Duhuri blânde pe dealuri (4)

26 Mai 2017 at 15:18 7 comentarii

La noi miroase a gogoşi. Mama le scoate, aurii, din uleiul încins şi eu doar le dau prin zahăr şi-mi ling degetele. Până se mai face un rând, stau pe masa de lecţii şi sporovăim amândouă. Eu cu mama.
– Arde! Ţip la Adi, care nu mai are răbdare Nu te-nfige!
Hoopa, se înfiinţează şi Petrişor, după aia Mitruţ, frate-su şi Marius Ordean. Au mirosul foarte dezvoltat.
– Vai, zice Marius, deşi mă doare capul de dimineaţă din cauza cititului noaptea, tot am luat doi de zece astăzi. De mirare îmi cade papucul din picior şi Marius mi-l pune grijuliu la loc. Sar de pe masă şi mai preiau un rând de gogoşi.
– Na, luaţi! Le-ntind farfuria şi lor, şi lui Adi.
Băieţii o-ntind pe afară muşcând din gogoşi. După un timp aud pe sub uşă şuieratul lui Mitruţ şi până să bage cineva de seamă dispar. Îi dau lui Mitruţ cele trei timbre greceşti de la bunicu’ cum ne-nţelesesem şi-i promit că după masă îi arăt şi locul de cârtiţe de lângă gardul de la Westen. Nu-i nimeni la ei. Ne băgăm în atelierul lui taică-su. Adică o cameră cât a noastră, a copiilor, de acasă. Mitruţ îmi arată tablourile dar nu mă lasă să mă ating de ele. E foarte mândru!… Da-i fricos, i-e frică să nu-şi dea seama tat-su că-i cotrobăise prin atelier. Într-un colţ stau tablourile „de piaţă”. Cu astea maică-sa circulă pe la prieteni şi vecini şi scoate bani pentru traiul zilnic. După un paravan sunt altele, însă, nişte minunăţii, pe care nu le-a văzut încă nimeni, înafară de taică-su şi de noi. Mai ales unul îmi ia ochii! Mitruţ zice că nu-i terminat. Vedeai în el colţul grădinii lui Liebb, pe unde venim noi de la şcoală, numai tufe de măcieşi aplecate-n pârâu şi mai încolo acoperişuri şi grădini, mai departe, peste Târnavă, ziduri, turnul atingând cerul. Roşu închis, cafeniu, galben; şi ceva în el foarte trist.
Îi mai promit lui Mitruţ nişte viermi de mătase de la Dănuţ (mama zisese că-i aruncă pe toţi) şi o ștergem înainte s-apară bătrânii.

Moare Mitruţ! Înainte de Sfântu’ Niculae moare Mitruţ. Sărim gardul de la Westen şi el cade jos şi nu se mai ridică.
– Nu muri, Mitruţ, ce faci? Ţipăm şi plângem toţi şapte, opt, câţi fusesem împreună, ne jucasem nebuneşte, de-a ascunsa, apoi de-a prinsa şi pe urmă ameţisem dându-ne-n leagăne până ni se-nvineţiseră mâinile şi feţele. Mitruţ era bolnav, avea ceva la inimă, dar nimeni nu ştiuse de aşa ceva. Mă gândesc la tenişii lui Mitruţ. Diseară trebuia să ne punem papucii curaţi în geam să vie Moş Niculae. „La dracu’ cu el!” Ţip şi arunc cu ghetele-n uşă.

În vacanţa de primăvară vine bunica, mama mamei cu verişoara mea Angela din Dumbrăveni.
– Tulai, ce au crescut copiii ăştia de astă vară, se miră bunica.
Angela-i ca o zână de frumoasă, leită cu cea de pe coperta de la „Poveşti din bătrâni”. Şi are un „zbenghi” în frunte, cum zice bunica, o aluniţă adică, care-i stă foarte bine. Toţi se uită la ea, câtva timp şi se minunează. „Ţţţţ, e ca o cadră, copila asta!”. Pe urmă povestim. Angela stă cu mâinile-n poală ca bunica. Şi vorbeşte tot ca bunica. Tot la două vorbe ale mele clatină din cap şi ţâţâie a mirare. E pe clasa a doua la Şcoala Germană. La serbarea de sfârșit de an ea o să fie Gretel, cea din poveste.
– Şi, dacă m-ajută Dumnezeu, mă duc şi la carnaval, mai spune Angela.

Vine şi Fănuţă cu soră-sa şi Mircea Nimescu, colegi cu Dănuţ. Bem lapte cald şi mâncăm pâine cu unsoare. Dănuţ îşi presară zahăr pe unsoare. Ne hotărâm să mergem pe deal. Îi las ca deobicei Islandei un bileţel pe pian. Aşa-i place. Îi promit că o să mă-ntorc la timp şi o să-i aduc viorele.
Pe dealul din dreptul Westen-ului, acolo unde locuieşte Gertie Oleinek într-o casă albă mare cu coloane şi cu o terasă mare-n faţă, poarta e încuiată. O strigăm pe Gertie, ne uităm prin şipcile gardului. Nu se vede nici o mişcare la ei. Din spatele casei până sus se-ntinde via. Mai sus de vie sunt piersici, nuci şi meri. La câteva sute de metri distanţă, pe acelaşi versant de deal, stă tanti Eliza, sora mamei. De fapt, acuma, familia ei locuieşte pe strada Podului lângă boiangerie până o să fie gata casa. O luăm într-acolo. Pe la jumatea dealului, într-o râpă, câţiva ţigani fac cărămizile. Puiu, văru-meu şi vreo doi colegi de ai lui îşi fac de lucru pe lângă cărămizile puse la uscat. Sunt mari, pe a opta şi îşi spun unul altuia „Ilustre” şi „Maestre”. Ţiganii se căraseră şi lui Puiu îi dăduse prin cap ceva. Lui totdeauna îi dă prin cap ceva. Ia trei hârtii de zece lei şi, cu un ac de gămălie, le fixează-n trunchiul unui cais.
– Care vă mai băgaţi, întreabă Puiu, că vă răsplătesc regeşte.
Ridică mâinile şi spune cu vocea groasă:
– Priviţi, priviţi, sclavii cum aduc prinos zeilor albeaţa de lotus a trupurilor lor.
Se-ntoarce şi se uită la noi încruntat:
– Pe voi, pirpiricilor, vă bag pe gratis, dacă vă prind că…
– Nu râdeţi, bă, sar eu, că Puiu nu glumeşte.
Din noroi iese Hanţi Muller ca un bivol şi se repede să ia zece lei. Puiu îi face o fentă şi-i spune: „purifică-te, mai întâi, Ilustre”. Mai la vale, cu furtunul, se purifică Nelu Nicoară, destul de cătrănit, al dracului, noroi, tare greu se mai duce.
– Maestre, altă dată nu se mai prinde, strigă el, te bag eu în mocirlă şi te ţin până…
– Lasă, lasă, zice Maestrul şi cântă: „Amore, amore, numele tău e durere” …
Lăsăm viorelele pe altă dată.

Intru în clasa şaptea şi Dănuţ pe a şasea, la acelaşi liceu din centru. Numai Adi care e pe-a doua, merge la o şcoală nouă, construită pe chiar pe locul unde fusese gospodăria lui badea Ghica.
Pe Podul Mare îl vedem într-o dimineaţă pe Contu. A mai crescut, e mare şi parcă mai ciolănos. Are în spate un ghiozdan cam mic, pentru el. Nu ne vede. În ziua aia n-am vrut să ne facem nici o lecţie.

Cinci ani mai târziu, la fabrica de acid sulfuric de la Copşa Mică, are loc un accident. Câţiva stropi pe faţă, în ochi. Contu orbeşte. Era angajat acolo după ce terminase o şcoală profesională.

În primăvara aia a plouat mult. Cu toate că au fost inundaţii, eram mai mari, aveam altele pe cap, nimeni nu se ma juca de-a vikingii. Într-una din vijelii, luat de apele furioase ale Târnavei, a dispărut Podul Mare. Toată lunca era sub apă. Aleea cu arţari de-alungul Târnavei, atât de animată altă dată, devenise o dungă de pământ gălbui, pustie. Casa unde locuise tanti tanti Eliza şi Puiu ca şi boiangeria de alături au rămas o vreme în apă până la acoperiş. Noroc că ei se mutaseră pe deal. Au alunecat atunci şi o parte din dealurile care coborau spre Târnavă cu vii şi păduri cu tot. Dealurile de mai sus de luncă, de Westen, de casele noastre însă, au rămas neschimbate, străjuind locurile ca totdeauna. În toamnele luminoase, printre pomii desfrunziţi şi butucii de vie, sus pe culme, se mai văd şi acum, căprioare.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

Anunțuri

Entry filed under: 7301634, grădina cu trufe. Tags: , , .

Apogeul Ploaie de vară în Creta

7 comentarii Add your own

  • 1. Poteci de dor  |  26 Mai 2017 la 15:46

    Am trecut prin multe stări citind. La final am rămas cu un gust dulceag, de nostalgie.
    Aştept cu mare drag şi alte „duhuri”.

    Apreciat de 1 persoană

  • 2. noradamian  |  26 Mai 2017 la 18:38

    Ar fi fost multe de povestit, poate voi continua. Mulțumesc frumos, Potecuțo! 🙂

    Apreciază

  • 3. racoltapetru6  |  27 Mai 2017 la 07:53

    Amintiri atât de frumoase, încât ar fi păcat să nu le aduni într-o viitoare carte!

    Apreciat de 1 persoană

  • 4. noradamian  |  27 Mai 2017 la 11:36

    Astea-s publicate în 2009, într-o carte de povestiri intitulată chiar „Duhuri blânde pe dealuri”. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  • 5. racoltapetru6  |  27 Mai 2017 la 11:38

    Mă bucur! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  • 6. Alex  |  8 Iunie 2017 la 19:34

    O lectură foarte plăcută. Citind aceste amintiri, m-au năpădit propriile amintiri, din copilărie, cu oameni dragi, care acum nu mai sunt printre noi. La fel făceam și noi, atunci când bunica ne făcea gogoși. Dădeam năvală și nu plecam decât după ce ne înfruptam din plin de bunătățile aromate. gogoși ca acelea… n-am mai mâncat niciodată! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  • 7. noradamian  |  8 Iunie 2017 la 21:23

    Mă bucură ce spui! Într-adevăr, bunătățile copilăriei se țin minte toată viața. 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 888,706 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.340 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 888,706 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: