Posts tagged ‘Biblioteca din chioşc.’

Unde ne e rostul?

Lenke, o prietenă îmi semnalează un articol deosebit de pe un blog (http://bradut-florescu.blogspot.co) în care autorul, care trăieşte în Thailanda, consideră că România a devenit „o tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara  rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri”. O ţară care-şi bate joc de bătrâni, pământ şi credinţă adică de cele trei mari surse de rost. „Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc? (… ) Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada. Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri. „Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste (…) Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti. Sa traiesti.”
…Al naibii de amar gust îţi lasă articolul! O realitate prezentată necruţător, exprimare asertivă, (re)sentimente sincere. Remarcabil post, nu se poate nega trista realitate. Şi parcă n-ar fi destul, pe fondul dezamăgirii şi revoltei fireşti, asistăm la transformarea pe zi ce trece a  agorei atâta cât există şi rezistă, a confruntărilor de opinii, a analizelor psihosociale şi politice, a criticilor imperios necesare la adresa comportamentelor nocive ale unor factori şi structuri de putere, într-un maidan de mizerabile atacuri la persoanele din jur, sau atacuri  de aceeaşi factură, la naţia proprie sau la alta, oricare ar fi. De fapt, o camuflare a cedării  printr-o nefericită exhibare a complexului de inferioritate printr-unul  de superioritate şi invers. Îngrijorător e când acest tip de atitudine se extinde ameninţător şi iresponsabil (intoleranţă, xenofobie) devenind acelaşi vechi factor distructiv de surpare a coeziunii  într-o comunitate sau între comunităţi, un produs devastator mai ales în mediile atinse de  cultura totalitaristă. De aceea socotesc că ieşirea nu poate fi  decât prin luarea în considerare a  fundamentului credinţei, ca resursă veşnică şi invincibilă a rostului de care vorbeşte autorul. O plecare nu e totdeauna o înfrângere.  Şi nici a rămâne nu-nseamnă neapărat înfrângere.  Prin urmare, cedarea, indiferent în ce formă, nu-nseamnă altceva decât renunţarea la credinţă şi la rostul ei, credinţa autentică fiind  forţa care are grijă ca valorile dătătoare de sens vieţii să ne-nsoţească şi să rodească, oriunde. Cedând, mai repede sau mai târziu, eşti, cu siguranţă, învins. Trădarea de sine îşi taie singură orice şansă (o trădare care face posibilă oricare alta). Aparent, poţi fii înfrânt şi când nu cedezi. Între cele două înfrângeri, însă, e o distanţă uriaşă cât o autentică şi perenă reuşită. Sau, cât ROSTUL.

Nora

p.s.  Dragi prieteni vă salut, revin vineri, probabil, ne reauzim abia în weekend.
Ziua bună şi voioasă!


5 mai 2010 at 11:49 100 comentarii

Charlie Chaplin

Acum 121 ani în 16 aprilie 1889, se năştea la Londra, Charles Spencer Chaplin. Pe parcursul a mai bine de şaizeci şi cinci de ani de carieră ca regizor, producător, scenarist, scriitor şi compozitor, Charlie Chaplin înobilează arta cinematografică cu creaţiile sale  inegalabile, într-un parcurs de viaţă sinuos cu suişuri şi coborâşuri. …După o perioadă de şapte ani de ucenicie în (1908 -1915) mai întâi în compania teatrală a lui Fred Karno, din care făcea parte şi Stan Laurel, apoi în cea americană a lui Mark Senett, începând cu 1915, Chaplin a scris, regizat, produs si, desigur, jucat în toate filmele sale. Primul său film a fost Making a Living (1914). Următorul film, Kid Auto Races at Venice (1914), avea să fie cel care-l va impune definitiv ca pe un artist de geniu. Urmează The Immigrant (1917) şi Easy Street (1917). In 1918, împreună cu fratele său, îşi deschid propriul lor studio în Los Angeles, iar în 1919 se asociază cu Douglas Fairbanks, Mary Pickford si D.W. Griffith formând United Artists, pentru a-şi produce propriile filme. Primul film făcut de  Chaplin la această companie a fost A Woman of Paris (1923). Au urmat The Gold Rush (1925) si The Circus (1928), pentru care a primit un Oscar. In 1931 lansează City Lights, iar următorul său film, Modern Times (1936), se dovedeşte unul dintre cele mai mari succese ale sale. În 1940 prin filmul The Great Dictator acuză regimul nazist. In 1945 produce Monsieur Verdoux (1947), iar în 1952 lansează cel mai bun film sonor al său, Limelight în care joacă şi bunul său prieten, Buster Keaton. Iubit pentru rolurile sale, pentru jocul său de pantomimă, inventivitatea şi originalitatea sa, Chaplin nu este ocolit de adversităţi, fiind târât în isteria anti-comunistă ce pusese stăpânire pe SUA, acuzat de autorităţi că ar avea tendinţe comuniste. Scandalizat şi deprimat, Chaplin părăseşte Statele Unite, plecând in Elveţia. În Europa face încă două filme, A King in New York (1957), lansat in America cu 20 de ani mai târziu şi, ultima sa peliculă, A Countess from Hong Kong (1967). In 1969, la 80 de ani, Chaplin începe să lucreze la alte filme, printre care si „The Kid” si „The Circus”. Pentru contribuţia sa la îmbogăţirea patrimoniului de artă al lumii, în 1975 este înnobilat de regina Angliei. A murit în somn în ziua de Crăciun, 1977, lăsându-ni-l pe  inegalabilul Charlot, vagabondul cu maniere de gentleman, mereu bătut şi mereu gata să sară-n apărarea celor vitregiţi de soartă, încăpăţânat dar cu o inimă de copil, romantic şi rebel. Cu bastonul de bambus, pălăria melon, vesta prea mică peste pantalonii prea largi din care-i ies încălţările prea mari, aduce oricând şi oriunde îl vedem şi revedem, o undă de nostalgie, bunătate şi umor unic.

Nora Damian

19 aprilie 2010 at 12:05 93 comentarii

Organigrama unei firme româneşti

Text satiric postat de Skorpion, în „biblioteca din chioşc„.

Directorul. A fost ales pe baza unui criteriu sănătos: este ruda cuiva care poate ajuta afacerea. Vărul lui lucrează la Ministerul X sau la Compania Y. Prin conexiunea asta poate aduce comenzi pentru firmă. Că nu are experienţă în management sau nu întelege businessul sunt detalii nesemnificative. Toată lumea îl urăşte, pentru ca nu ştie să se comporte cu oamenii. Angajează oameni la fel de nepricepuţi ca el. Cumpără un server de 200 milioane, dar se zgârceşte să plătească 200 pentru cineva care să îl pună pe picioare. Îşi cumpără o maşină mare şi o zgârie în parcarea firmei, parcare trasată tot de el pe principiul „lasă bă că avem loc”. Îşi ia rolul foarte în serios, modifică bugetele departamentelor şi mută oamenii de colo. Închide uşa biroului când urlă patronul la el. Îşi cumpăra computer ultra-perfomant şi refuză cererile de achiziţii pentru harduri, tastaturi şi mauşi pentru computerele angajaţilor. Preferă să plătească 300 rata la maşina angajatului + benzină decât să îi mărească salariul cu 200. După doi ani, când a învăţat businessul, concediază angajaţii care au fost martori la chiflele sale şi angajează juniori uşor impresionabili. Consideră că e de datoria lui să aibă o amantă, indiferent dacă soţia e urâtă sau frumoasă. Echipa de vânzări. Se cred cei mai mari şi mai tari din firmă şi la orice răspund cu „dacă nu aducem noi comenzi, firma moare„. Cel puţin jumătate din ei se văd mai inteligenţi decât directorul şi ar vrea să îi ia locul, dar nu au curajul necesar să îl conteste pe faţă, aşa că se mulţumesc să îl sape pe la băute cu colegii de suferinţă. De multe ori nu ştiu ce vând, încurcă comenzile, trimit specificaţiile aiurea şi apoi dau vina pe muncitori că lucrează prost şi că ei nu pot face vânzări în condiţiile astea. Consideră că e de datoria lor să plece din firmă cu toate informaţiile posibile, pentru că, şi aici citez, „sunt clienţii mei”. Contabilele. Sunt nişte doamne veşnic ocupate. „La ce îţi trebuie adeverinţa? Ete na, trebuia să vii să mă deranjezi. Tu nu ştii că am treabă?” Chiar dacă au predat bilanţul de 2 zile, ele oricum au foarte mult de muncă, pentru că solitaire nu se joacă singur. Odată trecute de 40, ori sunt foarte blazate şi nervoase, ori se distrează de rup barurile. Fetele de la Marketing /PR. Au făcut cel puţin o facultate si au vise mari. Îşi doresc să lucreze într-o agenţie de advertising, unde să mute munţii cu ideile lor, de obicei creţe. Fac front comun cu piţipoancele de la vânzări şi se plâng în grup când ies seara în oraş pe diverse teme. Îşi sincronizează ciclul şi au acasa un manelisto-cocalar sau un corporatist care nu le bagă în seamă, pentru că e plictisit de sclifoselile lor. Vacanţe în străinătate şi poză cu manelistul în background pe calculator şi telefon, obligatoriu! IT ul. Orice ar face, trebuie să îţi dea de înţeles că eşti cel mai prost din firmă. De aceea el are parola de administrator, pentru că tu eşti un netrebnic care nu ştie nimic şi nu merită să te afli în prezenţa lui. Când nu rupe banda firmei cu pornache, joacă un joc online sau se plânge pe forumuri de geeks că este muncit ca un sclav. Abia aşteaptă să îl întrebe directorul ce poate face să oprească scurgerea de informaţii din firmă ca să poată instala radmin şi să se distreze. Magazionerul. Este foarte plictisit şi enervat de fiecare dată când ai treaba cu el. Dacă îndrăzneşti să îi sugerezi să se grăbeasca, îţi răbufneşte în nas că el e şef peste magazie şi îţi dă ce vrea şi dacă are el chef. Tremură în faţa directorilor şi se dă cocoş în faţa şoferilor şi a femeii de serviciu. Şoferii. Ei urăsc pe toata lumea, în mod egal şi din principiu. Scopul lor în viaţă e să îşi ia telefoane şi să se plângă că trebuie să muncească în fiecare zi. Au mereu lucruri mai importante de făcut şi serviciul îi cam încurca. Cel puţin unul visează să ajungă la vânzări sau să conducă firmă, pentru că el ştie ce e în neregulă, şi le împărtăşeşte asta colegilor în timp ce stau la mici la munte pe benzina şi pe maşina firmei. Aşteaptă ca fata de la vânzări pe care o plimbă atâta prin oras să îl invite la ea într-o seară, pentru că, nu-i aşa, o serveşte mereu şi îşi rupe din timpul lui important pentru ea. Femeia de serviciu. Ea e supărată că trebuie să facă curat şi cafele. Nu înţelege de ce trebuie tocmai ea să dea cu mătura sau cu mopul sau de ce trebuie ea să ştie când nu mai e hârtie la baie. Le urăşte pe curvele de la vânzări şi de la marketing, dar se dă bine pe lângă ele pentru că are o fata care are nevoie de serviciu. Secretara. Scopul ei în viaţă e să se aboneze cu mailul office@firma la siteurile de bancuri şi de  prostii. Nu ştie niciodată nimic. Nu are chef să se ducă la director în birou, nu are chef să îi facă legătura cu furnizorul X. Visează să ajungă la vânzări sau la marketing, pe care le consideră joburi mai uşoare decât ceea ce face ea, şi când ajunge se poartă mizerabil cu secretara. Muncitorii. Ăştia sunt urâţi de toata lumea şi toate se sparg în capul lor. Jumătate nu au chef de muncă, restul o fac in dorul lelii, de teamă să nu fie concediaţi, pentru că au rate şi copii. Urăsc şoferii pentru că stau toata ziua în maşină în timp ce ei muncesc, pe curvele de la vânzări, pentru că stau toată ziua pe scaun şi au salariu mai mare, pe director că nu angajează mai mulţi oameni, ca să poată dormi şi ei la serviciu câteva ore. Nu pleacă din firmă decât daţi afară şi le e lene să gândească un pic.  Amantele. Sunt prezente peste tot, în funcţie de ale cui sunt. Amanta magazionerului e femeie de serviciu, amanta şoferului e secretară, amanta şefului e la marketing. Se ştiu care sunt în firmă şi sunt urâte de toată lumea, deşi toţi se poartă frumos cu ele. Visul lor e să se integreze cât mai bine în colectiv, să aibă impresia că şi ele contribuie cu ceva, în speranţa ca vor fi invitate la ieşiri în club de colegele de departament. În momentele fierbinţi varsă amantului tot ce ştiu şi sugerează cine ar trebui dat afară. Amanta e  singura care zâmbeşte sau are o mimă inocentă atunci când directorul ţipă la toată lumea.

14 aprilie 2010 at 23:01 45 comentarii

Argument pentru depolitizarea violetului

Dacă aţi fost la munte, aţi observat, cred, violetul în toate nuanţele şi galbenul până la portocaliu, culori obişnuite ale florei spontane a înălţimilor.  Frecvent şi pe dealuri, însă. Ai zice că natura sălbatică are preferinţele ei coloristice. Ca şi noi. Cum  semnificaţia oricarei culori e legată de taina Creaţiei şi de darul Luminii, misterul frumuseţii dinafara şi dinăuntrul nostru  aparţinând unei realităţi, întrucâtva, intuite, nu poate fi atins. Putem doar să observăm preferinţele noastre sau ale celorlalţi, pentru o culoare sau alta, explicabile  mai mult sau mai puţin. Nici măcar constatările privind efectele fiecărei culori în parte nu coincid în toate aspectele. Despre violet, culoarea regalităţii, asociată nobleţii,  se spune că are efecte benefice atât asupra stării fizice cât şi asupra sistemului nervos şi al psihicului. Fizic, amplifică respiraţia, activitatea cardiovasculară, ajută vederii şi bunei funcţionări a organelor interne. Fiind o culoare a măsurii, lucidităţii şi mai ales a echilibrului între meditaţie şi acţiune, simţuri şi spirit, ascultare şi raţiune, e de presupus că  această culoare transferă ceva din aceste armonii celor ce o preferă. Culoare a suferinţei şi a romantismului, a liniştii, violetul stimulează sistemul nervos, înlăturând frica, neliniştea, stările negative. Induce detaşare, luciditate, trăiri spirituale înalte, senzaţia de cuprindere a infinitului, armonie cu universul, stimulează creativitatea. Toate acestea explică, probabil, de ce a fost culoarea favorită a reginei Cleopatra, dar şi a lui Leonardo da Vinci, Richard Wagner. Şi a Reginei Maria. Nonconformistă, adesea excentrică asemenea multor aristocrate englezoaice, Maria a cerut ca la moartea sa(18 iulie 1938) să nu se poarte doliu negru, ci violet. Ceremonia în violet a adunat însă la Bucureşti o mulţime enormă mânată de un impuls spontan de simpatie şi reală durere. …La 10 mai 1948, îmbătaţi de victoria lor asupra Monarhiei Române comuniştii dădeau năvală  în reşedinţele regale de la Sinaia.  Exact în acea zi de 10 mai, spune legenda, una din încăperile favorite ale reginei, Salonul de Aur s-a umplut dintr-o dată de parfumul ei favorit, unul inconfundabil, din violete de India de pe coasta Coromandel, dăruit ei de un maharajah într-un mic flacon încrustat cu pietre preţioase. Florile vii ale acestei esenţe avuseseră aceeaşi culoare cu doliul comandat de Maria. Ciudat era faptul că mireasma nu se deplasa în afara camerei, nu se revărsa pe coridor. Întâmplarea e povestită de badea Simion Păuş, grădinar al castelului până la pensionare, decedat în anul 2001. Vechii locuitori ai Sinaiei au auzit câte ceva despre bizarul eveniment, dar mai ales au putut constata dublarea pazei Pelişorului. Parfumul a reapărut însă la 25 octombrie 1948, de ziua de naştere a regelui Mihai, la 8 noiembrie, de ziua sa onomastică şi la 30 decembrie, data detronării aceluiaşi. Violetele de India păreau a trece fără veste dintr-o încăpere într-alta, de preferinţă între cele frecventate mai mult de Ferdinand şi de Maria. Fenomenul s-a repetat în primii ani de comunism, de regulă, la date legate de istoria Monarhiei Române. Garda a fost triplată. De la Bucureşti au sosit securişti încercaţi în luptele din munţi cu partizanii. Furioşi, înjurau ţâşnind pe urmele violetelor de Coromandel care, de la o vreme, păreau să se joace cu ei, sărind de la un etaj la altul în cele mai neaşteptate puncte. Câţiva subofiţeri au înnebunit. Apariţia parfumului era presimţită, mai întâi, de animalele întâmplate prin preajmă. Miliţienii, securiştii, vorbeau despre fantomă, dar nu îndrăzneau să-i rostească numele. Îi ziceau Aia. Le era teamă să raporteze cu exactitate mai sus cele petrecute ca nu cumva să fie acuzaţi de misticism şi să înfunde puşcăriile.

Despre  strania poveste a parfumului de violete  al Mariei- regina, mai multe puteţi citi aici: http://atelier.liternet.ro   Sergiu Ruba: Stafia reginei Maria

13 martie 2010 at 21:36 181 comentarii

Puncte slabe, fire duse

Jurnalistul elveţian Rudolf Hermann scria, în Neue Zuricher Zeitung, despre un raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare de la Bucureşti care aduce argumente în favoarea ideii că România nu ar fi trebuit să fie integrată în UE. Documentul, publicat în 2008, vede două scenarii pentru viitorul României: „pe de-o parte, asumarea poziţiei unei ţări în care românii rămîn ancoraţi în trecut, cimentîndu-şi imaginea de stat rural, cu o identitate confuză, care îşi aduce o contribuţie modestă la deciziile Uniunii Europene, sau să ia în serios drepturile şi obligaţiile care revin din calitatea de membru al Uniunii Europene, punînd la punct modele de dezvoltare durabilă”. Pentru acest lucru, însă, este nevoie de schimbarea mentalităţii românilor…

Potrivit raportului, „deprofesionalizarea masivă a ţării noastre în ultimii 17 ani are la origine faptul că reformele postrevoluţionare s-au axat pe distrugerea industriei şi nu pe modernizarea ei”. Ce ar mai fi de adăugat? Ce ştie tot poporeanul: însuşirea resurselor+distrugerea economiei= puterea financiară a actualei clase politice+ sărăcia poporului român. Chestiune recunoscută indirect şi în apelul d-lui voiculescu care, chemând PSD, PNL şi PC la unire avertizează naţia, pe blog, asupra primejdiei: „Dacă acest lucru nu se va întîmpla şi opoziţia va rămîne ezitantă şi relativ divizată, nimic nu va putea opri diviziile ANI, CNSAS şi DNA să transforme România într-un viguros şi vajnic regim monopartidist. Că prea vorbim mulţi neîntrebaţi în ţara asta”.

E suficient să parcurgem acest paragraf ca să ne dăm seama că domnul voiculescu ştie exact, cu MAJUSCULE, cine sunt inamicii, ştie şi de ce, ştie și care sunt punctele slabe ale ţesăturii şi de unde va începe destrămarea! De aici încolo nu mai rămâne decât să urmărim cum se duc firele și cum se va remaia parlamentul. De presupus că, odată dus un fir două, neîncrederea și  teama vor slăbi treptat urzeala, ţesătoriile antenelor fiind condamnate să dispară dacă nu pun la cale alte și alte lucrături.

2 februarie 2010 at 21:20 130 comentarii

VLADIMIR SOLOVIOV: Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale (3)

În tolstoism însă, în învăţătura fundamentată pe prescripţiile etice comune ale marilor profeţi ai religiilor lumii, Hristos, Buddha şi Confucius, Soloviov vede un duşman infinit mai primejdios al esenţei creştinismului adică al mântuirii prin moartea şi învierea lui Hristos. Văzând în fundamentul noului spiritualism continuarea materialismului printr-o o exclusivă iubire de sine provenită dintr-un orgoliu nemăsurat, gânditorul îl consideră mai dăunător decât invazia mongolă! O ciudată simbioză între Nietzsche, Tolstoi şi Marx, un fals creştinism care, sub aparenţa binelui universal, deschide uşa răului generalizat. Într-un fel, Soloviov face o cercetare de tipul „cum mai stăm cu creştinismul”(iertare, cam ireverenţioasă asociere, chiar păstrând proporţiile, cu unele articole recente) prin ideile personajelor-tip ale societăţii ruseşti de la sfârşitul secolului XIX, între care se include. O întreprindere făcută într-un moment crucial (acum poate fi apreciat astfel) după revoluţiile naţionale europene, operă reuşită a masoneriei, declanşatoare a energiilor spirituale cu beneficii remarcabile pentru cultura europeană. Progresul cultural nu poate înfrânge răul însă fie şi din pricina morţii inevitabile pentru toţi şi pentru fiecare, iar instaurarea păcii universale e iluzorie, consideră domnul Z  înainte ca vâlvătăile războaielor să cuprindă planeta. Premoniţie sumbră, intuiţie sau logică a subconştientului, confirmată de grozăviile ce au urmat? Nu va trece mult timp, la scara istoriei, şi cele două mari conflagraţii mondiale vor marca, cum afirmase Soloviov „secolul XX ca epocă a ultimelor mari războaie”. Uluitoarea capacitate de previziune îl duce pe Soloviov alături de Dostoievski, Kafka, Beckett, Orwell, în galeria  marilor vizionari. În final, cele trei dialoguri lasă loc unor sugestii apocaliptice  cu referire la secolul XXI „ca epoca a unei păci mincinoase instaurată într-o unitară împărăţie europeană şi apoi universală, care se dovedeşte curând a fi împărăţia răului generalizat”. Un idealism, paradoxal, realist în pesimismul său cu privire la natura lumii şi, până la un punct, previzionar. …Mă întreb cum ar arăta o discuţie de acest fel purtată  în  societatea în care trăim; care ar fi personajele-tip pentru  vremea noastră şi  ce ar reprezenta fiecare din ele. Greu de imaginat un răspuns.

2 februarie 2010 at 10:52 26 comentarii

VLADIMIR SOLOVIOV: Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale (1)

Recunoscut drept cel mai de seamă gânditor al Rusiei, lui Vladimir Soloviov i se datorează reactualizarea temei centrale a filozofiei teologale în pragul intrării în secolul XX, aceea a răului metafizic şi, de aici plecând, întemeierea curentului existenţial creştin de la care se revendică o serie de cunoscuţi scriitori şi filozofi care i-au urmat- S. Bulgakov, N. Berdiaev, S. Frank; poeţi simbolişti: A. Block şi A. Belîi. Dar până a ajunge la această viziune, spre sfârşitul scurtei sale vieţi (moare în 1900, la doar 47 de ani) Vladimir Sergheevici Soloviov parcurge un drum sinuos trecând printr-o perioadă de nihilism, apoi prin una de utopie teocratică întemeiată pe speranţa reunirii bisericilor creştine, pe tot parcursul ducând şi o intensă activitate publicistică, literară, filozofică, concretizată în zece volume plus încă patru de corespondenţă publicate după moartea sa. Bulgakov aprecia această impresionantă creaţie drept „cel mai sonor acord din câte au răsunat în istoria filozofiei”. Formaţia sa complexă (studii de matematică-fizică, de istorie şi filologie, plus teologie) îi conferă de timpuriu, de la 21 de ani, odată cu recunoaşterea erudiţiei, o uriaşă capacitate de captare şi sinteză personalizată a unor influenţe filozofice universale (Platon, Spinoza,Kant, Schelling, Hegel, Scopenhauer) dar şi Kaballa şi mistici medievali creştini, la care se adaugă empirismul ştiinţei. De aici şi impresionanta sa influenţă asupra marilor spirite din epocă dar şi de mai târziu. Explicaţia poate fi găsită şi în permanenta sa căutare a compatibilităţii dintre nou şi vechi, dintre raţionalitate şi mit, clarviziune şi utopie, luciditate şi fantasme poetice, din care selectează şi construieşte un sistem metafizic cosmologico-istoric rezistent la intemperiile vremurilor. De aceea, probabil, poetul Alexandru Blok îl numeşte „cavalerul monah”. Un cavaler în luptă cu răul existenţial şi drama umanităţii care-l poartă-n sine. În acest punct, gândirea lui Soloviov se confruntă cu cea a altor doi titani ai epocii, Dostoievski şi Tolstoi. O prietenie constantă îl leagă pe Soloviov de Dostoievski, el însuşi un  exporator în adâncul greu accesibil al împărăţiei răului (descrise în Fraţii Karamazov). Cu Tolstoi însă, relaţia este una de dispută, devenită în timp, monolog. Soloviov combate creştinismul lui Tolstoi, îl vede de un pozitivism naiv, irealist. Interesant şi ce spune Cehov  „Pe nimeni nu l-am iubit ca pe el („Soloviov”); sunt necredincios dar, din toate speciile credinţei, credinţa lui mi se pare cea mai apropiată şi mai convingătoare”…

(Vladimir Soloviov: Trei dialoguri despre sfârşitul istorie universale – editura Humanitas, 1992, prefaţat de un   Studiu introductiv din colecţia Gânditori Ruşi coordonată de Ion IANOŞI)

31 ianuarie 2010 at 14:11 30 comentarii

Articole mai vechi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 921.539 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.437 de urmăritori

Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 921.539 hits
Follow Drumul spre Mirhinia on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat asta: