Posts tagged ‘Alte povestiri: Sebi şi Serena.’

Duhuri blânde pe dealuri

Copil fiind, în serile calde de august coboram scările cu mama, după cină, şi dădeam ocol casei. Adică ne plimbam, desculţe, prin întunerecul luminat doar de lună şi de stele, simţind căldura plăcută a pământului intrându-ne-n tălpi. În faţă, de după gard, vedeam o stea roşie, părea foarte aproape (Aia-i planeta Marte, îmi spunea mama). Gardul era spre Westen, fostă proprietate a unui vienez bogat, sub dealurile de la marginea oraşului unde locuiam. Naţionalizată, desigur, reşedinţa elegantă şi parcul englezesc care se-ntindea pe o pantă blândă de deal, pentru noi, copiii, era  un loc magic. În vila cu terase şi scări, cu saloane de bal şi de muzică unde, odinioară, imi imaginez, se dansa, se ciocneau pahare sau, în serile muzicale, se umplea văzduhul de armonie, fuseseră gazduite temporar câteva familii.
Jos, la demisol, locuia familia Balint. De la tanti Balint, ţin minte, primeam mereu câte o bucăţică de halva (eu credeam că are un depozit secret de halva, acolo).
La etaj locuia familia Panin. Aristocrați ruşi refugiaţi. In afară de Domnul Panin (mama zicea că e conte) şi nevastă-sa, tanti Clava, pe ceilalţi nu-i mai ţin minte. Ea, tanti Clava, mă chemase într-o zi să-mi facă cunoştinţă cu pianul, un Bozendorfer vechi, vienez, de concert.
Imobilul în care locuiam, noi şi încă trei familii (construit, alături de alte două, de fosta societate germană Sonametan pentru cei care lucrau la sondele de gaz metan din Transilvania) era despărţit de Westen de un şir de grădini şi de  gardul de care vorbeam, cam sălbatic, care se-ntindea pe toată lungimea domeniului.
Părinţii mei veniseră de la Zlatna, de la minele de aur, trecuseră prin Sibiu, unde mă născusem şi unde locuisem vreo doi ani, şi apoi se fixaseră aici, în cetatea gazului metan.
Dincolo de acest cartier în devenire, pe malul stâng al Târnavei Mari, departe de oraş, nu mai vedeai decât ici-colo, câte o casă izolată pierdută-ntre dealuri şi vreo două-trei ferme modeste în luncă.
După câţiva ani, familiile care locuiau în reşedinţa de la Westen au fost evacuate, şi vila, cu domeniu cu tot, transformată într-o instituţie socialistă. Urmă o involuţie proiectată cu mult zel (asfaltat alei, pus varză, gărduleţe din cărămizi, becuri în pari şi altele) care o întristă tare pe mama, obişnuită cu vederea încântătoare a parcului de la fereastra bucătăriei în care-şi petrecea mai toată ziulica.
Chiar şi aşa urâţit, noi, copiii din vecinătate, îl iubeam şi-l socoteam, în continuare „al nostru”, cu toate că eram alungaţi, ameninţaţi şi chiar bătuţi dacă nimeream în ghearele paznicilor.
Mi-aduc aminte de un vis, de atunci, vreo zece ani să fi avut, nu mai ştiu. Era o serbare noaptea, la Westen. Vila abia se ghicea sus,  în întuneric, dar jos, în vale, în deschiderea largă de iarbă între tufe de răsură, lemn câinesc, liliac, mici fântâni ţâşnitoare, în care ne jucasem de atâtea ori, pe un ring în lumină,  dansau fetiţe, cam ca mine de mari, îmbrăcate în rochiţe de voal albe şi verzi. La încheierea serbării am plecat toţi în sus pe alee. Apoi rămăsesem numai cu mama, eram îmbrăcate amândouă cu rochii albe lungi, ca nişte cămăşi de noapte. Eu mă opresc lângă zidul casei noastre atrasă de joaca unor iepuri indărătul unei ferestruici, mici, înfundate-n pământ. Vreau să-i arăt mamei, mă-ntorc, n-o văd, era beznă, undeva departe, pe deal, însă, îi zăresc silueta, alerg disperată strigând-o, ceva alb ca un voal mai flutură o clipă în vârful hulei şi dispare. Mă trezesc plângând.

Dacă treci Podul Mare dinspre oraş, începi să urci pe hulă, adică pe şoseaua care duce şerpuind printre dealuri până sus de unde drumurile coboară spre staţiunea Bazna şi spre satul Blăjel. Privind de sus de acolo vezi orașul și cursul Târnavei Mari, vezi dealurile stând unul în altul, cu piepturi largi, arse de soare, pline de vii, pete de pădure, văi şi poieni. De partea cealaltă, spre satele din jur, se-ntind păduri de fagi şi stejari. Prin octombrie, după culesul viilor şi prin martie-aprilie, sus pe dealuri se zăreau căprioare şi vulpi. Toamna târziu coborau ceţurile şi ne-nchideau ca-ntre ziduri. Uneori, soarele izbutea să le învingă şi atunci, brusc, se arătau în plină lumină, ca şi cum s-ar fi întors de departe, dealurile, Târnava, văzându-şi de drum pe sub sălcii şi lunca strălucitoare.  Când negurile se agăţau de geamuri, când ardea focul în sobă şi flăcările ne luminau feţele, mai ales atunci, ne puneam a nu ştiu câta oară o întrebare, aceeaşi, care ne stârnea, de fiecare dată, fiori: cine merge, după ce se culcă toată lumea, se sting toate luminile şi e beznă adâncă, la cotul de la Jibji al Târnavei!?

Va urma…

Anunțuri

12 Iulie 2009 at 13:20 109 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri: o carte nou-nouţă scoasă de sub tipar…

O carte de povestiri despre  o lume mai puţin ştiută, mai puţin importantă, sau mai puţin băgată-n seamă. O parte din povestiri au apărut şi pe acest blog.
Coperta poate fi văzută aici : http://bibliophyle.wordpress.com/

9 Iulie 2009 at 22:25 72 comentarii

Sebi si Serena (1)

La o bere în grădină

–  Serena, strigă Sebi. Sereeena, ce faci dragă, eşti surdă?…
Serena e surdă, tot mai surdă, Sebi ştie. Nici el nu aude foarte bine. Conversaţiile lor sunt, într-un fel, publice.
–  Sereena, deschide uşa odată! Sebi îşi pierde răbdarea. Bate tare în uşa verde şi scorojită. Sebi nu e singur, e cu Linda, căţeaua. Linda latră şi ea cât poate. In felul ăsta toţi vecinii sunt informaţi de situaţie. Însfârşit Serena le deschide. Zâmbeşte cu gura până la urechi când dă cu ochii de Sebi. Linda e şi mai fericită: sare cu labele s-o îmbrăţişeze. Mai s-o doboare. Când se ridică în două labe e mai mare decât Serena.
–  Lin-da! Lin-da! Gata Linda! Lin-da, Lin-da!…Repetă alintat-mustrător Serena. Linda, te bat dacă nu eşti cuminte! Linda, du-te la locul tău.
Linda înţelege perfect deşi Serena morfoleşte unele consoane şi le înghite. Se aşează cuminte pe covoraşul de la intrare lângă ghetele lui Sebi. Are vreme să şi doarmă un pic până o să-i vină şi ei rândul la masă.
Cu paşi târşiţi Serena se mişcă de colo colo prin încăpere. Aşează două farfurii şi două rânduri de tacâmuri pe masă. Pe faţa de masă! Întotdeauna mănâncă pe faţa de masă. Aşa a învăţat-o maică-sa, îmi spusese odată.
–  Am făcut ciorbă de boabe, aşa-i de bunăă, îi spune lui Sebi pe ton cântat-alintat. Hai la masă!
–  Viu, dragă, viu.Spălat, pieptănat,cu papucii în picioare, Sebi o mângâie pe Linda şi o pupă pe Serena.
Linda schiaună fericită-n somn. Serena se-nroşeste. Zâmbetul îi întinde creţurile de pe faţa rotundă şi-i luminează ochii albaştri. Aşează câte ceva pe masă fâţâindu-se de colo-colo, bălăngănindu-şi mâinile şi fluturându-şi şoldurile.
–  Taie şi nişte ceapă, dragă, zice Sebi. Vezi acolo jos, în cămară. În traista aia cu cartofi de la mamă-sa lu’ Ike sunt şi nişte cepe roşii. Lângă sticla de vin. Mâine iar sunt la ei, le sap şi restul de grădină…

De afară se aud voci amestecate. Daca nu i-ai fi ştiut, ai fi zis că-s gata să se ia la bătaie. Aşezaţi pe scaune vechi de bucătărie sub cele două rânduri de viţă de vie din capătul grădinii, Sebi şi Ike se cinstesc cu bere. Tocmai au terminat de săpat. E o după amiază târzie, călduţă de aprilie. Pământul negru, proaspăt mărunţit, respiră promisiuni verzi. Tufele de rozinchin, coacăz şi agriş de lângă cărare au prins frunziş nou. Prin smocurile de iarbă şi urzici de lângă gard lucesc albăstrele şi năsturaşi. Câţiva vişini cu trunchiurile proaspăt văruite dau în floare.
–  Se pregăteşte de ploaie! La fix! Se bucură Ike. Uite, ce nori se adună, încolo, spre deal.

Linda aleargă nebuneşte, aleargă peste tot. Din când în când i se iţeşte blana albă printre pomi, tufe, după câte un gard. N-ai cum s-o opreşti. Ike o urmăreşte cu privirea. După atâta stat în casă, cum să nu…
–  N-ai o ţigare? Îl întrerupse Sebi.
Ike clătină din cap. Îşi pipăie buzunarele. Nu, n-avea. Nu mai avea.
–  I-au pus gând rău,oftă Ike. O să-i vie de hac!…Cine ştie ce o aşteaptă pe biata Linda! Ike îşi supse cu zgomot o măsea, apoi îşi prinse cu degetul mare şi arătătorul un dinte şi încercă să-l mişte. De câtva timp se chinuia să-l scoată, dar de fiecare dată după câteva încercări se lăsa păgubaş. Până la urmă tot va trebui să…
–  O să-i vină de hac, o să-i vină de hac…Da’ io ce-s mă, nimeni? Bombăne Sebi revoltat. La oricare mă duc dacă are nevoie, pe oricine îl ajut dacă are un necaz… toţi mă cheamă… niciodată nu zic nu…
Ike dă din cap. Aşa e. A renunţat să-şi scoată deocamdată dintele.
Sebi se uită cu părere de rău la sticla pe jumătate goală. Clipeşte des, se concentrează, se-ncruntă. Ar mai spune el ceva, da’… Se-ntinde după sticlă şi mai bea o înghiţitură.
Linda îşi continuă turele nebune.

–  În cartierul ăsta-s numa’ nebuni şi handicapaţi! Răsună o voce furioasă, nu foarte departe de separeul de sub viţă unde stau cei doi.
Ike si Sebi nu-i dau atenţie. Sorb pe îndelete din sticlele de bere.
Ca de obicei, Geta e pusă pe harţă. Şi, ca de obicei, e prima care a şi trecut la ţinuta de vară: tricou şi bermude. Până la toamnă se va flendura într-o grămadă de ţoale de astea luate de la second hand. Ike şi Sebi îşi întorc privirile şi o studiază de la distanţă. Încă viguroase, picioarele ei parcă s-au mai subţiat. Genunchii sunt mai noduroşi decât în vara trecută şi pielea nu mai e aşa de întinsă.
–  Te prind eu javră şi-ţi fac felul dacă n-are cine! Strigă Geta. Îşi aprinde o ţigare, trage un fum şi se aşează pe un bolovan lângă o tufă de soc.
–  Căţeaua naibii! Se dezlănţuie Geta tot mai scoasă din fire. Uite ce urme lasă. Păi de-aia am muncit ieri toată ziua ca o proastă aici?…
Grădina lui Geta, nimeni nu poate nega, e o grădină model. Pe o pantă dulce, aşezată mai sus de ale lui Ike şi Sebi, are straturile aliniate, perfect încadrate de şiruri ordonate de narcise alb-galbui si lalele roşii, uriaşe. În spate pavilionul, cam dărăpănat, construit pe vremuri de taică-su pentru grătar, abia se vede de sub viţă.
Odihnească-se-n pace, bătrânul, că era mai bun decât gloaba de fie-sa, cred cei doi cu sticlele aproape goale în faţă.
–  Păi cine să-i vie de hac? Nişte fătălăi? Că-s numa’ fătălăi pe aicea, îşi continuă Geta, plină de năduf, monologul. Soarbe ceva dintr-o cană galbenă de faianţă cu inimi roşii. O pune alături pe un parapet de cărămizi, sau mai bine zis, pe ce a mai rămas din el.
Prin faţa ei trece Linda, trece ca o vijelie, sare peste parapet şi-şi continuă cursa.

–  Cursă cu obstacole, mă Sebi, zice Ike cu un aer filozofic. Viaţa e o cursă cu obstacole. Fiecare cu ale lui.
–  Păi io n-am nimic aicea, Serena-i stăpână, io-s pui de cuc, se destăinuie Sebi vecinului. Dacă vrea cineva, mă poate goni mâine. Cu Linda cu tot. Clatină resemnat din căpăţâna măricică, rotundă ca un bostănel cioplit de Hallowen cam nepotrivită cu corpul lui subţirel de puştan. Ii spune a nu ştiu câta oară lui Ike cu vocea lui baritonală, uşor răguşită, că el, Sebi, a văzut şi a păţit multe la viaţa lui şi că nu se sperie de ziua de mâine. Ike e convins de asta. Îşi priveşte cu admiraţie prietenul. Pe faţa ridată, bronzată, cu trăsături viguroase de bătrân lup de mare, ori de explorator a lui Sebi nu se mişcă nici un muşchi. Doar în ochii lui se ivi pe neaşteptate o sclipire şmecherească.
–  Da’ nici ale voastre nu-s grădinile astea măi Ike, tu ce-ţi închipui că o să vi le lase statu’ moştenire? Adică ăştia de la primărie stau degeaba? Încă n-au avut timp să vadă de locul ăsta. Da’ mâine, la anu’, cine ştie…

Ike avusese dreptate. Începe să plouă. Stropii, tot mai mari, cad pe pământul abia lucrat. Linda o ia agale pe cărare urmată de Sebi. Geta îşi aranjează cu degetele nişte zulufi imaginari. E tunsă periuţă şi vopsită roşcat.
–  Sebi, nu te fă că n-auzi, strigă agitând cana goala ca pe o grenadă. Vezi de căţea, că de nu ţi-o fac eu pachet cât de curând.

din volumul ”Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian, 2009

12 Septembrie 2008 at 15:53 2 comentarii

Sebi şi Serena (2) Impresie în zori

Ca prin vis zăresc o geană roşie unduind printr-un fald al perdelei. Văd şi soarele mai apoi, rotunjindu-se şi suind printre dealuri, înălţându-se maiestuos peste acoperişurile cafenii ale caselor. Ramura înflorită de vişin din dreptul ferestrei întredeschise se colorează, deodată, în trandafiriu. O pală de aer proaspăt, răcoros, năvăleşte în cameră. Puzderie de triluri se împletesc, se ţes într-o dantelă sonoră care umple văzduhul de însufleţire. Încă o jumătate de oră, poate mai puţin şi armonia lor va fi înghiţită de zgomotul difuz al zilei. Încă puţin şi picăturile scânteietoare uitate de ploaie în iarbă şi pe frunze vor dispărea. Din clipă-n clipă se va risipi şi mireasma aburului care se ridică abia simţit din pământul reavăn. Iar aleea argintată dintre cele două rânduri de vile şi case vechi întinerite pentru câteva clipe îşi va pierde strălucirea sub paşii nepăsători ai trecătorilor grăbiţi. Acum, de sus de la fereastră, aleea pare un pârâu care coboară abrupt din dealul de la miazănoapte şi lunecă molcom mai la vale printre maluri înverzite de tufe şi arbuşti-  ca să dispară, brusc, undeva mai departe, în geometria cenuşie şi tristă a unui cartier de blocuri.

Vocile lui Sebi şi ale Serenei se intersectează cu lătratul Lindei. “Trebe să ung uşa asta, că scârţâie”, strigă Sebi. “Toată lumea aude cum scârţâie, numa’ tu, dragă, n-auzi.”
O bufnitură, vocile se îndepărtează şi apoi, linişte.

Va urma….

11 Septembrie 2008 at 15:39 1 comentariu

Sebi şi Serena (3) Sebi se destăinuie.

Uite-o pe Linda! Ce o fi căutând aşa departe de casă? Probabil e şi Sebi pe undeva pe aproape, îmi spun. Linda îşi face loc voiniceşte prin trafic. O urmăresc puţintel îngrijorată. Zona asta, de la piaţă până la pod, e tot o forfotă: Biciclişti, cărucioare, maşini. O lume pestriţă, gălăgioasă, în necontenită mişcare.
Linda dispare undeva între clădirile de pe partea stânga a străzii unde, pe vremuri, ascunsă in verdeaţă era o casă veche plină de farmec. De acolo puteai coborî printre sălciile pletoase până la râu. Dacă n-aveai chef de scaldă, erau locuri bune, mai ales ca să te joci de-a ascunselea. Peisajul nu mai are nici un mister cum e acum, dominat de construcţii greoaie, utilitare şi industriale. Iar râul, râul nu mai e decât un canal de scurgere în care nu se mai scaldă nimeni.
De cum încep să urc pe podul-pasarelă, însă, regăsesc luminozitatea verde a luncii Târnăvii până departe sub dealurile învăluite într-o ceaţă uşoară.
De aici, din partea cea mai înaltă a podului, e tare plăcut să urmăreşti pînă departe, valurile verzi-argintii de orz unduite de o briză răcoroasă. Uite-l şi pe Sebi! Relaxat,c-o mână-n buzunarul salopetei albastre, rezemat de balustradă, fumează. Dă cu ochii de mine, se răsuceşte şi aruncă chiştocul la distanţă înspre vîrtejurile cafenii ale râului de la piciorul podului. Briza aduce cu ea şi un iz supărător, acru.

_ Acid, zice Sebi, au dat drumul la acid. Ziua, aşa mai cu fereală, dar noaptea ar fi bine să-nchideţi geamurile. Coborâm de pe pasarelă spre drumeagul care taie lunca. De aici nu mai e mult până acasă.
_ Doamna Irina, mi se destăinuie deodată, eu am avut maaare noroc cu Serena. Adică norocul meu e Serena. Să nu mă-nţelegeţi greşit. Eu, fără Serena sunt boschetar. Adică nimeni. N-am casă, n-am familie. Nu mai am, că mai demult am avut. Dar dacă te dă afară nevasta şi ai mai şi sărit de cinzeci de ani, un’ să te duci? Ce să faci ca să fii şi tu om? Ca să trăieşti, să fii şi tu de folos cuiva?… Rea muierea aia, de te scotea din minţi! Cum am putut să stau atâta vreme cu ea, nu ştiu. Aşa-i omu’. Rabdă până nu mai poate. Că avem şi un copil, o fată, impreună.
Sebi tace. Nu-l întreb nimic. Briza încreţeşte apa cafenie a râului şi face să fremete puţinele sălcii de pe malul din faţa noastră. Vălul alb de acid încă n-a ajuns până la noi, însă mirosul de acru e tot mai neplăcut. Grăbim pasul. Decupat limpede de lumina dupăamiezii, aureolat de un nimb stralucitor, dealul de la miazănoapte se apropie blând de noi, cu fiecare pas spre casă. Acoperişurile şi turnurile oraşului vechi, la o privire aruncată-n urmă, sunt aurite ca-ntr-o carte de poveşti. Înspre sud, însă, arhitectura dealurilor abia se ghiceşte în pâclă.
Mergem printre vălurelele de orz care mărginesc cărarea. Miros puternic de iarbă. Cel de acid nu se mai simte o vreme.Ţârâit de greieri. Câţiva trecători, nu prea mulţi. Jucăuşă, Linda e mult în faţă, aproape de intrarea în cartierul de blocuri noi, paralele cu Târnava.
…Sebi dormise o vreme pe banca din grădina mea, aflu. Se simţea mai adăpostit acolo, între pomi, lângă gărduleţul din tufe de coacăz şi de agriş, întreţesute cu vrejuri de viţă de vie, ce desparte grădina asta, de a Serenei.
_ Linişte şi pace, oftează Sebi dibuind încă o ţigare undeva în buzunarul de sus al salopetei. Veneam sara tîrziu, când se stingeau luminile, mă-ntindeam pe bancă cu traista sub cap şi mă acopeream, aşa un pic, cu haina. Dimineaţa, când apărea prima dungă rosie de soare, mă trezeau păsările şi iute o luam din loc. Era vai de capu’ meu, da’ totuşi nu pot spune că am dus-o aşa de rău. Sebi se opri. Parcă-şi povestea sieşi. Tuşi puţin, scuipă şi continuă:
_ Mai lucram pe la unu’, pe la altu’, iar de mâncat, mai mult de prin grădini. Odată, când am dormit mai mult, m-o prins Ritzi…Ce viperă de muiere. Până atunci am crezut că, mai rea decât aia cu care am stat, nu există. Da’ s-o fi văzut pe Ritzi în dimineaţa aia. S-o fi văzut ce făcea, cum mă suduia, hăbăuca, striga că aduce poliţia, că grădina asta în care m-o găsit, a dumnivoaste, i se cuvine ei. Că, dacă n-aţi găsit vreme să puneţi nişte straturi ca tot omul, o ceapă, o salată, las’că o să puie ea, Ritzi, cartofi. Şi la dumnivoaste dar şi la Geta, degeaba se crede Geta stăpână.
Şi, de fapt, unde-i place ei, acolo o să pună. Cartofi şi cucuruz. Şi-aşa, ea locuieşte în altă parte, da asta nu-nseamnă că n-o să se ocupe de grădinile astea. Are nevoie de locul ăsta, creşte păsări, trebuie să le hrănească, munceşte nu stă să lenevească la soare în bermude.
_ Ioooi, ioooi, că nici nu mai vreau să mi-aduc aminte!…Sebi îşi bălăngăne capul a furie. Nu se mai putea opri nebuna. Că tat-su, Şusteru, ar fi curăţat pe vremuri tot terenul ăla de pietriş şi bolovani. Că de-aia au putut toţi să-şi facă grădini şi acum se cred stăpâni. Da’ o să aibe ea grijă. Cartofi şi cucuruz. peste tot. Şi nici picior de boschetar să mai calce pe acolo. Sebi gesticulează, retrăieşte coşmarul, dar observ şi o undă de mulţumire – Ei, ce ziceţi de asta? Merită să mai faci ceva? E raţional ce aud, asta ştiu, n-are rost să ma implic, totuşi vreau să văd acolo un loc frumos, plăcut Nu, pentru mine mai puţin. Eu vin rar, cât o să mai viu, cine ştie…
(I-auzi, ce chestie! Habar n-aveam!…”Un duşman e un zid, pe când un prieten e un drum”, îmi vine-n cap, ciudat, un proverb, chinezesc parcă.)
_ …mai mare distracţie nici la televizor nu vezi, continuă Sebi să depene, de data asta ciocnirile între Geta şi Ritzi. Cu muierile astea n-ai ce…
E bun povestitor Sebi, ma gândesc.
_ …Da’ chiar şi Geta dă înapoi. Îşi tot face curaj, ştie că Ritzi nu-i toată. Că seamănă în partea lu’ tat’su, hitleristu’. Mai îşi bate omu’ muierea, copiii, da’ nu ca panarama asta de Şuster care dădea în ele ca în cartofi , de să le omoare pe nenorocite. Le mai scăpa taică-su lu’ Geta, că ăla o fost om de ispravă. Numai el reuşea să-l domolească pe apucat. Câteodată nevast-sa îşi lua copilele şi plecau de acasă, ce ştii pe unde. Alteori mai dormeau pe la vecini, mai ales la Geta.
Cam aşa se petreceau lucrurile. Constat că Sebi e la curent cu trecutul şi prezentul locului. Mi-aduc aminte cum tremura Ritzi, firavă cu ochii plini de spaimă când o striga tat-su. Deseori n-avea cine şi cum să le apere. Nici pe ea, nici pe cele două gemene, mai mici şi mai amărîte decât Ritzi. Amândouă alea mici au ajuns rău, prin spitale, după ce murise maică-sa. Numai Ritzi a rezistat…
Urcăm pe alee. Soarele alunecă după dealuri. Nu prea-mi vine să vorbesc. Mă simt, deodată, obosită. Sebi e aproape sigur că o să am şi eu de-a-face cu furiile lui Ritzi. Cu gura ei spurcată.
Linda o fi ajuns de mult acasă.
_ Pe ea o aude Serena, mai bine decât pe mine, zice Sebi. De-aia fuge Linda înainte. Sau poate sunt după casă, pe “Riviera”, mai spune pe un ton glumeţ. Când zâmbeşte faţa lui Sebi devine rotundă, te înveseleşte.
_ Ike o botezat locul ăsta însorit cât e ziua de lungă, Riviera. Şi…nu-i adevărat? Toate grădinile de aici, din spatele vilelor, pline de verdeaţă, de vie, pomi şi flori. Plus toată vara legume şi zarzavaturi dacă te pricepi şi te ocupi. Fără maşini, fără praf. De pe aleea din faţă nici n-ai şti că doar la cîţiva paşi poţi face plajă, grătar, că eşti ca în staţiune. Numa’ oamenii, cu oamenii e problema. Că uite, unora nu le place binele. Şi mereu găsesc pe ce să se certe.
După ce dăduse Ritzi peste el, Sebi fusese nevoit să-şi găsească alt culcuş. Ar fi putut merge la fie-sa, da-i era ruşine. Şi apoi ea, săraca, cu bărbat, cu copil mic stă într-o garsonieră de nefamilişti. Aşa că fusese nevoit să se descurce altfel. Ziua ca ziua, mai mergea. Ca şi până atunci. Noaptea însă, era mai problematic. Dormea tot mai puţin şi mai rău: pe tarabele din piaţă, ba chiar şi în cimitir…

va urma…

10 Septembrie 2008 at 15:41 Lasă un comentariu

Sebi şi Serena(4). O dimineaţă însorită pe “Riviera”.

Cocoţată pe parapet, Geta îşi face unghiile. Poartă blugi până la genunchi şi o bluză în carouri albe şi negre. A terminat cu cele de la mâini şi acum îşi întinde pe rând picioarele pe bordura de cărămidă. Îşi îndoaie genunchiul drept şi îşi taie cu iuţeală unghiile. Alături, pe o tavă, ibricul de cafea, două ceşti şi o trusă de manichiură. Ziua se anunţă însorită şi călduroasă. Geta îşi scutură cu un gest reflex capul ca şi cum i-ar intra părul în ochi. Mă strigă. Vin imediat, îi spun în timp ce umplu o crăticioară cu smalţul sărit, de lângă tufa de soc, cu nişte resturi pentru Linda.
– Şi eu îi dau, că amărâţii ăştia cred că, ditamai căţeaua, poate trăi cu agrişe şi pită prăjită în ulei. Nu s-o pomenit câine vegetarian, după câte ştiu eu… Geta îşi lăcuieşte metodic, unghie după unghie, cu lac roşu, mai întâi la mâini, pe urmă la picioare.
Cu picioarele-n papuci de casă, sprijinindu-se-n baston, doamna Margot vine şi ea cu nişte resturi. Dă peste crăticioara din iarba înaltă şi le răstoarnă în ea, cu grijă, dintr-o farfurioară. Doamna Margot ar vrea să-şi odihnească oasele bătrâne şi pline de reumatism pe bancă. O las în grădină? Că la ea nu-s nici pomi, nici bancă. Doar un păr în mijlocul straturilor cu zarzavat. De fapt nici grădina nu mai e a ei, demult de când i-o murit soţul. Doamna Margot oftează. Să nu mă supăr, dar tare se simte bine, acolo, pe bancă, la soare. – Mai bine ca după o şedinţă la fizio, spune.
Cu o plasă mare într-o mână şi o pânză colorată în cealaltă, Serena merge cu paşii ei dezarticulaţi dar călcând hotărâtă, pe cărarea dintre grădinile noastre. Are un material colorat într-o mână, îl agită ca pe un steag şi ne zîmbeşte larg. Spune ceva, nu înţeleg ce. – Le dă de mâncare la iepuri, mă lămureşte Geta. Au nişte cuşti cu iepuri în fundul grădinii. Nu ştiam? Sebi i-o adus de pe unde mai lucră cu ziua, el o meşterit şi cuştile, din lemne de acolo. Îmi arată pavilionul din fundul grădinii. – L-am lăsat, că şi-aşa n-aveam ce face cu lemnele alea după ce o murit taică-meu…Ce le dă de mâncare? Iarbă de pe aici, că e destulă. Mai are şi ceva fân, de anul trecut, în pod. – Doamne fereşte să nu ia foc într-o zi de la vreun muc de ţigare, de la vreo scânteie.
Geta îşi face cruce.
Serena vorbeşte cu iepurii, îi alintă de parcă se tânguie.
Geta îşi flutură mâinile, oja e aproape uscată.
Doamna Margot îşi potriveşte o pernuţă şi se întinde pe bancă. Cu capul la umbra de sub viţă şi cu picioarele noduroase la soare.
Geta toarnă cafea în cele două ceşti şi mă pofteşte să iau loc pe parapet. Işi pune ochelarii de soare şi îşi aprinde o ţigare.
Geta e martoră la tot ce s-a petrecut şi se petrece pe aici. Expiră cu zgomot fumul şi aruncă o privire marţială de jur împrejur. Nimic bun, spune. Ce să se întîmple. Au trecut vremurile alea. S-au dus mai toţi oamenii vrednici. Ori au plecat, ori sunt bătrâni şi neputincioşi ca Margot. Ea, una, ştie ce le poate pielea. Ştie că n-are la ce să se aştepte bun.
Serena întinde pânza, i-o arată Milicăi, o mai veche antipatie de a Getei, dacă-mi aduc bine aminte. Cu gesturi largi, însufleţite, îi explică ceva. E veselă şi vorbăreaţă. Milica dă din cap. Pipăie materialul. A priceput. În costum de baie, aşezată pe un scaun de bucătărie, la soare chiar lângă zidul casei îşi bagă picioarele într-un lighean mare cu smalţul sărit. – Brrrr, încă nu s-a încălzit apa. Îşi ridică braţele ca să-şi adune mai bine conciul blond din vîrful capului, deşi nu-i nici o primejdie să şi-l ude. Gâtul, lung, arcuit, umerii rotunzi, bronzaţi, nimic de zis, da’ dacă te uiţi mai jos şi vezi alea două rânduri de osânză revărsate peste slipul negru cu buline albe…
Geta-şi scutură capul. Parcă i-a mai crescut părul, observ. Acuma chiar că-i alunecă două şuviţe roşcate pe frunte. Da, se spălase pe cap, aseară. Şi ar fi cazul să se tundă. – Eu n-am nimic cu Milica, zice, da’ în locul ei m-aş abţine, nici nu mai trebe să explic dece.
E de înţeles. Geta e realistă. Şi ea fumează şi preferă să-şi facă pedichiura afară, fără să-i pese de nimeni, dar nu-şi permite să se plimbe dintr-o grădină-n alta şi nici să-şi petreacă toată ziulica ca să tragă lumea de limbă. Acuma nu-i nimeni pe aici care să nu ştie că aşa şi-l ajuta Milica pe bărbat-su. La beţie se şi lăuda cu asta. Era grozav de fericită să vadă că lumea le ştie de frică. Şi trăgea nădejde că or să-l promoveze pe beţiv da’ până la urmă l-au trecut pe linie moartă. Ce să facă cu el, că era alcoolic. Acu’ chestiile astea s-au dus şi dumnealor sunt numai zâmbet şi miere. Da’ năravu-i nărav. Tot cu de-astea se ocupă. – Altceva nu ştie să facă săraca…
Ne uităm la Milica cum îşi unge braţele. E spre amiază şi s-a făcut cald ca-n iulie.
– Dă-o-ncolo de treabă, se inervează Geta. Puţină decenţă, ce naiba. Nu-ţi expui aşa slăninile, nici prin casă. Dacă nu m-ar vedea nimeni şi tot n-aş circula aşa.

– E fain, materialul, ciripeşte Milica. Ce faci din el, Serena?

Apare şi Ike. Ne salută arătându-şi gura ştirbă. A scăpat de dinte. E îmbrăcat cu pantaloni negri de stofă şi cu cămaşă albă cu mâneci lungi.
– Ţărănoiul! Pe căldura asta, comentează Geta.
Serena vorbeşte într-una şi zâmbeşte. Ne arată şi nouă şi lui Ike, de la distanţă, ţesătura colorată. E tare mândră.
– De la noi, de la handicapaţi, strigă. Material bun.
Din pînză o să-i coasă lui Sebi o faţă de pernă. Şi-i ajunge şi de un puişor.
A terminat de hrănit iepurii. Scutură punga de resturi de iarbă, se plimbă pe lângă tufele din gard şi culege ceva. – Agrişe, face supă din agrişe, mă lămureşte Geta. Face parte din meniul lor de vară.
– Uite-l şi pe filfizonul ăsta! După expresia de pe faţa Getei poţi deduce că filfizonul îi e antipatic. Nu ştiu cine e? Neluţu, ăl mai mare din puradeii lu’ Florică vecinul lui Ike. Locuiau la demisol, o droaie, şapte insi în două camere! Geta scotoceşte prin trusă, scoate o oglinjoară şi o pensetă. Se examinează-n oglinjoară. Îşi smulge câteva fire când dintr-o sprânceană, când din cealaltă. Îşi trece arătătorul peste fiecare sprânceană. E mulţumită. După ce Margot rămăsese singură, îmi spune, au primit repartiţie pentru apartamentul ei. Îi murise bărbatu’ săraca,- cancer la maţe, bietul, în două săptămâni s-o dus. Geta priveşte în gol.- Uite că nu mai ştiu nici în ce an era, se plânge. Cu un an sau doi înainte să moară taică-meu. Da’ tot de cancer săracu’. Pe Margot au lăsat-o într-o cămăruţă cu intrare direct din stradă.
Pe tufa de soc aterizează o pasăre fumurie. Tresărim. -Ia-o din loc cioară, se stropşeşte Geta. – Nu-i cioară, pare a fi altceva, spun. – O cioară corcită cu un porumbel, se lămureşte Geta. Tot aia.
Cioara sau porumbelul se învârte niţel cu zgomot şi-şi ia zborul spre un loc mai primitor.
_ Ţichi- Flichi ăsta se-nvârte mai toată vremea pe aici, deşi se grozăveşte că are servici şi câştigă bine. E şi la un partid, Geta nu ştie la care. Ştie, doar, că individul îşi dă importanţă şi crapă de ciudă când nu e băgat în seamă. Face pe grozavul, dă din clanţă într-una, dar degeaba.
– Pe mine, una, dacă mă mai plictiseşte cu lăudăroşeniile lui, îl iau pe făraş, numai că nu merită să… Geta face un semn de lehamite. Îi întoarce spatele lui Ţichi-Flichi. Se uită-n oglinjoară şi, din două încercări îşi smulge un fir de păr de desupra gurii. Gata. Vâră penseta şi oglinjoara la loc în trusă şi trage fermoarul. Unghiile roşii îi scânteiază în soare.
Prudent, Neluţu nu se apropie prea mult. Spune ceva despre vreme, pe urmă despre meciul de diseară în care crede că Steaua va băga cel puţin un gol, după care se-ndreaptă spre ţărănoiul de Ike. Povestesc ce povestesc şi deodată se opresc şi privesc undeva dincolo de noi, adulmecând, parcă.
Într-adevăr, dintr-acolo vine un miros de carne friptă.. Un fum alb, subţirel se înalţă printre pomi. – A început sezonul de grătare,se pare. Ike şi Neluţu au şi luat-o din loc. Doar să vadă ce şi cum.
Doamna Margot îşi schimbă poziţia după soare. După junghiurile din piciorul stâng crede că o să se schimbe vremea.
Geta ia farfurioara plină ochi de scrum de pe tăviţă şi o goleşte în iarbă.
…Ce curios!… De unde atâta scrum?…Parcă n-am văzut-o fumând mai mult de o ţigare azi!

– Mă duc, că vine Sebi de la lucru, ne anunţă Serena. A umplut un sfert de pungă cu agrişe. – Încă mai sunt destule. Astea mi-ajung pentru o supă. Taare-i place lu’ bărbatu-meu.

va urma…

10 Septembrie 2008 at 12:00 Lasă un comentariu

Sebi şi Serena (5). Confruntarea

Nu-mi surâde de fel ideea unei confruntări cu Ritzi. Dă-o încolo de grădină. Peste două, trei zile o să las toate astea în urmă. N-au decât să se hârâie, să o fugărească pe Linda, să sape peste tot, să-şi puie cartofi, să mai aducă şi vreo doi porci şi ceva găini, cum promisese Ritzi.
(„Doamna Irina, asta e o muiere rea, pusă pe rele, ştiu eu ce zic că am mai văzut de astea!”)
Sebi nu păruse să vorbească aiurea, era chiar serios atunci. Prin ochii lui transparenţi trecuse o undă de un cafeniu- verzui ca apa râului când dă peste şuvoiul din canal.

Pustie şi însorită, terasa de la casa Westen pare suspendată sub cerul albastru decorat cu o suită de nori trandafirii. Înconjurată de vârfuri de brazi şi castani, decorată cu garnişele de un roşu cald ale acoperişului sub care la mansardă sclipeşte o fereastră, e locul ideal pentru o întâlnire cu prietenii…
Atâta văd eu de aici şi nu doresc de fel să cobor privirea mai jos. Pentrucă uite, au şi început să sosească!
Se minunează, fiecare în felul lui, de atâta frumuseţe şi pace. Dealurile-palate care mărginesc locul la nord, eleganţa aristocratică a proiectului naturii pe care această vilă pare s-o fi înţeles pe deplin. – Ce inspiraţie! Probabil, pe vremuri, fâşia asta de pământ de la poalele dealurilor, era un loc solitar străjuit de nuci, de aluni şi arbuşti sălbatici răspîndiţi prin iarbă. Poate păşteau oi. Or fi fost şi vii şi livezi?
– Cine ştie!…Nu sunt mulţi oaspeţii mei, au urcat pe terasa de sus, au coborât apoi pe cea din piatră albă de jos şi sărind, băieţeşte treptele, chiuind ca nişte copii, s-au răspândit pe pajiştea încadrată de aleile umbroase. Aleargă nebuneşte, râd, povestesc cu însufleţire. Sunt sigură că au uitat praful şi aglomeraţia urbei. Pare că s-au întors în timp, în timpul în care aceste locuri nu prea circulate erau tărâmul libertăţii. Şi a misterelor mereu gata de a fi descoperite. Energizaţi de bucuria de a se reîntâlni cu farmecul ei peren. Şi cu ei înşişi în singurul rol autentic de care au avut parte, pe scena naturii.
Dar sărbătoarea e abia la început. Pe înserate, tufele de liliac şi de lemnul câinelui vor lumina pajiştea ca nişte lampioane strălucitoare la cel mai tainic bal. Vântul serii va purta pretutindeni parfumul de ierburi descântate de greieri, de caprifoi şi iasomie. Lumea va deveni infinită în blândeţe şi farmec.
Nici nu poate fi altfel pentru ei, pentru oaspeţii fără nume, fără vârstă, ca şi pentru păsări, într-un loc în care nimeni, niciodată nu va ştii de garduri, porţi şi paznici. Ori de proprietari, şefi şi administratori.

_ Lasă-mă Şustere că ştiu ce am de făcut. Nu te mai băga! O voce ascuţită de afară. O fi a lui Ritzi. Când e să dai de rele, dai! Dacă n-aş fi fost şi eu implicată, schimbul de vorbe între ea şi Şuster mi-ar fi stârnit râsul. Cu părul alb vâlvoi, de la fereastră, bătrânul striga răguşit, însufleţit, parcă, de îndemnurile războinice pe care le adresează fie-si. I se trezise, pare-se, brusc, instinctul de posesiune. În afară de conversaţia între cei doi nu aud nimic altceva. Nici măcar lătratul Lindei.
Neobişnuită linişte la ora asta!…Ce să fac? S-o întind la piaţă cum aveam de gând? Să mă fac că nu văd şi n-aud nimic şi să-mi găsesc de lucru prin casă?…
Îmi dau cu apă pe faţă şi mă îmbrac. Cobor în goană treptele. Sunt furioasă? Mi-e frică? Poate, nu stau să mă gândesc. N-am nimic, nici o idee anume, nici un plan. Nu ridic ochii, probabil pe sus spectatorii sunt la ferestre, în aşteptare. Prin preajmă, însă, e pustiu. Merg exact pe cărarea discordiei. Ritzi înfige cu sete cazmaua în pământ.Tocmai începuse al patrulea rând, din spate, de la gardul cu parcul Westen. Pe porţiunea lucrată dispăruse cărarea, ba chiar intrase mai mult de un metru în gădina mea. Un pas, maxim doi, până la mărul bătrân şi scorburos care înflorise, uite, şi în primăvara asta. Un pom veteran care străjuia de zeci de ani grădina în bună înţelegere cu o tufă de liliac, mai nou răsărită şi care,şi ea, se pregătea să înflorească. Ritzi evită să mă privească. Claia de păr creţ căzută peste faţă i se mişcă în ritmul săpatului. O salut(pe un ton obişnuit, aş vrea). Îmi răspunde, după o scurtă tăcere, cu un mormăit(…Ei, cam ce crezi că faci, crezi că mă opreşti din lucru, ai grijă că sunt furioasă şi cu mine nu-i de glumit, toată lumea ştie…)
– Ar trebui măsurate loturile astea, nu?(Idioată deschidere, dar trebuia să încep cumva. Zâmbesc, dar cu greu.)
– Măsurat pe dracu! Spune Ritzi. Răspuns previzibil.
– Astea s-or măsurat de mult, de cine o avut şi are dreptu’ . De cine s-o ocupat şi o muncit. De cine o ţinut gospodărie adevărată, nu parc pentru copii şi câini. Ritzi scuipă vorbele. Nu se opreşte o clipă din lucru.
– Ce stai la poveşti, dragă, dă-i una cu sapa la cap şi vezi-ţi de treabă!…
Şuster! Ridic privirea. Cu ochii injectaţi, urlă şi dă din mâini. La ferestrele vecine, după cum prevăzusem, spectatori ciorchine. Nu prea gălăgioşi, ce-i drept. Cam descumpănită, privesc în gol şi parcă văd apa unsuroasă a râului pe sub sălciile prăfuite. Gâtul mă ustură. Şi ochii. Acid, mă gândesc, au dat drumul la acid.
Ike, Sebi, pe unde veţi fi? Geta! Nici urmă de Geta. Parc-au intrat în pământ toţi.
Tuşesc, respir adânc.
– Ritzi, eu te las în pace. Poţi să sapi cât vrei. Poţi să faci ce crezi. O să fie mai clare lucrurile pentru cei de la primărie. Am întrebat şi mi s-a spus că pentru folosinţa domeniului public sunt reguli. Că regulile trebuie respectate de toată lumea.( Hm. Asta, în acest moment, e doar o presupunere, e drept de bun simţ. Oricum, sunt sigură că există o rânduială şi nişte responsabili).
Sunt calmă, vorbesc monoton şi chiar încerc să zâmbesc. Mai ales că-mi dau seama ce reacţie va…
– Domeniu public! Ritzi înjură tare. Auzi, domeniu public. Asta s-o creadă mutu!
Cu un gest îşi scoate bluza şi o azvârle direct în tufa de soc.
– Aici e vorba de uzucapiune. De u-zu-ca-piune! Ai auzit de asta? Înjură iar. Îşi aşează la loc breteaua sutienului alunecată peste umărul drept.
Transpirată, sapă mai departe în draci. Mai are puţin şi ajunge la picioarele mele.

Aaaa, deci asta era! Ce iluzii-şi face fata asta! Abia acum începe meciul. Ia să văd cum să-l controlez.
– Liliacul ăsta în două zile e înflorit, zic la fel de calmă. Mi se pare mie sau e de ăla cu flori bătute?
– Liliacul ăsta l-o pus Buni, aud o voce subţiratecă. Abia atunci o zăresc pe fetişcana care urmărea de la distanţă situaţia. Poartă blugi scurţi ca şi maică-sa şi are aceeaşi iritare în glas.
Aaa! Ritzi are şi un ajutor…(Dar asta chiar n-o ştiam! Să plantezi o tufă în grădina vecină…dar, cine ştie, poate o fi fost cu bune intenţii ).
– O femeie de excepţie, Buni, zic tare. Chiar pe cărarea asta, mi-amintesc, mai stăteam de poveşti cu vreo doi ani, poate trei ani în urmă. Ţin minte că ultima dată îmi dăduse nişte seminţe de fasole.
Ritzi slăbeşte puţin ritmul. Se opreşte pentru câteva clipe şi se reazămă în coada cazmalei.
– Auzi, Ritzi, planul de la primărie poate fi văzut de oricine (mizez eu în continuare pe managementul local). Zilnic. Şi astăzi dacă vrei. Au un serviciu care numai de asta se ocupă.( Asta o ştie toată lumea, nu?) O să-ţi dea ei toate lămuririle, de ce să te bat eu la cap. E păcat să munceşti atâta şi să vie unii să-ţi spuie pe urmă dacă şi cât anume poţi avea în folosinţă. Şi ce ai voie să plantezi. Asta nu mai ţine nici de mine, nici de tine. De nimeni, înafara de cei care iau salariu pentru asemenea treburi.
Ritzi îşi priveşte opera şi tace. Şuster nu se mai vede. Copila se fâţâie de ici-colo.
– Texte, mormăie Ritzi vădit întoarsă pe dos. Nu se bagă nimeni aici.
– Eu m-am informat, aşa că ştiu ce spun. Doar atât. Am vrut să nu ne certăm ca proastele. Nu le-am cerut să rezolve problema fiindcă nu ştiam că o să fie nevoie urgentă de intervenţia dumnealor. Oricum o să facă ordine dacă asta e…
– Tromboane, zice aia mică. Nu crede mami, astea-s tromboane.
…Cât de mare să fie fata lui Ritzi? Cinşpe? Şaişpe ani?
– Uite, îi spun cu amabilitate reţinută, maică-ta mai are vreo oră bună până termină de săpat. Suficient cât să ajungi şi să te întorci de la primărie cu toate informaţiile, că eşti destul de mare şi inteligentă, văd. O iei peste pasarelă şi nici nu-ţi trebuie atâta. Întreabă la parter de serviciul urbanism, direcţia spaţiului public. Spune-le ce tot ce mi-aţi spus voi mie şi o să te lămurească ei.
Ritzi a încetinit vizibil ritmul. Copila se plimbă încolo şi-ncoace fără să-mi răspundă.
Apare Linda, face câteva ture şi dispare înainte s-o înjure careva.
O iau înapoi, spre ieşire, fac doi, trei paşi. Ritzi nu zice nimic, pare-se că a oprit lucrările.
– Auzi, îi mai spun din mers, nici n-ar trebui ca noi să le facem treaba ălora de la primărie. Adică să le dăm prilejul pentru amenzi şi chestii de astea. Privirea lui Ritzi pare a spune „ei, şi ce vrei să fac acum?”
-Ştii ce, îi sar în ajutor, dac-am fi deştepte am hotărî noi cum ne convine şi ce socotim că ne e pe plac şi nu încalcă vreo regulă. Ba chiar te-aş lăsa pe tine, că tot ai muncit atâta. Hotărăşte tu pe unde vine demarcaţia…De ce să facă altcineva măsurătorile?
Se aude iar lătratul Lindei. E undeva mai sus de grădina Getei, cu copila lui Ritzi după ea. Se joacă.
– O să punem împreună ceva frumos pe acolo, poate ne ajută careva să facem şi un gărduleţ din nuiele, de o palmă, două, cât să se caţere pe el nişte flori.
– Am nişte sămânţă de fasole, de-aia decorativă, strigă Ritzi, în urma mea. E mai faină decât zorelele şi poţi face şi ciorbă.
– Mie nu-mi trebuie cărarea aia, mai zic. Îmi ajunge aleea asta cu pietriş printre pomi…

Va urma…

9 Septembrie 2008 at 15:00 Lasă un comentariu

Articole mai vechi


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 892,829 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.347 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 892,829 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: