Posts filed under ‘Teatru- ce rămâne’

Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru… (5)

Termenul de comunităţi, ca paradigmă a concepţiei festivalului sibian din acest an (festival exuberant, policrom, cu o capacitate specială de a relaţiona culturi, de a se reinventa, an de an) mă determinase, de fapt, să găsesc o legătură între universul teatral esenţializat în parabola cerc-fluviu, a iubitorilor de teatru şi viaţă; printr-un teatru concentrat, revalorizat, întors spre axul fondator al lumii primordiale cu mijloacele sărace ale artei naive. Ca proiectant de destine în spaţiul ficţional al unei piese, un autor îşi exercită puterea (absolută) prin viziunea (relativă) a diferite concepţii regizorale. În mod fericit, când energia primă a unei ficţiuni de geniu întâlneşte spiritul unor creatori de excepţie, trece de scenă, de ziduri, de bariere sociale, temporale, spaţiale, reuşind mai mult sau mai puţin, să influenţeze lumea.
*******
…Trecând de la indisciplina unei arte care, depăşind regulile, deschide noi drumuri (e suficient să ne gândim la sculptura până la Brâncuşi şi la aceea de după Brâncuşi), regizorul Demarchy amintise de momentul 1968 al revoltelor studenţeşti de la Paris pomenind, în context, de cartea (bestseller) a lui Stephane Hessel,Indignaţi-vă. Francez născut în Germania, erou al Rezistenţei, supravieţuitor al lagărului de la Buchenwald, membru al comisiei de redactare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ambasador al Franţei la ONU, evreu propalestinian şi Anti-Sarko, Stephane Hessel reuşeşte, uimitor, la vârsta de 94 de ani, să devină un simbol al militantismului politic actual. Revoltat de resemnarea actualei societăţi franceze, Hessel absolutizează, într-un fel, indignarea, ca premiză a acţiunii civile apărătoare de valori. Remarcabilă conştiinţă şi admirabilă atitudine. Numai că indignarea ca valoare protectoare de valori, nu poate avea aceleaşi efecte într-o societate-bucăţele cu valori fărâme, cum e (încă) cea românească; o societate în care unei indignări, oricât de legitime, i se răspunde cu o revoltată contraindignare; şi oricărei încercări de participare la refacerea organismului social i se găseşte spontan, un leac neutralizator; într-o societate debilizată chiar de indignarea mimată a celor care manipulează, urmată, din păcate, de cea sinceră, a victimelor manipulării. Astfel, cei care i-au confiscat, revoluţionar, revolta şi indignările sunt şi cei care i le-ntreţin în timp, prin tehnici regizorale. Uzurpator, cercul teatralizării politicianiste a vieţii n-are cum alimenta o curgere firească. Prin indisciplina artelor, însă, ca forţă generatoare de valori opuse declasării şi decadenţei, se poate descoperi, cred, o cale spre însănătoşirea indignărilor…

31 iulie 2011 at 17:09 4 comentarii

Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru (4)

„În biroul lui Brook e o singură fotografie: grupul său reunit în cerc. În programul Tragediei lui Carmen redescoperim interpreţii dispuşi în cerc. În Australia, aceeaşi imagine se impune, cercul, mereu cercul. În Africa, mărturiseşte Brook, ceea ce a căutat a fost tocmai posibilitatea de a face teatru pornind “de la acest punct zero pe care îl constituie un grup de oameni dispuşi în cerc”. Cercul favorizează concentrarea acţiunii dramatice, el reduce lumea pentru a o elibera apoi. Teatrul lui Brook vrea să fie simplu “în măsura în care cercul este simplu fiind în acelaşi timp simbolul cel mai încărcat de sens”. Oare un maestru – caligraf nu-şi demonstrează, în interiorul unei mînăstiri japoneze, perfecţiunea desenînd cercul perfect?”

Ce valoare pot avea aceste- întâmplătoare– descoperiri pentru cineva care nu e legat de teatru, în sens profesionist vorbind? Poate nu mai mult decât o preocupare pentru felul în care-şi joacă rolul în piesa vieţii, într-o lume, care, cum spunea Shakespeare, e un teatru… Dar şi atât- şi e foarte mult. Înseamnă, de pildă, regăsirea atenţiei pentru o artă a observaţiei deopotrivă cu observarea artei (Bertholt Brecht). Înseamnă regăsirea capacităţii de a te lăsa surprins. De a descoperi că atunci când ai încredere-n viaţă ţi se răspunde cu încredere. Încrederea e contagioasă (Demarchy). Raportul naivităţii cu lumea, verbul „a te uimi”, conferă spontaneitate; spontaneitatea ca duşman absolut al rigidităţii. Regeneratoare, această forţă se manifestă „subversiv” mai ales în momente de ruptură a unui corp social. Ca revoltă, nu împotrivindu-se ideii de autoritate ci autoritarismului micilor şefi care blochează energiile societăţii, devine forţa de germinare a unei noi culturi; dar şi a unei noi vieţi dăruită culturii. Înainte de orice, revoluţia spirituală înseamnă tot ceea ce include entuziasmul omului şi rodnicia naturii ca manifestări naturale ale vieţii. Implică divinitatea şi bucuria de valorizare a darurilor ei în reconciliere cu viaţa. Se vede-n dragostea de culori, atât de firească în culturile solare… în pasiunea pentru sunet, pentru armoniile muzicale…în regăsirea imaginaţiei, a ingenuităţii… Bucuria, cel mai serios lucru de lume (poet brazilian, nu i-am reţinut numele);”sub pietrele caldarâmului se află plaja„…

Conferinţă, spectacole… curgerea artei în cetate şi mai departe. Pe cursul fluviului societăţii în care trăim viaţa curge repede dinspre munţi spre deşert…

va urma…

30 iulie 2011 at 12:29 42 comentarii

Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru (3)

Când deviaţia axei culturale (inclusiv a funcţiunii religioase) a unei lumi în curs de uniformizare a degradării intră-ntr-o „disciplină” a decadenţei, din chiar miezul ei se ivesc cei ce caută o cale spre drumul firesc. Când nevoia de a căuta puntea de trecere nicicând dispărută din spiritul uman atinge o anumită limită critică, apare, în forţă, arta aşa-zis naivă. Ofensivei generalizate de dezmembrare a lumii şi a conştiinţei sale (ceea ce nu-i deloc o diversitate în unitate ci o sfărâmare uniformă) i se opune ceea ce numea Brook „căutare a originilor, origini ale teatrului şi ale vieţii„, revelând atracţia fundamentală pentru viziunea organică a lumii; unitatea lumii dinaintea separării. Rolul artelor în general şi al teatrului în special, devine unul de pilot de încercare; sau, mai degrabă, de avanpost. O concentrare a energiilor creatoare presupunând existenţa unui loc unde “fiecare gest îşi revela semnificaţia” pentru ca cel mai îndepărtat spectator să-l sesizeze creindu-se astfel, echilibrul ideal între colectiv şi individual, între masă şi spectator. Este ceva contrar atât teatrului politic, cât şi celui elitist. „Nici pierdut în mulţime, nici însingurat” – acesta e statutul spectatorului în teatrul lui Brook. Nu mai mult de cinci sute de spectatori, spune el, căci acest număr produce o intensitate excepţională şi transformă spectatorul. Astfel energiile circulă în contextul unei concentrări maximale. Concentrare care permite teatrului să depăşească stadiul expresiei fragmentare pentru a se afirma ca “un mic univers” unde “percepţiile devin mai vii ca în viaţă”. Atunci teatrul devine o formă concentrată de viaţă “o bună, o puternică viaţă”. …În lumea teatrului actual, cuplul a două forţe regizorale generatoare de renaştere teatrală, Brook-Grotovski, potenţează magistral această tendinţă. Primul, artizan al concentrării în teatru (cercul), cel de al doilea având pasiunea fluidităţii ca expresie supremă a vieţii. Împreună par a deţine o cheie magică a relaţiei teatrului cu viaţa; cercul, simbolul „cel mai încărcat de sens” şi fluviul care curge până „dispare în deşert şi acolo apare o oază„; un nou cerc. Şi o strălucită parabolă.

va urma…

24 iulie 2011 at 14:18 54 comentarii

Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru (2)

Reconstituind, în mare, esenţa celor aflate la Habitus, descopăr, abia acum, nu numai compatibilitatea celor doi coechipieri vizionari ci şi complementaritatea modului (premeditatat sau nu, nu importă) în care ni s-a dezvăluit ceva esenţial din bătrâna lume tânără, roditoare de artă naivă, a reperelor, istoriei, promotorilor, viitorului… Dacă George Banu ne dezvăluise pasiunea sa pentru teatrul formelor simple al lui Becket şi Brook, împărtăşindu-ne momente memorabile din “dosarul” artelor naive, texte antologice, limitele dar şi posibilităţile care se prefigurează acum, Richard Demarchy adusese perspectiva spaţiului dintre concret şi gândire, dintre lume şi proiecţia ei mentală; cu inedite observaţii personale de artist vizionar, matur- vârstnic- copil, curios şi atent la ce poate descoperi integrabil în viziunea de (re)creator de artă pentru a concepe un spaţiu al clarităţii. “Artistul naiv temperează subiectivitatea pentru a obţine perfecţia senină a materiilor şlefuite de natură zeci de ani„. O estetică a cotidianului, o lume recognoscibilă, dar transfigurată. Acesta era şi visul lui Brâncuşi. Dar şi visul lui Brook. Unul o recrease prin sculpturi, celălalt prin spectacole “pe care să le putem percepe dintr-o singură privire” şi înţelege “fără a se servi de ajutorul limbii”. Într-un text celebru despre poezia naivă şi sentimentală, Friederich Schiller consideră că artistul naiv e cel însetat de unitate. Un artist se dezinteresează de arta ca producţie de obiecte noi, fabricate, căci “natura trebuie să fie victorioasă” pentru a umili artificiul şi construcţia explicită. Artistul naiv captează viaţa care trebuie să fie “o manifestare a spiritului într-o armonie eternă cu sine însuşi”. Iar asta presupune o mişcare dublă. Pe de o parte, reîntoarcerea către familie şi casa maternă, deci către unitatea primordială, pe de alta, o luptă contra aluviunilor şi a nevrozelor care dezorganizează individul. Schiller crede că pentru artist, naivul este “în acelaşi timp o expresie a copilăriei pierdute şi în acelaşi timp a împlinirii în ideal”, confirmând astfel, ideea naivului cucerit, nu a naivului dat, a naivului care-şi învinge nostalgia prin proiect. “Să nu-ţi fie frică de haosul din afara ta, ci de haosul din tine, aspiră la unitate, dar nu o căuta în uniformitate; aspiră la odihnă, prin echilibru şi nicicum renunţând la activitate” un crez prin care poetul german se înrudeşte spiritual cu Brook şi cu cei care socotesc că reconcilierea cu lumea înseamnă înţelegerea ei în armonie cu sine; O unitate în mişcare excluzând accidentele unei lumi amăgitoare, naivitatea fiind calea către fundaţiile omului prin care rigiditatea decadenţei e învinsă de prospeţimea naivităţii, spune Demarchy. “Decadenţii cunosc frumuseţea ei, naivii o posedă”.

va urma…

17 iulie 2011 at 19:21 55 comentarii

Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru

Teatru. Teatru în viaţă, teatru-n societate, teatru politic. Nu sună tocmai admirativ. Comedia umană şi tragedia comediei umane. Sau, mai nou, telenovelelele telenovelei umane, fără-nceput şi fără sfârşit. Iar acolo unde realitatea ajunge să fie contrafăcută, grosier, şi ficţiunea, vândută ca realitate, ca la noi, teatrul din viaţă, adesea unul al ororilor, un fenomen pustiitor care denaturează metabolismul comunităţii. O stare nefirească care se instalează insidios pentru ca-n cele din urmă să acapareze mai toată viaţa publică. Rezistenţa iniţială a societăţii slăbeşte treptat, apare resemnarea, viaţa îşi pierde o dimensiune primordială. Neimpusă, adaptarea la o decadenţă omogenizatoare, ternă şi necreativă, pare fără leac. Dar ce se-ntâmplă, totuşi, într-un asemenea mediu, cu cultura, cu artele, cu teatrul? Cu raportul lor cu viaţa? Întrebări pe care n-aş fi ajuns, cred, să mi le pun dacă nu i-aş fi auzit pe George Banu şi pe Richard Demarchy, în conferinţa despre teatrul naiv, de la centrul “Habitus” din zilele festivalului sibian de teatru. Sala plină, găsisem, totuşi, un loc mai aproape de ieşire, în caz că e ceva plictisitor s-o şterg. Perla manifestărilor de acest fel din festival, spusese managerul Chiriac în deschiderea manifestării. Perlă, neperlă, nici n-aş fi călcat pe acolo dacă nu m-ar fi încântat, cu două zile mai-nainte, “Visul unei nopţi de vară” pusă-n scenă de Richard Demarchy în Cetatea de la Cisnădioara. Nici n-a trecut un sfert de oră că n-am mai rezistat, am cerut împrumut un pix unor studenţi de la teatru care scriau de zor şi am notat şi eu câte ceva pe un program vechi, cu părere de rău că pierdusem destul din cele spuse. “Arta naivă”, citesc acum printre frânturile de notiţe, “ia lucrul pentru ce este prin el însuşi, îl transformă printr-o privire ingenuă, aduce concretul în artă, pe scenă, printr-o reconciliere cu realitatea„. …O realitate simplă, un adevăr primodial, din afara şcolilor şi curentelor, a tehnicilor si modelor; o artă fabuloasă trecută prin sensibilitatea artistului, păstrându-şi farmecul şi prospeţimea fără a a avea nimic dintr-o viziune infantilă. Atraşi de forţa revelatoare a naivităţii, mari artişti poeţi, sculptori, pictori, oameni de teatru, şi-au aflat adevărurile prime ale creaţiei lor pe acest tărâm, preocupaţi de elementele echilibrului fundamental născător de viaţă din artă: Shakespeare, Schiller, Brâncuşi, Douanier Rousseau, Peter Brook, Grotowski. …Chiar şi sf. Francisc d’Asissi adaugă Demarchy, căuta să refarmece lumea, s-o transforme într-un spaţiu al regăsirii de sine. “Dacă există o diferenţă între teatru şi viaţa reală”, continuă George Banu să evoce spusele lui Brook, ”aceasta va fi întotdeauna o diferenţă de grad de concentrare.Ceea ce mă interesează, e să dau viaţa unei lumi şi nu să o manipulez”. Brook caută să parvină prin teatru la viaţă, nu la viaţa cotidiană, ci la o viaţă concentrată. În această accepţiune a artei, artificiul este exclus, căci prin recunoaşterea în celălalt, dincolo de diferenţe, se afirmă tocmai nevoia de unitate, “ca în nopţile în care ne confundăm cu bolta cerului sau ne pierdem în pădurea întunecată”. Naivitatea e de obicei o vocaţie înnăscută. Brook şi nu numai el, însă, vede în naivitatea regăsită-n artă, o împlinire şi nu o premiză: el descoperă astfel ceea ce îl poate salva.

Va urma…

16 iulie 2011 at 19:54 28 comentarii

Noapte de teatru, vara, la Cisnădioara

Nebunie de comedie în miez de pădure! Ştiţi piesa: Theseu, ducele Atenei îşi anunţă căsătoria cu Hippolyta, regina amazoanelor. Bucurie umbrită de faptul că, îndrăgostită fiind de Lysander, fiica sa Hermia refuză să-i îndeplinească porunca, să se mărite cu pretendentul Demetrius având, prin urmare, de ales: călugăria ori moartea. Helena, prietena ei îi dezvăluie lui Demetrius pe care-l iubeşte intenţia Hermiei de a se salva împreună cu Lysander fugind în pădure. Speră că, astfel, o să se întâlnească cu ei toţi, acolo. Între timp, o trupă de actori pregăteşte în taină, o reprezentaţie pentru nunta lui Thezeu. O ceartă-n pădure între Oberon, regele Zânelor îndrăgostit de Hipolytta, şi Titania, regina lor care-l iubeşte pe Thezeu complică situaţia. Vrându-l ca paj pe copilul orfan al Titaniei, Oberon pune la cale o lucrătură, însărcinându-l pe Puck, spiriduşul să obţină o floare vrăjită de Cupidon, o floare cu care pe oricine ar fi fost atins se îndrăgostea de primul venit. De aici, întâmplările se ţin lanţ: încurcând personajele, Puck induce amorul altora decât îi poruncise Oberon. Spiriduşului îi ies pe dos toate făcăturile. Cum-necum, şi Titania ajunge să se îndrăgosteasă orbeşte de un actor din trupa lui Thezeu, transformat în măgar. Până la urmă Oberon n-are încotro, trebuie să repare toate astea, personajele se trezesc din farmec, opreliştile şi încurcăturile dispar. Doar piesa jucată de trupa de actori la nunta lui Thezeu cu Hipollytta e tragică, iubirile, însă, se încheie firesc, cu căsătorii fericite; ca şi Visul nopţii de vară, cu dansul zânelor.
*****
Pornind de la premiera de pe scena teatrului Globus, de acum vreo cinci sute de ani, globalizarea visului nopţii de vară îşi continuă expansiunea cu aceeaşi forţă magică. Dacă socotim că Shakespeare a găsit pentru visul piesei sale, Athena, locul de origine al Thaliei, e de crezut că muza teatrului va rămâne la fel de rodnică şi dăruitoare ca şi în momentul strălucirii sale celeste în amfiteatrele populate cu zei şi muritori deopotrivă, ale Eladei, în care personaje de neuitat îşi căutau destinul. Visul unei nopţi de vară va ajunge în teatrele mai mult sau mai puţin cunoscute ale lumii păstrându-şi puterea de seducţie pentru publicul din cele mai diferite culturi. De fapt, se ştie, marile opere, muzicale, teatrale, rămân vii, re-recreate fiind interpretativ de-a lungul vremii de către alţi mari artişti. Reluată într-o diversitate de interpretări şi numeroase viziuni regizorale pe scenele teatrelor obişnuite, dar şi în spaţii şi în maniere regizorale neconvenţionale, Visul unei nopţi de vară are darul magic de a insufla iubire pentru tărâmul tainic al creaţiei.
*****
Imaginaţi-vă că urcaţi împreună cu prieteni un deal, noaptea, spre locul din poveste. De fapt, spre o mică cetate ascunsă între copaci, acolo, sus. Un urcuş pe scări albe şerpuind prin pădurea întunecată luminată discret de stele, însoţit de ţârâitul greierilor în liniştea nopţii de vară. Şi, ajunşi acolo, imaginaţi-vă că vi se deschide dintr-odată un alt spaţiu debordând la propriu, de muzică şi culoare. Un loc plin de vivacitatea contagioasă a bucuriei jocului. Un loc unde se desfăşoară ceva surprinzător, în afara timpului. În finalul reprezentaţiei, după ce-şi prezintă trupa, o echipă de actori din patru continente, magicianul-regizor Richard Demarcy ne răsfaţă cu încă o surpriză, la cerise sur le gateau, un moment muzical african, post-bis, interpretat de actriţe şi actori ai trupei, din Senegal, Congo şi Angola. Despre visul său, şi nu numai, de a re-crea teatrul ne-a mărturisit ceva mai târziu, într-o întâlnire memorabilă la centrul Habitus, împreună cu reputatul teatrolog George Banu. Despre asta, însă, vom povesti în altă postare.

19 iunie 2011 at 13:47 65 comentarii

De la un duel la altul: spectacole burleşti

Când au apărut cei doi protagonişti ai spectacolului „Duel”, un muzical-burlesc al unei companii pariziene (Teatrul Trevise) pe scenă, la Thalia, duminică, 5 iunie am socotit că va fi ceva uşurel de tot, ca o băutură răcoritoare într-o seară de vară, spectacolele burleşti de acest fel nefiind o noutate. Dueliştii, un pianist şi un violonist, muzicieni virtuoşi, ne-au plimbat cu o plăcere indescriptibilă timp de o oră şi douăzeci de minute prin toate genurile muzicale, de la Bach la Beatles, de la Prokofiev la Santana, toccate, cantate, muzică lăutărească, rock, jazz, nu ştiu ce n-a fost. Surprinzătoare, venite dintr-o lume a imaginaţiei şi bucuriei, gagurile curgeau unul din celălalt, sala râdea-n hohote fără oprire. Muzicienii se jucau, natural, parcă improvizau, parcă erau singuri, doar ei cu instrumentele şi cu o poftă nebună de cântat şi de joacă. Când pianistul presără două, trei vorbe româneşti în spectacol, mi-am zis că asta face parte din „marketing”. Dar Paul (îi plăcea să spună din când în când că-l cheamă Paul) era român sadea, am descoperit mai târziu pe internet. Nici ce pot eu povesti aici şi nici filmuleţele muzicale nu redau decât într-o măsură infimă ce s-a petrecut pe scenă. Personalizând personaje insolite sau în roluri de diverse obiecte, instrumentele, şi ele, participau la spectacol. Violoncelul devine fata din poveste de care se-ndrăgostesc amândoi. Rivalul, Laurent Cirade câştigă (o dă gata cântând „Say you, say me” într-o manieră tulburătoare). Paul suferă, dar rămâne acelaşi om de nădejde, sărind să-şi ajute prietenul după ce din „relaţie” se naşte o vioară! În pamperşi, plângăcioasă, probleme, cei doi nu ştiu cum s-o adoarmă. Când, în fine, reuşesc, bufnitura capacului de la pian produce alte inimaginabile drame. Atmosfera se schimbă, muzicienii-killeri sunt în preerie, trag cu armonicele din cingătoare, apoi, flămânzi, pun la „proţap” vânatul: violoncelul! Numai canibalismul mai lipsea, dar se-ntâmplă şi asta. Trezit din somn, Paul scapă cu piciorul netăiat lămurindu-şi sălbaticul coechipier că ferăstrăul are alt rol. Convertit, canibalul interpretează cu duioşie, la ferăstrău, o piesă sfâşietoare.


Asociaţiile , comparaţiile cu spectacole de gen, mi-au adus din primul moment, în minte filmele cu fraţii Marx: Chico, Harpo, Groucho, Gummo si Zeppo, din vremea când la Holywood se turnau primele filme cu sonor, geniali comedieni-muzicieni care au propulsat comedia burlescă, în teatru ca şi-n film, în lume, la înălţimi greu de atins. Mare admirator al creaţiilor fratilor Marx, Salvador Dali, are o întâlnire la Paris, în 1936, cu Harpo Marx. La scurt timp, de Crăciun, Harpo primeşte un cadou, o harpă cu corzi din sârmă ghimpată din partea excentricului pictor. Iar în 1937 îl vizitează-n California pentru a le propune fraţilor Marx, un scenariu de film.

7 iunie 2011 at 11:37 87 comentarii

Articole mai vechi Articole mai noi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 923.499 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.445 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 923.499 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: