Duhuri blânde pe dealuri (2)

12 Mai 2017 at 15:42 7 comentarii

…Dacă treci Podul Mare dinspre oraş, începi să urci pe hulă, adică pe şoseaua care duce şerpuind printre dealuri până sus, de unde drumurile coboară spre staţiunea Bazna şi satul Blăjel. Privind de sus de acolo spre oraş, spre Târnavă, vezi dealurile stând unul în altul, cu piepturi largi, arse de soare, pline de vii, pete de pădure, văi şi poieni. De partea cealaltă, spre satele din jur, se-ntind păduri de fagi şi stejari. Prin octombrie, după culesul viilor şi prin martie-aprilie, sus pe dealuri se zăreau căprioare şi vulpi. Toamna târziu coborau ceţurile şi ne închideau ca între ziduri. Uneori, soarele izbutea să le învingă şi atunci, brusc, se arătau în plină lumină, dealurile, ca şi cum s-ar fi întors de departe, Târnava, văzându-şi de drum pe sub sălcii şi lunca strălucitoare. Când negurile se agăţau de geamuri, când ardea focul în sobă şi flăcările ne luminau feţele, mai ales atunci, ne puneam a nu ştiu câta oară o întrebare, aceeaşi, care ne stârnea, de fiecare dată, fiori: cine merge, după ce se culcă toată lumea, se sting toate luminile şi e beznă adâncă, la cotul de la Jibji al Târnavei!?

Păi acolo e capătul lumii, se speria Adi, cel mai mic dintre cei doi fraţi ai mei. („Ba nu”, Dănuţ ştia mai bine, „nu ţii minte că te-am dus şi pe tine azi-vară?”) Oricum, trebuia să te strecori până dincolo de drum fără să te vadă cineva, apoi s-o tai prin luncă. Vara mai merge, nici nu te vezi din margarete şi din lanul de orz. Dar acum, prin noroi şi mirişti… Ai putea s-o iei şi pe drum, la urma urmei, dar s-ar putea să te vadă badea Ghica, gospodăria lui e la doi pași de Jibji.
–  Nu, tot mai bine s-o tai prin luncă. Eu mă duc prin luncă, spun hotărâtă.
–  Nu, nu te duce acum, se speria Dănuţ, las’ că ne mai gândim la asta şi mâine.
…De ce la Jibji? Pentrucă la Jibji e locul cel mai bun de scăldat: adânc, cu nişte vârtejuri, o nebunie! Mai ales unul, acolo unde e hinta! Dacă ai curaj, te hinţi de câteva ori deasupra vârtejului şi sari pe malul celălalt. Hinta, adică o frânghie groasă cu un nod la capăt, legată zdravăn de o salcie de pe povârniş de care trebuia să te prinzi bine şi să-ţi iei avânt. Numai că dacă ameţeşti sau ţi-e frică, gata, s-a zis cu tine!
–  Mă dau şi cu hinta, mă ridic hotărâtă, gata de plecare. Adi sare iute  şi mă ia de mână.
–  Zi nu, nu vă duceţi, mă trage de mânecă, Dănuţ. De ce să vă duceţi?

„Doamne, ce babilonie!” se minuna mama uneori, „mai lipsesc turcii!” Într-adevăr, în valea aceea ascunsă între dealuri era o lume de toate felurile. Un amestec de localnici și oameni veniți din alte părți care mie mi se părea normal. Mai toţi capii de familie, indiferent de naţie, lucrau la „Gaz”. De sub dealurile dinspre Bazna, o mulţime de copii aveam acelaşi drum, la aceeaşi şcoală, cam în acelaşi timp, zilnic. Drumul spre şcoală trecea peste Podul Mare, continua pe Strada Turnului, apoi prin Poarta Cetăţii intram în Oraşul vechi. De aici, mai aveam puţin şi ajungeam la școală. La întoarcere ne întâlneam din nou. Aruncam ghiozdanele, mâncam în fugă şi, până seara, eram toți pe coclauri la joacă.

În blocul vecin locuia prietena mea Iţu, de o seamă cu mine.
„Este că Opu seamănă cu tovarăşul Gheorghiu Dej?” Mă întreba din când în când, foarte mândră. Iţu are ochi albaştri, părul negru şi mereu seamănă cu câte o artistă, ba dintr-o revistă veche, ba dintr-un film. După casa lui Iţu urma un teren viran şi o magherniţă. Asta era prăvălia. Pe urmă treceai drumul şi ajungeai în luncă.

…Mama tuşea, tuşea de nu se mai oprea, avea febră de câteva zile şi tata era plecat de mai mult timp, pe şantier, la Sărmăşel. La prăvălie era coadă de când se lumina de ziuă. Pe la nouă dimineaţa începea vânzarea. Se aduseseră saci cu mălai, orez, făină şi zahăr. Stăm la rând, eu şi Dănuţ. În faţa noastră, Buri şi în faţa lui mulţi alţi oameni din vecinătate.
–  În vreo ‘rei ore suntem scăpaţi, zice Buri. Are un obicei, când îşi trage mucii, mănâncă şi prima literă dar numai de la anumite cuvinte. La amiază ieşim cu pungile întregi. Pe Dănuţ îl scot nişte vecine aproape sufocat.
–  Ai avut ‘reptate, îi spun lui Buri. Am scăpat.
Acasă avem treabă. Îl pun pe Dănuţ să facă ordine. Mă ascultă. Ce-i al meu i-al meu. Nu-mi iese unu’ din vorbă. Fac mămăliga. Badea Ghica ne adusese laptele şi o măsură de brânză de vaci în lipsa noastră. Dănuţ îi duce ceaiul mamei.
–  Parcă nu mai are febră, se luminează el.
E mai bine, zice şi doctorul Bărbulescu seara şi tare ne înveselim. Îi mai dau un pumn de cuie lui Adi să stea locului până termin treaba. Bombăn şi-i cert. Le spun „of, mi-aţi scos peri albi”! Adi stă pe jos şi bate cui lângă cui în scândurile podelei. Nu-şi dă cu ciocanul în degete cum se teme mama. Are şi o omidă verde păroasă cu care se joacă câtva timp. „Nu mă mai joc cu coada asta”, mormăie somnoros. O iau pe o hârtiuţă şi i-o las pe pervazul ferestrei.

Iţu şi cu mine vindem la prăvălie lângă gardul de la Westen între doi nuci. Vindem la liber, nu pe cartelă, cartelă, zahăr, mălai, făină, dulciuri şi fel de fel de alimente la discreţie. Lumea ne respectă şi toţi sunt foarte mulţumiţi. Ioniko stă la coadă şi cumpără bomboane de ciocolată: căcăţele de capră ambalate în pacheţele. Desface hârtia şi le dă drumul în gură. Îl auzim cum urlă în timp ce fuge.
–  Ioi, Iştenem, zice Iţu. Închidem prăvălia.
–  Căcăcioaselor, strigă Ioniko ieşind din casă cu un cuţit mare de bucătărie.
Nu mai ieşim din casă până seara. Facem treburi gospodăreşti. A doua zi îl angajăm băiat de prăvălie la raionul de dulciuri. Ioniko face aprovizionarea pentru fondantele de ciocolată. Taie lutul în pătrăţele pe care le aranjează în cutii căptuşite cu ziarul „Scânteia”.
–  Trei lei bucata, hotărăşte el şi-şi freacă mâinile.
Sus scriem:

EXPOZIŢIE  CU VÂNZARE

Păstraţi-vă rândul !

Avem tare multă treabă, dar vânzarea merge strună. Doamna Dăian, vecina de la parter, îşi trage un scăunel mai aproape de noi, se aşează şi tricotează. Îşi păzeşte de fapt, copilul, care umple o sticlă cu ţărână. O goleşte şi o umple din nou.

–  Stai în loc, Mircea mamii, spune ea din când în când şi ne mai aruncă şi nouă câte o privire. Apoi se ridică, îşi lasă lucrul pe scăunel şi se bagă în faţă. N-o întrebăm ce doreşte să cumpere, ne uităm calme cum îşi vâră nasul într-o cutie. Ia cu degetul din făină, gustă şi scuipă. Zice: ţţţ, ce vă mai dă prin cap! și-şi ţuguie buzele a mirare. Noi aşteptăm, două tinere vânzătoare jignite dar politicoase, până se-ntoarce la scăunelul ei, şi servim din nou oamenii.
–  Stai în loc, Mircea mamii, stai în loc, sticla mamii, o auzim pe doamna Dăian.
Pe doamna Dăian n-o uit de când cu găina adusă de tata de la Iernut acu o lună. O găină pestriţă, grasă, care făcea trei ouă pe zi. Unul cu coaja foarte tare, al doilea cu coaja mai subţire şi al treilea, doar cu o pieliţă groasă.
O minune, pe lângă marchizele alea trei ale noastre, cu gâtul gol, bătrâne și fandosite, care abia de făceau un ou, două, pe săptămână, măcar că Adi le stropea a doua zi de Paşti cu parfum.
–  Tai-o, doamnă, că-i făcătura dracului, o bătea vecina la cap. Şi mama o ascultase, tăiase găina chiar în ziua în care plănuisem s-o duc la şcoală şi s-o ţin toată dimineaţa într-un coş, în fundul clasei, ca să vadă colegii minunea. Nimeni n-o să mă creadă vreodată că am avut o găină care făcea trei ouă pe zi.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

Anunțuri

Entry filed under: 7301634, grădina cu trufe. Tags: , , , , , , .

Duhuri blânde pe dealuri (1) Talantul de tinichea multiplicat politic

7 comentarii Add your own

  • 1. Poteci de dor  |  12 Mai 2017 la 19:07

    Tare dor îmi era să aud de „hintă”!
    Un fragment deosebit, cuprinde părţi din copilăria noastră.

    Apreciat de 1 persoană

  • 2. noradamian  |  12 Mai 2017 la 19:19

    Nu stiu, Potecuțo, de unde vine termenul (un regionalism, de bună seamă) dar, din ceea ce persistă ca esența perenă a memoriei acelui timp, legat de dor- așa cum spui, „hinta” n-are sinonim. 🙂

    Apreciază

  • 3. Poteci de dor  |  12 Mai 2017 la 19:22

    Eu de hinte le ştiam. Aşa le spuneam. Abia după ceva timp le-am numit leagăne. Dar da, nu există sinonim…

    Apreciat de 1 persoană

  • 4. racoltapetru6  |  13 Mai 2017 la 07:35

    Bănuiesc că la Jibji au învățat toți copiii locului să înoate, altfel n-ar fi putut să sară în vârtej. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  • 5. noradamian  |  13 Mai 2017 la 12:45

    Am învățat mai târziu să înot… atunci înotam câinește 🙂 la Jibji nu s-au petrecut tragedii, existau însă și locuri mai periculoase unde nu mergeam noi, ăștia micii 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  • 6. neax  |  16 Mai 2017 la 17:36

    Păi da, cu peisajele astea transilvănene în jur, și Pușkin ar scrie bine.

    Apreciat de 1 persoană

  • 7. noradamian  |  16 Mai 2017 la 21:13

    Ei, uite, asta nu mi-ar fi trecut prin cap 😀

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Nora Damian Facebook nora.damian@gmail.com

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 885,070 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.302 urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 885,070 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: