Posts tagged ‘Alexandru Dragomir’

De la “PROSTIE” la “EROARE”

Postat de tibi în „biblioteca din chioşc”

Ideea secolului al XVI-lea că raţiunea este egal împărţită tuturor (mult mai veche fireşte – vezi Menon – dar transformată acum în principiu), a făcut ca ceea ce trecea înainte drept „prostie”, adică neputinţa izvorîtă din înzestrarea firească, să fie considerat acum ca „eroare”, ca simplă greşeală pusă pe seama lipsei de metodă. De unde importanţa primordială acordată metodei şi ideilor „clare şi distincte”, începînd de la Descartes şi Leibniz şi pînă în ziua de azi. Metoda era esenţială şi pentru Platon (dialectica), dar numai de la un anumit nivel încolo, ca ultimă fază a „paideii”, a formării spirituale, deosebirea dintre proşti şi deştepţi rămînînd altminteri la baza construcţiei, după cum rezultă din Republica. „Puţinii aleşi” erau filosofii. Iaraşi, logica aristotelică era şi ea o metodă de a gîndi just, dar era îndreptată împotriva sofistilor, iar peripatetismul era o şcoală de elită. Metoda modernă, în schimb, este un panaceu. Descartes repeta adesea în Regulae că metoda sa e „simplă”, înţelegînd prin asta că e la îndemîna oricui. „Clar şi distinct” nu presupune, precum dialectica platonică, înălţarea la o altitudine accesibilă doar cîtorva aleşi, ci o curăţire de zgură, o revenire în spaţiul bunului comun care este ‘le bon sens’, raţiunea. De aceea mărginirea spirituală, ramînerea neajutorată în pămîntesc, cu toate urmările ei, e înlocuită prin „eroare”. Iar eroarea este o simplă împuritate înlăturabilă prin claritatea raţionamentului, prin „rigurozitatea” lui, prin metodică. Aici nu e vorba de o trecere vertiginoasă de la vechi la nou, ambele moduri fiind prezente în proporţii diferite de-a lungul istoriei filosofiei, ci de o ‘răsucire’ a aşezării metafizice cu urmări considerabile. Esenţiala e „democratizarea” gîndită în filosofia lui Descartes şi Leibniz, în exoterismul ei iniţial, opus ezoterismului antic. Filosofia lui Descartes şi Leibniz este reducţionistă, în sensul că reduce filosofia la metoda ideilor clare şi distincte, la un bun ‘accesibil tuturor’, pe cînd la antici metoda devenea tot mai inaccesibilă pe măsura înălţării pe treptele cunoaşterii. Această concepţie filosofică stă la baza democraţiei moderne (secolele al XVIII-lea – al XX-lea) care, prin esenţa ei, este una ideologică, adică una care aşază la temelie o ideo-logie ce poate fi înţeleasă de oricine şi care este anume facută pentru a fi înţeleasă de oricine. Democraţia ateniană judeca după oameni şi cazuri, în timp ce noi judecăm după „idei”(concepţii politice).

fragment din Cinci Plecări din Prezent / Alexandru Dragomir / Humanitas

28 ianuarie 2010 at 19:45 118 comentarii

Coaja de sapun

In 1987, cu doi ani inainte de lovitura de stat, botezata in “Revolutia din dec. 89”, Al. Dragomir avea sa tina un seminar privat denumit “Modalitati de Auto-Inselare”. Substanta seminarului deloc simpla, se refera explicit la natura umana, de prea multe ori implicit, duala. Cu totii avem tendinta de a ne diminua greselile pina la stilizare anecdotica, si sa ne exageram reusitele, oricit de neinsemnate ar fi, pina la valoare de hiperbola absoluta; In fiecare dintre noi, sta la loc de cinste sfatosenia cite unui ‘bunic’, in stare sa le povesteasca ‘nepotilor’, cit de mari au fost faptele savirsite “pe vremea mea” !!! Cam in acest mod, ‘politrucii-bunici’ povestesc ‘nepotilor-adica noi’, cum a intinat Ceausescu “nobilele idealuri ale bla, bla, bla “. Dupa ce presedintele Basescu, a condamnat de la tribuna parlamentului, in mod neechivoc, comunismul ca “ilegitim si criminal”, politrucii au schimbat foaia … Trebuia gasit un dusman al faptului ca vesnica tranzitie inventata de Petre Roman, esuase in ridicol. Trebuia gasita o explicatie de ce societatea, cam stagneaza. Trebuiau estompate motivele pentru care acum, in vremea asa- zisei constructii a capitalismului, oamenii,prea multi dintre ei, o duc mai rau ca ‘inainte’ ! Si mai ales, trebuia ascuns faptul din ce in ce mai evident ca aceasta societate nu avea cum sa progreseze cu un stat acaparat de oligarhii de praduiala, in care politicul nu era decit modalitatea de a ajunge la resurse si de a le distribui discretionar, clentelei politice. Si mai trebuia gasita o explicatie, pentru faptul ca justitia, nu reusea niciodata sa-i condamne pe corupti. Care corupti ? se mirau parlamentarii deveniti buncar de adapost anti-justitie pentru justitiabilii la rindul lor, parlamentari? Deci pentru toate relele acestea, trebuia gasit un vinovat. Si cine putea fi mai vinovat decit cel care condamnase comunismul, adica tocmai faptele marete savirsite de ‘bunicii-politruci’ ?? nu cumva de vina era chiar presedintele Basescu ? Sigur ca DA ! Si atunci, intr-un concert condus de unii dintre cei mai odiosi turnatori ai fostei securitati ceausiste, presedintele a fost suspendat. Nu conteaza ca electoratul prezent atunci la urne, a infirmat intr-o proportie covirsitoare, acea veritabila incercare de lovitura de stat. Basescu, raminea principalul vinovat pentru toate relele tranzitiei. Si atunci, au inceput sa curga acuzele, care mai de care mai fanteziste, culminind cu cea in care se explica pe larg, de ce Basescu avea sa devina, dictator. Daca nu ar fi trist, acest lucru ar fi chiar hazliu : dictator suspendat de catre parlament ! De fapt, adevaratul dictator, era chiar el, PARLAMENTUL ! De atunci, scandalurile politice se tin lant. De o parte, partidele care au constituit acea veritabila coalitie anti-Basescu, denumita generic, “cei 322”. De cealalta parte, partidul din care provenise – in mod legal – presedintele. Cum toata aceasta mascarada nu prea putea avea sorti de izbinda fara o masiva implicare mass-media, o intreaga pleiada de jurmalisti, au pornit la atac, cum se stie, impotriva presedintelui. Cui apartine in totalitate mass-media, deasemeni stiti prea bine : oligarhilor amenintati de constituirea unui veritabil stat de drept! Mai sint citeva luni pina la alegeri prezidentiale. Cu toate zbaterile lor, cei 322 nu reusesc sa-l faca pe presedinte sa scada in preferinta electoratului, sub pragul din care acesta, presedintele, nu ar prinde turul doi de alegeri. Si atunci, ce alta arma mai au la indemina oligarhii ? Insasi justitia ! Care iata, a devenit stat in stat si ameninta chiar statul!  E constitutional protestul lor ? Nu conteaza. Inseamna asta disolutia statului de drept ? Nu conteaza. Se poate bloca intreaga activitate economica pe vremuri de criza economica ? Nu conteaza. Acum, adevaratul DICTATOR a devenit chiar justitia! De neimaginat !

Cine ii sustine pe venerabilii magistrati ? Facatorii de ‘coaja de sapun ! Au preluat aceasta sintagma ( falsa – in realitate ceea ce noi denumim ‘coaja de sapun’ ,este de fapt ‘miezul’ sapunului ) si au dus-o pe culmile perfectiunii ! Facatorii de ‘coaja de sapun’ , transforma nucleul dur, al oricarei evidente, in coaja perisabila si facind clabuci la propriu, transforma orice adevar in ‘baloane de sapun’. Cu o inconstienta stupefianta, citeva duzini de jurnalisti talentati dar malefici, cu ochii scosi din cap de lacomie, minati numai de interese pecuniare proprii, unii minati in plus de asta si de ura, apara interesele penale ale unei miini de infractori, proprietari de media, in detrimentul propriei lor profesii prin decredibilizare, si mai ales in detrimental unei natii aflate in grea cumpana. Si aici revin la seminarul domnului Dragomir. De ce ? Foarte simplu ; daca aceasta atitudine, a acestor jurnalisti, nu ar fi decit efectul unui proces de auto-inselare, aproapre ca ar fi de inteles. In oceanul acesta de manipulare, probabil ca nu mai disting nici ei, pragul dintre marfa si ambalaj; dintre coaja si miez. Dar daca sint constienti de acest lucru, probabil ca nu e prea departe de adevar, faptul ca sint complici la ceva mult mai grav decit alegerea sau NU a presedintelui, in persoana domnului Traian Basescu !

Oare acesti ‘jurnalisti’ deveniti la propriu bunici, ce vor avea de povestit nepotilor lor ?

12 septembrie 2009 at 18:15 165 comentarii

Alexandru Dragomir: comunismul şi incompetenţa

Text selectat din „Cinci plecari din prezent” postat de tibi în „biblioteca din chioşc”

Competenta presupune o relatie cu un sector al realitatii, intretinuta in cunostinta de cauza. Competentul se pricepe la “ceva” : zoologul la animale, botanistul la plante, inginerul la masini, medicul la boli, chimistul la chimie etc. Deosebirile dintre ei se intemeiaza pe deosebiri existente in realitate . La fel, ofiterul se pricepe la arme si la razboi, magistratul la impartirea dreptatii, iar, printre mestesugari, zidarul se pricepe la zidarie, pantofarul la incaltaminte, lacatusul la incuietori s.a.m.d. Cantonarea in specialitate ( in profesie sau in mestesug ) formeaza atit taria, cit si slabiciunea competentului, fiindca ceea ce este deosebire in realitate devine limitare in competenta. Competent in ceva inseamna si limitat la ceva. Limitarea confera competentei deopotriva taria si slabiciunea ei. Taria competentei sta in limitare pentru ca tocmai limitarea ii ingaduie celui competent aprofundarea si stapinirea unui sector de realitate printr-o cunoastere si experienta care nu pot fi dobindite decit prin aceasta limitare voita si asumata din capul locului. Iar slabiciunea competentei rezida in limitare pentru ca cel ce se pricepe la ceva se pricepe numai la ceva. Pantofarul nu se pricepe la croitorie, inginerul nu se pricepe la boli, iar judecatorul nu se pricepe la plante. Cu alte cuvinte, competentul in ceva lasa liber locul celorlalte competente, fiecare ocupind un loc al lui ca rezultat al diviziunii muncii si al cultivarii unor competente diferite. Asadar, competenta survine intr-o societate organizata inauntrul unui mediu natural si in raport cu acest mediu, din si prin care ea traieste, subzista si evolueaza. Nu se poate inchipui o comunitate sanatoasa ale carei sectoare sa fie organizate dupa un alt criteriu, decit cel al competentei. Daca comunismul a sfirsit intr-un esec este pentru ca acest criteriu a fost calcat in picioare.

Dupa 1944, sovieticii si P.C.R. au avut de infruntat un popor care era in intregime ostil comunismului, de la monarhi pina la taranul gospodar. Un asemenea popor nu putea fi nimicit, in schimb putea fi aservit, ceea ce, de altfel, s-a si intimplat. Aparatul de stat “burghez” a fost zdrobit, ofiterii, judecatorii, profesorii si liber-profesionistii au fost demisi, arestati si lichidati in masa. Pe scurt, competenta a fost desfiintata. Mai mult sau mai putin, fiecare din aceste categorii reprezenta, la locul cuvenit ei, competenta. Toti au fost inlocuiti de activisti si de profesionisti improvizati, aserviti prin inscrierea in partid. Criteriul competentei a fost in fapt inlocuit prin criteriul fidelitatii fata de “cauza partidului” , prin ascultarea “disciplinei de partid” , prin supunerea la “linia partidului”. Oameni fara pregatire militara au devenit ofiteri, dupa cum muncitorii au ajuns judecatori ( asesori ) populari, directori de intreprinderi, profesori fara pregatire de specialitate ( sau cu pregatire din alta specialitate ) , functionarii de stat ( de la contopisti la ministri fara nici-o pregatire sau competenta ), totul petrecindu-se sub indrumarea activistilor de partid. Acestia din urma, lipsiti de pregatire, de atestare, de experienta si de verificare, erau intruchiparea incompetentei si totusi, prin definitie, ei erau buni la toate. Activistul politic nu se pricepea la nimic ( nu avea nici-o competenta ), dar dadea sfaturi, indicatii, directive, ordine si dispozitii in toate domeniile. Pare aberant, dar asa s-a intimplat. Astfel, competenta a decazut, ba cel mai adesea a fost privita drept ceva suspect si, in orice caz, drept o insusire de care te puteai dispensa in locurile de decizie. Situatia aceasta – competenta care trebuia sa cedeze pasul in fata activismului – s-a perpetuat, raminind intacta pina la caderea comunismului. De la bun inceput, competenta a incetat sa mai fie un criteriu major in distribuirea rolurilor sociale, iar exceptiile ( inginerii sau medicii ) nu au modificat in mod semnificativ starea globala a societatii comuniste. Rezultatul vizibil a fost constituirea unei comunitati bine ierarhizate de in-competenti. In aceasta comunitate, competentii, care erau necesari a la longue , au depins in permanenta de criteriul politic, in fond de bunul-plac al activistilor. Ei au fost declarati “tehnicieni” si au devenit o clasa marginalizată.

10 septembrie 2009 at 11:53 103 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.674 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.674 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: