pe alții cu mine 🙂

    Apreciază

  • 4. noradamian  |  Septembrie 29, 2015 la 16:12

    Spinalonga nu mai e locuită din 1957. Sunt și alte întâmplări legate de viața din insulă relatate în romanul de care amintesc în postare și de ghizi. De pildă, cea despre preotul care deși a mâncat din aceeași împărtășanie cu un lepros n-a luat boala. A făcut asta cu dorința de a-i readuce la credință și a reușit (până atunci bolnavii îl blestemau pe Dumnezeu, nu voiau să audă de El și de biserică)

    Apreciază

  • 5. theo  |  Septembrie 30, 2015 la 12:24

    si in Ro. a existat o localitate unde erau izolatzi leprosii, nu-mi
    amintesc cum se numea.

    Apreciază

  • 6. noradamian  |  Septembrie 30, 2015 la 12:38

    Tichilesti, asta e undeva prin Deltă. Cred că a rămas pustiu, locul.

    Apreciază

  • 7. theo  |  Septembrie 30, 2015 la 17:31

    MULTZUMESC !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 877,037 hits

Grădina de hârtie

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2,338 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 877,037 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: