Posts tagged ‘atitudini’

Swingeri politici

Până acum câţiva ani, răul mai mic era ales pe o scară încă pozitivă. Din grămada de boabe amestecate cu gozuri se putea alege o măsură bună în care cele sănătoase să predomine. De ceva timp, scara s-a prăbuşit, a ajuns sub linie. E negativă. Boabele sănătoase au ajuns o raritate iar alegerea lor, o aventură aproape imposibilă. Nici măcar nu mai ai încredere că dacă a fost ceva bun ieri, astăzi nu e contaminat. Dacă nu alegi, boicotezi orice şansă. Dacă alegi, eşti conştient că şansele sunt mai mici ca oricând pentru ceva sănătos. Cam asta a ajuns  democraţia autohtonă după un sfert de veac de libertate. Se poate alege ceva pe o asemenea scară, cu asemenea trend?

Ingrată, postura „răului mai mic” e puntea-ngustă care, mai devreme sau mai târziu, cedează la asaltul răului cel mare. Momentul prăbuşirii depinde de inabilitatea şi greşelile răului mai mic, de abilitatea ofensivei răului mare şi de calitatea electoratului.

Oficializându- şi amorul în 2012, în delirul electorilor antenişti, triada psd-pnl-pc călcă în picioare statul de drept fără să i se opună practic vreo forţă de opoziţie (în timp ce se jura că e de partea justiţiei, pedeleul ofta de dorul peneleului!) În 2014, crăcănându-se pe mai toată scena politică, swingerii  îşi repartajează clubul: pnl îi dă papucii psd-ului – sau invers- păstrând  desigur, înţelegerea mutuală de a-şi apăra penalii. Convins că pedele o să-i sară-n braţe (mru fiind şi el atins de cupidon) penele, la braţ cu cavalerul sas trecu, chipurile, de partea statului de drept, cu penali cu tot, sfinţind împreună, cu trafaletul clubului- şi cu psd- (cum altfel ?) sigiliul lui bercea-mondialu’ în parlamentul ţării.

Perversitatea swingerilor politici care întreţin pseudopluripartitismul (prin cuplare, decuplare, recuplare, racolare de prospături, prin permutări şi combinări între ei, de la ’89 încoace) n-ar reuşi însă, să dărâme puntea fără susţinerea unor armate de soldăţei electori formaţi odată cu ei şi pe măsura lor. Pur statistice, clasamentele sociologice ale preferinţelor segmentelor electorale (după criterii geografice, de vârstă, sex, nivel de şcolarizare, de mediu, etc) nu au nici un efect post-factum. Atitudinile par a nu fi luate-n seamă, cu toate că de la asta pleacă tot ce se-ntâmplă în viaţa politică. şi  nu numai.

Cu fiecare rundă de alegeri, un buruieniş de atitudini din ce în ce mai sufocant barează ieşirile din marasm: indiferentismul-  ca principiu civic, piaţa partinică de susţinere  contracost, fan-cultura de turmă, obedienţa moştenită din tinereţea utecist-comunistă (nu contează că s-au înmulţit soclurile şi că pe ele-s  alţii, atitudinea rezistă) cu corolarul ei-  pişarea obligatorie în direcţia vântului. De ce spun toate astea? Pentru că a nu vota  rămâne şi-n condiţiile astea cea mai proastă opţiune. La fel de proastă ca şi aceea de a face lobby pentru oricare din candidaţi pe criteriile atitudinale arătate mai-nainte.

Anunțuri

2 Iulie 2014 at 11:42 43 comentarii

„Maestrul“ nu poate răspunde la telefon!

Postat în „Biblioteca cu prieteni”

Mi s-a întâmplat sa-l întâlnesc pe unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii într-un vagon, pe ruta Barcelona-Paris. Stiam cine este, fiindca asistasem la una dintre fabuloasele lui conferinte despre calculul probabilitatilor si previziunea matematica a accidentelor rutiere. Participasem la Barcelona la congresul „Cultura Europeea“. Si el fusese invitat într-o sedinta de forum. Vorbise câteva ore printre computere si imagini proiectate, vesel, într-o alergare de colo, colo, cât tinea podiumul. Noi, cei din amfiteatru, încercând sa-l urmarim si sa-l întelegem, facusem febra. Acum statea într-un compartiment ticsit, modest, se uita pe fereastra. Daca nu l-as fi vazut cu câteva ore înainte stralucind ca un diamant pe podiumul congresului, daca nu as fi stiut ce putere de fascinatie intelectuala are omul simplu din fata mea, nu l-as fi deosebit cu nimic de ceilalti calatori. Le-a urat celor din compartiment la coborâre o zi buna, si-a cerut scuze în stânga si-n dreapta când  a înaintat cu geamantanul spre iesire.

Mi s-a întâmplat sa-l întâlnesc pe unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii, într-o noapte, foarte târziu, în restaurantul unui hotel. Era la câteva ore dupa concertul lui, eu mai întârziasem cu prietenii prin oras si, înainte de-a ma duce la camera mea, am intrat în restaurantul hotelului sa cumpar o sticla de apa. Restaurantul era gol, cei câtiva angajati se pregateau sa închida sala. Într-un colt al ei am vazut un omulet, singur la o masa. Din câte mi-am dat seama coborâse din camera, nu avea paltonul pe el. Ceruse ceva de baut. Statea cu ochii în fundul paharului, chircit, obosit, cu parul cazut în ochi, stors ca o lamâie. Un oarecare, la câteva ore dupa ce electrizase auditoriul. Dupa ce ne purtase cu muzica clasica europeana prin Japonia lui natala. Si dincolo de Europa, de Japonia si de toate tarile si continentele la un loc, undeva, printre sferele ceresti, a caror muzica exista unii oameni chemati s-o auda.

Mi s-a întîmplat sa sun la telefon în România, vrând sa vorbesc cu un fost coleg de meserie. A ridicat unul din angajatii lui telefonul. „Maestrul nu este aici“, mi-a raspuns. Si mi-a mai dat niste indicatii, când anume si unde l-as putea, eventual, gasi pe „maestru“. Am ramas traznita, cu receptorul în mâna. Primul gând care mi-a venit a fost amintirea lui în anii nostri tineri. Ce baiat minunat era, ce suflet deschis, ce talent, cum stralucea de nonconformism si de tinerete… Ce-o fi patit el oare, de-a ajuns atât de rau, încât sa permita cuiva sa îi spuna „maestru“, asa, hodoronc-tronc, când se suna la telefon? Unde a ajuns generatia noastra?

Stiu ca daca esti harnic, daca-ti place ce faci si faci bine, daca anii trec peste tine si atingi o anumita vârsta, cei tineri îsi schimba atitudinea fata de tine. Toata viata mi-a fost frica însa de clipa în care, vrând-nevrând, fiindca mi-am facut meseria si am mai avut si o oarecare recunoastere profesionala, as fi putut ajunge o baba prezenta în toate comisiile si comitetele, care sa motaie prin prezidii si sa se trezeasca doar la aplauze. Unor oameni se pare totusi ca le place aceasta postura. Îmi vad generatia zaharisita, baietii nostri destepti facând pe stiu-totul prin emisiunile canalelor de televiziune, plini de sine, fara urma de îndoiala sau de habar n-am, îmbracati ca niste mosnegi dintre cele doua razboaie, scriind carti despre destinul omenirii, în 200 de pagini. Sau luptându-se cu unghiile si dintii pentru un post  de conducere într-o institutie culturala oarecare, pentru o decoratie, pentru un titlu într-o academie, acum, când e clar ca tendinta în lume este sa se promoveze imberbii.  Oare când îmbatrânim de fapt, ajungând la o vârsta anume? Când ne pierdem umorul si capacitatea de relativizare, devenind „maestri“? Câti „maestri“ poate duce pe umeri planeta?

Relaxata relatie dintre profesor si student din universitatile vestice recunosc ca mi-a impus. Faptul ca-si spun pe nume, usureaza raporturile dintre oameni care, adeseori, se întâlnesc în acelasi campus, venind din cele mai departate colturi de lume. Îi uneste doar aspiratia. Îi uneste faptul ca se simt prieteni, angajati amândoi într-o „lucrare“ a spiritului uman. N-am vazut nici un student care sa aiba pretentia ca „Will“ sau „Bob“ sau „Jonny“, sa-l treaca anul, daca n-a citit cartile.
Spune-i lui Will, maestro. Spune-i lui Bob, maestro. Va reactiona pe masura profesionismului lui. Si-ti va raspunde, probabil, daca e foarte departe pe calea cunoasterii, ca maestru e doar unul singur, doar ca lucrarea lui e o enigma de dimensiuni cosmice, despre care nu oricine e chemat sa îsi dea cu parerea. De unde adica atâtia maestri, numai pentru ca au batut 50 de ani?
Sigur ca nu-mi plac nici babele universitare în fuste scurte si în addidasi, batând globul cu un rucsacel în spinare si neaparat cu un mutunachi atârnând la fermoar. Sigur ca nu-mi plac nici profesorii care mimeaza zglobiu tineretea, fiindca nu au curriculum. Dar slugarnicia în relatiile dintre generatii mi se pare oribila. Si acest „maestre“, are parca ceva din tonul lingusitor al celui umil, la pânda sa îti ia locul. Aduce cu cuvântarea tinuta sub propriul portret, cu pupatul chipului în oglinda sau cu patarania acelui baietandru grec din mitologie, care atât s-a mai minunat de frumusetea lui reflectata de apele lacului, pâna s-a dus la fund, bâldâbâc. Feriti-va, oameni buni, cât nu e prea târziu înca, sa ajungeti „maestri“!

Articol scris de Monica Săvulescu Voudouri aparut pe 12 aprilie în revista „Cultura”

16 Aprilie 2012 at 17:22 80 comentarii

Schimbare de accent

Zgomotoase şi colorate, bătăliile verbale pot lesne să treacă drept divertisment, dacă n-ar lua locul, treptat, a tot ceeace e serios. Ca să ne poarte, ca-ntr-un vârtej din care e foarte greu de ieşit, într-o direcţie nedorită. Obişnuiţi de decenii cu „claxonul” comunist al propagandei, criteriile noastre civice, în bună parte, se rezumă la impactul vorbelor rareori căutând dincolo de acest înveliş zăngănitor. Nu odată m-am întrebat de ce accentul aprecierii cade atât de rar pe fapte, acţiuni, pe temeiul celor spuse raportat la scopul lor? Să fie, oare, pentru că asta presupune un efort intelectual ieşit din obişnuit? Să nu uităm că efectele şcolii comuniste, a rosului de documente, a lipsei gândirii critice, a tocirii de texte, în fine dar nu în ultimul rând, a copiatului & plagiatului, se fac simţite mult timp după ieşirea din sistem. Indispensabile într-o societate autoreglabilă, operaţiile mentale de analiză, sinteză, de creativitate par a fi şi acum o barieră greu de trecut pentru readaptarea intelectuală, mai ales a celei care presupune onestitate.

Nefericită eticheta pusă recent de dl. Sebastian Lăzăroiu asupra d-lui Sever Voinescu! Nu pot, însă, să nu remarc diferenţa între accentul pe vorbire al d-lui Sever Voinescu, bun purtător de cuvânt al PDL, desigur, şi accentul pe fapte şi pe acţiune, al d-lui Lăzăroiu. Deşi stilul său de comunicare, mai puţin obişnuit, uneori cam eliptic, nu se bucură de aceeaşi apreciere,socotesc că e mai puţin încărcat de steril politicianist. Poziţia reţinută a d-lui Lăzăroiu, de exemplu, într-un moment trecut şi uitat acuma, nu foarte important dar semnificativ, faţă de efemera victorie a lui Teo Trandafir, o atenţionare pentru PDL, de fapt, a cărui popularitate era în scădere, s-a dovedit una mai onestă, mai demnă de încredere decât cea a d-lui Sever Voinescu, consultant, tot atunci, a junelui Prigoană.

Nedorită de greii PDL şi pare că nici de dl. Sever Voinescu, purtătorul de cuvânt al partidului, Mişcarea Populară încă mai poate deveni o mişcare de curăţare şi înnoire a mucegăitei clase politice autohtone. Dar nu în orice formulă. De fapt tocmai asta e problema acestor zile- în grupa celor puţini, a acelora pe care-i recomandă faptele, fiind imperios necesar să-i regăsim pe Macovei, Funeriu, Boagiu, poate şi alţii mai puţin vizibili. Probabil şi a altor persoane, din zona unor ONG-uri care pot fi apreciate în primul rând prin acordul între fapte şi atitudini. Din perspectiva aceloraşi criterii cred că pragmatismul şi dinamismul actualului premier pare exact ce trebuie pentru schimbarea accentului de care vorbim.

7 Martie 2012 at 16:46 213 comentarii

Criterii sănătoase în societate sănătoasă

Privind retrospectiv perioada celor douăzeci de ani scurşi din decembrie’89, se observă şi din avion, de oricine, că acapararea resurselor şi constituirea marilor averi în proporţie covârşitoare prin fraudă, după scoaterea de sub interdicţiile totalitariste, au fost posibile “democratic”  doar prin continua abuzare şi vulnerabilizare a statului de către ocupanţii puterii, concomitent cu menţinerea lipsei sale de protecţie prin coruperea propriilor instituţii. Manipularea, ca mijloc dominant de punere în practică a acestui „proiect” a produs permanent o opoziţie mai slabă sau mai puternică din partea populaţiei. În cele din urmă, cum s-a văzut, după ce a făcut enorm de mult rău public, excesul de otrăvire media a intrat în faza de autodistrugere înecându-se cu propriile toxine. Astfel, odată cu ieşirea din zona percepţiilor nocive, acest recul a creat şansele unei relansări a societăţii civile. Tot retroactiv, în amalgamul de mentalităţi al acestei societăţi care iese cu greu din anestezia politizării, se pot diferenţia câteva atitudini sau curente comportamentale provocate de această stare anormală. Una, defensivă, ar fi cea a indiferentismului, a izolării totale de politic, a orientării spre propriile griji, probleme, îndeletniciri. Apoi ar fi atitudinea proactivă manifestată prin excelenţa în activităţi utile societăţii şi binelui public, de la educaţie, cultură, cercetare până la activităţile circumscrise unor ocupaţii mai puţin spectaculoase; în fine, atitudinea militantă, frecvent reactivă, uneori proactivă, dincolo de ocupaţiile obişnuite „civile”, echivalând cu o mobilizare voluntară automotivată  diferenţiat, în funcţie de calitatea percepţiei politicului. Asemenea unui sindrom febril, ofensiva de reechilibrare a societăţii aflate într-un front politic agresiv din ultimii ani a ajuns să interfereze cu partinicul. Misiune încheiată. O prelungire a partizanatului politic benevol devine nesănătoasă. Criteriile partinice nu mai pot fi unitate de măsură universală. Dimpotrivă, ele trebuie să intre sub incidenţa criteriilor civice, pentru a genera imunitate socială faţă de politizare, rezistenţă la manipulare şi respingere a malversaţiunilor de orice natură, de la oricine, din mediul public autohton.

21 Ianuarie 2010 at 13:31 135 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 890,660 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.359 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 890,660 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: