Posts filed under ‘Teatru- ce rămâne’

Apele din Ditrău

Evenimentele recente de la Ditrău mi-au adus în minte cea mai neconformistă reprezentație pe care am reușit s-o văd în 2016 la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, „Apă de mină”, parte a „Trilogiei minelor”. Scrisă în 2013, piesa lui Csaba Szekely aduce pe scenă o țesătură tragică de situații fără ieșire, dintr-o zonă minieră dezafectată, uitată în sărăcie, din secuime. Dramele unei comunități pauperizate, anchilozată în mentalități deformate pe care le acceptă cu resemnare. În fața spectatorilor se derulează în toată urâciunea lui șocantă, tabloul dezolant al degradării unei comunități rurale supraviețuind în izolare&ignoranță. Cu reacții brutal de sincere, exprimate frust dar urmate dezolant de recăderea în resemnare, cu izbucniri episodice de revoltă candidă care nu duc și la acțiuni de eliberare a personajelor victime. Supusă bisericilor rivale locale, catolică și reformată, ambele la fel de imorale, comunitatea le acceptă ipocrizia&abuzurile și decade odată cu ele. Resemnare care anihilează tragismul situațiilor. Povestea, pe cât de veridică pe atât de revoltătoare, nu te-ar prinde totuși, dacă n-ar fi prezentată de tânărul dramaturg într-un registru briliant, nonconformist, cu un umor tăios, ca un laser.

Din discuțiile libere post-spectacol ale autorului&regizorul&actorilor cu publicul, am înțeles că regizarea piesei a fost declinată de primul regizor, apoi și de al doilea și încheiată, într-un sfârșit, de al treilea, nu rețin cum îl cheamă. Actorii au jucat admirabil, au intrat perfect în pielea personajelor, aș fi pus pariu că sunt de etnie maghiară, abia după spectacol am aflat că distribuția era în întregime românească. Am reținut și faptul că piesa s-a bucurat de un succes răsunător la Tg. Mureș, Budapesta și New York. Nu stiu însă dacă s-a jucat și în comunități rurale din categoria respectivă, din secuime și din toată țara (condiții  de același fel produc probleme similare și-n alte locuri) unde ar fi avut un rost semnificativ. Poate nu i-ar fi amuzat pe localnici, dar rolul educativ, impulsionarea schimbărilor de atitudine, ar prima succesului de o seară. Comunitatea din Ditrău o dovedește.

1 februarie 2020 at 22:32 2 comentarii

Omul bun din Seciuan

IMPRESII DE SPECTATOR

Regăsirea binefăcătoare a speranței, odată cu refacerea relațiilor întemeiate pe încredere între semeni, ar trebui să fie leacul pentru oamenii care și-au pierdut bunătatea în comunitățile declasate de înșelătorie și corupție. Asta ne arată Bertolt Brecht în „Omul bun din Seciuan”, un spectacol-parabolă de mare complexitate, morală și artistică, privind destinul unei comunități nefericite care avea nevoie vitală de o infuzie de bunătate pentru a se salva. Scrisă în plină expansiune a răului nazist, între 1938 și 1943, piesa dramaturgului german provoacă spectatorul să caute la rândul lui o ieșire pentru a nu fi nevoit să-și ducă viața într-un mediu copleșit de răutate și nimicnicie ca în Seciuan, o așezare imaginară locuită de o comunitate căreia i se poate atribui orice identitate spațio-temporală.

E posibil să renască o comunitate degradată? Dacă se găsește un suflet bun, poate. Prostituata din Seciuan va fi singura care, în strâmtorarea ei, acceptase să găzduiască peste noapte trei(zei)călători plecați în lume ca s-o vindece. Asta dezvăluie publicului, de la bun început, exoticul sacagiu știutor al secretelor comunității, fără să spere însă că locul acela nefericit nefericit se poate schimba.

Miracolul schimbării nu vine de la sine ci prin oameni deosebiți. Inimoasa Shen Te, prostituata din Seciuan care le oferise un adăpost de o noapte zeilor călători, își investește banii primiți ca răsplată într-o mică afacere, își oferă cu generozitate ajutorul unor consăteni sărmani, salvează un șomer de la sinucidere, se îndrăgostește de el, îl finanțează din puținul ei ca să-și îndeplinească visul de a deveni aviator!… și gata! Oricât s-ar strădui ea, de una singură, să-și ajute consătenii, nu mai poate face față lăcomiei, grosolăniei, amenințărilor care vin din toate părțile. Fără veste, Shen Te părăsește satul nu înainte de a-și trimite vărul să-i salveze mica afacere. Un om complet diferit de delicata Shen Te, dur și eficient, care nu se lasă intimidat de adunătura rapace, dezumanizată din Seciuan.

Mai oferă un asemenea model motivația de care are nevoie o populație pentru a se pune în mișcare? Pentru a ieși din fundătură, pentru a evada din alienarea istorico-politică ca dintr-o boală îndelungată? …Pentru a deveni comunitate?

Deși nucleul dramei e un sâmbure amar, învelișul artistic îi conferă atractivitatea de care are nevoie pentru a cuceri spectatorul. Pentru a convinge! Epicul e țesut armonios cu elemente muzical-poetice și coregrafic-acrobatice, inserții colorate de teatru popular, ici colo cu accente grotești. Diversitate, densitate, ritm.

Momentele pasive în care personajele stau în avanscena închipuind cartierele lor mizere alternează cu cele active în care, asemenea unor valuri tumultoase, actorii năvălesc în prim plan, cântă, se lamentează, se adresează publicului, uneori punând întrebări, alteori venind cu explicații. Fiecare val de acest fel probează o evoluție în atitudine care se adaogă însuflețirii, metamorfozei pozitive a comunității.

Convenția teatrală nu e importantă, spre deosebire de alte tipuri de piese,  spectacolul curge natural, fără ambiția perfecțiunii detaliilor care i-ar fi scăzut, presupun, din realism, aducând un suflu înviorător de teatru naiv. Actorii mută singuri decorurile în timp ce joacă sugerând ideea de autonomie. O regie neîncorsetată de reguli pune în valoare abilitățile remarcabile ale echipei de actori sibieni. Scenografia metaforizează spectacolul, potențându-i inspirat, mesajul.

Spectacol solicitant care reclamă un mare consum de energie fizică și nervoasă, mai ales din partea actorilor care joacă dublu rol; trecerea de la un rol la altul contribuie la realismul reprezentației. Admirabilă Diana Fufezan în rolul dublu al generoasei Shen Te și al raționalului ei văr! Fetișcana delicată, vulnerabilă și incasabilul ei văr, un duo contrastant în jurul căruia gravitează acțiunea piesei.

Prins în atmosfera acelui spațiu,  tu, spectator anonim, te confrunți cu lumea condensată pe o scenă, observând că decăderea morală de acolo pare că s-a propagat fără opreliști până-n timpul și locurile în care trăim, după experimentul eșuat al tehnologiei comuniste de reformare ideologică a conștiinței.

Drumul binelui, propus de teatrul brechtian rămâne, mereu, problematic. Te întrebi: e posibilă metamorfoza naturii umane? Avem- eu, tu, noi-  un rol în piesa asta?

TEATRUL RADU STANCA, SIBIU

OMUL BUN DIN SECIUAN

REGIA: Anca Bradu
SCENOGRAFIA: Alin Gavrilă
COREGRAFIA: Fatma Mohamed
COORDONARE MUZICALĂ: Ovidiu Iloc
CONCEPT VIDEO: Ionuț Gavrilâ
ÎN DISTRIBUȚIE: Diana Fufezan, Adrian Neacșu, Cătălin Pătru, Oana Marin, Florin Coșuleț, Codruța
Vasiu, Iustinian Turcu, Ștefan Tunsoiu, Ali Deac, Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Vlad Robaș, Pali
Vecsei

27 martie 2019 at 11:59 7 comentarii

Teatru- ce rămâne (1)

AGLAJA

Efemere, în raport cu creațiile de artă obiectuală, Artele spectacolului (Performing arts) mențin un timp, mai lung sau mai scurt, în siajul lor, spectatorul. Recepția&persistența în memoria consumatorului de teatru sunt tributare unor factori care țin atât de calitatea partiturii&a punerii în scenă & interpretării cât și de gusturile&criteriile spectatorilor.

E bine să ții cont de recomandările oamenilor de teatru, dar, la fel de bine e să te încumeți să ajungi la spectacole mai  puțin sau deloc știute din cronici. Un risc care poate oferi surprize plăcute. Unor spectatori le place să fie informați în detaliu, așa încât momentul cunoașterii să fie unul de comparație cu ce știau din diverse surse, alții, însă, preferă libertatea de a descoperi. Între astea sunt o mulțime de nuanțe. Știu cum e și într-o ipostază și în cealaltă. Unele spectacole te cuceresc instantaneu, altele îți par cu adevărat bune după un timp „de digestie”. În fine, mai sunt și piese tulburătoare care îți lasă o impresie de neșters.

Aglaja”, prima piesă care-mi vine acum în minte din topul personal al spectacolelor văzute în 2017, aparține categoriei a doua cu „ascendent” într-a treia. Am sărit într-o ediție FITS de mai an peste „De ce fierbe copilul în mămăligă” (romanul distins cu multe premii al Aglajei Veteranyi, tradus în câteva limbi, pus în scenă la Teatrul Neumacht din Zurich)- găsisem atunci că titlul e o metaforă cam horror.

Aglaja visa să aibă o familie unită într-un cămin stabil, dar a trăit mai mult pe drumuri. Îi era dor de țară, dar n-a mai ajuns acasă. Își iubea tatăl, dar tatăl plecase fără să privească-n urmă. Își adora mama, dar și mama o trădase. În jurul ei se făcuse gol. Aglaja n-a devenit star de circ&variete așa cum dorea mama ei, talentul ei și-a găsit, însă, drumul în scris. A reușit o uimitoare carieră literară. Succes fulminant, destin tragic. O tânără iubitoare, dar neiubită, dăruită cu har, dar nefericită, care a plecat prea repede din lume lăsându-i o moștenire neprețuită.

„O carte captivantă, o care care-ți taie respirația, veselă și, deopotrivă, plină de amărăciune (…) Aici ne vorbește o artistă de pe cea mai înaltă sârmă a circului, iar eu privesc de jos cu sufletul la gură”
(Peter Bichsel, de la „Tages Anzeiger”)

„Limbajul ei are o claritate de cristal, prin care transpar imagini cu atât mai trăsnite, cu cât realitatea e mai tristă”
(Bernhart Ott, de la „Berner Zeitung”)

În iunie 2017, oarecum mai edificată, abia așteptam să văd spectacolul.

În viața Aglajei, deziluzia ia locul speranței. Urmează  destrămarea, decadența, boala. Sugerată printr-un dans ritualic de îngropăciune,  ancestral, din ținuturile natale, moartea își face în final, numărul.

În plină ascensiune literară, Aglaja Veteranyi se sinucide în februarie 2002, în spitalul din Zürich unde era internată pentru depresie.

Un leagăn plasat deasupra scenei&capetelor actorilor e lăsat acolo pe tot parcursul spectacolului. Pare destinat unui număr special de circ. Aglaja încearcă din când în când să-l prindă, ca într-un număr iluzoriu de trapez. Nu reușește niciodată. Un motto al destinului ei, presupun, în viziunea regizorului Ștefan Lupu. Un detaliu care, conștientizat sau nu, contribuie la păstrarea poveștii în memoria afectivă a spectatorului.

21 iulie 2017 at 20:50 Lasă un comentariu

Jin Xing, from military officer to ballet dancer

O problemă serioasă a celor care vor să vadă cât mai multe din spectacolele festivalului de teatru de la Sibiu ține de alegere. Multe, diverse, atractive, pentru care să optezi? Informația ajută și nu prea: toate au parte de prezentări formal-elogioase, așa că ar fi de folos să consulți și alte surse- dacă ai timp; și să mizezi nițel și pe noroc. Amatoare de spectacole de teatru dans fiind, le acord prioritate la fiecare ediție. Sunt spectacole unicat, nu le mai vezi cu altă ocazie.  Teatru dans israelian (preferat)  japonez, grecesc, românesc, chinezesc. Complexe, originale, expresive, fiecare din ele spune o poveste.

Am intrat în sală știind doar că „Vreau să fiu altfel” (Different Loneliness) spectacolul cu care venise în Festival compania chinezească „Jin Xing Dance Theatre”are o coregrafie de excepție. Cu instrumentiști mongoli- totodată și interpreți vocali, dansatori chinezi și o coregrafă chinezoaică care a apărut și ea la sfârșitul spectacolului, copleșit(ă) cu aplauze. Ce voci, ce muzică! Impresionant contrast între forța tulburătoare a vocilor și nuanțele de mare delicatețe. Ca și alternanța între tradițional și modern pigmentată cu observații pline de umor ale interpreților vocali. Dansul, impecabil, de o grație și expresivitate rară. Povestea fabuloasă a coregrafei și a companiei ei înființată în 1999 (Jin Xing Dance Theatre -prima companie privată de dans din China) am aflat-o după spectacol însă: „balerina, dansatoare, coregraf, actrita si o temuta moderatoare de televiziune. Are suflet de artist, insa cu o educatie vizibil cazona. casatorita (soț neamț) 3 copii (adoptați) Spectaculoasa si carismatica”. (din interviul Ralucăi Rădulescu, la TVR2)
Despre Jin Xing, născut(ă) în Korea, ajuns soldat în legiunea străină, apoi ofițer în armata chineză și, din 1991, după operația de schimbare de sex, o artistă celebră în China și pe mapamond, aici:
https://en.wikipedia.org/wiki/Jin_Xing

„Vreau să fiu altfel”, “Different Loneliness” este cea mai nouă coregrafie dintre cele aproape 20 create de către Jin Xing pentru compania ei, de la înfiinţarea acesteia în 1999. Producţia aduce pe aceeaşi scenă 9 muzicieni din Mongolia Centrală şi 15 dansatori ai companiei. Dansatorii iniţiază un dialog cu muzicienii, iar aceştia din urmă realizează o parte semnificativă a mişcărilor coregrafice. Unul din spectacolele surprinzătoare de teatru dans (produs de  Purple Star Culture & Communication Co., Ltd. Shanghai; proiect susţinut de The Joyce Theatre, New York) despre care vorbele spun insuficient.
Despre spectacolul cu care a venit la Fits, aici:

si un bonus, aici:

27 iunie 2015 at 12:17 11 comentarii

Învăţăturile lui Gulliver

Ultimii sosiţi îşi ocupau grăbiţi locul în sala teatrului Radu Stanca în timp ce se auzea obişnuita solicitare de a închide telefoanele mobile. Pe scena imaginând un padoc, câteva femei-iepe în costume colante albe cu cozi îşi scuturau cu naturaleţe coamele, mai scoteau câte un nechezat, câte o sforăială, se mişcau de ici-colo, graţios, scârmând, nerăbdătoare, rumeguşul cu copitele. Şi iată-l, aievea, pe cel aşteptat, un cal alb care intră-n scenă, dădu fără grabă, o tură şi ieşi urmat de iepe.

…Nu ştiam nimic despre piesă iar din povestea lui Gulliver îmi aminteam doar pozele. Cunoscând însă, din alte piese, capacitatea imaginativ-teatrală originală a regizorului aşteptam curioasă, „exerciţiile scenice” menţionate în promo.  Cum termenul de imagini şocante e nelipsit când se vorbeşte de piesele puse-n scenă de Silviu Purcărete, eram pregătită să le fac faţă deşi, de la un punct, cavalcada ororilor părea inepuizabilă. Nu scăpam din ochi scena cu toate că mă cam îneca praful din rumeguş, de făină alias cocaină, fum,  fulgi, plus mirosuri etc. toate asortate cu scene viscerale, unele sadic-sexuale, cu bestialităţi. C’est la vie! Noroc cu stropii de umor. Tehnici simple, ingenioase, grotesc dar şi graţie, spaimă, durere da’ şi un pic de veselie rea. Un amalgam de stări umane! O lume a lumii trecutului şi prezentului în tot ce are mai urât, mai terifiant ni se perinda în faţa ochilor, o lume suficientă sieşi, proastă, damnată, incapabilă să-şi conştientizeze urâţenia, să evadeze din drumul spre autodistrugere. O lume total lipsită de iubire.

…Un teatru avertisment? E nevoie de a prezenta, artistic, toate urâciunile într-un spectacol-cocteil strong, magistral gândit şi pus în scenă, jucat de o echipă de actori admirabili? E nevoie ca lumea să-şi vadă chipul hidos oglindit astfel? Are asta vreun efect asupra ei? O poate schimba, cumva? O calmează sau o deprimă? Ori nu face decât să convingă că „ăştia suntem, nimeni nu poate fi altceva?”

…Între puţinele cuvinte rostite în spectacol (piesa fiind, ca şi alte producţii ale regizorului, mai mult imagistică) leit-motivul „eşti un yahoo şi nu poţi fi altceva. Eşti ce eşti” vine cu răspunsul: nici o nădejdeMai mult de-atât, în final, răspunsul la revolta tânguitoare a bătrânului povestaş, victimă a propriei sale încercări de a-şi conştientiza semenii, vine chiar de la copilul- călător pe căluţul lui de lemn în lumea adulţilor. Citind cu voce tare, precum un suplinitor al corului antic din tragediile greceşti, cu o voce care devine la un moment dat a bătrânului imobilizat în cărucior, acest Făt-frumos fiul iepei iniţiat pe drumul răului îşi acceptă placid, condiţia-  deşi aflase destul ca să-nţeleagă sensul nefericit al călătoriilor!  Eşti un yahoo şi nu poţi fi altceva. Eşti ce eşti„. Damnare şi resemnare. Sala izbucneşte-n aplauze. Îmi scot nasul din batistă, îl văd pe operatorul cu camera din primul rând încercând s-alunge praful, pe actori –nu par fericiţi, mă enervez auzind sporovăiala unora din spate „aşa o porcărie n-am văzut în viaţa mea„. Spectacolul se-ncheiase.

Ieşind din clădirea teatrului în aerul proaspăt de iarnă îmi amintesc deodată ceva spus de Andrei Şerban într-un interviu  care pare anume ilustrat de „Călătoriile lui Gulliver”: Trăim într‑o lume atât de violentă, atât de anormală, atât de negativă, încât asta ne face să nu mai simţim nimic pozitiv. În teatrul antic există însă, din fericire, această şansă de catharsis, de metanoia, de schimbare de stare, de schimbare de sine. Intri într-un fel la teatru şi ieşi schimbat. Aşa cum ies spectatorii noştri de la „Troienele”. Din păcate, în teatrul european şi în cel românesc nu mai găseşti aşa ceva. Tot teatrul care se face e pe orizontală. Mesajul e sarcastic, cinic, parodic, al absurdului vieţii, al groazei cu care trăim şi, chiar şi când e vorba de o comedie, e una amară şi cinică. Mesajul teatrului de azi este acela că nu e nici o bucurie în faptul că eşti o fiinţă umană. Spectatorul pleacă acasă cu sentimentul copleşitor de ruşine că este om. Dar eu nu am nevoie de teatru pentru a-mi spori angoasele. Vreau ca teatrul să mă vindece şi să mă apropie de divin.

22 ianuarie 2013 at 13:59 57 comentarii

Articole mai vechi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 926.247 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.447 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 926.247 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: