Posts tagged ‘Alte povestiri: Sebi şi Serena.’

Sebi şi Serena (6). Gardul

Sebi descarcă din cărucior maldărul de nuiele. Sunt una şi una, alese de dimineaţă, din marginea pădurii Veverului. Sebi crede că o să se prindă şi până-n toamnă o să le dea frunze. O să fie un gard viu! „Asta fiindcă aţi vrut aşa, că eu mai bine aş fi facut un gard de sârma”. De fapt, după Sebi, gardul ar fi trebuit să fie din sârmă ghimpată! Nu prea e împăcat că n-am ciufulit-o un pic pe obraznica aia de Ritzi. Bate zdravăn un ţăruş în pământ, mai să-l rupă. „Asta nu merită să fiţi doamnă cu ea. E drept că a ieşit bine treaba, dar…” Sebi clatină din capul rotunjor a pagubă. „Nu se schimbă una ca ea… Tot soi prost rămâne. Muiere de-aia veşnic cu capsa pusă!” Ai, ai, ce nu poate suferi Sebi muieri de astea!! Bătuţi din loc în loc, ţăruşii marchează linia gărduţului. Sebi se teme că nu are mână bună la plantat. A mai păţit-o. Mai ales la flori şi la tufe. Moare de ciudă dacă vede că nu le mere bine şi după un timp se uscă. Scoate o sfoară din buzunarul salopetei. „Vai, vai, Serena, ce mi-ai dat, sforicica asta trebuia s-o ţii pentru borcane! Ce, ai crezut că o să-mi ajungă?” Gărduleţul o să aibe două bucle, una chiar la intrare ca o brăţară în care o bucăţică din grădina lui Ritzi va deveni parte din grădina mea şi cealaltă, simetrică, în partea din fundul grădinii în jurul tufei de liliac, care va reveni grădinii ei. Îmbrăţişat rotund de nuielele înverzite din jurul lui şi protejat elegant de ramurile încă pline de flori, ale bătrânului măr, liliacul lui Buni pare a-şi fi găsit locul. Sfoara ajunge la fix. Serena dovedeşte că ştie să măsoare din ochi la centimetru. Sebi vorbeşte, vorbeşte. Are o voce uşor răguşită potrivită cu ridurile lui bronzate care, când se destind, lasă la vedere dungi subţiri, albe, neatinse de soare. Îi place, zice după o vreme, îi place cum iese gardul! El ţine la grădina asta, că doar i-o fost ca o casă. Facem o pauză, hotărăşte amintindu-şi că azi încă nu fumase nici o ţigara! „Aşa mai fac şi eu economie”. Acuşi îl cheamă Serena la masă. Azi Serena are liber de la handicapaţi. Şi nici el nu trebuie să meargă la primărie la lucru. Mai are două zile de făcut, luna asta, pentru ajutorul social. Şapteşdoi de lei. Avusese mai mult, dar acum l-au scos şi de la şomeri. S-a dus şi asta. Toate se duc. Oftează. „Îs bătrân ca să mă angajeze cineva, chiar şi la sapă”. Sunt alţii mai tineri care, un-doi dau gata un şanţ. Lui Sebi îi plăcea să lucreze. Luna trecută când au pietruit străduţele care duc în centru, îi plăcuse cel mai mult. Acu’ sigur că iar or să se sape pe acolo, să mai schimbe nişte conducte. „Şi după aia iar trebe pietruit”. Priveşte spre fereastra de la bucătarie a Serenei. O adiere îmbietoare de prăjitură se simte tot mai tare. Frumos e şi acuma, zic, dar când or să răsară tot ce am semănat…Sebi dă din cap mulţumit. Gata treaba. Aşa e. O să fie mai mult decât un gard. Ceva înfrunzit şi înflorit până când dă ninsoarea. Ne odihnim pe bancă, în faţa măsuţei de piatră. Un minut, doar, fiindcă trebuie să fug, să aduc câte ceva, de ronţăit, un suc. „Uite, aicea dormeam eu”, îmi aduce aminte Sebi. „Şi dormeam bine. De-aia m-am întors după vreo lună de vagabondat.” Scoate o batistă şi-şi şterge palmele murdare de praf. „Ghinion ce-am avut, din prima noapte!…Sau poate noroc!?” Cu fruntea creţuri, creţuri, Sebi priveşte dincolo de gard…În noaptea aia fusese o ploaie mare, îmi spune. Îl prinsese în somn, îl udase ca pe un şoarece. Unde să se ducă? Dinspre tufele de coacăz auzea cum se foiesc iepurii Serenei. Uzi leoarcă, ca nişte ghemotoace, se ghemuiseră, înfriguraţi, unu-n altul. Şiroiau de apă în culcuş, o lădiţă prăpădită căreia vântul îi luase folia de deasupra. Lui Sebi i se păruse că-i aude plângând. Când s-o luminat de ziuă Serena îi dusese în casă. Pe iepuraşi îi băgase în şorţ, iar pe Sebi, cu cealaltă mână, îl luase pe după umeri. „Ne-o şters şi ne-o învelit. Şi pe mine şi pe ei. Tuşeam tare, ardeam ca focu’ mi-amintesc doar că mă tot căina, se ruga de mine să beau dintr-o cană mare cu ceai cald ca să nu…” Sebi se opreşte din povestit. „Hm, miroase a prăjitură. Am venit după miros…” Mare lucru! Să vie Geta în vizită…şi încă nechemată! Foarte mare lucru. Geta îndepărtează o scamă invizibilă de pe bluza ei verde-albastră, frumos asortată cu pantalonul crem. Sebi îi face loc pe bancă. E aşa de mirat că nu zice nimic. Tac şi eu. Nici Geta nu zice nimic. Pare cam prost dispusă. Sau, poate, numai somnoroasă. Priveşte un timp gărduţul. Îşi răsuceşte pe rând cârlionţul de pe frunte, apoi pe cei din dreptul urechilor. „Ei, uite că a ieşit”, zice în cele din urmă. „Şi a ieşit bine”, apreciază pe un ton neutru de examinator sever greu de mulţumit. Creţurile de pe faţa lui Sebi dispar ca prin farmec. Pe cărăruia de pietriş printre pomi Serena calcă apăsat cu o farfurie plină ochi cu prăjituri abia scoase din cuptor. Mari, pufoase şi bine pudrate, vin numai bine după orele de muncă. Serena e roşie de parcă ea ar fi ieşit din cuptor. Vrea să spună ceva dar nu-i iese decât un mormăit voios împreună cu un fel de chicotit. Mândru peste poate, Sebi ne face semn să ne servim. „Am pus numa’ un pahar de ulei. Da’ uite, ce bună o ieşit” zice Serena cu gura plină. „E bună, dragă”, strigă Sebi fericit la urechea ei. Deasupra buzei superioare îi rămăsese o dungă de zahăr. Mie-mi plac donţurile ne spune şi mai ia o bucată cu marginile puţin caramelizate, nu înainte să ne poftească şi pe noi să facem la fel. Mulţumesc, zice Geta. Scoate un şerveţel din buzunar, se uită la Sebi şi se şterge cu grijă la gură. Întoarce capul spre mine. „Măi, măi, ce-aş fi smotocit-o ieri pe turbata aia de Ritzi!” Dau din umeri. O privesc cu înţelegere. Nu zic nimic. Ce să zic? Inflexiunile vocii Getei se ridică deodată ajungând la regimul normal „I-aş fi dat cu ceva-ncap, sau măcar o înjuram, fir-ar ea să fie de mârlană.” Sebi e de acord. Încuviinţează dând din cap. „Mai mănâncă una”, îl îndeamnă Serena. Îşi şterge mîinile de zahăr pe şorţul cu floricele albastre. „Hai, că mâine e Constantin şi Elena, da’ prăjitura am gătat-o”, râde fericită privindu-l pe Sebi cum înfulecă ultima bucată.

va urma

8 septembrie 2008 at 17:56 Lasă un comentariu

Sebi şi Serena 7. Omul cu căţeaua.

Pe alee vin agale, povestind cu gesturi largi şi oprindu-se din loc în loc, doamna Margot şi Serena. Poartă pălării amândouă şi sunt îmbrăcate de duminică. În negru de jos până sus, doamna Margot merge cu paşi mici, bătrâneşti, un pic târşâiţi. Serena calcă apăsat cu un uşor balans dezarticulat al mâinilor şi picioarelor. Ajung aproape de casă şi se opresc să-şi termine ce mai au de spus. Serena are o pălărioară bej cu danteluţă moştenită de la maică-sa. Şi taiorul, de culoarea cafelei, tot de la maică-sa îl are, doar îl scurtase un pic şi-i întorsese gulerul. Pantofii mari, maronii, ăştia îi are de la Sărbătorile de Paşti de acum doişpe ani. Şi încă mai sunt buni. Se asortează cu gentuţa atârnată de braţul stâng, care se bălăngăne în timp ce merge sau vorbeşte. În mâna dreaptă, Serena duce o plasă imprimată în culori vii. Şi doamna Margot are una la fel. zâmbesc amândouă cu subînţeles când dau cu ochii de Sebi. Doamna Margot îi face un semn amical şi promite că după masă o să vină în grădină să stea la soare. Să se mai bucure un pic de vremea asta bună. Că e sigură că până mâine se schimbă. Oftează, deloc întristată şi-şi reia mersul târşâit în sus, pe alee. Serena nu intră în casă până nu-i arată lui Sebi ce are în plasă. „Hai, dragă, arată-mi, că ard de nerăbdare”, îi spune el, bine dispus. De după casă apare Linda. Se lipeşte de picioarele Serenei, scoţând un scheunat de bun venit. Nu e prea vioaie, are un aer abătut. Sebi își vâră nasu-n plasă şi faţa i se face creţe-creţe:
–  Serena, tu eşti handicapată, nu eşti proastă! Se răsteşte la ea. Apoi bagă mâna-n plasă cu oarecare nemulţumire şi scoate, pe rând, o basma colorată, o pungă cu macaroane, un pix în două culori, încă o pungă cu făină şi un pachet de biscuiţi şi i le pune în braţe. Izbucneşte în râs fluturând plasa goală, în timp Serena îl priveşte nedumerită şi un pic stânjenită. Sebi îşi şterge lacrimile de râs şi dă să strângă plasa.
–  Ce crezi dragă că… Se opreşte şi mai bagă odată mâna-n plasă. Mai rămăsese ceva. Cu un gest de scamator desface pumnul şi-i arată un cartonaş cu o poză: o iconiţă! Serena priveşte iconiţa, apoi pe Sebi din ce în ce mai dezorientată.
–  Uite ce are pe partea astălaltă, vezi? Uite fotografia… dumnealui, candidatul cu plasa. Şi ce candidat! Serios şi hotărât, constată Sebi cu un aer superior, întorcând cartonaşul ca la poker. Pe ăsta nu-l interesează Maica Domnului, dragă. Vrea sa-l votezi, ce altceva să vrea! Că e deştept dat dracului, are case, are bani, şi-i mai trebe. De-aia ţi-o dat făină, icoană şi basma! Şi ţie, şi lui Margot şi…
Serena dă din cap. Aşa e! Da’ ce să facă… să-l voteze?
–  Pe supărarea, ridică tonul Sebi, mai bine-l votăm pe Neluţu, că-i pe listă la consilieri. Măcar ăsta e de aici, ne ştie şi ne mai dă câte un grătar nu numa’ înainte ci şi după aia. Sau, vedem noi, că mai sunt şi alţii. Sunt destui. Şi toţi dau acuma. Las’ să ne dea, că nu dau de la ei. Tot de la noi dau. Iau şi ne dau. Ăsta-i şpilul. Da’ ce, noi suntem proşti? Serena a priceput. Râde. Nu, nu suntem proşti.

–  Linda o să facă pui. O să-i facă mai încolo, peste câteva săptămâni, apreciază Serena, încreţindu-şi fruntea a îngrijorare. Aruncă o privire spre parapetul gol pe care stă de obicei Geta. Doamna Margot întinde mâna s-o mângâie pe Linda.
–  Îi place ce i-am dat, vezi, Serena? A mâncat tot.
Crăticioara de lângă bancă s-a golit. Linda-şi mai bagă odată botul, se convinge că n-a mai rămas nimic. Apoi vine aproape de doamna Margot, îşi lipeşte capul de picioarele ei, aruncându-i când şi când o privire de mulţumire. Ce linişte e în după amiaza asta de duminică! Nici vecini, nici joacă de copii, nici muzică. Şi nici tărăboi. Geta o fi plecată. Covrig la picioarele lor, în iarbă, Linda trage un pui de somn. Serena cască zgomotos. Îi plăcuse astăzi slujba de la biserică. Vorbeşte încet, monoton, pe nas. Gata să adoarmă, doamna Margot îşi întinde picioarele şi-şi reazemă capul de spătarul băncii. Drumurile pe jos, statul la slujba de la biserică, oh, ce oboseală! Serena o înţelege. La vârsta asta nu mai poţi să…
–  Vai, ce m-ai speriat, Sebi! Sare doamna Margot de pe bancă. –  Era să fac infarct!…
Linda sare şi ea, se scutură. Dintr-un salt, peste o tufă de agrişe, Sebi aterizase drept în spatele băncii. Doamna Margot îşi duce mâna la inimă.
–  Să vă arăt ceva, zice Sebi cu un aer misterios. Scoate o foaie de ziar împăturită din buzunar, o desface şi o întinde pe măsuţa de piatră.
–  Nu văd fără ochelari. Margot vine cu nasul până aproape de o fotografie cam ştearsă pe care i-o arată Sebi. Serena se apleacă şi ea curioasă simţind că e vorba de ceva deosebit şi foarte important. Sebi pune degetul pe un titlu scris cu litere mari, deasupra fotografiei.
–  O-mul-cu-că-ţea-ua, silabiseşte Serena. Studiază ziarul câteva secunde. Asta-i Linda! Bate din palme. Râde.  –  Şi ăsta-i Sebi, omul cu căţeaua! No, auzi acolo, strigă bucuroasă, Serena, Sebi şi Linda!
Îmbujorat, Sebi nu scoate o vorbă. Doamna Margot îl priveşte cu admiraţie. Ce chestie! Se mai uită odată la Sebi şi înc-odată cu nasu-n fotografie, ca să se convingă.
–  Ce-i bă? Cu un zîmbet de parcă ar fi pozat pentru un afiş electoral, se apropie Neluţu.
Îşi scoate o mână din buzunar şi ia ziarul de pe masă.
–  Aaaa, asta era! L-am citit ieri şi chiar am vrut să-ţi-l aduc…
–  Nu-i nimic îl asigură Sebi. Bine că îl am de la Ike!
Noroc că-l întâlnise pe Ike mai devreme. Altfel nici n-ar fi ştiut. Şi ce frumos scria în ziar despre ei! Căţeaua care nu se dezlipea cât era ziua de lungă de stăpânul ei. Stătea la doi metri şi nu-l scăpa din ochi. Aşa scria în articol. Îl păzea până termina de săpat vreun şanţ, până-şi făcea norma de asfaltat, până termina de pietruit. Îşi găsea un punct de observaţie pe aproape şi nu se mişca de acolo. Doar când venea ora mesei şi-l vedea lăsându-şi uneltele jos şi îndreptându-şi spatele, dintr-un salt era lângă el. Se retrăgeau amândoi şi mâncau împreună din pacheţelul pregătit de Serena. Omul şi căţeaua.

Spre seară Serena îmi aduce câteva lucruşoare pe care i le dădusem, să le modifice. Era una din îndeletnicirile care-i făceau plăcere: fie să le tragă un tiv, fie să scurteze ceva sau să pună o garnitură de dantelă la o broderie veche de care nu mă-nduram să o înstrăinez sau s-o arunc. De câte ori îi dădeam cîte o treabă de asta de făcut, în câteva ore o dădea gata, cu un dichis şi o inspiraţie deosebită. E talentată Serena, îi place frumosul şi chiar se pricepe să-l facă din orice. Îi părea rău că nu mai aveam nimic să-i dau să lucreze, dar ştia că o să revin după un timp şi o să reluăm colaborarea. Se stârni un vînt aducător de ploaie şi se întunecă deodată. Doamna Margot nu se înşelase nici de astă dată. Nu mai era nimeni în grădină. Îmi strâng lucrurile. Mâine o să plec. Probabil că voi mai veni odată, de două ori, pe aici. Acum, că părinţii s-au dus, va trebui să renunţăm la casa copilăriei în care nu mai locuieşte nimeni. Aud lătratul Lindei şi râsul Serenei, intercalate cu vocea baritonală a lui Sebi. Începuse ploaia.

7 septembrie 2008 at 15:56 2 comentarii

Articole mai noi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 916.284 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.436 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 916.284 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: