Duhuri blânde pe dealuri (2)

…Dacă treci Podul Mare dinspre oraş, începi să urci pe hulă, adică pe şoseaua care duce şerpuind printre dealuri până sus, de unde drumurile coboară spre staţiunea Bazna şi satul Blăjel. Privind de sus de acolo spre oraş, spre Târnavă, vezi dealurile stând unul în altul, cu piepturi largi, arse de soare, pline de vii, pete de pădure, văi şi poieni. De partea cealaltă, spre satele din jur, se-ntind păduri de fagi şi stejari. Prin octombrie, după culesul viilor şi prin martie-aprilie, sus pe dealuri se zăreau căprioare şi vulpi. Toamna târziu coborau ceţurile şi ne închideau ca între ziduri. Uneori, soarele izbutea să le învingă şi atunci, brusc, se arătau în plină lumină, dealurile, ca şi cum s-ar fi întors de departe, Târnava, văzându-şi de drum pe sub sălcii şi lunca strălucitoare. Când negurile se agăţau de geamuri, când ardea focul în sobă şi flăcările ne luminau feţele, mai ales atunci, ne puneam a nu ştiu câta oară o întrebare, aceeaşi, care ne stârnea, de fiecare dată, fiori: cine merge, după ce se culcă toată lumea, se sting toate luminile şi e beznă adâncă, la cotul de la Jibji al Târnavei!?

Păi acolo e capătul lumii, se speria Adi, cel mai mic dintre cei doi fraţi ai mei. („Ba nu”, Dănuţ ştia mai bine, „nu ţii minte că te-am dus şi pe tine azi-vară?”) Oricum, trebuia să te strecori până dincolo de drum fără să te vadă cineva, apoi s-o tai prin luncă. Vara mai merge, nici nu te vezi din margarete şi din lanul de orz. Dar acum, prin noroi şi mirişti… Ai putea s-o iei şi pe drum, la urma urmei, dar s-ar putea să te vadă badea Ghica, gospodăria lui e la doi pași de Jibji.
–  Nu, tot mai bine s-o tai prin luncă. Eu mă duc prin luncă, spun hotărâtă.
–  Nu, nu te duce acum, se speria Dănuţ, las’ că ne mai gândim la asta şi mâine.
…De ce la Jibji? Pentrucă la Jibji e locul cel mai bun de scăldat: adânc, cu nişte vârtejuri, o nebunie! Mai ales unul, acolo unde e hinta! Dacă ai curaj, te hinţi de câteva ori deasupra vârtejului şi sari pe malul celălalt. Hinta, adică o frânghie groasă cu un nod la capăt, legată zdravăn de o salcie de pe povârniş de care trebuia să te prinzi bine şi să-ţi iei avânt. Numai că dacă ameţeşti sau ţi-e frică, gata, s-a zis cu tine!
–  Mă dau şi cu hinta, mă ridic hotărâtă, gata de plecare. Adi sare iute  şi mă ia de mână.
–  Zi nu, nu vă duceţi, mă trage de mânecă, Dănuţ. De ce să vă duceţi?

„Doamne, ce babilonie!” se minuna mama uneori, „mai lipsesc turcii!” Într-adevăr, în valea aceea ascunsă între dealuri era o lume de toate felurile. Un amestec de localnici și oameni veniți din alte părți care mie mi se părea normal. Mai toţi capii de familie, indiferent de naţie, lucrau la „Gaz”. De sub dealurile dinspre Bazna, o mulţime de copii aveam acelaşi drum, la aceeaşi şcoală, cam în acelaşi timp, zilnic. Drumul spre şcoală trecea peste Podul Mare, continua pe Strada Turnului, apoi prin Poarta Cetăţii intram în Oraşul vechi. De aici, mai aveam puţin şi ajungeam la școală. La întoarcere ne întâlneam din nou. Aruncam ghiozdanele, mâncam în fugă şi, până seara, eram toți pe coclauri la joacă.

În blocul vecin locuia prietena mea Iţu, de o seamă cu mine.
„Este că Opu seamănă cu tovarăşul Gheorghiu Dej?” Mă întreba din când în când, foarte mândră. Iţu are ochi albaştri, părul negru şi mereu seamănă cu câte o artistă, ba dintr-o revistă veche, ba dintr-un film. După casa lui Iţu urma un teren viran şi o magherniţă. Asta era prăvălia. Pe urmă treceai drumul şi ajungeai în luncă.

…Mama tuşea, tuşea de nu se mai oprea, avea febră de câteva zile şi tata era plecat de mai mult timp, pe şantier, la Sărmăşel. La prăvălie era coadă de când se lumina de ziuă. Pe la nouă dimineaţa începea vânzarea. Se aduseseră saci cu mălai, orez, făină şi zahăr. Stăm la rând, eu şi Dănuţ. În faţa noastră, Buri şi în faţa lui mulţi alţi oameni din vecinătate.
–  În vreo ‘rei ore suntem scăpaţi, zice Buri. Are un obicei, când îşi trage mucii, mănâncă şi prima literă dar numai de la anumite cuvinte. La amiază ieşim cu pungile întregi. Pe Dănuţ îl scot nişte vecine aproape sufocat.
–  Ai avut ‘reptate, îi spun lui Buri. Am scăpat.
Acasă avem treabă. Îl pun pe Dănuţ să facă ordine. Mă ascultă. Ce-i al meu i-al meu. Nu-mi iese unu’ din vorbă. Fac mămăliga. Badea Ghica ne adusese laptele şi o măsură de brânză de vaci în lipsa noastră. Dănuţ îi duce ceaiul mamei.
–  Parcă nu mai are febră, se luminează el.
E mai bine, zice şi doctorul Bărbulescu seara şi tare ne înveselim. Îi mai dau un pumn de cuie lui Adi să stea locului până termin treaba. Bombăn şi-i cert. Le spun „of, mi-aţi scos peri albi”! Adi stă pe jos şi bate cui lângă cui în scândurile podelei. Nu-şi dă cu ciocanul în degete cum se teme mama. Are şi o omidă verde păroasă cu care se joacă câtva timp. „Nu mă mai joc cu coada asta”, mormăie somnoros. O iau pe o hârtiuţă şi i-o las pe pervazul ferestrei.

Iţu şi cu mine vindem la prăvălie lângă gardul de la Westen între doi nuci. Vindem la liber, nu pe cartelă, cartelă, zahăr, mălai, făină, dulciuri şi fel de fel de alimente la discreţie. Lumea ne respectă şi toţi sunt foarte mulţumiţi. Ioniko stă la coadă şi cumpără bomboane de ciocolată: căcăţele de capră ambalate în pacheţele. Desface hârtia şi le dă drumul în gură. Îl auzim cum urlă în timp ce fuge.
–  Ioi, Iştenem, zice Iţu. Închidem prăvălia.
–  Căcăcioaselor, strigă Ioniko ieşind din casă cu un cuţit mare de bucătărie.
Nu mai ieşim din casă până seara. Facem treburi gospodăreşti. A doua zi îl angajăm băiat de prăvălie la raionul de dulciuri. Ioniko face aprovizionarea pentru fondantele de ciocolată. Taie lutul în pătrăţele pe care le aranjează în cutii căptuşite cu ziarul „Scânteia”.
–  Trei lei bucata, hotărăşte el şi-şi freacă mâinile.
Sus scriem:

EXPOZIŢIE  CU VÂNZARE

Păstraţi-vă rândul !

Avem tare multă treabă, dar vânzarea merge strună. Doamna Dăian, vecina de la parter, îşi trage un scăunel mai aproape de noi, se aşează şi tricotează. Îşi păzeşte de fapt, copilul, care umple o sticlă cu ţărână. O goleşte şi o umple din nou.

–  Stai în loc, Mircea mamii, spune ea din când în când şi ne mai aruncă şi nouă câte o privire. Apoi se ridică, îşi lasă lucrul pe scăunel şi se bagă în faţă. N-o întrebăm ce doreşte să cumpere, ne uităm calme cum îşi vâră nasul într-o cutie. Ia cu degetul din făină, gustă şi scuipă. Zice: ţţţ, ce vă mai dă prin cap! și-şi ţuguie buzele a mirare. Noi aşteptăm, două tinere vânzătoare jignite dar politicoase, până se-ntoarce la scăunelul ei, şi servim din nou oamenii.
–  Stai în loc, Mircea mamii, stai în loc, sticla mamii, o auzim pe doamna Dăian.
Pe doamna Dăian n-o uit de când cu găina adusă de tata de la Iernut acu o lună. O găină pestriţă, grasă, care făcea trei ouă pe zi. Unul cu coaja foarte tare, al doilea cu coaja mai subţire şi al treilea, doar cu o pieliţă groasă.
O minune, pe lângă marchizele alea trei ale noastre, cu gâtul gol, bătrâne și fandosite, care abia de făceau un ou, două, pe săptămână, măcar că Adi le stropea a doua zi de Paşti cu parfum.
–  Tai-o, doamnă, că-i făcătura dracului, o bătea vecina la cap. Şi mama o ascultase, tăiase găina chiar în ziua în care plănuisem s-o duc la şcoală şi s-o ţin toată dimineaţa într-un coş, în fundul clasei, ca să vadă colegii minunea. Nimeni n-o să mă creadă vreodată că am avut o găină care făcea trei ouă pe zi.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

12 Mai 2017 at 15:42 7 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri (1)

Copil fiind, în serile calde de august coboram scările cu mama, după cină, şi dădeam ocol casei. Adică ne plimbam, desculţe, prin întunerecul luminat doar de lună şi de stele, simţind căldura plăcută a pământului intrându-ne în tălpi. În faţă, dincolo de gard, vedeam o stea roşie, părea foarte aproape (aia-i planeta Marte, îmi spunea mama). Gardul era spre Westen, fostă proprietate a unui vienez bogat, sub dealurile de la marginea oraşului unde locuiam. Naţionalizată, desigur, reşedinţa elegantă şi parcul englezesc care se întindea pe o pantă moale de la poalele dealurilor până aproape de lunca Târnavei, pentru noi, copiii, era un tărâm magic. În vila cu terase şi scări, cu saloane de bal şi concerte, locuiau câteva familii. De jos, de la demisol, de la tanti Balint primeam câte o bucăţică de halva (eu credeam că are un depozit secret de halva, acolo).
In afară de Domnul Panin (mama zicea că e conte rus refugiat) şi nevastă-sa, tanti Clava, pe ceilalţi nu-i mai ţin minte. Ea, tanti Clava, mă chemase într-o zi să-mi facă cunoştinţă cu pianul, un „Bozendorfer”, vechi, vienez, de concert.
Imobilul în care locuiam, noi şi încă trei familii (construit, alături de alte două, de fosta societate Sonametan pentru cei care lucrau la sondele de gaz metan din Transilvania) era despărţit de Westen de un şir de grădini şi de gardul de care vorbeam, cam sălbatic, care se întindea pe toată lungimea domeniului. Părinţii mei veniseră de la Zlatna de la minele de aur, trecuseră prin Sibiu, unde mă născusem şi unde am și locuit încă vreo doi ani şi apoi se fixaseră aici, în cetatea gazului metan.
Dincolo de acest cartier în devenire, pe malul stâng al Târnavei Mari, departe de oraş, nu mai vedeai decât ici-colo, câte o casă izolată pierdută între dealuri şi vreo două, trei gospodării modeste în luncă.
După câţiva ani, familiile care locuiau în reşedinţa de la Westen au fost evacuate, şi vila, cu domeniu cu tot, transformată într-o instituţie socialistă. Urmă o involuţie proiectată cu mult zel (asfaltat alei, pus varză, gărduleţe din cărămizi, becuri în pari şi altele) care o deprimă pe mama, obişnuită cu priveliștea încântătoare a parcului de la fereastra bucătăriei în care-şi petrecea mai toată ziulica.
Chiar şi aşa urâţit, noi, copiii din vecinătate, îl iubeam şi-l socoteam, în continuare, „al nostru” cu toate că eram alungaţi, ameninţaţi şi chiar bătuţi dacă nimeream în ghearele paznicilor.
Mi-aduc aminte de un vis, de atunci, vreo zece ani să fi avut, nu mai ştiu. Era o serbare noaptea la Westen. Vila, abia se ghicea sus, în întuneric, dar jos, în vale, în deschiderea largă de iarbă între tufe de răsură, lemn câinesc, liliac, mici fântâni ţâşnitoare, unde ne jucasem de atâtea ori, pe un ring în lumină, dansau fetiţe, cam ca mine de mari, îmbrăcate în rochiţe de voal albe şi verzi. La încheierea serbării am plecat toţi în sus pe alee. Apoi rămăsesem numai cu mama, aveam amândouă, rochii albe lungi, ca nişte cămăşi de noapte. Eu mă opresc lângă zidul casei noastre, atrasă de joaca unor iepuri îndărătul unei ferestruici, mici, înfundate-n pământ. Vreau să-i arăt mamei, mă întorc, n-o văd, era beznă, undeva departe, pe deal, însă, îi zăresc silueta, alerg disperată strigând-o, ceva alb ca un voal mai flutură o clipă în vârful hulei şi dispare. Mă trezesc plângând.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

6 Mai 2017 at 19:52 8 comentarii

Sighișoara on-off

spre sfârșitul zilei,
am mai dat o raită
prin Old Sighișoara
într-un amurg fermecat
de chitara Adei Milea
întinerise cetatea
sub ploaia cu stropi mari
cât boabele de struguri gata de teasc
umbrelele dănțuiau
cuplurile se sărutau
în mica piață fără vârstă
magia se juca cu timpul
cavalerii se prelingeau pe sub ziduri
înveșmântați în armuri
ca în nori plumburii
care se transformau în argint
aproape stins, rugul fumega
pârlite puțin, vrăjitoarele scăpaseră
și se răcoreau cu cola
iar prințesa palidă din fața Casei cu Cerb,
după ce-și vânduse pozele de familie
în alb-negru,
își recăpătase culoarea
cu un pahar de vin roze

29 Aprilie 2017 at 17:11 4 comentarii

Realitatea își face selfie

aerul se sufocă
de atâta râs artificial
are nevoie de respirație
naturală

alungate din gamă
sunetele aleargă după muzică
izbindu-se cu zgomot
în labirintul de sticlă al lumii

cu profiluri coafate
la photoshop
realitatea își face selfie
după selfie

doar poeziile se consumă
prozaic
în pustie

28 Aprilie 2017 at 15:38 4 comentarii

Revoltă juvenilă împotriva gramaticii

regulile
cât or fi de multe și de ciudate
se cer aplicate
fără târguieli

ok. am înțeles.
dar e aici și un îndemn
să le încalc
cu nerușinare

în goană după înțelesuri fugare
să ajung în lumi misterioase

să extrag – cu cruzime
nervii unui gând
sau inima unui cuvânt

să disec silabele adormite
chiar dacă mă tai, câteodată

ca, pe urmă,
ieșind tiptil printr-o paranteză
să calc, fără milă,
câteva semne de punctuație
și să le salvez, tot eu, ipocrită,
ceva mai târziu
provocând o sintagmă
să fluiere
a mirare
ori o locuțiune
să țină alocuțiune

24 Aprilie 2017 at 13:44 13 comentarii

Martirii tranziției

Când OUG 13 antijustiție a d-lui ciordache-altă întrebare i s-a întors grajdanului-vârf de lance direct în freză, și el și mulți suporteri pesediști& aldiști i-au învinovățit pe proștii revoltați din stradă că nu-s toleranți, că n-au citit-o, sau, dac-au citit-o, n-au înțeles noblețea&umanismul demersului noii puteri. Senatorul Băsescu l-a dezavuat public atunci, v-amintiți, pe ministru!…  Și cum să nu se înfurie? Păi el ar fi făcut operă de artă din ordonanța aia, sau, mai bine, lege a grațierii! Ar fi betonat-o cu justificări imbatabile în stare să stoarcă lacrimi în piețele patriei și i-ar fi scutit pe toți cioflingarii și devalizatorii din tranziția spre raiul corupției, de eșecul penibil al prostului de Iordache.

Dar câte nu se pot face în numele toleranței și libertății? Ion Iliescu a sortit morții o mulțime de oameni, desigur, de dragul democrației. Pe urmă, ajuns președinte, și-a umplut de merite&privilegii, aghiotanții și, ca să-și marcheze victoria și să scape de mustrări (o, nu de conștiință ci de acuzele lui Cozma), a grațiat altă mulțime de prigoniți care, recunoscători, i-au dat votul. Voiculescu-Varanu s-a dovedit și el un suflet mare cerând respect pentru bobor, declarând că mai toți s-ar încadra în tot felul de delicte. plus că majoritatea, știa tot el, au fost ciripitori. Iar doamna Hossu-Longin a inclus în rândul martirilor din Memorialul durerii” și „sfinți ai tranziției”, cu bombo-Năstase cap de listă. Ce vremuri! Toți mega-eroii furăcioși ai tranziției îl ciuruiau pe incoruptibilul Băse, apărătorul statului de drept, reformatorul instituțiilor statului, începând cu justiția…

Faptele-s fapte, istoria le va consemna- chiar dacă ofensiva anti-corupție din mandatele lui ar fi fost politicianistă, deciziile lui erau pro-reformare. Fapte-s fapte și acum, când a devenit demolatorul acțiunilor președintelui de atunci. În fine, interesant e și detaliul că, după ce și-a lansat cu lăutari amendamentele care preiau OUG 13 „îmbunătățind-o” șmecherește, alți suporteri, cu aceeași structură, au aceeași reacție ca și ai lui Dragnea&comp. Fie-vă milă de sfinții tranziției, sunt oameni de bine, au muncit pe rupte ca să-și îndese niște milioane în conturi, să risipească legal resursele țării, să ne facă respectați în lume. E timpul pentru grațiere, a venit momentul zero al reconcilierii, să-i scoatem pe martiri din ghearele justiției, să-i încurajăm să continue…

22 Aprilie 2017 at 17:14 2 comentarii

Cad idoli

asaltați de omizile osanalelor
idoli hidoși, fără măști
atârnă de crengi scorojite

se prăbușesc cu zgomot
jeliți de pomi încovoiați
cu roade putrezite

măcar iluziile le țineau de cald
precum sulfuroase, miasmele pegrei
viermuind pe trunchiurile negre

bieți pomi neconsolați
se amăgesc mereu că au un rost
căinând câte un șmecher prost

îngrășat cu sentimente ieftine
udate cu lacrimi chioare
sărate, individual sau în grup, după gust

21 Aprilie 2017 at 12:20 2 comentarii

Articole mai vechi Articole mai noi


Nora Damian Facebook nora.damian@gmail.com

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 886,238 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.314 urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 886,238 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: