Țărm memorial

– vedeți, aici sunt pietrele albe
ale sufletelor nobile
și mai încolo, pietriș colorat, vesel
ca razele soarelui primăvara
mai departe, domină nisipul &bolovanii cenușii
în rest
e plin de sfărâmături tăioase
nu vă aventurați,
nicio scoică nu-i întreagă

– uite, tălpile ne sângerează
îmi spune copilul,
nu te întrista
perlele nu-s aici
s-au scufundat în abisuri

să treacă eclipsa
și vor ieși, poate
din adâncuri-
la noapte
după ce se rotunjește luna

ne vor găsi după urme

Anunțuri

7 August 2017 at 14:50 2 comentarii

Se întorc sașii

Nu știu dacă s-ar întoarce definitiv, știu însă, că și-au păstrat dragostea pentru locurile natale; că mulți localnici s-ar bucura. Asemenea păsărilor călătoare, sașii revin și în acest august, ca-n fiecare vară să-și vadă vechile cuiburi, locurile în care au copilărit, în care au fost la școală, și-au durat familii, au întemeiat comunități durabile în jurul bisericilor-cetăți fortificate, gospodării bine rostuite, unde au lăsat în urmă prietenii și regrete. Îi aduc cu ei și pe cei mai tineri din familiile lor. Nu știu dacă se întorc, știu însă, că ar fi un uriaș câștig valoric pentru societatea noastră; și nu mai puțin, pentru ei, cred. „Se întorc sașii?” întrebarea recurentă la fiecare revenire anuală –  devenită tradițională- ar putea avea un răspuns afirmativ cu condiția asigurării unui mediu dinamic&primitor de muncă și de dezvoltare comunitară pentru noile generații.

Au reușit, de altfel, să-și reconstruiască tradiția seculară și pe teritoriul Germaniei, întemeind o insulă săsească cu elemente autentice transilvane. În „Povești săsești, Mihaela Kloss-Ilea povestește admirabil despre așezarea Drabenderhöhe din vestul Germaniei, o translatare de rost săsesc transilvan, cu toate reușitele și umbrele ei.

În memoria afectivă a copilăriei&adolescenței mele (din vremea minunată a idilelor școlărești, trebuie să mărturisesc) locuiesc peren și prietenii mei sași. Cei cu care făceam drumeții locale și excursii în țară, cu care băteam mingea vara pe terenul de baschet de la „Castel” și la ștrand, ne întreceam în competițiile sportive, de dans, jocuri de societate și bune maniere; cei cu care descopeream fenomene la cercul de fizică al severului profesor Tonch, sau observam stelele la telescopul din turnulețul școlii (clădire majestuoasă construită de francmasoni) călăuziți de profesorul Tershak; după care, vara, ne distram în taberele de muncă voluntară la CAP-urile de la Bazna și Agârbici, pe Visa, unde lucram toată ziulica (aveam normă) dormeam în cămine insalubre și mâncam zilnic la cantină tocană de oaie cu zgârciuri (nu-i uit gustul).

În fine, pentru mine și pentru cei (prea puțini, din păcate) care-i cunosc viața dedicată semenilor și implicarea în lupta pentru dreptate socială, Ștefan Ludwig Roth, preotul luteran din Moșna al cărui nume îl poartă liceul din Mediaș va fi mereu un reper de excepție care ne onorează poporul. Erudiția, noblețea și integritatea sa, moartea de martir îl situează între personalitățile de neprețuită valoare de la mijlocul veacului XIX, care au deschis calea spre Unirea din 1918 a Transilvaniei cu Principatele Române.

5 August 2017 at 12:54 4 comentarii

Locuri comune

ce lumină vindecătoare
câtă blândețe revarsă
razele dimineții scăldându-se în valurile mici de cristal
până departe
unde marea sinilie se unește cu cerul…

oh, dar astea-s locuri comune

limpezimea n-are pic de seducție
sub sechestru de coduri violete

chiar și fumul de tămâie e toxic
când ard păduri înmiresmate

dispar delfinii prietenoși
între coperți de nisip
și plânsetele copiilor
sunt înghițite de ape întunecate

ce vrăjitoare nebună e lumea plină de ură
contaminată, natura s-a specializat
în averse și aversiuni
în show-uri mortale
cu furtuni artistice
și agresiuni joviale

dar să punem punct
astea-s locuri comune

undeva, departe
(nu știm noi unde)
delfinii sar și acum cu copiii
peste valuri mici de cristal
până departe unde marea sinilie
se întâlnește cu cerul

31 Iulie 2017 at 17:25 6 comentarii

Nimic nou pe frontul ideologic

Dacă ideologiile au avut un rol pozitiv în primele decenii ale intrării lor în lume, vremea aia a trecut demult. Între timp, au născut valuri de extremism, au generat dictaturi, iar mai de curând, de când doctrinele au preluat rezolvarea problemelor și lumea se mai liniștise sperând că, în fine, a ieșit definitiv din traumele revoluțiilor și războaielor, își fac din nou simțită prezența- războinică și ultimativă- dedicată readucerii cu orice preț a ordinii în lume, dovedindu-și rolul lor extrem distructiv. Lumea se reînarmează, ideologiile sunt scoase la bătaie. Curenți primejdioși care în medii tulburi și vremuri cu imunitate scăzută corup rațiune, credință, libertăți, justiție; destine de oameni și popoare.

”Ideologia are o funcție cvadruplă: ea este instrument al puterii, mecanism de apărare împotriva informației, pretext de a te sustrage moralei, abrogând răul cu bună știință și mijloc de a anula criteriul experienței, adică de a elimina criteriile de reușită și eșec.” J.-F. REVEL.

Arme ideologice, în slujba cui?

Ideologizarea pe „frontul de est” a împiedicat formarea societății civile mai-nainte ca oamenii să-și înțeleagă rostul în susținerea democrației și a drepturilor civice, socotind că rolul lor se rezumă la a susține indivizi, partide și de a face galerie insalubrelor jocuri politice. Cu cât puterea e mai coruptă, cu atât falsificarea informației e mai activă, revirimentul ideologic mai puternic și cu o încărcătură mai primejdioasă. O boală endemică prin părțile noastre unde pluralitatea ideologică clocită din ouă comunist-totalitare a zămislit peste noapte specii extremiste care au ocupat scena. Indiferent că-și spun de stânga sau dreapta, că-și arogă misiuni doctrinare ori pretind că pot denunța și corecta derapajele civilizației vestice, cultivarea virușilor extremismului de sorginte totalitară a reușit. Întâi în interior, apoi și la vest, în statele consolidate democratic unde până de curând maladia era minoră. De la un timp, însă, lipsa de imunitate socio-politică la „virozele” importate din zonele bântuite de terorism islamic, bonus extremismul insidios din estul postcomunist, pe fondul gestionării proaste a crizei migranților produce frecvent, turbulențe. Lumea vestică devine, pe zi ce trece, mai vulnerabilă.

Dar să ne întoarcem la oile noastre. Priviți-i pe cruciații ideologici autohtoni și pe prozeliții lor care își adjudecă, bădăran și agresiv, toate valorile pozitive din lume și din cer, pe cele negative atribuindu-le suveran ideologiei adverse. În privința asta nu-i nicio deosebire între stigmatizarea ideologică caracteristică oricărui tip de totalitarism. Inclusiv a celui islamic. Mai lipsea doar hibridarea politico-religioasă în compoziția militantismului unor personaje trufașe dominate de ura ideologică necesară pentru a face ordine, dar s-a rezolvat și asta. Baraba e alegerea lor și a plebei de peste două mii de ani. Și războaiele, la fel.

25 Iulie 2017 at 16:57 4 comentarii

Teatru- ce rămâne (1)

AGLAJA

Efemere, în raport cu creațiile de artă obiectuală, Artele spectacolului (Performing arts) mențin un timp, mai lung sau mai scurt, în siajul lor, spectatorul. Recepția&persistența în memoria consumatorului de teatru sunt tributare unor factori care țin atât de calitatea partiturii&a punerii în scenă & interpretării cât și de gusturile&criteriile spectatorilor.

E bine să ții cont de recomandările oamenilor de teatru, dar, la fel de bine e să te încumeți să ajungi la spectacole mai  puțin sau deloc știute din cronici. Un risc care poate oferi surprize plăcute. Unor spectatori le place să fie informați în detaliu, așa încât momentul cunoașterii să fie unul de comparație cu ce știau din diverse surse, alții, însă, preferă libertatea de a descoperi. Între astea sunt o mulțime de nuanțe. Știu cum e și într-o ipostază și în cealaltă. Unele spectacole te cuceresc instantaneu, altele îți par cu adevărat bune după un timp „de digestie”. În fine, mai sunt și piese tulburătoare care îți lasă o impresie de neșters.

Aglaja”, prima piesă care-mi vine acum în minte din topul personal al spectacolelor văzute în 2017, aparține categoriei a doua cu „ascendent” într-a treia. Am sărit într-o ediție FITS de mai an peste „De ce fierbe copilul în mămăligă” (romanul distins cu multe premii al Aglajei Veteranyi, tradus în câteva limbi, pus în scenă la Teatrul Neumacht din Zurich)- găsisem atunci că titlul e o metaforă cam horror.

Aglaja visa să aibă o familie unită într-un cămin stabil, dar a trăit mai mult pe drumuri. Îi era dor de țară, dar n-a mai ajuns acasă. Își iubea tatăl, dar tatăl plecase fără să privească-n urmă. Își adora mama, dar și mama o trădase. În jurul ei se făcuse gol. Aglaja n-a devenit star de circ&variete așa cum dorea mama ei, talentul ei și-a găsit, însă, drumul în scris. A reușit o uimitoare carieră literară. Succes fulminant, destin tragic. O tânără iubitoare, dar neiubită, dăruită cu har, dar nefericită, care a plecat prea repede din lume lăsându-i o moștenire neprețuită.

„O carte captivantă, o care care-ți taie respirația, veselă și, deopotrivă, plină de amărăciune (…) Aici ne vorbește o artistă de pe cea mai înaltă sârmă a circului, iar eu privesc de jos cu sufletul la gură”
(Peter Bichsel, de la „Tages Anzeiger”)

„Limbajul ei are o claritate de cristal, prin care transpar imagini cu atât mai trăsnite, cu cât realitatea e mai tristă”
(Bernhart Ott, de la „Berner Zeitung”)

În iunie 2017, oarecum mai edificată, abia așteptam să văd spectacolul.

În viața Aglajei, deziluzia ia locul speranței. Urmează  destrămarea, decadența, boala. Sugerată printr-un dans ritualic de îngropăciune,  ancestral, din ținuturile natale, moartea își face în final, numărul.

În plină ascensiune literară, Aglaja Veteranyi se sinucide în februarie 2002, în spitalul din Zürich unde era internată pentru depresie.

Un leagăn plasat deasupra scenei&capetelor actorilor e lăsat acolo pe tot parcursul spectacolului. Pare destinat unui număr special de circ. Aglaja încearcă din când în când să-l prindă, ca într-un număr iluzoriu de trapez. Nu reușește niciodată. Un motto al destinului ei, presupun, în viziunea regizorului Ștefan Lupu. Un detaliu care, conștientizat sau nu, contribuie la păstrarea poveștii în memoria afectivă a spectatorului.

21 Iulie 2017 at 20:50 Lasă un comentariu

De la un duel la altul: spectacole burleşti

Un spectacol spumos, văratic, de care îmi amintesc cu plăcere, pe care l-aș revedea, cu aceeași plăcere, oricând.

…„instrumentele, şi ele, participau la spectacol. Violoncelul devine fata din poveste de care se-ndrăgostesc amândoi. Rivalul, Laurent Cirade câştigă (o dă gata cântând „Say you, say me” într-o manieră tulburătoare). Paul suferă, dar rămâne acelaşi om de nădejde, sărind să-şi ajute prietenul după ce din „relaţie” se naşte o vioară! În pamperşi, plângăcioasă, probleme, cei doi nu ştiu cum s-o adoarmă. Când, în fine, reuşesc, bufnitura capacului de la pian produce alte inimaginabile drame. Atmosfera se schimbă, muzicienii-killeri sunt în preerie, trag cu armonicele din cingătoare, apoi, flămânzi, pun la „proţap” vânatul: violoncelul! Numai canibalismul mai lipsea, dar se-ntâmplă şi asta. Trezit din somn, Paul scapă cu piciorul netăiat lămurindu-şi sălbaticul coechipier că ferăstrăul are alt rol. Convertit, canibalul interpretează cu duioşie, la ferăstrău, o piesă sfâşietoare”…

Gradina de hartie

Când au apărut cei doi protagonişti ai spectacolului „Duel”, un muzical-burlesc al unei companii pariziene (Teatrul Trevise) pe scenă, la Thalia, duminică, 5 iunie am socotit că va fi ceva uşurel de tot, ca o băutură răcoritoare într-o seară de vară, spectacolele burleşti de acest fel nefiind o noutate. Dueliştii, un pianist şi un violonist, muzicieni virtuoşi, ne-au plimbat cu o plăcere indescriptibilă timp de o oră şi douăzeci de minute prin toate genurile muzicale, de la Bach la Beatles, de la Prokofiev la Santana, toccate, cantate, muzică lăutărească, rock, jazz, nu ştiu ce n-a fost. Surprinzătoare, venite dintr-o lume a imaginaţiei şi bucuriei, gagurile curgeau unul din celălalt, sala râdea-n hohote fără oprire. Muzicienii se jucau, natural, parcă improvizau, parcă erau singuri, doar ei cu instrumentele şi cu o poftă nebună de cântat şi de joacă. Când pianistul presără două, trei vorbe româneşti în spectacol, mi-am zis că asta…

Vezi articol original 300 de cuvinte mai mult

20 Iulie 2017 at 15:07 Lasă un comentariu

Gâștele dichisite ale tușei Floare (2)

Istorioară inspirată din realitate
(prima parte aici)

Când ieși în ogradă, baba Floare crezu că are vedenii. Vai de mine! Își făcu cruce după cruce, tremurând. Gâștele ei albe ca laptele cum n-avea nimeni în sat zăceau moarte. Poate de la zațul de vișinată să i se tragă, că băuse tot ce mai rămăsese pe fundul damigenei. Nuuu, nu-i de la vișinată, e pedeapsă de la Cel de Sus. Pedeapsă meritată! Că, de zgârcită ce era, n-ar fi dat nici o pasăre pentru ospățul de duminică.

– Nu-s toate moarte, tușică, uite că alea două mai mișcă, o liniști Getuța de peste gard. Nu te mai văicări că-s numa’ bune de supă și friptură, o să vezi dumneata, c-o să-ți pupe mâna toți la nunta aia. Și chinezii…

Baba Floare așteptă să se întunece ca să n-o râdă lumea, le băgă una câte una în bucătăria de vară și se apucă să le ciupere, înainte să înțepenească săracele! Două perne de puf, măcar, să-i rămână. Când le văzu așa golașe, fără pene, simți o sfârșeală la inimă: era o criminală. O apucă plânsul. Le lăsă acolo, pe un preș, cu gând să le taie dimineața, adună puful într-un sac de iută, și se duse la culcare.

Nea Gheorghe avusese dreptate. Miercuri la prânz, Breaking news: primarul anunță că tocmai semnaseră cererea în Consiliu, să li se trimită alt preot în sat. Urgent! Miercuri seara, când damigeana cu țuică bătrână se golise de tot, gospodarii știau bine ce au de făcut. „Vor nuntă de comedie? N-au decât! …Să-și facă, dar nu la biserica noastră. Că nu-i a lor, e a satului”.

– Tușă Floare, unde ești, nu te-ai trezit încă?
Getuța mai să sară gardul. Gălăgia de la biserică se întețise, răzbătea până aici…
– Tușicăăăă, hai iute la biserică, bai mare, nici nu știi ce pierzi! Căpoșii satului au pus lacăt la biserică și un drug de fier pe ușă. Primarul, consilierii și ăia trei proprietari de pensiuni din gașca lor n-au mai avut ce face, au plecat înjurându-i de cele sfinte. Iar Duțu și Paulică al meu erau cât pe ce s-o încaseze. Dacă nu-l lasă pe părintele Avram, închisă rămâne. Scoală-te, Tușică, uite că și gâștele ți-au înviat!

Flămând, purcelul se văita în coteț, nemâncate și ele, păsările făceau zarvă. Iar din bucătăria de vară se auzea gâgâit de gâște de parcă intrase vulpea peste ele. În sfârșit se trezi și baba Floare. Ieși buimacă din casă în cămașă de noapte și se luă cu mâinile de cap.

În fața bisericii, parcul prinsese contur încă din zilele petrecute de chinezi în sat. Oaspeții se simțiseră bine, nu păreau deloc deranjați că nunta tradițională dispăruse din program. Erau încântați de oameni, de sat, de împrejurimi. Iar țuica bătrână din clondirele lui nea Gheorghe de la pensiune era grozavă. Dar cea mai plăcută surpriză fusese pentru ei întâlnirea întâmplătoare cu un cârd de gâște îmbrăcate cu vestuțe colorate, cu motive populare. Nu mai pridideau cu fotografiatul. Fiecare vestuță avea alt model. Așa ceva nu mai văzuseră nicăieri. Era nevoie de un parc acolo. Satului ăstuia cu oameni atât de inimoși, i-ar fi prins bine o donație pentru asta, au decis pe loc chinezii. Și vor veni și la anul, convinși că sătenii ăștia năstrușnici mai au și alte idei…

11 Iulie 2017 at 17:25 4 comentarii

Articole mai vechi Articole mai noi


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 890,660 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.359 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 890,660 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: