Posts tagged ‘arbitrariu’

Copiii ploii

Copiii ploii nu-și pot construi o casă pentru că niciunul din ei n-a găsit locul și timpul potrivit. Pentru că fiecare din ei e mai priceput decât celălalt. Pentru că și când sunt mulți, împreună nu pot genera un nucleu armonios darmite o orchestră. Pentru că fiecare luptă pentru dreptatea lui care nu se potrivește cu a celorlalți. Și, pentru că niciunul din ei nu greșește, nu se gândesc nici la urmări; nici măcar atunci când aud urletul lupilor apropiindu-se. Nu înțeleg că șansele de a-și ridica o casă durabilă, măcar ca a celor trei purceluși din poveste, sunt luate de puhoaiele egoismelor lor. Imbunatatirea Vederii in Mod Natural Fara Ochelari

Când justițiarismul și arbitrariul fac justiție, cine  ajunge la frâiele puterii în stat e și procuror și judecător. Sub impulsul îndreptățirii, bătălia pentru integritate poate deveni un război necruțător până la dezintegrare totală. Copiii ploii trăiesc în evul mediu, pe alte planete, sau pe lună; numai în timpul lor, nu. Se divid în triburi dușmane, se vor eroi în cruciade, se duelează în cruci. știu tot! destul ca țara lor s-ajungă la discreția viețuitoarelor din smârcuri și a târâtoarelor. Pentru că ei, copiii ploii, au oricând și mereu dreptate; niciodată nu poartă vreo vină.

24 aprilie 2016 at 13:38 7 comentarii

Justiţiarism sau justiţie?

În multe din tinerele republici de pe glob sunt frecvente şi acum răfuielile între triburi care,uneori, degenereaza în lovituri de stat şi în războaie civile. Îmi vine in minte o scenă dintr-un documentar despre un asemenea episod petrecut cu ani în urmă în Angola: bărbaţi de toate vârstele dar şi mulţi puşti, debordau de bucurie în timp ce li se distribuiau arme dintr-un camion. Arme cu care, fireşte, urmau să-si împuşte nişte compatrioţi, fireşte în numele dreptăţii! Duşmanii, nişte angolezi care şi ei aveau dreptate, reacționau identic.

E, cumva, cineva dintre noi în care să nu existe dorinţa de dreptate? Cineva care să nu aibe în stoc nici o frustrare, un strop de mânie, ceva resentimente? Justiţiarismului îi prieşte mai cu seamă atmosfera reactivă din societăţile dezechilibrate, din statele slabe şi corupte. Locurile în care justiţia e umilită. Unde e captivă şi ţinută în lanţ, dacă se poate. Numai că justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei. Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea. Justiţiarismul din realitate nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Cel mai adesea e rodul unor orgolii exacerbate, activate de anumiţi stimuli. Din nefericire, justiţiarismul, indiferent de motorul care-l pune in mişcare, oferă fundamentul perfect pentru manipulare şi manipulatori. Revoluţia din decembrie poate sluji ca studiu de caz. La fel şi mineriadele.

Desigur in zona civilizaţiei de tip european lucrurile stau altfel decât în regimurile republicilor din lumea a treia. Totuşi, şi aici, cu cât societăţile sunt mai roase de ineficienţă şi corupţie, mai nevrotice şi mai lipsite de imunitatea dată de democraţia consolidată, devin un mediu mai hrănitor pentru justiţiarism. În societate se instalează arbitrariul, confuzia şi, mai ales, lipsa de încredere. Pe acest teren, justiţiarismul devine promotorul individualismului, desigur în numele colectivităţii; a subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul indispensabil unei construcţii comunitare. Arbitrariul creează, în schimb, condiţii optime oportunismului. Întreţine conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare natura intereselor din spatele lor. Eforturile de recuperare, reconstrucţie şi refacere comunitară au de suferit.

Societatea se repolarizeză. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa, răbdarea. Refuză să construiască, să se construiasca pe sine. Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile.Uneori, fără să-şi dea seama e împins să facă asta. Şi o face fiindcă e slab. Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu. Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele)n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel.

Aparent, colectarea frustrărilor, resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar. Numai ca e exact invers: reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată, odată-n plus, societatea; o  societate ale cărei energii, a cărei libertate de opinii, se îndepărtează tot mai mult de susținerea statului de drept, de solidaritatea comunitară, într-o absurdă şi nocivă încăierare, fără reguli şi fără învingători.

În România, opiniile critice adesea excesive, venite dinspre opinia publică, justificate, din păcate, de lipsa de vlagă a metabolismului statal parazitat de corupţie, aburesc încă, oglinda democraţiei. Riscul confiscării lor pentru a fi folosite de interese oculte, sub masca justiţiarismului, ar trebui înlăturat prin susţinerea, ca societate civilă, a reformării justiţiei. Pentrucă primatul justiţiarismului în faţa justiţiei ar dovedi nu voinţa societăţii civile ci lipsa ei.

19 martie 2009 at 19:29 21 comentarii

Din nou despre justiţiarism. Fără simpatie.

În multe din tinerele republici de pe glob sunt frecvente şi acum răfuielile între triburi care,uneori, degenereaza în lovituri de stat şi în războaie civile. Îmi vine in minte o scenă dintr-un documentar despre un asemenea episod petrecut cu ani în urmă în Angola: bărbaţi de toate vârstele dar şi mulţi puşti, debordau de bucurie în timp ce li se distribuiau arme dintr-un camion. Arme cu care, fireşte,urmau sa-si împuşte nişte compatrioţi, desigur, în numele dreptăţii! Duşmanii, nişte angolezi care şi ei aveau dreptate, se pregăteau de confruntare în acelaşi mod. Există, oare, cineva în care să nu existe dorinţa de dreptate? Cineva care să nu aibe în stoc nici o frustrare, un strop de mânie, ceva resentimente? Justiţiarismului îi prieşte mai cu seamă atmosfera reactivă din societăţile dezechilibrate, din statele slabe şi corupte. Din locurile în care justiţia e umilită. Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea. Justiţiarismul din realitate nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Cel mai adesea e rodul unor orgolii exacerbate activate de anumiţi stimuli. Din nefericire, justiţiarismul, indiferent de motorul care-l pune in mişcare, generează condiţiile pentru manipulare şi manipulatori. Desigur in zona civilizaţiei de tip european lucrurile stau altfel decât în republicile din lumea a treia. Totuşi şi aici, societăţile roase de ineficienţă şi corupţie, nevrotice şi  lipsite de imunitatea dată de democraţia consolidată, devin un mediu propice pentru justiţiarism.
*******
În societate se instalează arbitrariul, confuzia si,mai ales,lipsa de încredere. Pe acest teren justiţiarismul devine promotorul individualismului, desigur în numele colectivităţii. Al subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul indispensabil unei construcţii comunitare. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului. Revigorează conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare diversitatea intereselor din spatele lor. Astfel sunt compromise pe termen lung eforturile de recuperare, reconstrucţie şi refacere comunitară. Societatea se repolarizeză. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa, răbdarea. Refuză să construiască, să se construiasca pe sine. Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări, chiar îndreptăţită, nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile. Uneori, fără să-şi dea seama e împins să facă asta. Şi o face fiindcă e slab. Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu. Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele) n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel. Aparent colectarea frustrărilor, resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar pro-justiţie.  Numai ca e exact invers: reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată, odată-n plus, societatea. O societate ale cărei energii, a carei libertate de opinii, se îndepărtează tot mai mult de la construcţia statului de drept, de la solidaritatea comunitară, într-o absurdă şi nocivă încăierare. fără reguli şi fără învingători.

10 iunie 2008 at 15:08 Lasă un comentariu


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 930.674 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.449 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 930.674 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: