Posts tagged ‘Alte povestiri: Sebi şi Serena.’

Sebi şi Serena(4). O dimineaţă însorită pe “Riviera”.

Cocoţată pe parapet, Geta îşi face unghiile. Poartă blugi până la genunchi şi o bluză în carouri albe şi negre. A terminat cu cele de la mâini şi acum îşi întinde pe rând picioarele pe bordura de cărămidă. Îşi îndoaie genunchiul drept şi îşi taie cu iuţeală unghiile. Alături, pe o tavă, ibricul de cafea, două ceşti şi o trusă de manichiură. Ziua se anunţă însorită şi călduroasă. Geta îşi scutură cu un gest reflex capul ca şi cum i-ar intra părul în ochi. Mă strigă. Vin imediat, îi spun în timp ce umplu o crăticioară cu smalţul sărit, de lângă tufa de soc, cu nişte resturi pentru Linda.
– Şi eu îi dau, că amărâţii ăştia cred că, ditamai căţeaua, poate trăi cu agrişe şi pită prăjită în ulei. Nu s-o pomenit câine vegetarian, după câte ştiu eu… Geta îşi lăcuieşte metodic, unghie după unghie, cu lac roşu, mai întâi la mâini, pe urmă la picioare.
Cu picioarele-n papuci de casă, sprijinindu-se-n baston, doamna Margot vine şi ea cu nişte resturi. Dă peste crăticioara din iarba înaltă şi le răstoarnă în ea, cu grijă, dintr-o farfurioară. Doamna Margot ar vrea să-şi odihnească oasele bătrâne şi pline de reumatism pe bancă. O las în grădină? Că la ea nu-s nici pomi, nici bancă. Doar un păr în mijlocul straturilor cu zarzavat. De fapt nici grădina nu mai e a ei, demult de când i-o murit soţul. Doamna Margot oftează. Să nu mă supăr, dar tare se simte bine, acolo, pe bancă, la soare. – Mai bine ca după o şedinţă la fizio, spune.
Cu o plasă mare într-o mână şi o pânză colorată în cealaltă, Serena merge cu paşii ei dezarticulaţi dar călcând hotărâtă, pe cărarea dintre grădinile noastre. Are un material colorat într-o mână, îl agită ca pe un steag şi ne zîmbeşte larg. Spune ceva, nu înţeleg ce. – Le dă de mâncare la iepuri, mă lămureşte Geta. Au nişte cuşti cu iepuri în fundul grădinii. Nu ştiam? Sebi i-o adus de pe unde mai lucră cu ziua, el o meşterit şi cuştile, din lemne de acolo. Îmi arată pavilionul din fundul grădinii. – L-am lăsat, că şi-aşa n-aveam ce face cu lemnele alea după ce o murit taică-meu…Ce le dă de mâncare? Iarbă de pe aici, că e destulă. Mai are şi ceva fân, de anul trecut, în pod. – Doamne fereşte să nu ia foc într-o zi de la vreun muc de ţigare, de la vreo scânteie.
Geta îşi face cruce.
Serena vorbeşte cu iepurii, îi alintă de parcă se tânguie.
Geta îşi flutură mâinile, oja e aproape uscată.
Doamna Margot îşi potriveşte o pernuţă şi se întinde pe bancă. Cu capul la umbra de sub viţă şi cu picioarele noduroase la soare.
Geta toarnă cafea în cele două ceşti şi mă pofteşte să iau loc pe parapet. Işi pune ochelarii de soare şi îşi aprinde o ţigare.
Geta e martoră la tot ce s-a petrecut şi se petrece pe aici. Expiră cu zgomot fumul şi aruncă o privire marţială de jur împrejur. Nimic bun, spune. Ce să se întîmple. Au trecut vremurile alea. S-au dus mai toţi oamenii vrednici. Ori au plecat, ori sunt bătrâni şi neputincioşi ca Margot. Ea, una, ştie ce le poate pielea. Ştie că n-are la ce să se aştepte bun.
Serena întinde pânza, i-o arată Milicăi, o mai veche antipatie de a Getei, dacă-mi aduc bine aminte. Cu gesturi largi, însufleţite, îi explică ceva. E veselă şi vorbăreaţă. Milica dă din cap. Pipăie materialul. A priceput. În costum de baie, aşezată pe un scaun de bucătărie, la soare chiar lângă zidul casei îşi bagă picioarele într-un lighean mare cu smalţul sărit. – Brrrr, încă nu s-a încălzit apa. Îşi ridică braţele ca să-şi adune mai bine conciul blond din vîrful capului, deşi nu-i nici o primejdie să şi-l ude. Gâtul, lung, arcuit, umerii rotunzi, bronzaţi, nimic de zis, da’ dacă te uiţi mai jos şi vezi alea două rânduri de osânză revărsate peste slipul negru cu buline albe…
Geta-şi scutură capul. Parcă i-a mai crescut părul, observ. Acuma chiar că-i alunecă două şuviţe roşcate pe frunte. Da, se spălase pe cap, aseară. Şi ar fi cazul să se tundă. – Eu n-am nimic cu Milica, zice, da’ în locul ei m-aş abţine, nici nu mai trebe să explic dece.
E de înţeles. Geta e realistă. Şi ea fumează şi preferă să-şi facă pedichiura afară, fără să-i pese de nimeni, dar nu-şi permite să se plimbe dintr-o grădină-n alta şi nici să-şi petreacă toată ziulica ca să tragă lumea de limbă. Acuma nu-i nimeni pe aici care să nu ştie că aşa şi-l ajuta Milica pe bărbat-su. La beţie se şi lăuda cu asta. Era grozav de fericită să vadă că lumea le ştie de frică. Şi trăgea nădejde că or să-l promoveze pe beţiv da’ până la urmă l-au trecut pe linie moartă. Ce să facă cu el, că era alcoolic. Acu’ chestiile astea s-au dus şi dumnealor sunt numai zâmbet şi miere. Da’ năravu-i nărav. Tot cu de-astea se ocupă. – Altceva nu ştie să facă săraca…
Ne uităm la Milica cum îşi unge braţele. E spre amiază şi s-a făcut cald ca-n iulie.
– Dă-o-ncolo de treabă, se inervează Geta. Puţină decenţă, ce naiba. Nu-ţi expui aşa slăninile, nici prin casă. Dacă nu m-ar vedea nimeni şi tot n-aş circula aşa.

– E fain, materialul, ciripeşte Milica. Ce faci din el, Serena?

Apare şi Ike. Ne salută arătându-şi gura ştirbă. A scăpat de dinte. E îmbrăcat cu pantaloni negri de stofă şi cu cămaşă albă cu mâneci lungi.
– Ţărănoiul! Pe căldura asta, comentează Geta.
Serena vorbeşte într-una şi zâmbeşte. Ne arată şi nouă şi lui Ike, de la distanţă, ţesătura colorată. E tare mândră.
– De la noi, de la handicapaţi, strigă. Material bun.
Din pînză o să-i coasă lui Sebi o faţă de pernă. Şi-i ajunge şi de un puişor.
A terminat de hrănit iepurii. Scutură punga de resturi de iarbă, se plimbă pe lângă tufele din gard şi culege ceva. – Agrişe, face supă din agrişe, mă lămureşte Geta. Face parte din meniul lor de vară.
– Uite-l şi pe filfizonul ăsta! După expresia de pe faţa Getei poţi deduce că filfizonul îi e antipatic. Nu ştiu cine e? Neluţu, ăl mai mare din puradeii lu’ Florică vecinul lui Ike. Locuiau la demisol, o droaie, şapte insi în două camere! Geta scotoceşte prin trusă, scoate o oglinjoară şi o pensetă. Se examinează-n oglinjoară. Îşi smulge câteva fire când dintr-o sprânceană, când din cealaltă. Îşi trece arătătorul peste fiecare sprânceană. E mulţumită. După ce Margot rămăsese singură, îmi spune, au primit repartiţie pentru apartamentul ei. Îi murise bărbatu’ săraca,- cancer la maţe, bietul, în două săptămâni s-o dus. Geta priveşte în gol.- Uite că nu mai ştiu nici în ce an era, se plânge. Cu un an sau doi înainte să moară taică-meu. Da’ tot de cancer săracu’. Pe Margot au lăsat-o într-o cămăruţă cu intrare direct din stradă.
Pe tufa de soc aterizează o pasăre fumurie. Tresărim. -Ia-o din loc cioară, se stropşeşte Geta. – Nu-i cioară, pare a fi altceva, spun. – O cioară corcită cu un porumbel, se lămureşte Geta. Tot aia.
Cioara sau porumbelul se învârte niţel cu zgomot şi-şi ia zborul spre un loc mai primitor.
_ Ţichi- Flichi ăsta se-nvârte mai toată vremea pe aici, deşi se grozăveşte că are servici şi câştigă bine. E şi la un partid, Geta nu ştie la care. Ştie, doar, că individul îşi dă importanţă şi crapă de ciudă când nu e băgat în seamă. Face pe grozavul, dă din clanţă într-una, dar degeaba.
– Pe mine, una, dacă mă mai plictiseşte cu lăudăroşeniile lui, îl iau pe făraş, numai că nu merită să… Geta face un semn de lehamite. Îi întoarce spatele lui Ţichi-Flichi. Se uită-n oglinjoară şi, din două încercări îşi smulge un fir de păr de desupra gurii. Gata. Vâră penseta şi oglinjoara la loc în trusă şi trage fermoarul. Unghiile roşii îi scânteiază în soare.
Prudent, Neluţu nu se apropie prea mult. Spune ceva despre vreme, pe urmă despre meciul de diseară în care crede că Steaua va băga cel puţin un gol, după care se-ndreaptă spre ţărănoiul de Ike. Povestesc ce povestesc şi deodată se opresc şi privesc undeva dincolo de noi, adulmecând, parcă.
Într-adevăr, dintr-acolo vine un miros de carne friptă.. Un fum alb, subţirel se înalţă printre pomi. – A început sezonul de grătare,se pare. Ike şi Neluţu au şi luat-o din loc. Doar să vadă ce şi cum.
Doamna Margot îşi schimbă poziţia după soare. După junghiurile din piciorul stâng crede că o să se schimbe vremea.
Geta ia farfurioara plină ochi de scrum de pe tăviţă şi o goleşte în iarbă.
…Ce curios!… De unde atâta scrum?…Parcă n-am văzut-o fumând mai mult de o ţigare azi!

– Mă duc, că vine Sebi de la lucru, ne anunţă Serena. A umplut un sfert de pungă cu agrişe. – Încă mai sunt destule. Astea mi-ajung pentru o supă. Taare-i place lu’ bărbatu-meu.

va urma…

10 septembrie 2008 at 12:00 Lasă un comentariu

Sebi şi Serena (5). Confruntarea

Nu-mi surâde de fel ideea unei confruntări cu Ritzi. Dă-o încolo de grădină. Peste două, trei zile o să las toate astea în urmă. N-au decât să se hârâie, să o fugărească pe Linda, să sape peste tot, să-şi puie cartofi, să mai aducă şi vreo doi porci şi ceva găini, cum promisese Ritzi.
(„Doamna Irina, asta e o muiere rea, pusă pe rele, ştiu eu ce zic că am mai văzut de astea!”)
Sebi nu păruse să vorbească aiurea, era chiar serios atunci. Prin ochii lui transparenţi trecuse o undă de un cafeniu- verzui ca apa râului când dă peste şuvoiul din canal.

Pustie şi însorită, terasa de la casa Westen pare suspendată sub cerul albastru decorat cu o suită de nori trandafirii. Înconjurată de vârfuri de brazi şi castani, decorată cu garnişele de un roşu cald ale acoperişului sub care la mansardă sclipeşte o fereastră, e locul ideal pentru o întâlnire cu prietenii…
Atâta văd eu de aici şi nu doresc de fel să cobor privirea mai jos. Pentrucă uite, au şi început să sosească!
Se minunează, fiecare în felul lui, de atâta frumuseţe şi pace. Dealurile-palate care mărginesc locul la nord, eleganţa aristocratică a proiectului naturii pe care această vilă pare s-o fi înţeles pe deplin. – Ce inspiraţie! Probabil, pe vremuri, fâşia asta de pământ de la poalele dealurilor, era un loc solitar străjuit de nuci, de aluni şi arbuşti sălbatici răspîndiţi prin iarbă. Poate păşteau oi. Or fi fost şi vii şi livezi?
– Cine ştie!…Nu sunt mulţi oaspeţii mei, au urcat pe terasa de sus, au coborât apoi pe cea din piatră albă de jos şi sărind, băieţeşte treptele, chiuind ca nişte copii, s-au răspândit pe pajiştea încadrată de aleile umbroase. Aleargă nebuneşte, râd, povestesc cu însufleţire. Sunt sigură că au uitat praful şi aglomeraţia urbei. Pare că s-au întors în timp, în timpul în care aceste locuri nu prea circulate erau tărâmul libertăţii. Şi a misterelor mereu gata de a fi descoperite. Energizaţi de bucuria de a se reîntâlni cu farmecul ei peren. Şi cu ei înşişi în singurul rol autentic de care au avut parte, pe scena naturii.
Dar sărbătoarea e abia la început. Pe înserate, tufele de liliac şi de lemnul câinelui vor lumina pajiştea ca nişte lampioane strălucitoare la cel mai tainic bal. Vântul serii va purta pretutindeni parfumul de ierburi descântate de greieri, de caprifoi şi iasomie. Lumea va deveni infinită în blândeţe şi farmec.
Nici nu poate fi altfel pentru ei, pentru oaspeţii fără nume, fără vârstă, ca şi pentru păsări, într-un loc în care nimeni, niciodată nu va ştii de garduri, porţi şi paznici. Ori de proprietari, şefi şi administratori.

_ Lasă-mă Şustere că ştiu ce am de făcut. Nu te mai băga! O voce ascuţită de afară. O fi a lui Ritzi. Când e să dai de rele, dai! Dacă n-aş fi fost şi eu implicată, schimbul de vorbe între ea şi Şuster mi-ar fi stârnit râsul. Cu părul alb vâlvoi, de la fereastră, bătrânul striga răguşit, însufleţit, parcă, de îndemnurile războinice pe care le adresează fie-si. I se trezise, pare-se, brusc, instinctul de posesiune. În afară de conversaţia între cei doi nu aud nimic altceva. Nici măcar lătratul Lindei.
Neobişnuită linişte la ora asta!…Ce să fac? S-o întind la piaţă cum aveam de gând? Să mă fac că nu văd şi n-aud nimic şi să-mi găsesc de lucru prin casă?…
Îmi dau cu apă pe faţă şi mă îmbrac. Cobor în goană treptele. Sunt furioasă? Mi-e frică? Poate, nu stau să mă gândesc. N-am nimic, nici o idee anume, nici un plan. Nu ridic ochii, probabil pe sus spectatorii sunt la ferestre, în aşteptare. Prin preajmă, însă, e pustiu. Merg exact pe cărarea discordiei. Ritzi înfige cu sete cazmaua în pământ.Tocmai începuse al patrulea rând, din spate, de la gardul cu parcul Westen. Pe porţiunea lucrată dispăruse cărarea, ba chiar intrase mai mult de un metru în gădina mea. Un pas, maxim doi, până la mărul bătrân şi scorburos care înflorise, uite, şi în primăvara asta. Un pom veteran care străjuia de zeci de ani grădina în bună înţelegere cu o tufă de liliac, mai nou răsărită şi care,şi ea, se pregătea să înflorească. Ritzi evită să mă privească. Claia de păr creţ căzută peste faţă i se mişcă în ritmul săpatului. O salut(pe un ton obişnuit, aş vrea). Îmi răspunde, după o scurtă tăcere, cu un mormăit(…Ei, cam ce crezi că faci, crezi că mă opreşti din lucru, ai grijă că sunt furioasă şi cu mine nu-i de glumit, toată lumea ştie…)
– Ar trebui măsurate loturile astea, nu?(Idioată deschidere, dar trebuia să încep cumva. Zâmbesc, dar cu greu.)
– Măsurat pe dracu! Spune Ritzi. Răspuns previzibil.
– Astea s-or măsurat de mult, de cine o avut şi are dreptu’ . De cine s-o ocupat şi o muncit. De cine o ţinut gospodărie adevărată, nu parc pentru copii şi câini. Ritzi scuipă vorbele. Nu se opreşte o clipă din lucru.
– Ce stai la poveşti, dragă, dă-i una cu sapa la cap şi vezi-ţi de treabă!…
Şuster! Ridic privirea. Cu ochii injectaţi, urlă şi dă din mâini. La ferestrele vecine, după cum prevăzusem, spectatori ciorchine. Nu prea gălăgioşi, ce-i drept. Cam descumpănită, privesc în gol şi parcă văd apa unsuroasă a râului pe sub sălciile prăfuite. Gâtul mă ustură. Şi ochii. Acid, mă gândesc, au dat drumul la acid.
Ike, Sebi, pe unde veţi fi? Geta! Nici urmă de Geta. Parc-au intrat în pământ toţi.
Tuşesc, respir adânc.
– Ritzi, eu te las în pace. Poţi să sapi cât vrei. Poţi să faci ce crezi. O să fie mai clare lucrurile pentru cei de la primărie. Am întrebat şi mi s-a spus că pentru folosinţa domeniului public sunt reguli. Că regulile trebuie respectate de toată lumea.( Hm. Asta, în acest moment, e doar o presupunere, e drept de bun simţ. Oricum, sunt sigură că există o rânduială şi nişte responsabili).
Sunt calmă, vorbesc monoton şi chiar încerc să zâmbesc. Mai ales că-mi dau seama ce reacţie va…
– Domeniu public! Ritzi înjură tare. Auzi, domeniu public. Asta s-o creadă mutu!
Cu un gest îşi scoate bluza şi o azvârle direct în tufa de soc.
– Aici e vorba de uzucapiune. De u-zu-ca-piune! Ai auzit de asta? Înjură iar. Îşi aşează la loc breteaua sutienului alunecată peste umărul drept.
Transpirată, sapă mai departe în draci. Mai are puţin şi ajunge la picioarele mele.

Aaaa, deci asta era! Ce iluzii-şi face fata asta! Abia acum începe meciul. Ia să văd cum să-l controlez.
– Liliacul ăsta în două zile e înflorit, zic la fel de calmă. Mi se pare mie sau e de ăla cu flori bătute?
– Liliacul ăsta l-o pus Buni, aud o voce subţiratecă. Abia atunci o zăresc pe fetişcana care urmărea de la distanţă situaţia. Poartă blugi scurţi ca şi maică-sa şi are aceeaşi iritare în glas.
Aaa! Ritzi are şi un ajutor…(Dar asta chiar n-o ştiam! Să plantezi o tufă în grădina vecină…dar, cine ştie, poate o fi fost cu bune intenţii ).
– O femeie de excepţie, Buni, zic tare. Chiar pe cărarea asta, mi-amintesc, mai stăteam de poveşti cu vreo doi ani, poate trei ani în urmă. Ţin minte că ultima dată îmi dăduse nişte seminţe de fasole.
Ritzi slăbeşte puţin ritmul. Se opreşte pentru câteva clipe şi se reazămă în coada cazmalei.
– Auzi, Ritzi, planul de la primărie poate fi văzut de oricine (mizez eu în continuare pe managementul local). Zilnic. Şi astăzi dacă vrei. Au un serviciu care numai de asta se ocupă.( Asta o ştie toată lumea, nu?) O să-ţi dea ei toate lămuririle, de ce să te bat eu la cap. E păcat să munceşti atâta şi să vie unii să-ţi spuie pe urmă dacă şi cât anume poţi avea în folosinţă. Şi ce ai voie să plantezi. Asta nu mai ţine nici de mine, nici de tine. De nimeni, înafara de cei care iau salariu pentru asemenea treburi.
Ritzi îşi priveşte opera şi tace. Şuster nu se mai vede. Copila se fâţâie de ici-colo.
– Texte, mormăie Ritzi vădit întoarsă pe dos. Nu se bagă nimeni aici.
– Eu m-am informat, aşa că ştiu ce spun. Doar atât. Am vrut să nu ne certăm ca proastele. Nu le-am cerut să rezolve problema fiindcă nu ştiam că o să fie nevoie urgentă de intervenţia dumnealor. Oricum o să facă ordine dacă asta e…
– Tromboane, zice aia mică. Nu crede mami, astea-s tromboane.
…Cât de mare să fie fata lui Ritzi? Cinşpe? Şaişpe ani?
– Uite, îi spun cu amabilitate reţinută, maică-ta mai are vreo oră bună până termină de săpat. Suficient cât să ajungi şi să te întorci de la primărie cu toate informaţiile, că eşti destul de mare şi inteligentă, văd. O iei peste pasarelă şi nici nu-ţi trebuie atâta. Întreabă la parter de serviciul urbanism, direcţia spaţiului public. Spune-le ce tot ce mi-aţi spus voi mie şi o să te lămurească ei.
Ritzi a încetinit vizibil ritmul. Copila se plimbă încolo şi-ncoace fără să-mi răspundă.
Apare Linda, face câteva ture şi dispare înainte s-o înjure careva.
O iau înapoi, spre ieşire, fac doi, trei paşi. Ritzi nu zice nimic, pare-se că a oprit lucrările.
– Auzi, îi mai spun din mers, nici n-ar trebui ca noi să le facem treaba ălora de la primărie. Adică să le dăm prilejul pentru amenzi şi chestii de astea. Privirea lui Ritzi pare a spune „ei, şi ce vrei să fac acum?”
-Ştii ce, îi sar în ajutor, dac-am fi deştepte am hotărî noi cum ne convine şi ce socotim că ne e pe plac şi nu încalcă vreo regulă. Ba chiar te-aş lăsa pe tine, că tot ai muncit atâta. Hotărăşte tu pe unde vine demarcaţia…De ce să facă altcineva măsurătorile?
Se aude iar lătratul Lindei. E undeva mai sus de grădina Getei, cu copila lui Ritzi după ea. Se joacă.
– O să punem împreună ceva frumos pe acolo, poate ne ajută careva să facem şi un gărduleţ din nuiele, de o palmă, două, cât să se caţere pe el nişte flori.
– Am nişte sămânţă de fasole, de-aia decorativă, strigă Ritzi, în urma mea. E mai faină decât zorelele şi poţi face şi ciorbă.
– Mie nu-mi trebuie cărarea aia, mai zic. Îmi ajunge aleea asta cu pietriş printre pomi…

Va urma…

9 septembrie 2008 at 15:00 Lasă un comentariu

Sebi şi Serena (6). Gardul

Sebi descarcă din cărucior maldărul de nuiele. Sunt una şi una, alese de dimineaţă, din marginea pădurii Veverului. Sebi crede că o să se prindă şi până-n toamnă o să le dea frunze. O să fie un gard viu! „Asta fiindcă aţi vrut aşa, că eu mai bine aş fi facut un gard de sârma”. De fapt, după Sebi, gardul ar fi trebuit să fie din sârmă ghimpată! Nu prea e împăcat că n-am ciufulit-o un pic pe obraznica aia de Ritzi. Bate zdravăn un ţăruş în pământ, mai să-l rupă. „Asta nu merită să fiţi doamnă cu ea. E drept că a ieşit bine treaba, dar…” Sebi clatină din capul rotunjor a pagubă. „Nu se schimbă una ca ea… Tot soi prost rămâne. Muiere de-aia veşnic cu capsa pusă!” Ai, ai, ce nu poate suferi Sebi muieri de astea!! Bătuţi din loc în loc, ţăruşii marchează linia gărduţului. Sebi se teme că nu are mână bună la plantat. A mai păţit-o. Mai ales la flori şi la tufe. Moare de ciudă dacă vede că nu le mere bine şi după un timp se uscă. Scoate o sfoară din buzunarul salopetei. „Vai, vai, Serena, ce mi-ai dat, sforicica asta trebuia s-o ţii pentru borcane! Ce, ai crezut că o să-mi ajungă?” Gărduleţul o să aibe două bucle, una chiar la intrare ca o brăţară în care o bucăţică din grădina lui Ritzi va deveni parte din grădina mea şi cealaltă, simetrică, în partea din fundul grădinii în jurul tufei de liliac, care va reveni grădinii ei. Îmbrăţişat rotund de nuielele înverzite din jurul lui şi protejat elegant de ramurile încă pline de flori, ale bătrânului măr, liliacul lui Buni pare a-şi fi găsit locul. Sfoara ajunge la fix. Serena dovedeşte că ştie să măsoare din ochi la centimetru. Sebi vorbeşte, vorbeşte. Are o voce uşor răguşită potrivită cu ridurile lui bronzate care, când se destind, lasă la vedere dungi subţiri, albe, neatinse de soare. Îi place, zice după o vreme, îi place cum iese gardul! El ţine la grădina asta, că doar i-o fost ca o casă. Facem o pauză, hotărăşte amintindu-şi că azi încă nu fumase nici o ţigara! „Aşa mai fac şi eu economie”. Acuşi îl cheamă Serena la masă. Azi Serena are liber de la handicapaţi. Şi nici el nu trebuie să meargă la primărie la lucru. Mai are două zile de făcut, luna asta, pentru ajutorul social. Şapteşdoi de lei. Avusese mai mult, dar acum l-au scos şi de la şomeri. S-a dus şi asta. Toate se duc. Oftează. „Îs bătrân ca să mă angajeze cineva, chiar şi la sapă”. Sunt alţii mai tineri care, un-doi dau gata un şanţ. Lui Sebi îi plăcea să lucreze. Luna trecută când au pietruit străduţele care duc în centru, îi plăcuse cel mai mult. Acu’ sigur că iar or să se sape pe acolo, să mai schimbe nişte conducte. „Şi după aia iar trebe pietruit”. Priveşte spre fereastra de la bucătarie a Serenei. O adiere îmbietoare de prăjitură se simte tot mai tare. Frumos e şi acuma, zic, dar când or să răsară tot ce am semănat…Sebi dă din cap mulţumit. Gata treaba. Aşa e. O să fie mai mult decât un gard. Ceva înfrunzit şi înflorit până când dă ninsoarea. Ne odihnim pe bancă, în faţa măsuţei de piatră. Un minut, doar, fiindcă trebuie să fug, să aduc câte ceva, de ronţăit, un suc. „Uite, aicea dormeam eu”, îmi aduce aminte Sebi. „Şi dormeam bine. De-aia m-am întors după vreo lună de vagabondat.” Scoate o batistă şi-şi şterge palmele murdare de praf. „Ghinion ce-am avut, din prima noapte!…Sau poate noroc!?” Cu fruntea creţuri, creţuri, Sebi priveşte dincolo de gard…În noaptea aia fusese o ploaie mare, îmi spune. Îl prinsese în somn, îl udase ca pe un şoarece. Unde să se ducă? Dinspre tufele de coacăz auzea cum se foiesc iepurii Serenei. Uzi leoarcă, ca nişte ghemotoace, se ghemuiseră, înfriguraţi, unu-n altul. Şiroiau de apă în culcuş, o lădiţă prăpădită căreia vântul îi luase folia de deasupra. Lui Sebi i se păruse că-i aude plângând. Când s-o luminat de ziuă Serena îi dusese în casă. Pe iepuraşi îi băgase în şorţ, iar pe Sebi, cu cealaltă mână, îl luase pe după umeri. „Ne-o şters şi ne-o învelit. Şi pe mine şi pe ei. Tuşeam tare, ardeam ca focu’ mi-amintesc doar că mă tot căina, se ruga de mine să beau dintr-o cană mare cu ceai cald ca să nu…” Sebi se opreşte din povestit. „Hm, miroase a prăjitură. Am venit după miros…” Mare lucru! Să vie Geta în vizită…şi încă nechemată! Foarte mare lucru. Geta îndepărtează o scamă invizibilă de pe bluza ei verde-albastră, frumos asortată cu pantalonul crem. Sebi îi face loc pe bancă. E aşa de mirat că nu zice nimic. Tac şi eu. Nici Geta nu zice nimic. Pare cam prost dispusă. Sau, poate, numai somnoroasă. Priveşte un timp gărduţul. Îşi răsuceşte pe rând cârlionţul de pe frunte, apoi pe cei din dreptul urechilor. „Ei, uite că a ieşit”, zice în cele din urmă. „Şi a ieşit bine”, apreciază pe un ton neutru de examinator sever greu de mulţumit. Creţurile de pe faţa lui Sebi dispar ca prin farmec. Pe cărăruia de pietriş printre pomi Serena calcă apăsat cu o farfurie plină ochi cu prăjituri abia scoase din cuptor. Mari, pufoase şi bine pudrate, vin numai bine după orele de muncă. Serena e roşie de parcă ea ar fi ieşit din cuptor. Vrea să spună ceva dar nu-i iese decât un mormăit voios împreună cu un fel de chicotit. Mândru peste poate, Sebi ne face semn să ne servim. „Am pus numa’ un pahar de ulei. Da’ uite, ce bună o ieşit” zice Serena cu gura plină. „E bună, dragă”, strigă Sebi fericit la urechea ei. Deasupra buzei superioare îi rămăsese o dungă de zahăr. Mie-mi plac donţurile ne spune şi mai ia o bucată cu marginile puţin caramelizate, nu înainte să ne poftească şi pe noi să facem la fel. Mulţumesc, zice Geta. Scoate un şerveţel din buzunar, se uită la Sebi şi se şterge cu grijă la gură. Întoarce capul spre mine. „Măi, măi, ce-aş fi smotocit-o ieri pe turbata aia de Ritzi!” Dau din umeri. O privesc cu înţelegere. Nu zic nimic. Ce să zic? Inflexiunile vocii Getei se ridică deodată ajungând la regimul normal „I-aş fi dat cu ceva-ncap, sau măcar o înjuram, fir-ar ea să fie de mârlană.” Sebi e de acord. Încuviinţează dând din cap. „Mai mănâncă una”, îl îndeamnă Serena. Îşi şterge mîinile de zahăr pe şorţul cu floricele albastre. „Hai, că mâine e Constantin şi Elena, da’ prăjitura am gătat-o”, râde fericită privindu-l pe Sebi cum înfulecă ultima bucată.

va urma

8 septembrie 2008 at 17:56 Lasă un comentariu

Sebi şi Serena 7. Omul cu căţeaua.

Pe alee vin agale, povestind cu gesturi largi şi oprindu-se din loc în loc, doamna Margot şi Serena. Poartă pălării amândouă şi sunt îmbrăcate de duminică. În negru de jos până sus doamna Margot merge cu paşi mici, bătrâneşti, un pic târşâiţi. Serena calcă apăsat cu un uşor balans dezarticulat al mâinilor şi picioarelor. Ajung aproape de casă şi se opresc să-şi termine ce mai au de spus. Serena are o pălărioară bej cu danteluţă moştenită de la maică-sa. Şi taiorul, de culoarea cafelei, tot de la maică-sa îl are, doar îl scurtase un pic şi-i întorsese gulerul. Pantofii mari, maronii, ăştia îi are de la Sărbătorile de Paşti de acum doişpe ani. Şi încă mai sunt buni. Se asortează cu gentuţa atârnată de braţul stâng, care se bălăngăne în timp ce merge sau vorbeşte. În mâna dreaptă, Serena duce o plasă imprimată în culori vii. Şi doamna Margot are una la fel. zâmbesc amândouă cu subînţeles când dau cu ochii de Sebi. Doamna Margot îi face un semn amical şi promite că după masă o să vină în grădină să stea la soare. Să se mai bucure un pic de vremea asta bună. Că e sigură că până mâine se schimbă. Oftează, deloc întristată şi-şi reia mersul târşit în sus, pe alee. Serena nu intră în casă până nu-i arată lui Sebi ce are în plasă. Hai, dragă, arată-mi, că ard de nerăbdare, declară el bine dispus. De după casă apare Linda. Se lipeşte de picioarele Serenei, scoţând un scheunat de bun venit. Nu e prea vioaie, are un aer cam abătut. Sebi-şi vâră nasu-n plasă şi faţa i se face creţe-creţe:
–  Serena, tu eşti handicapată, nu eşti proastă! Se răsteşte la ea. Apoi bagă mâna-n plasă cu oarecare nemulţumire şi scoate, pe rând, o basma colorată, o pungă cu macaroane, un pix în două culori, încă o pungă cu făină şi un pachet de biscuiţi şi i le pune în braţe. Izbucneşte în râs fluturând plasa goală, în timp Serena îl priveşte nedumerită şi un pic stânjenită. Sebi îşi şterge lacrimile de râs şi dă să strângă plasa.
–  Ce crezi dragă că… Se opreşte şi mai bagă odată mâna-n plasă. Mai rămăsese ceva. Cu un gest de scamator desface pumnul şi-i arată un cartonaş cu o poză: o iconiţă! Serena priveşte iconiţa, apoi pe Sebi din ce în ce mai dezorientată. Uite ce are pe partea astălaltă, vezi? Uite fotografia… dumnealui, candidatul cu plasa. Şi ce candidat! Serios şi hotărât, constată Sebi cu un aer superior, întorcând cartonaşul ca la poker. Pe ăsta nu-l interesează Maica Domnului, dragă. Vrea sa-l votezi, ce altceva să vrea! Că e deştept dat dracului, are bani şi-i mai trebe. De-aia ţi-o dat făină, icoană şi basma! Şi ţie, şi lui Margot şi…
Serena dă din cap. Aşa e! Da’ ce să facă…să-l voteze?
–  Pe supărarea, ridică tonul Sebi, mai bine-l votăm pe Neluţu, că-i pe listă la consilieri. Măcar ăsta e de aici, ne ştie şi ne mai dă câte un grătar nu numa’ înainte ci şi după aia. Sau, vedem noi, că mai sunt şi alţii. Sunt destui. Şi toţi dau acuma. Las’să ne dea, că nu dau de la ei. Tot de la noi dau. Iau şi ne dau. Ăsta-i şpilul. Da’ ce, noi suntem proşti? Serena a priceput. Râde. Nu, nu suntem proşti.

–  Linda o să facă pui. O să-i facă, mai încolo, peste câteva săptămâni, apreciază Serena, încreţindu-şi fruntea a îngrijorare. Aruncă o privire spre parapetul gol pe care stă de obicei Geta. Doamna Margot întinde mâna s-o mângâie pe Linda.
–  Îi place ce i-am dat, vezi, Serena? A mâncat tot.
Crăticioara de lângă bancă s-a golit. Linda-şi mai bagă odată botul, se convinge că n-a mai rămas nimic. Apoi vine aproape de doamna Margot, îşi lipeşte capul de picioarele ei, aruncându-i când şi când o privire de mulţumire. Ce linişte e în după amiaza asta de duminică! Nici vecini, nici joacă de copii, nici muzică. Şi nici tărăboi. Geta o fi plecată. Covrig la picioarele lor, în iarbă, Linda trage un pui de somn. Serena cască zgomotos. Îi plăcuse astăzi slujba de la biserică. Vorbeşte încet, monoton, pe nas. Gata să adoarmă, doamna Margot îşi întinde picioarele şi-şi reazemă capul de spătarul băncii. Drumurile pe jos, statul la slujba de la biserică, oh, ce oboseală! Serena o înţelege. La vîrsta asta nu mai poţi să…  Vaaaai ce m-ai speriat, sare doamna Margot. Linda sare şi ea, se scutură. Sebi! Dintr-un salt peste o tufă de agrişe, aterizase drept în spatele băncii. Doamna Margot îşi duce mâna la inimă.
–  Să vă arăt ceva, zice Sebi cu un aer misterios. Scoate o foaie de ziar împăturită din buzunar, o desface şi o întinde pe măsuţa de piatră.
–  Nu văd fără ochelari. Margot vine cu nasul până aproape de o fotografie cam ştearsă pe care i-o arată Sebi. Serena se apleacă şi ea curioasă simţind că e vorba de ceva deosebit şi foarte important. Sebi pune degetul pe un titlu scris cu litere mari, deasupra fotografiei.
–  O-mul-cu-că-ţea-ua, silabiseşte Serena. Studiază ziarul câteva secunde. Asta-i Linda! Bate din palme. Râde. …Şi ăsta-i Sebi, omul cu căţeaua! No, auzi acolo, strigă bucuroasă, Sebi şi Linda!
Îmbujorat, Sebi nu scoate o vorbă. Doamna Margot îl priveşte cu admiraţie. Ce chestie! Se mai uită odată la Sebi şi înc-odată cu nasu-n fotografie ca să se convingă.
–  Ce-i bă? Cu un zîmbet de parcă ar fi pozat pentru un afiş electoral, se apropie Neluţu. Îşi scoate o mână din buzunar şi ia ziarul de pe masă. Aaaa, asta era! L-am citit ieri şi chiar am vrut să-ţi-l aduc…
–  Nu-i nimic îl asigură Sebi. Îl am de la Ike. Noroc că-l întâlnise pe Ike mai devreme. Altfel nici n-ar fi ştiut. Şi ce frumos scria în ziar despre ei. Căţeaua care nu se dezlipea cât era ziua de lungă de stăpânul ei. Stătea la doi metri şi nu-l scăpa din ochi. Aşa scria în articol. Îl păzea până termina de săpat vreun şanţ, până-şi făcea norma de asfaltat, până termina de pietruit. Îşi găsea un punct de observaţie pe aproape şi nu se mişca de acolo. Doar când venea ora mesei şi-l vedea lăsându-şi uneltele jos şi îndreptându-şi spatele, dintr-un salt era lângă el. Se retrăgeau amândoi şi mâncau împreună din pacheţelul pregătit de Serena. Omul şi căţeaua.

Spre seară Serena îmi aduce cîteva lucruşoare pe care i le dădusem, să le modifice. Era una din îndeletnicirile care-i făceau plăcere: fie să le tragă un tiv, fie să scurteze ceva sau să pună o garnitură de dantelă la o broderie veche de care nu mă-nduram să o înstrăinez sau s-o arunc. De câte ori îi dădeam cîte o treabă de asta de făcut, în cîteva ore o dădea gata, cu un dichis şi o inspiraţie deosebită. E talentată Serena, îi place frumosul şi chiar se pricepe să-l facă din orice. Îi părea rău că nu mai aveam nimic să-i dau să lucreze, dar ştia că o să revin după un timp şi o să reluăm colaborarea. Se stârni un vînt aducător de ploaie şi se întunecă deodată. Doamna Margot nu se înşelase nici de astă dată. Nu mai era nimeni în grădină. Îmi strâng lucrurile. Mâine o să plec. Probabil că voi mai veni odată, de două ori, pe aici. Acum, că părinţii s-au dus, va trebui să renunţăm la casa copilăriei în care nu mai locuieşte nimeni. Aud lătratul Lindei şi râsul Serenei, intercalate cu vocea baritonală a lui Sebi. Începuse ploaia.

7 septembrie 2008 at 15:56 2 comentarii

Articole mai noi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 924.930 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.444 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 924.930 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: