Posts filed under ‘grădina cu trufe’

Darwin se trezi transpirat

evoluția continuă
în ritm accelerat
firește, și cu unele hopuri
accidentale

pe aici, nici acum n-a terminat
domnul secretar de stat
de numărat morții
inclusiv pe cei lipsă la apel
adăugați la pierderi precalculate

evoluția continuă
noi specii fenomenale
energic dirijate
din bârloage de renume mondial
fac salturi epocale
se înmulțesc
în ritm accelerat
prin agenții de șulfe rodate
de soi garantat

azi noapte urlau lupii din Catskill
Darwin se trezi transpirat
cu Ophelia în pat

evoluția continuă

Anunțuri

18 Octombrie 2017 at 11:20 Lasă un comentariu

Ei nu

un vânt virtual
desfrunzește sfârșitul de vară
răscolește neliniști
le înșiră pe garduri
ca ardeii iuți pe sfoară
pentru activarea metabolismului general

infernal, sfârșitul de vară
cu post-adevăruri
mărșăluind prin labirintul de oase
războindu-se-n hăuri

mânați de un duh venal
învârtejind amețitor
inflamabile angoase
nebuni, orbi și fără haz
cu cununi pe râturi groase
clovni gușați făr’ de obraz
monștri cu spinări solzoase
umplu lumea de venin

ei nu vor
ei nu știu
că pe alei de ieri
încă e senin
ei nu pot
ei nu cred
în blânde adieri de tei
ei nu simt
ei nu văd
ocrotitori discreți
cum leg
-cu inefabile silabe-
nevroze și tristeți
ei nu înțeleg

ei nu

29 Septembrie 2017 at 11:20 4 comentarii

Echinocțiu poetic

Cumpene statornice la răscruci de vremi, echinocțiile au ceva magic. Poate de aceea sunt iubite de poeți. La echinocțiul de toamnă când, în urmă cu decenii, s-a isprăvit tragicul război care a făcut prăpăd în Europa, în albastrul senin al cerului va fi fost sărbătoare și pentru Marea Muceniță Irina (Eirene, în greacă) mesager statornic al păcii în calendarul ortodox.  „Penelope, de-acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina („pace”), şi vei fi multora scăpare şi adăpostire şi prin tine se vor mântui multe suflete, iar numele tău va fi mare în toată lumea”. Poate acesta e și motivul pentru care Insula Santorini, vestigiul supraviețuitor după cel mai teribil cataclism din istoria veche a continentului nostru îi poartă numele. Cunoscută după arhitectura unică, după bisericuța alb-albastră ridicată de marinarii întorși teferi acasă în semn de recunoștință pentru ocrotitoarea păcii și a vieților lor aflate mereu în primejdie pe toate mările lumii, insula Santorini, bijuteria strălucitoare a Mediteranei îmi pare un simbol echinocțial fascinant, o splendoare născută din foc și cenușă plină de semnificații. Întâlnirea cu frumusețea fabuloasă a acelui tărâm de legendă și-a găsit locul și într-o poezie.

Mediteraneană

tragedii scufundate
lumi risipite ca norii

locul ăsta strălucitor
cu scări de alabastru
printre florile de rodie
mai vechi decât timpul
n-ar fi existat dacă
în tenebrele albastrului de jos
fierbând de furie
pământul n-ar fi scuipat pietre și foc

îmbătător ca un vin
din strugurii arși de cenușă
gemând din străfundul mileniilor
renaște timpul, alt timp

pini răsar din crăpăturile stâncilor
pescăruși de spumă poposesc pe țărmul negru

pe plajele pustii
alb, vântul din sud
caută iubirile ascunse
în cochilii marine

Nora Damian
Din volumul „Spirală”, editura „Excelsior Art”, septembrie 2016

25 Septembrie 2017 at 09:22 6 comentarii

Țărm memorial

– vedeți, aici sunt pietrele albe
ale sufletelor nobile
și mai încolo, pietriș colorat, vesel
ca razele soarelui primăvara
mai departe, domină nisipul &bolovanii cenușii
în rest
e plin de sfărâmături tăioase
nu vă aventurați,
nicio scoică nu-i întreagă

– uite, tălpile ne sângerează
îmi spune copilul,
nu te întrista
perlele nu-s aici
s-au scufundat în abisuri

să treacă eclipsa
și vor ieși, poate
din adâncuri-
la noapte
după ce se rotunjește luna

ne vor găsi după urme

7 August 2017 at 14:50 2 comentarii

Se întorc sașii

Nu știu dacă s-ar întoarce definitiv, știu însă, că și-au păstrat dragostea pentru locurile natale; că mulți localnici s-ar bucura. Asemenea păsărilor călătoare, sașii revin și în acest august, ca-n fiecare vară să-și vadă vechile cuiburi, locurile în care au copilărit, în care au fost la școală, și-au durat familii, au întemeiat comunități durabile în jurul bisericilor-cetăți fortificate, gospodării bine rostuite, unde au lăsat în urmă prietenii și regrete. Îi aduc cu ei și pe cei mai tineri din familiile lor. Nu știu dacă se întorc, știu însă, că ar fi un uriaș câștig valoric pentru societatea noastră; și nu mai puțin, pentru ei, cred. „Se întorc sașii?” întrebarea recurentă la fiecare revenire anuală –  devenită tradițională- ar putea avea un răspuns afirmativ cu condiția asigurării unui mediu dinamic&primitor de muncă și de dezvoltare comunitară pentru noile generații.

Au reușit, de altfel, să-și reconstruiască tradiția seculară și pe teritoriul Germaniei, întemeind o insulă săsească cu elemente autentice transilvane. În „Povești săsești, Mihaela Kloss-Ilea povestește admirabil despre așezarea Drabenderhöhe din vestul Germaniei, o translatare de rost săsesc transilvan, cu toate reușitele și umbrele ei.

În memoria afectivă a copilăriei&adolescenței mele (din vremea minunată a idilelor școlărești, trebuie să mărturisesc) locuiesc peren și prietenii mei sași. Cei cu care făceam drumeții locale și excursii în țară, cu care băteam mingea vara pe terenul de baschet de la „Castel” și la ștrand, ne întreceam în competițiile sportive, de dans, jocuri de societate și bune maniere; cei cu care descopeream fenomene la cercul de fizică al severului profesor Tonch, sau observam stelele la telescopul din turnulețul școlii (clădire majestuoasă construită de francmasoni) călăuziți de profesorul Tershak; după care, vara, ne distram în taberele de muncă voluntară la CAP-urile de la Bazna și Agârbici, pe Visa, unde lucram toată ziulica (aveam normă) dormeam în cămine insalubre și mâncam zilnic la cantină tocană de oaie cu zgârciuri (nu-i uit gustul).

În fine, pentru mine și pentru cei (prea puțini, din păcate) care-i cunosc viața dedicată semenilor și implicarea în lupta pentru dreptate socială, Ștefan Ludwig Roth, preotul luteran din Moșna al cărui nume îl poartă liceul din Mediaș va fi mereu un reper de excepție care ne onorează poporul. Erudiția, noblețea și integritatea sa, moartea de martir îl situează între personalitățile de neprețuită valoare de la mijlocul veacului XIX, care au deschis calea spre Unirea din 1918 a Transilvaniei cu Principatele Române.

5 August 2017 at 12:54 4 comentarii

Locuri comune

ce lumină vindecătoare
câtă blândețe revarsă
razele dimineții scăldându-se în valurile mici de cristal
până departe
unde marea sinilie se unește cu cerul…

oh, dar astea-s locuri comune

limpezimea n-are pic de seducție
sub sechestru de coduri violete

chiar și fumul de tămâie e toxic
când ard păduri înmiresmate

dispar delfinii prietenoși
între coperți de nisip
și plânsetele copiilor
sunt înghițite de ape întunecate

ce vrăjitoare nebună e lumea plină de ură
contaminată, natura s-a specializat
în averse și aversiuni
în show-uri mortale
cu furtuni artistice
și agresiuni joviale

dar să punem punct
astea-s locuri comune

undeva, departe
(nu știm noi unde)
delfinii sar și acum cu copiii
peste valuri mici de cristal
până departe unde marea sinilie
se întâlnește cu cerul

31 Iulie 2017 at 17:25 6 comentarii

Teatru- ce rămâne (1)

AGLAJA

Efemere, în raport cu creațiile de artă obiectuală, Artele spectacolului (Performing arts) mențin un timp, mai lung sau mai scurt, în siajul lor, spectatorul. Recepția&persistența în memoria consumatorului de teatru sunt tributare unor factori care țin atât de calitatea partiturii&a punerii în scenă & interpretării cât și de gusturile&criteriile spectatorilor.

E bine să ții cont de recomandările oamenilor de teatru, dar, la fel de bine e să te încumeți să ajungi la spectacole mai  puțin sau deloc știute din cronici. Un risc care poate oferi surprize plăcute. Unor spectatori le place să fie informați în detaliu, așa încât momentul cunoașterii să fie unul de comparație cu ce știau din diverse surse, alții, însă, preferă libertatea de a descoperi. Între astea sunt o mulțime de nuanțe. Știu cum e și într-o ipostază și în cealaltă. Unele spectacole te cuceresc instantaneu, altele îți par cu adevărat bune după un timp „de digestie”. În fine, mai sunt și piese tulburătoare care îți lasă o impresie de neșters.

Aglaja”, prima piesă care-mi vine acum în minte din topul personal al spectacolelor văzute în 2017, aparține categoriei a doua cu „ascendent” într-a treia. Am sărit într-o ediție FITS de mai an peste „De ce fierbe copilul în mămăligă” (romanul distins cu multe premii al Aglajei Veteranyi, tradus în câteva limbi, pus în scenă la Teatrul Neumacht din Zurich)- găsisem atunci că titlul e o metaforă cam horror.

Aglaja visa să aibă o familie unită într-un cămin stabil, dar a trăit mai mult pe drumuri. Îi era dor de țară, dar n-a mai ajuns acasă. Își iubea tatăl, dar tatăl plecase fără să privească-n urmă. Își adora mama, dar și mama o trădase. În jurul ei se făcuse gol. Aglaja n-a devenit star de circ&variete așa cum dorea mama ei, talentul ei și-a găsit, însă, drumul în scris. A reușit o uimitoare carieră literară. Succes fulminant, destin tragic. O tânără iubitoare, dar neiubită, dăruită cu har, dar nefericită, care a plecat prea repede din lume lăsându-i o moștenire neprețuită.

„O carte captivantă, o care care-ți taie respirația, veselă și, deopotrivă, plină de amărăciune (…) Aici ne vorbește o artistă de pe cea mai înaltă sârmă a circului, iar eu privesc de jos cu sufletul la gură”
(Peter Bichsel, de la „Tages Anzeiger”)

„Limbajul ei are o claritate de cristal, prin care transpar imagini cu atât mai trăsnite, cu cât realitatea e mai tristă”
(Bernhart Ott, de la „Berner Zeitung”)

În iunie 2017, oarecum mai edificată, abia așteptam să văd spectacolul.

În viața Aglajei, deziluzia ia locul speranței. Urmează  destrămarea, decadența, boala. Sugerată printr-un dans ritualic de îngropăciune,  ancestral, din ținuturile natale, moartea își face în final, numărul.

În plină ascensiune literară, Aglaja Veteranyi se sinucide în februarie 2002, în spitalul din Zürich unde era internată pentru depresie.

Un leagăn plasat deasupra scenei&capetelor actorilor e lăsat acolo pe tot parcursul spectacolului. Pare destinat unui număr special de circ. Aglaja încearcă din când în când să-l prindă, ca într-un număr iluzoriu de trapez. Nu reușește niciodată. Un motto al destinului ei, presupun, în viziunea regizorului Ștefan Lupu. Un detaliu care, conștientizat sau nu, contribuie la păstrarea poveștii în memoria afectivă a spectatorului.

21 Iulie 2017 at 20:50 Lasă un comentariu

Articole mai vechi


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 890,617 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.358 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 890,617 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: