Posts tagged ‘CCR’

„Nah, bă, dac-ați vrut revoluție”…

Ca delegare de lege, o ordonanță e legală. în  mod categoric una pe codul de procedură penală care are ca scop rectificarea unor „scăpări” neconstituționale în măsură să afecteze drepturile și libertățile cetățenești! Nu și dacă ordonanța, în loc să corecteze, ar introduce noi elemente în măsură să afecteze drepturile omului. Iar dacă această realizare, aprobată în regim de urgență în CSAT, e tot opera SRI, avem răspunsul la întrebarea pe care mulți și-o pun frecvent: cum  e posibil ca la 26 de ani după ce țara a ieșit din dictatura comunistă, tot securiștii s-o controleze?

Păi cum se vede: prin diverse manevre adaptate după nevoi, de la etapă la etapă. Toate puse în acțiune, prin oameni; în primul rând prin instruiții din dotare, diseminate apoi, prin cei care se lasă prinși prostește în ticluiri frumos ambalate; prin șantaj aplaudat de justițiari: fără noi la butoane nu scăpați de corupție! Proști sau nu, ipocriți sau nu, informați sau nu, dezinformați în mod sigur, oricum pentru fiecare categorie există proceduri bine puse la punct care să garanteze reușita capturării.

Ca de fiecare dată, voci sâsâite se distrează: „Bravo, CCR, poftim, societate civilă, așa vă trebuie dacă v-ați băgat unde nu vă fierbe oala! Ce-ați căutat? Ați vrut să se curme cu ingerințele securității în justiție?… Ah, ce bine-mi pare că v-ați păcălit, tati !”

Nevindecabil, milițienismul iese ceas, la atac, când simte că i se pune la îndoială supremația. Ceva care-mi amintește de un miting din Piața Mare, puțin timp după 89, în care se comemorau tineri sibieni căzuți sub gloanțele nici acum nu se știe cui și din ordinul cui, în decembrie. În timp ce un bătrân tată, îndurerat, evoca memoria fiului, niște milițienii din spatele meu se distrau: „nah, bă, ce-ați pățit dacă ați vrut revoluție!”

Anunțuri

14 Martie 2016 at 12:26 16 comentarii

Supremația Constituției scârțâie din balamale, la porțile celor mai înalte curți, după chipul și asemănarea organelor lucrătoare

Postat  de ilie Bască în „Grădina publică”
 
Motto: Excepția bate regula până o zăpăcește – „Există ofițeri activi SRI între magistrați” – (George Maior, 12.02.2013, în Parlamentul României) 
Excepția (Constituție -„Libertatea individuală”- art 23, alin. 2): „Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”.  
Regula generală (Constituție, art. 76, alin. 2): „Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”.
 
1. Se găsesc în țara asta 50 de deputați pentru semnarea sesizării CCR cu  neconstituționalitatea hotărârii Camerei Deputaților nr. 16 din 23.02.2015?
În temeiul art. 146 lit. l) din Constituție și art. 27 din Legea 47/1992 (de organizare și funcționare CCR), acțiunea de sesizare a CCR pentru exercitarea controlului de constituționalitate asupra hotărârii Camerei Deputaților nr. 16/23.02.2015 de încuviințare a arestării deputatului Elena Udrea, prin încălcarea dispozițiilor constituționale prevăzute de art. 23 (excepția de mai sus) și art. 1 alin. 3 și 5:
-„România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurile Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”;
„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Garantul supremației Constituției abia așteaptă să ne garanteze ungerea balamalelor  scârțâitoare la ureche din poarta-n poarta celor mai înalte curți – CCR și ICCJ – adică să ne arate cum excepția bate regula și nu o zăpăcește.
Legea obligatorie în cazul situației de excepție, a arestării (reținerii, percheziționării) unui parlamentar, este aceeași lege la care face trimitere excepția – art. 23 alin. 2 din Constituție „sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”: Legea 96/2006 – statutul deputaților și al senatorilor – art. 24 alin. 4, invocat de avocatul Marius Striblea. (Legea 96/2006 a fost publicată în MO nr. 380/03.05.2006, republicată în MO 763/12.11.2008 și MO nr. 459/25.07.2013)  
Legea organică 96/2006: „Procedura în caz de reținere, arestare sau percheziție”- art. 24, alin. 4: 
„Camera hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi.” 
Hotărârea de încuviințare a arestării unui deputat se adoptă cu majoritatea membrilor Camerei Deputaților (50%+1 din Ndep) și nu cu majoritatea simplă (a celor prezenți) 
2. Camera Deputaților se laudă c-ar fi aplicat același art. 24 din Legea 96/2006.
Tulai, Doamne, ce armonie în semiorganul suprem – Camera Deputaților – veghează la respectarea Constituției și a Legii 96/2006, obligatorii de te crucești, dacă citești în Monitorul Oficial nr. 136 din 23.02.2015! Hotărârea nr. 16 menționează dosarul DNA nr. 50/P/2014, trimis de ministrul justiției cu adresa nr. 14.075 din 16.02.2015, și temeiul legal al adoptării hotărârii de încuviințare a arestării preventive: „în temeiul art 72 alin. 2 din Constituția României, republicată, și ale art 24 din Legea 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, cu modificările ulterioare, și ale art. 195 din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin hotărârea hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat, cu modificările și completările ulterioare” (aici)
Deputații dau semne de îndreptare – pe căile neștiute ale Domnului – cu un picior drept în art. 24 din Statut și cu o mână scăpată până la cot în art. 195 din RCD, după ce li s-a înfățișat icoana cu chipul și asemănarea lor în rezultatul votului din plen: 170 „pentru”, 118 „împotrivă” și 13 voturi nule. Majoritatea simplă reală (din Nprez; prezenți 325) se laudă cu majoritatea absolută închipuită (50% +1 din Ndep;total deputați 396) impusă de art. 24 din Legea 96/2006, adică după marea adunare a deputaților, în capul lor sună ca nuca seacă în peretele camerei: 170=199.                 
„Ura, ura!”-zise corul de copii. „Am înfrânt, cu mai puține jucării, 170 în loc de 199!”
Dacă deputații dau astfel de semne de îndreptare cu alai spre art. 24 din Legea 96/2006, avocatul Marius Striblea le poate întinde o mână de ajutor cu o cerere, adresată Camerei Deputaților, de îndreptare a erorii materiale în sensul invers: același rezultat al votului înseamnă de fapt respingerea cererii de încuviințare. Să vezi și să nu crezi ce bucurie de îndreptare ne paște pe cap de deputat! „Ura, ura, hai să ne jucăm copii de-a venitul la lucru de urgență în prima duminică a postului mare, să îndreptăm eroarea materială, odată cu prezentarea scuzelor în fața națiunii, să publicăm rectificarea în MO luni dimineață 02.03.2015 și să le-o luăm înainte judecătorilor CCR și ICCJ! Avem dreptul să lăsăm înaltele Curți curate și cu balamalele unse, să nu mai scârțâie supremația Constituției și garanțiile ei nevătămate. Adică noi, deputații neamului, lăsăm CCR fără obiectul muncii de sancționare pe motiv de neconstituționalitate a Hcd nr. 16 din 23.02.2015, respectiv ICCJ fără obiectul contestației împotriva încheierii de admitere a arestării din 25.02.2015”. Îndreptare materială cam ca aici. Gata, am visat suficient. Să ne îndreptăm spre lumea reală!
3. Chipul necioplit al deputatului Eugen Nicolicea dezinformează și manipulează, ca un diversionist profesionist de presă slugarnică/vândută pe și pt. surse.
După adoptarea hotărârii de încuviințare arestare preventivă, de luni 23.02.2015, Eugen Nicolicea a declarat corect că art. 24 din Legea 96/2006 este în vigoare (adică hotărârea trebuia adoptată cu majoritatea din nr. total al deputaților, minim 199, nu cu majoritatea simplă a deputaților prezenți, minim 163), dar a completat dezinformarea : “CCR a pronunțat anterior o decizie prin care susține contrariul”. Fals și manipulator! Chipul necioplit se referea la decizia CCR nr. 989 din 01.10.2008, prin care art. 155 alin 3 din RCD a fost declarat neconstituțional, dar se referea numai la adoptarea hotărârii  privind numai cererea de începere a urmăririi penale împotriva unui ministru-deputat, nicidecum de încuviințare a arestării, reținerii sau percheziției unui deputat. Regulamentul Camerei Deputaților în forma publicată în MO nr. 35 din 16.01.2006 ( cu 2 ani și 9 luni înainte de pronunțarea deciziei CCR nr. 989/2008), prevedea la secțiunea a 7-a „Procedura privind punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului”, cu art. 154 și 155 (alin. 3 sancționat de CCR în 2008).
„Art. 154 Camera Deputaților are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului.
Art. 155(1) Dezbaterea cererii prevăzute la art. 154 se efectuează pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanentă, ca urmare a unei anchete desfãșurate în condițiile art. 71, fie de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop. Dacă ministrul are și calitatea de deputat, cererea se trimite spre examinare Comisiei juridice, de disciplină și imunități, care va elabora un raport pe care îl înaintează Camerei.
(2) Rapoartele prevăzute la alin. (1) se înscriu cu prioritate în proiectul ordinii de zi.
(3) Cererea se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților”.
 
Remarcați și art. 229 (actual art. 331 din RCD, cu aceeași formulare): „Dupã adoptarea Legii privind Statutul deputatului şi senatorului, prevederile prezentului regulament vor fi modificate în mod corespunzător”  (aici)
În decizia nr. 989 din 1.10.2008, CCR s-a pronunțat numai în privința procedurii de vot la adoptarea cererii de urmărire penală, prevăzută la art. 155 alin 3:Așa fiind, Curtea constată că art. 155 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, potrivit căruia cererea privind urmărirea penală a membrilor Guvernului „[…] se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților”, contravine art. 76 alin. (2) din Constituție și, în consecință, este neconstituțional. (aici)
Motivul de neconstituționalitate a art. 155 alin. 3: nu respecta regula generală de adoptare a hotărârilor, prevăzută de art. 76 alin. 2 din Constituție (regula menționată la începutul acestei postări) „Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”.   
Diversionistul de presă manipulatoare, butonabil în presa „Clanului Butoane”, pentru o sursă suplimentară de venit și/sau o sursă de informații din DNA ori alte lăcașuri de cult al butoanelor sfinte, ar vinde-o și pe mă-sa, darămite pe cititorii și privitorii prostiții de dezinformarea intenționată, cum ar fi elogierea ispravei cu 170 voturi în loc de minim 199 din Camera Deputaților. Odată cu amestecarea la grămadă confuză a cererii de urmărire cu cea de excepție privind arestarea preventivă, diversionistul de presă bate câmpii în materie judiciară cu tot felul de aberații atotcuprinzătoare. Apoi  le șterge urma, inclusiv prin ascunderea postărilor și/sau comentariilor în care și-a scăpat măsura capacității de manipulare pe și pentru surse de încredere orbitoare.
4. Excepția este de strictă interpretare și aplicare.   
Studenții în primul an la drept află de stricta aplicare la cursul de „Drept civil” („Clasificarea normelor de drept civil”), dacă pun mâna pe curs și dacă nu-s din generația întârziaților cu diplome de colecție la kilogram. În Camera Deputaților ajunge o „mă, Ciucă!” la un car de deputați întârziați prin comisia juridică. Nu mai zic cum se amestecă deputații în treburile lor tradiționale, când habar n-au ce votează în plen după semnalul unui șef de trib sau după propria neputință de pe lângă conștiință. Excepția, așa cum este prevăzută în Constituție la art 23, alin. 2) – [„Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”]– reprezintă o normă specială față de norma cu caracter general (regula de adoptare a hotărârilor) de la art. 76 alin 2 [„Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”].
 *
Dispozițiile art. 23 alin. 2 se aplică strict în aceste cazuri expres stabilite în Constituție (arestare, reținere, percheziție) și numai după procedura prevăzută în legea organică nr. 96/2006 la art. 24, cu votul majorității deputaților (>=199), întrucât excepția însăși reprezintă un domeniu rezervat prin legea organică (la art. 24 alin 4) ca formă de derogare de la regula generală de adoptare a hotărârilor cu majoritatea simplă (prevăzută la art. 76 alin 2). Excepția, ca normă specială de strictă interpretare și aplicare – distinctă de cele generale – nu poate fi extinsă prin analogie și la alte situații. Pe lângă excepția prevăzută la art 23 alin. 2, Constituția cuprinde și alte excepții de la regula generală de adoptare a hotărârilor Camerei Deputaților cu majoritatea simplă (art. 76 alin 2): hotărârea de suspendare a Președintelui României (art. 95 alin 1- „cu votul majorității deputaților și senatorilor”); „hotărârile privind regulamentele camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei camere” (art. 76 alin 1). Regula generală, de la art. 76 alin 2 (hotărârile adoptate cu majoritatea simplă), neavând caracter absolut, nu se poate constitui într-un motiv de neconstituționalitate a procedurilor de adoptare a altor hotărâri – distincte – cu majoritate absolută sau calificată în situațiile de excepție menționate de Constituție și după procedura de vot prevăzută de legea organică aferentă, așa cum este situația art. 23 alin 2, respectiv art. 24 alin 4 din Legea 96/2006. Cu alte cuvinte, chiar dacă în paralel cu acțiunea de contestare la CCR a constituționalității Hcd nr. 16/23.02.2015, avocatul poporului s-ar gândi să atace tot la CCR art. 24 din Statului deputaților și al senatorilor, pe calea excepție de neconstituționalitate, judecătorii CCR nu au niciun motiv să admită această încercare a avocatului poporului. Regula generală de adoptare cu majoritatea simplă a deputaților prezenți nu poate fi impusă în situația de excepție prevăzută de art. 23 alin 2, referitoare la încuviințarea cererilor de arestare (reținere, percheziție) procedura de adoptare cu votul majorității deputaților de la art. 24 din Legea 96/2006 fiind o opțiune a legiuitorului, nicidecum un motiv de neconstituționalitate.
 *
Uitucii din comisia juridică și plenul Camerei Deputaților n-au avut niciodată de adaptat prevederile art. 24 din Statut la dispozițiile vreunei decizii CCR. Dimpotrivă, au nesocotit obligația de a modifica viceversa RCD la art. 195 alin (8), adică în conformitate cu procedura de adoptare a hotărârilor de încuviințare arestare prevăzută în Legea 96/2006; la art. 24, cu majoritatea deputaților, așa cum i-a obligat în permanență dispozițiile actuale ale art. 331 din RCD (idem art. 229 în numerotarea anterioară „După adoptarea Legii privind Statutul deputatului şi senatorului, prevederile prezentului regulament vor fi modificate în mod corespunzător”). Faptul că uitucii n-au operat în RCD această modificare în corespondență/concordanță cu procedura impusă prin art. 24 de Legea organică în vigoare, nr. 96/2006, nu  schimbă cu nimic obligația Camerei Deputaților de a adopta hotărârile de încuviințare arestare/reținere numai cu majoritatea absolută a deputaților (acum minim 199 deputați). Oricum excepția de strictă interpretare și aplicare, adică norma specială din art. 24 alin 4 din Statut bate regula generală, uitată inutil în RCD la art. 195 alin 8 și neaplicabilă [„(8) Camera Deputaţilor se va pronunţa asupra măsurii în cel mult 20 de zile de la sesizare, cu votul majorităţii membrilor prezenţi”].
*
Se zăpăcește numai cine crede că pot să subziste simultan două norme care se bat cap în cap sau că norma specială din art. 24, dictată de excepția prevăzută în Constituție la art. 23 alin 2, nu-și găsește aplicarea strictă din cauza lucrătorilor clonați de Alzheimer pentru Camera Deputaților.
Tranșarea neconstituționalității Hcd nr. 16 din 23.02.2015 la CCR ar preveni alte sincope asemănătoare legate de  încuviințarea arestării/reținerii, în care va conta cine va contesta la CCR. Între timp poate prinde curaj și madame Vosganian.

26 Februarie 2015 at 18:03 198 comentarii

Dormi liniștit! Pentru tine, Ghe. Ursu, I.P. Culianu, C.Panait… – cu dosare spălate de primenitele SIE și SRI – magistrații reformați de SIE/SRI șterg cu eroism urmele criminale în statul de drepți! (2/5)

  Postat de Bască ilie în „Grădina publică”

3. Judecătorul militar G. Gunescu: „începând cu anul 1990 nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză”.  
Motivarea unei hotărâri poate fi detectorul de minciuni judecătorești, iar în unele cazuri este proba indubitabilă a prostiei magistratului. Aveți ocazia să vedeți o astfel de probă monumentală, stridentă, ușor de remarcat. Magistratul are obligația să expună considerentele care au condus la o anume soluționare a cauzei, să explice prin ce raționament a ajuns la concluzia din rezoluție sau din dispozitivul hotărârii. Numai prostia îl ajută să se facă de tot râsul magistraturii, când una motivează, dar concluzionează contrariul. E la fel de strigător la cer să prezinți argumentele meteorologice specifice cerului senin și să ai tupeul să-ți imaginezi că astfel ai demonstrat convingător de ce ne aflăm în ploaie torențială. Rolul motivării este să convingă partea interesată de buna-credință și competența profesională ale magistratului onest, independent și supus numai legii. Altfel, în loc de domnia legii, reaua-credință are altă explicație, după norme nescrise, inclusiv legea tăcerii magistraților acoperiți și comandați. Domnia prostiei după legea junglei n-are limite.
În toate dosarele legate de moartea disidentului Gheorge Ursu (17 nov. 1985), singurul aspect asupra căruia nu există divergențe sau interpretării contradictorii este termenul de prescripție a răspunderii penale (prescripția specială): 22 de ani și 6 luni (o dată și jumătate prescripția generală de 15 ani, indiferent de încadrarea juridică faptelor). Cu alte cuvinte, problema de aritmetică elementară la care s-a redus cazul Ghe. Ursu, nu a fost perioada de timp în care legea penală îi permite statului român să-i urmărească și să-i condamne pe criminali, ci doar de când anume a început numărătoarea inversă a celor 22,5 ani. Începutul și sfârșitul, capul și coada perioadei de 22,5 ani.
În sentința nr. 27 din 16.10.2013 a Tribunalului Militar Teritorial București,  [soluționarea plângerii lui Andrei Ursu împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 179/P/2012 din 21.01.2013 (emisă de parchetul de pe lângă Tribunalul (civil) București], magistratul militar col. Gabriel Gunescu a motivat la pct. 4.3:  „începând cu anul 1990 nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză”. Carevasăzică,  admite existența unui impediment în demararea cercetării penale până în 1990, dar „începând cu anul 1990” – gata! – „nu mai există nicio justificare”; din același an crucial acceptă să înceapă libertatea sistemului judiciar și numărătoarea inversă. Întrucât colonelul timid n-are niciun căpătâi, adică n-a specificat din ce dată a anului 1990 a dedus că Iliescu și FSN-ul ne-au dat liber la justiție pe pâine, socoteala pornește de la 01.01.1990, extremitate în avantajul magistralului care a tras militărește de timp înapoi cu mânie, ca să expire cât mai repede termenul de prescripție și să exclame satisfăcut: „Gata, am scăpat și noi și statul de grija urmăririi penale a criminalilor!” După acest calcul provizoriu, perioada de 22,5 ani ar fi expirat la 30 iunie 2012. N-avem nici noi de ce să cădem în extremitatea naivității de cea mai joasă speță și să nu observăm că aceeași armată e cu noi din 1990 încoace, blochează înfăptuirea justiției cu plata în avans ca-n orice instituție a prostituției, fie prin aceleași cadre, fie prin aceeași unitate de comandă. Tot armata de meseriași într-ale tergiversării de peste 20 de ani se bucură de ultima salvă de tun, trasă în disperare cu ghiuleaua prescripției. În episodul următor veți vedea indiciile continuării mascaradei, în ciuda actului eroic al procurorului general, Tiberiu Nițu, de a acorda o șansă ordinii de drept și justiției în care se zbate Andrei Ursu: oferta Nițu e doar aparența unui nou început – în istoria judiciară postdecembristă – împotriva mentalității păstrate de aceeași armată a instinctului de consevare al speciei.
De reținut: judecătorul Gunescu nu scrie nicăieri în motivare unde-i capul, nici unde-i coada, nici faptul că procurorul de ședință (proc. militar col Octavian Opriș) a susținut în fața sa aceeași perioadă curgătoare a celor 22,5 ani, între 01.01.1990-30.06.2012. (presa a relatat dezbaterea din sala de ședință- vezi ultimul link).
Niciun judecător normal la cap n-are cum să cerceteze și să motiveze concluzia îndeplinirii sau neîndeplinirii unui termen de prescripție, fără să menționeze expres de când și până când a luat în calcul termenul verificat. Și această manufactură deconspiratoare întărește valoarea de unicat a lucrăturii de comandă.          
4. Ghici ghicitoarea colonelului Gunescu! Ce termen a ales: T1, T2 sau T3?   
T1=1985 +22,5 ani = 17.05.2008 (pornind de la data omorului 17.11.1985)
T2=1990 +22,5 ani = 30.06.2012 (de la 01.01.1990 – conf. motivare Gunescu)
T3=1992 +22,5 ani =01.04.2015  (de la 01.10.1992 – conf. dec. ICCJ- episodul 1)
Oricare cititor cu scaunul la cap poate să vadă că judecătorul colonel are probleme cu scaunul, întrucât a susținut T2 în motivare, dar în concluzie a ales de fapt T1.  
Cum și de ce a fost posibilă o asemenea mizerie? Cu iuțeală de mâini murdare, în scopul precizat la pct. 1 din episodul precedent (AICI) [Magistrații acoperiți de legea junglei l-au tâlhărit pe Andrei Ursu ca-n codru.]  În același punct 4.3 din sentința  motivată (pag 8), după fraza „începând cu anul 1990 nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză”, colonelul magistrat Gabriel Gunescu pierde capătul de start și uzul raționamentului inițial, sare subit de la T2 înapoi în timp, la T1, afirmînd că rezoluția Tribunalului (civil) București este „temeinică și legală” (AICI) Și-a abandonat motivarea și a menținut rezoluția (atacată în plângerea lui Andrei Ursu) nr. 179/2012 din 21.01.2013, întocmită de procuror criminalist Ruxandra Ionescu (Parchetul de pe lângă Tribunalul București) cu T1: „Față de cele expuse, în cauză s-a împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale de 22 ani și 6 luni […] la data de 17.05.2008” (pag 3, final- AICI)
Parafrazând fraza roșie din motivarea colonelului Gunescu, prin menținerea rezoluției date de criminalista revoluționară de la Tribunal (civil), aceeași armată e cu noi, altfel:     
„începând cu data morții lui Ghe. Ursu -17 nov 1985 – nu mai există nicio justificare pentru a nu se putea demara cercetarea penală în orice cauză” – QED. 
Judecătorul militar a evitat ridicolul T2, fiindcă nu-i ieșea comanda nici cu socoteala asta; a nimerit în alt ridicol mai mare, T1 (contrazis în motivarea roșie, ca impediment până în 1990). Un judecător ca pâinea caldă cea de toate zilele înfăptuirii justiției. La asemenea nivel de judecată, nu mai contează un banc în plus.
Banc! Judecătorul militar colonel magistrat Gabriel Gunescu a fost trimis de soție să cumpere o pâine cât mai proaspătă; nu caldă, fierbinte să fie. Ordinul soției nerăbdătoare: să vină repede, până încălzește ea ciulamaua medicinală cu măsline de orbete. Colonelul întârzie peste jumătate de oră. Soția nervoasă îl sună, îl întreabă dacă a cumpărat pâinea și de ce nu mai ajunge acasă.     
-Sunt la colțul blocului, tocmai mă apropii de intrarea în scară. Pâinea-i fierbinte-fierbinte, de la brutăria din colț. Am intrat acum în bloc. 
– Hai odată, mor de foame! Ai grijă, să nu-ți topească punga și s-o pierzi. 
Judecătorul intră în apartament, soția se repede la pungă, scoate pâinea și rămâne înmărmurită. Pâinea, veche de vreo 5 zile, tare ca piatra.
-Ce-i asta, îți bați joc de mine?    
– Da, de unde (?) Nici nu știi cât am insistat la vânzătoare să caute una cât mai veche, scăpată cumva pe sub vreun raft. De asta am întârziat, dar până la urmă am avut noroc.
Explicație în loc de morală. Pe vremea executatului, fabricile de pâine erau supravegheate de organe: pâinile scoase din cuptor erau depozitate mai multe zile, să se învechească înainte de vânzare. Așa se cumpărau în cantități mai mici, raționale. 
Mentalitatea magistratului de rit vechi a anunțat prospătura de calcul T2, dar a scos de sub raft termenul T1, mai vechi cu peste 4 ani.
5. Cu imprescriptibilitatea, Monica Macovei și CCR le-au dat peste cap (planul) 
Legea nr. 27/2012 – concepută, promovată și susținută de Monica Macovei – a prevăzut ca prescripția să nu mai înlăture răspunderea penală (idem executarea pedepsei) în cazul infracțiunilor de omor (și altele intenționate urmate cu moartea victimei) pentru care termenul de prescripție, socotit după Codul penal vechi, nu s-a împlinit până la 23.03.2012. Autorii omorului, coautorii, complicii și instigatorii pot fi urmăriți și condamnați fără limită de timp, toată viața lor. Întrucât în ambele modalități, termenele T2 (de încercare prostească) și T3 (corect determinat) s-ar fi împlinit oricum ulterior datei de 23.03.2012, când a intrat în vigoare Legea Macovei (T2=30.06.2012 sau T3=01.04.2015), infracțiunea de omor în cazul Ghe. Ursu a devenit imprescriptibilă în temeiul Legii nr. 27/2012. (articolele echivalente din noul Cod penal au fost modificate și completate corespunzător). De aici rezultă de ce tunul judecătorului militar col. Gabriel Gunescu a bătut în retragere după ce a realizat să nici așa nu-i iese pasiența, și-a abandonat propria motivare și a scos pe tarabă vechitura T1 (pe care același Gunescu tocmai o combătuse în pas de defilare sincron cu procurorul de ședință Octavian Opriș). După pronunțarea sentinței de pomină nr. 27 din 16.10.2013, am semnalat această cotitură din motivare (în postarea „Atenție la CCR!…” din 19 nov 2013), înainte de pronunțarea deciziei CCR nr. 511/12.12.2013 și cu mult timp înainte să apară motivarea sentinței (Andrei Ursu a primit-o abia în toamna 2014). CCR s-a pronunțat după mai multe termene în amânare. [a) 24 sept 2013; b) 15 oct 2013; c) 21 nov 2013; d) 12 dec 2013 (vizibile direct în partea introductivă a deciziei CCR nr. 511/12.12.2013- AICI)] Nu era dificil de dedus că armata de magistrați – din și de pe lângă Tribunalul Militar – va adapta motivarea sentinței după decizia CCR. Deja aveau bătaia tunului prescripției cu ochii pe CCR ca pe butelie și mizau pe hăcuirea legii Macovei, implicit revenirea la prescripția salvatoare pentru criminali&acoliții lor și respectiv protectorii lor din magistratură și politică. Pronunțarea sentinței Gunescu a fost amânată de la 09 oct 2013, cu o săptămână, la 16 oct 2013 (exact a doua zi după termenul CCR de la litera b). După pronunțare, au mizat pe soluționarea viceversa la CCR. Ghinion! Decizie istorică! Au avut semnale sau n-au crezut în întorsătura jurisprudenței CCR.
Astfel se mai menține deschisă calea accesului la justiție nu doar pentru Andrei Ursu.
Fără Legea Macovei și decizia CCR 511/2013, nici termenul corect calculat (T3) n-ar mai fi ajutat la nimic până la împlinirea prescripției peste 5 luni (01.04.2015), fiindcă oricum timpul rămas ar fi fost prea scurt pentru obținerea unei condamnări.
În postarea din grădină „Atenție la CCR!…”, la pct  3- „O mică scânteie se va dovedi un fitil aprins în toată regula” – (inclusiv linkul cu știrea de presă – AICI), am menționat nu doar neinspirata alegere a colonelului glumeț (termenul T2) ci și adaptarea previzibilă a motivării din mers spre culmea judecății la comandă:
“Chiar dacă judecătorul militar Glumescu își va adapta motivarea hotărârii la soluția ordonată în curând de CCR, gafa rămâne și face de toată rușinea, transparentă, conspirația Parchetului Militar și protejarea slugarnică a maiorului Securității. Niciun pic de rușine, însă, mai presus de legea în vigoare! Lucrează pe sub robă numai cu legea favorizării infractorului”.           
 
Întregul sistemului judiciar trebuie privit dintr-un unghi de referință ca un poliedru cu o multitudine de fețe cu luminozitate diferită, după aceeași unitate de măsură: candela independenței. Doar câteva fețe sunt mai strălucitoare (DNA, ICCJ-secția penală), altele parțial luminate (CAB); celelalte fețe rămân întunecate și nevăzute (diametral opuse punctului de referință). Fiecare față tinde să le atragă pe celelalte din vecinătate în gradul propriu de luminozitate, să le aducă în ordinul de mărime preferat și la același numitor comun (care-pe care: fie prin extinderea razelor luminoase ale independenței, fie prin reversibilitatea spre întunericul dependenței de comandă).
Încerc să focalizez aparența și polivalența multiplelor fețe ale întregului sistem judiciar de supraviețuire în confruntarea permanentă dintre lumini și umbre.

30 Noiembrie 2014 at 17:06 97 comentarii

Help, Președintele României și CCR! Jihadul acoperiților sapă subteran la desăvârșirea blocajului instituțional.(3/3)

 Postat de Bască Iilie în „Grădina publică”
II. Ghici ghicitoarea noastră! Ne-a învins iarăși structura de rezistență, ca în 2001-2004, sau așteptăm un nou președinte ales (al CSM) să solicite la CCR tranșarea conflictului creat de CSAT?
Pe lângă Președintele României, cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională (cjnc), în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție, mai poate fi inițiață de patru personaje epocale: primul-ministru, președinții celor două camere și președintele CSM. Niciunul dintre acești patru prefăcuți ai frontului de salvare națională perpetuă nu ar îndrăzni să tulbure apele secretoase cu un asemenea pas mic spre CCR, o șansă uriașă pentru o primă confruntare dintre adevărul juridic, exprimat oficial, și propagandiștii secretului absolutizat. Mare noroc avem cu acest cvartet, ultimii mojicani! Niște executanți strecurați în autorități publice: fani ai secretului mincinos și mielușei numiți paznici la haita de lupi. Într-o propoziție concisă, președintele Traian Băsescu ne-ar traduce misiunile celor patru măscărici: „Aici sunt Fanii dumneavoastră!”. Mai multe nu ne-ar spune; nu-l slăbesc pedagogii de școală nouă a secretului în grad absolut, dar știe din cei zece ani de mandat prezidențial că toate drumurile duc la bârlogul orbeților pedagogi și trec prin CSAT. Aici, în același Consiliu, și-a lepădat  victoria președintele Prosopel Constantinescu, Țapul Spășit într-o dâră, cu ultimul răcnet al săpăturilor democratice: „Am înfrânt!”. De-atunci ne-a transmis neîncetat credința lui de închinat în structura nemuritoare a liber-cugetătorului ilici Iliescu. După 25 de ani de strigături  reformatoare neterminate, în duet cameral comic cu V. Zgonea, îl revedem pe longevivul Tăriceanu, al doilea om în stat la pândă anti-Băsescu, cu eterna cerere de suspendare în trompă: amenințare declarată cu nerușinare și bătaie cu alonjă, până în ultima zi de mandat al președintelui în exercițiu. Modelului de măscărici politic cu vechime i-ar pica greu – în compensare – eventuala acțiune înaintată la CCR de președintele jucător tot până în ultima zi de mandat. Va avea și ocazia să se revolte cu modelul tăcerii în punctul de vedere (de) înaintat la CCR. Până la un alt președinte CSM, să ne oblăduim speranța, privind inițierea cererii de soluționare a cjnc, cu ce mai avem pe lângă casa omului optimist: una lună plină de mandat prezidențial, până la 21.12.2014. O parte a răspunsului corect la ghicitoarea din titlu ne-o va oferi Președintele, după cum va crede de cuviință, dar sper să opteze pentru o urmă istorică de adâncime maritimă, încât CCR să se pronunțe până în aceeași ultimă zi. Concretizarea demersului – prin tranșarea cjnc până în ultima zi de mandat – ar lăsa o plagă de rezonanță în tainele supraputerii subterane ale secretului de stat în tăcere nemăsurată, dar și în memoria celor cu speranța intactă, îndoită sau înzecită.
5. Președintele și vicepreședintele CSM orbecăie în interesul lor dezorientat. Au nevoie de însoțitor în fața CCR.
Actualul președinte al CSM, Adrian Bordea, și vicepreședintele Gheorghe Muscalu nu sunt în stare să susțină în fața CCR cauza magistrațîlor onești, independenți și imparțiași, supuși numai legii și  dedicați profesiunii. Rolul cesemiștilor dresați nu-i în niciun caz să apere eficient independența magistraților, ci doar să se joace alternativ de-a reputația imaginii și imaginea reputației magistraților, cu pixelul printre vorbele scăpate în bârfele politice. Primul se târâie cu mândria  genetică în spinare, al doilea e măcinat de acoperirea trecutelor isprăvi penale ale PSD și de recunoștința imobiliară veșnică, de când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a independenței sale de procuror. Contra casă centrală, confort sporit de HG-ul lui Năstase la sfârșit de mandat, în luna cadourilor, decembrie 2004. Ambii infiltrați în vârful CSM s-au remarcat prin trecerea în derizoriu a independenței și imparțialității magistraților, inclusiv după declarația de pomină a directorului SRI, din 12.02.2013: „Există ofițeri activi SRI între magistrați”. S-au sesizat într-o tăcută a mutului din păpușoi și l-au luat pe niznaiu în brațe. Vârfurile CSM-ului au preferat să-l lase în continuare pe judecătorul Horațius Dumbravă să-și anunțe periodic, câte o dată la lună, durerea din fața ușii CSM? Membrul rătăcit de CSM tot strigă, repetat, de afară: „Afară cu acoperiții infiltrați în sistemul nostru judiciar! CSAT să-și facă datoria! Așteptăm de 9 ani răspundul necesar curățeniei în ograda noastră, suspectă de impostori manevrați”. Așa s-ar traduce ultima strigare a membrului CSM de pe lângă CSM, dar reacția persistentă din Dumbrava minunată a apărut și anterior, în scris, către membrii CSAT, la 14.02.2013, după două zile de la amenințătoarea deconspirare scăpată de G. Maior. Urmăriți reacția vicepreședintelui CSM! Procurorul Muscalu nu sesizează niciun vânt dinspre SRI, nu știe nimic, n-a văzut, n-a auzit. Tăcuta lui zace solemn pe limba de lemn, acoperită – ca cioara vopsită – de roșu aprins.
[Ondine Gherguț-14.02.2013] „Contactat telefonic, vicepreședintele CSM, Gheorghe Muscalu, a declarat pentru România Liberă Nu cunosc care este rațiunea pentru care domnul Dumbravă a trimis această scrisoare la CSAT, nici nu s-a discutat la nivelul CSM. CSAT nu este îndrituit să facă astfel de verificări. Oricum, prin lege magistrații sunt obligați să dea declarații pe propria răspundere că nu au colaborat cu serviciile secrete și că nu sunt ofițeri acoperiți. Vicepreședintele CSM Muscalu ne-a transmis că singurul care poate clarifica scopul acestei solicitări este însuși Dumbravă(aici)
Ipocrizie transparentă fără margini! Cică CSAT n-ar avea nicio legătură cu verificarea necesară CSM-ului, garantul independenți justiției și al magistraților. Se preface că nu înțelege despre ce-i vorba nici din demersul scris, anunțat și explicat public de judecătorul Dumbravă. Asta-i maniera standard de minimalizare a buboiului din ograda proprie, în timp ce pasează problema oriunde în altă parte, de data asta chiar la un membru CSM. Aici CSAT a înțărcat muscalul în misiune.
Repetăm art. 7, alin 3 – Legea 303/2004, statutul muscalului breaz:
„(3) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării verifică, din oficiu sau la sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii ori a ministrului justiţiei, realitatea declaraţiilor prevăzute la alin. (2)”.
După dispozițiile din alin 2), muscalul știe și „completează, anual, o declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii”. (idem declarația privind trecutul magistratului securist, dinainte de 1990, de la art. 6 alin. 1)
Tot cu ochelari de Muscalu, un alt apt în adormire, afinul Robert Cazanciuc, nu vede CSAT-ul și legătura cu CSM nici din tripla sa calitate de membru CSM, ministru al justiției și membru CSAT: nu vede nici la alin 3 rolul lui menționat „ori a ministrului justiţiei”; la fel de dezinvolt precum corlățeanul Meleșcanu, Cazanciuc se laudă cu inactivitatea CSAT în relația cu CSM. Nulitățile astea neavenite n-au altă treabă decât să saboteze aplicarea dispozițiilor Constituției și legilor, de strajă patriei acoperiților la unison.
Ministrul ridicol al justiției: „Declarațiile lui Băsescu, temă ridicolă. Singura situație de conflict cu legea era în cazul ofițerilor care au turnat la Securitate”; „Nu e treaba Ministerului Justiției sa afle dacă sunt sau nu ofițeri acoperiți in anumite instituții, dacă au fost sau nu au fost în anumite instituții, la un moment dat” (aici).
De la un al patrulea membru CSM, din aceeași familie, procurorul general Tiberiu Nițu, nu se întrevăd alte așteptări, cu excepția unei eventuale asistențe juridice de acordat pe unde se potrivește delăsarea la vatră a lui Robert Turcescu. (lăsat în plata Domnului, nu înainte de propagarea amenințărilor cu pușcăria între 2 și 7 ani)
6. Paradoxul orbeților din CSAT, corlățenii de serviciu: sapă groapa comună a democrației și Constituției țării, în timp ce susțin solemn epitafuri comice și demne de cimitirul vesel de la Săpânța.
Orbeții corlățeni de serviciu secret, membri și/sau perindați prin CSAT, fug de respectarea Constituției și legilor țării, interpretându-le greșit numai în sensul neaplicării lor, pe teritoriul marcat de ei tabu și tabula rasa. În realitate avem de-a face cu pretextele refuzului lor de a-și îndeplini obligațiile ce decurg din dispozițiile Legii Fundamentale.
Paradoxul se traduce pe limba lor într-un ridicol sublim, pe fundament macabru: „Oriunde avem sau nu infiltrați acoperiți, pentru noi înseamnă același lucru: oricum nu-i divulgăm, fiindcă – uite! – nu ne lasă legea” sau „Vă vom povesti ca și cum n-ar fi, fiindcă legea ne obligă să n-o respectăm, adică nu-i pentru noi, nici mai presus de noi, și nu înțelegem să fie bună la ceva de pus în aplicare”. Sofisme de școală nouă de-a securității naționale de la Stan(dard de lucru) și Bran, pentru toate glumele și (in)activitățile posibile!
7. George Maior și-a recunoscut oficial statutul de infractor.
Nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoașterea legii, nici directorul SRI. “Există ofițeri activi SRI între magistrați”, din 12.02.2013, se traduce prin omisiunea sesizării.
Codul penal nou, art. 267 – Omisiunea sesizării – alin 1: „Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadtul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”. [prescripțía specială (cu întreruperi), PS=7,5 ani; prescripția generală, PG=5 ani] 
În super-calitatea lor de foști și actuali membrii CSAT, directorii SIE/SRI și ministrul ridicol al justiției, se prefac că n-au avut și n-au nicio obligație în legătură cu foștii acoperiți, foștii incompatibili sau foștii magistrați acoperiți. Cătălin Predoiu, omul de casă conspirativă și de folosință îndelungată în interesul SRI, avea întâlniri de taină deloc întâmplătoare și frecvente  în “bârlogul sri”, cum l-a numit Cristian Sima într-o spovedanie. În casa veche, construită de Regele Carol al II-lea pentru Lupeasca și Cătălin Predoiu. Tatăl vitreg al codurilor își lauda produsele ca pe Tatăl Nostru, dar ascundea scopul și durata vizitelor în bârlogul sri: a stimulat infracționalitatea organizată de SRI, prin reducerea pedepsei  pentru infracțiunea “omisiune a sesizării organelor judiciare”: art. 263 din vechiul Cod penal, la alin. 1, prevedea o pedeapsă până la 5 ani, iar la alin. 2, dacă fapta este săvârșită de un funcționar public cu atribuții de conducere sau de control, pedeapsa era închisoarea de la 6 luni la 7 ani. Colegii lui Predoiu din CSAT, șefii serviciilor, au răsuflat ușurați cu noul Cod penal după ce a fost eliminat complet acest ultim alineat; dacă ar fi fost menținut, ar fi păstrat până azi și prescripția specială a răspunderii penale PS=12ani și cea generală PG =8 ani. Simultan, același traficat de delicatese din noul Cod penal, nu a scăpat ocazia ridicării ștachetei pedepselor ca sperietoare împotriva eventualilor dornici de spovedanie (art. 303 până la 2-7 ani, iar la art 407 de la 5-15 ani). Cătălin Predoiu a traficat ca din întâmplare, în noul cod penal, introducerea balaurului cu trei capete, în interesul SRI.
8. Aici se află detectorul minciunilor dumneavoastră, în grup infracțional organizat! Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Infracțiunile prevăzute de această lege ne desenează corupția la nivel înalt din „dosarele X”. Aici sunt implicați directorii serviciilor, actual și foști, magistrații ofițeri activi și foști acoperiți, [asimilații acestora, activi și foști acoperiți, toți cu derivatele lor, respectiv informatori sau colaboratori ai serviciilor; pe scurt, în continuare numiți numai ofițeri activi -la prezent- și foști acoperiți; alte detalii în comentarii = (adc)]    
XX- Magistraților ofițeri activi și foști acoperiți li s-a pregătit aceeași încadrare: secțiunea 2 – infracțiuni de corupție – art 6^1:
(1) „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani”; [PS=12 ani; PG=8 ani]
(2) „Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru această faptă”.
(3) „Banii, valorile sau orice bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă”[…].   
Rețineți de la alin. 2 șansa magistratului corupt să scape de pedeapsa de până la 10 ani – prescriptibilă în 12 ani – prin spovedanie în timp util!
În categoria „alte foloase”, oferite de magistratul agățat, intră triumfal acceptarea statutului de executant – acoperit sau sub acoperire – în slujba serviciului și sub comanda butonului roșu-secret-absolut. Își vinde independența și devine angajat activ odată cu încheierea pactului cu diavolul. Magistratul devine un instrument de lucru în mâna manevranților de serviciu, vânat pentru a fi dresat să se adapteze la mediul corupției, să supraliciteze pe parcursul relației prolifice cu „alte foloase” mai fine, specialități, delicatese, de interes pentru corupătorul de serviciu: o anchetă mai delicată, un proces de interes economic sau   protecție penală a infracționalității organizate sub paravanul secretului de stat al corupților. Magistratul nu are ce să caute într-un serviciu secret, nu asta-i menirea lui, dacă își respectă independența, statutul constituțional și restrictiv de drepturi, în concordanță cu motivarea deciziei CCR nr. 873/2010 (independența magistraților văduviți de alte surse de venit le-a salvat pensiile intangibile de serviciu- adc).
Corupția închide ochii și la metamorfozarea independenței, la înlocuirea mandatului restrictiv cu funcții și venituri curgătoare, fără număr: scutiri de Constituție, de sancțiunea pierderii funcției, de pauza de 3 ani în orice funcție juridică, de pierderea simultană a funcției și venitului de ofițer acoperit, pe scurt, scutire de la aplicarea tuturor legilor pentru traiul intangibil al magistraților corupți. (adc) Infiltrarea acoperiților în sistemul judiciar este înlesnită de avalanșa asimilărilor cu funcția de judecător sau procuror printr-o scamatorie cu vechime (40 categorii funcții asimilate pentru vechime în magistratură: în urmă cu 4 ani am semnalat artificiul (în 3 episoade) și pleiada asimilaților (ep 2, pct. 15-  „Ali-baba și cei 40 de asimilhoți”- aici)        
Magistratul acoperit și dependent primește la schimb: un venit acoperit , păstrarea anticonstituțională și penală a funcției curente, indemnizația confortabilă de magistrat impostor/infractor, vechimea necesară pentru atingerea condițiilor de acordare a pensiei de serviciu în grad de dependent, în final, pensia necuvenită de serviciu prin care prejudiciază  bugetul de stat pentru merite deosebite în grup infracțional organizat.
Elementele constitutive ale infracțiunii se conturează din start, drept condiție preliminară obligatorie pentru ca magistratul momit să știe precis și garantat că nu va suferi repercusiunile comiterii infracțiunilor de fals în declarații și uz de fals (adc – pedeapsă până la 4 ani închisoare, folosirea declarațiilor anuale mincinoase: PS= 7,5 ani și PG=5 ani). Ofițerul de legătură îi dă asigurări liniștitoare că „are influență” asupra șefului de serviciu „pentru a-l determina” să țină corupția sub tăcerea arhivei ca secret de stat în sigurața lor comună, nicidecum a statului român și a cetățenilor acestei țări. Tartorul protector, ca nașul tuturor posibilităților, urmează „să nu facă un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu”, în dubla calitate de director al serviciului și membru CSAT. Atotputernicul  nu-și îndeplinește premeditat obligațiile de serviciu, dar îi oferă magistratului racolat avantaje patrimoniale din cornul abundenței adus de la bunica proprie; nu-s digerabile pentru el obligațiile ce decurg din Constituție și legile în vigoare. La nasul supraputerii serviciului nu ajunge legea penală, ca atare CSM nu va vedea nicio listă a păcătoșilor acoperiți.
XXX- Aici se încadrează directorii corupției din servicii, actual și foști, de urmărit penal din prima zi a mandatului, inclusiv ultimii doi perindați la SIE: infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice. Secțiunea 2, art. 13^2
„Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, […] dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani”. (aici)
[completare prin Legea 521/2004-aici (PS=15 ani; PG=10 ani)]

Șeful serviciului de informații este funcționar public (conf. art. 175 C.penal) cu rang de ministru și obține pentru magistratul ofițer acoperit, idem parlamentar sau ministru, avantaje patrimoniale și nu de puține ori   nepatrimoniale (le salvează onoarea sau reputația, inclusiv prin ascunderea trecutului de dinainte de 1990 în arhiva cu caimac preferențial, rezervată, cu dosarele celor mai șantajabili dintre vulnerabilii venerabili- caimacamii imperiului corupției – activii postrevoluționari cei mai de încredere; CNSAS-ul tot așteaptă tramvaiul, numit speranță de deconspirare, preselectată spre nulă absolut; așa sunt menținuți, inclusiv în magistratura acoperiților, cei mai milițieni polițiști politici, activiști postdecembriști, cei mai rodați în crima organizată din 1980 încoace; tot în arhivele astea cu caimac, prelucrătorii serviciilor coafează și cosmetizează dosarele securiștilor, trimise cu tupeu aproape goale în instanțe). Își mai bat joc și de ei înșiși pentru  tară și creduli. Ce credibilitate are un asemenea director SRI, din moment ce refuză sistematic să trimită actele cerute de instanță (revizuire Bucur) și se șterge unde vrea cu deciziile CEDO.

Îi protejează pe criminali în parchete și instanțe și mai vor să-i credem măicuțe în privința acoperiților de negăsit în sistemul judiciar, perlament, guvern și partide? Tratează Constituția cu boltă, sfidează legea penală și toate normele în materia incompatibilităților, dar mai are îndrăzneala – de parcă ar fi nașul tuturor proștilor – să dicteze invenția  gata de brevetat, metoda ideală de controlat minciunile directorului SRI:  „Se poate verifica-  distinșii parlamentari mă întreabă, eu le răspund „nu” și asta are valoarea juridică clară”. Serios? E cât se poate de clară concluzia: orice  îmbunătățire legislativă și orice comisie de control parlamentar nu vor schimba nimic, fiindcă cercurile vicioase create premeditat subzistă în scopul urmărit și secretul inventat pentru absolut orice încercare de spargere a monopolului arhivat. Nu cadrul legal lipsește, ci aplicarea legii pt spargerea corupției pornind de la capul grupului infracțional organizat.
Art. 367, alin 6,  C.pen „Prin grup infracțional organizat se înțelege un grup structurat, format din trei sau mai mute persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”. (cel puțin trei persoane: magistratul, ofițerul de legătură, directorul serviciului)
 9. Liber la spovedanie! Stop torturii psihice, amenințărilor, șantajului, instigării la nesupunere în fața Constituției, legilor și a instituțiilor statului de drept, practicate – asupra foștilor și actualilor acoperiți – de misionari, în grup infracțional organizat!
Pe lângă misiunea diplomatică de îndobitorcire publică, misionarii propagandiști și a(ș)coliții lor, în frunte cu cei trei atentatori-săpători la temelia democrației constituționale – actuali și viitori foști directori de servicii: G. Maior (oct 2006 – dec 2014), M.R. Ungureanu (dec 2007 – feb 2012) și T. Meleșcanu (feb 2012 – sep 2014) – au propagat cu aroganță inconștientă în piața publică, prin mijloacele de dezinformare în masă, programul de reinstruire forțată a foștilor și actualilor ofițeri acoperiți. Din sechelele represiunii cu față reformată a răsunat goarna la ordin pe unitate: „Oriunde și oricând vă aflați sau ați lucrat acoperiți, nu aveți voie să vă autodeconspirați secretul nominal absolut, indiferent de situație; altfel, vă ardem de vii cu legea noastră în mână, citită și interpretată de noi cu ochiul și timpanul!” În susținerea campaniei colectivizate de intimidare au pus umărul procurorii și judecătorii reformați/butonați în anchete și procese comandate.(urmărirea penală abuzivă și dreptatea lor strâmbă au fost condamnate de CEDO)    
Omul care aduce ploaia de balauri cu trei capete, din traduceri juridice după ureche și trase de păr, ca să-i tragă de urechi pe acoperiți până îi bagă în sperieți, se plasează sub incidența legii penale și ne arată că timpanul nu a auzit de jurisprudența europeană, nici de convențiile internaționale la care Romînia este parte, nici de prevederile art.20 din Constituție, nici de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, inclusiv acoperit sau fost ofițer acoperit, informator sau colaborator, al serviciilor de informații securiste sau postdecebriste.  
Constituția, la art. 20 alin 2, prevede prioritatea reglementărilor internaționale, la art. 30, alin 1, libertatea de exprimare, iar la  art. 22, alin 1, garantează (inclusiv pentru acoperiții reinstruiți) dreptul la „integritate fizică și psihică”.
 CEDO: „Guvernul a prezentat o notă a SRI din data de 28 decembrie 2007, prin care acesta din urmă precizează că volumele sus-menționate conțin secrete de stat care nu pot fi divulgate, declasificarea acestora intrând în atribuțiile Guvernului, în temeiul Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate”. (Bucur vs România)  
Directorul SRI, G. Maior, după un an și două luni de exercitare a funcției secretoase, nu a găsit altceva „cu valoare juridică clară” decât să ne facă țara de rușine cu impertinența lui la CEDO, intrând în folclorul românesc și internațional cu aceeași unică poezie de veșnică pomenire:  „Secretuș cu părul creț, clasificat în coteț”. Atâta știe, atâta recită și continuă până în prezent să obstrucționeze justiția- prin sfidarea legii penale – refuzând din același motiv poetic să transmită instanței de revizuire a deciziei nedrepte în cazul Bucur. Ca niște elevi entuziaști, din aceeași clasă primară de precizie standardizată, M.R.Ugureanu și T. Meleșcanu au ieșit public cu mâncărimi de-ale devotamentului eroic, ca să-și etaleze absurditățile din intepretările delirante, cu picătura chinezească scăpată din mucoasele nazale pe cravata roșie de pionier, recitând veșnica poezie a adevărului clasificat în absolut. (la pachet cu prioritatea națională extraordinară și plenipotențiară: să nu le înșele încrederea acoperiților în liniștea tăcerii, în trei cuvinte: protecție absolută garantată). Cine să mai aibă încredere în aceste triste figuri c-ar fi respectat Constituția și legile țării? Credulitatea oarbă.        
CEDO le-a făcut praf și pulbere opera poetică și a condamnat România. Astfel, pionierii secretul absolut postrevoluționar- la grămadă ordonată cu procurorii și judecătorii care și-au batjocorit menirea de magistrați independenți și imparțiali –  au contribuit voluntar la completarea jurisprudenței europene. Un pas însemnat, în țara minunilor secretizate, spre decodificarea corupției la nivel înalt. Abuzul în serviciu contra intereselor publice, în grup infracțional organizat de directorii neformatați ai serviciilor, reclamă deblocarea autorităților publice sabotate, prin restabilirea mai întâi a ordinii de drept constituțional, respectarea și aplicarea normelor constituționale, reglementărilor internaționale și ale legii penale în vigoare. Numai prin interpretarea lor în sensul aplicării, nu după timpan și orbul orbetelui.
În cazul Bucur (Toma) vs România, CEDO a sancționat printre altele  încălcarea art 6 (dreptul la un proces echitabil) și art 10 din Convenție (libertatea de exprimare sau informare)]          
Orbetele, zis cățelul pământului, sapă, de mănâncă pământul, la temelia democrației constituționale, sistematic – de 25 de ani – în subteranele întunecate, în timp ce la suprafață latră cu iresponsabilitate originală și patologică propria supraputere de judecată după legea orbetelui.
 CEDO: „Un stat democratic are dreptul de a solicita funcționarilor publici să fie loiali principiilor constituționale pe care se bazează”; „Statul trebuie să se bazeze pe o democrație capabilă să se apere pe sine”(Vogt vs. Germania; Sidabras și Dziautas vs. Lituania)
CEDO: Referitor la interzicerea posibilității de a mai ocupa o funcție publică „nu este disproporționată în raport cu obiectivul legitim al statului de a se asigura de loialitatea personalului însărcinat cu salvgardarea interesului său general” ;  „a avut un scop legitim și anume protecția securității naționale, a siguranței publice și a drepturilor și libertăților altora” (Petre Naidin vs România-adc)      
Securitatea națională nu-i a orbeților din subteranele standard. Ei doar ne impun securitatea lor personală în activitatea infracțională organizată de vârfurile serviciilor. Oricare ofițer activ sau fost acoperit are libertatea să se spovedească în piața publică, odată cu divulgarea faptelor de încălcare a legilor, nu neapărat a legii penale, fără să fie tras la răspundere și fără condiționare sau amenințare privind legământul de păstrare a secretului sau fosta activitate într-un serviciu contrată legii. (adc) În aceste condiții HG-ul Ponta-Mele (nr. 223 din 10 mai 2013) nu produce niciun efect, nu are forța juridică de a anihila drepturile și libertățile menționate sau respectarea Constituției și aplicarea legilor incidente. HG-ul devine doar o gafă remarcabilă, în care fraierii interesați și-au deconspirat intențiile protectoare contradictorii sau aberante. (adc)
CEDO: 119. În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsa cu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării. Aceasta sancțiune nu numai ca a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar riscă, de asemenea, sa aibă un efect de descurajare asupra altor agenti SRI si sa-i descurajeze să semnaleze fapte nelegale. În plus, ținand seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancțiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agentilor SRI, ci si asupra altor functionari publici si angajati”(Bucur vs România)
 10. Motivele principale ale solicitării de soluționare cjnc 
Cjnc între A și B, unde:
A-CSAT
B-Președintele României, Parlament, CSM, Puterea judecătorească reprez. de ICCJ și  Ministerul Public (ultimele două au fost păstrate pt. 3/3 din motive strategice)
CCR -„garantul supremației Constituției” (art. 142 alin. 1)- are posibilitatea să soluționeze cjnc în temeiul art. 146 lit. e  și art. 1 alin 5 „În România, respectarea Contituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Îmi doresc s-o văd și pe asta.      
CSAT nu-și îndeplinește atribuțiile ce decurg din Contituție și legile țării, în concodanță cu jurisprudența europeană și reglementările internaționale, referitoare la interzicerea activității ofițerilor acoperiți în sistemul judiciar, Parlament, Guvern și partide (adc)      
a) Președintele României „veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a instituțiilor statului”, dar este obstrucționat de standardul de lucru static cu pretextele secretului absolut, invocate în permanență de membrii CSAT, în principal directorii SIE/SRI. Întrucât hotărârile CSAT se iau numai în consens, determinarea membrilor săi la o conduită responsabilă reclamă intervenția CCR pentru (re)stabilirea ordinii de drept constituțional (adc)          
b)Împiedică exercitarea atribuțiilor CSM în calitate de garant al independenței justiției. Garantul a rămas blocat în dependența de CSAT-ul inactiv, unde membrii săi în calitate de directori ai serviciilor de informații nu-și îndeplinesc obligațiile.
c) Împiedică înfăptuirea justiției în cadrul puterii judecătorești     
Constituție-Înfăptuirea justiției – Art.124 -„(1)Justiția se înfăptuiește în numele legii; (2)Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți; (3)Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.
d) Împiedică apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertățile cetățenilor, în cadrul Ministerului Public;
Art.132 alin.2 „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”   
e) Parlamentul  se află în același cerc vicios, în care sefii serviciilor le dau lecții de neputință membrilor comisiilor de control, despre cum să întrebe pentru a primi răspunsul negativ de valoare juridică clară.(adc)     
 Constituția, art. 71, prevede direct, la alin 2, incompatibilitatea constituțională a calității de deputat sau senator „cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate”, iar în alin. 3: „Alte incompaibilități se stabilesc prin lege organică”. Incompatibilitatea prevezită în respectiva lege organică – nr. 96/2006, statutul deputaților și senatorilor-  prevede la art. 16, alin. 1): „Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu funcțiile și activitățile persoanelor care, conform satutului lor, nu pot face parte din partide politice”. ( menționate în episod nr.2,  scris cu albastru) Șeful Comisie de control SIE Mihăiță Calimente:  „Mai sunt acoperiți prin Parlament. Ponta să demisioneze!”. Omul are ceva pe suflet, dați-i o șansă și ascultați-l! Poate vrea să se spovedească.   
 e) Referitor la HG nr. 223/2013.
Problema avizului nu-și are rostul. CCR s-a mai pronunțat în sensul că lipsa avizului nu împiedică procesul legislativ ( decizia nr. 97/2008 –  aici) (adc)
Cercetarea existenței unui cjnc și eventuala soluționare a acestuia, spre deosebire de celelalte temeiuri ale sesizărilor prevăzute de același art. 146 oferă avantajul că judecătorii CCR sunt nevoiți să interpreteze normele constituționale și ale legilor invocate de părțile implicate, altfel n-ar avea cum să decidă dacă sunt sau nu îndeplinite obligațiile ce decurg din dispozițiile Constituției. Cu alte cuvinte, CCR va avea ocazia să se pronunțe și în privința HG 223/2013, de nelipsit în poezia orbeților; să motiveze în ce măsură ar avea forța juridică atât de incredibilă, încât să golească de conținut normele incidente ale Constituției și legilor sau să devină neaplicabile. În aceastră ultimă interpretare absurdă, a supremației HG Ponta-Mele, am înregistra în analele istoriei postrevoluționare o nouă lovitură de paralizie a Constituției și CCR, într-o neputință cel puțin echivalentă ca anvergura cu lovitura provocată de OUG nr. 38 din 04.07.2012 .  Avem în vedere și imposibilitatea atacării acestei HG în instanța de contencios administrativ, unde acțiunile ar fi respinse ca tardiv introduse după termenul de decădere din dreptul la acțiune, 10.05.2014, un an de la emiterea actului normativ. De asemenea, sesizarea cjnc este justificată prin invocarea CSAT ca parte generatoare a conflictului observând că activitatea SIE este coordonată de CSAT, așa cum prevede  art. 2 alin 1 din Legea SIE 1/1998. Puterea de influență limitată în CSAT, îl îndreptățește pe Președintele României să apeleze la alte pârghii constituționale în vederea îndeplinirii prerogativelor și atribuțiilor până în ultima zi de mandat și să-i deschidă noului președinte perspectiva viabilă de prevenire a acelorași sincope de neconceput într-un stat de drept. Premisele unui blocaj se observă și atunci când autoritățile publice implicate în conflict au competențe adiacente sau complementare în realizarea unui obiectiv de ordin constituțional, dar nu colaborează și nu ajung la acord în mod repetat. Prin soluționarea cjnm, CCR trebuie să urmărească loialitatea constituțională, ca extensie a principiului separației și echilibrului puterilor în stat și să contribuie la crearea dreptului, pe cale de interpretare, prin dezvoltarea propriei jurisprudenţe. Independența magistraților survine ca o garanție a statului pentru înfăptuirea justiției, dar în același timp este și o obligație a magistraților. Loialitatea constituțională, corespunzătoare statutului constituțional al magistraților, le dictează obligația să respingă tentațiile oferite de corupătorul supraputerii – orbetele structurii de rezistență – cea mai periculoasă specie subterană împotriva democrației constituționale. Infracțiunile de corupție și termenele mari de prescripție menționate demonstrează că nu se poate reține nicio interpretare a poeziei secretului, prin care foștii directorii de servicii și foștii ofițeri acoperiți din sistemul judiciar să scape de răspunderea penală din momentul întreruperii raportului de muncă sau de serviciu. În primul rând, corupții împiedică înfăptuirea actului de justiție într-o modalitate care impune suspendarea prescripție, atâta vreme cât secretul absolut își face de cap la fel  ca înainte de 1989.
„Păi, credeți că se joacă cineva cu astfel de lucruri?”
    
Concluzie: supraputerea subterană a orbeților, infiltrată în cele trei puteri ale statului, gripează instituții fundamentale,  bulversează independența sistemului judiciar și credibilitatea justiției, boicotează respectarea și aplicarea Constituției și legilor țării, blochează ordinea de drept și înfăptuirea justiției, paralizează principiul separației și echilibrului puterilor în stat, subminează democrația funcțională, afectează interesul general, siguranța, drepturile și libertățile cetățenilor români. (adc)
Orbetele își exercită supraputerea din structura de rezistență, subteran, prin acțiuni comandate din buton, iar la suprafață prin CSAT. Dacă doriți să revedeți orbul orbetelui săpător, apăsați încet aici!
 11. Atuurile Președintelui CCR în vederea soluționării cjnc.  
Președintele CCR are autoritatea – înainte de termenul de judecată – de a emite ordine de solicitare a unor documente și de chemare în fața Curții a persoanelor considerate necesare soluționării cauzei.
 Legea 47/1992 și regulamentul (ambele de organizare și funcționare CCR) cuprind prevederi referitoare la extinderea actelor solicitate și a persoanelor chemate, în afară de punctele de vedere ale părților implicate, respectiv reprezentanții acestora. Întrucât aceste acte de procedură țin de faza premergătoare ședinței de soluționare, se subînțelege că dispozițiile Președintelui CCR nu sunt condiționate de posibila sau probabila opoziție a celorlalți judecători constituționali. 
 Astfel, din lege reținem art. 52, alin. 3, final: „Președintele Curții poate invita, pentru relații, persoanele considerate necesare”; din regulament: art. 5, alin. 1: „Președintele Curții Constituționale îndeplinește atribuțiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, precum și următoarele atribuții: a) dispune și semnează […] precum și alte documente solicitate de către Curte, potrivit Legii” (de ex. înregistrarea video a ședinței din comisia de control SRI din 12.02.2013 și cuvântul lăsat, ca un dat, de directorul SRI „cu valoare juridică clară”- „Există ofițeri acoperiți între magistrați”) și la alin 2: „În îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin prezentul regulament, Președintele Curții Constituționale emite ordine”; art. 49, alin 2: „Întocmirea conceptelor de citare și emiterea procedurilor de chemare în fața Curții Constituționale se fac imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele de natură urgentă, sau cel târziu a doua zi lucrătoare, în celelalte cauze”.
De neuitat!
Gheorghe Ursu, 59 ani, 1985 (către Pascale Ghe, un alt arestat, imediat după o ședință de tortură): „Nenorociții ăștia mă omoară. Cei de sus, securitatea, și ăștia de jos”; (miliția n.m)       
Ioan Petru Culianu, la 23 de ani (1973; din scrisoarea trimisă de-afară unui prieten din țară): „Te comănduiesc să faceți un symposion postum în cinstea mea postumă.[…] Voi fi foarte, foarte bucuros să știu că mai există undeva și să aflu de la tine dacă absența nu creează monumente și restituie statui acolo unde prezența este văzută ca istorie și temporalitate. Sau, cumva, absența distruge memoria?”.
Cristian Panait, 29 ani, 02.04.2002: „Vreau s-o iau de la zero; chiar și măturător la biserică pot fi, numai să-mi dea drumul”.
 

20 Noiembrie 2014 at 11:35 153 comentarii

Confisca-mi-aţi averea ca-licită (5): spărgătorul n-a vrut bulbuci

CCR a recunoscut și a decis: „Există viață ilicită, fără acumulări din infracțiuni, și poate fi confiscată”. Cine nu vede și nu aude face bulbuci.
Atunci, să ne lămurim! Avem o viață ilicită în civilie, ce facem cu ea?
Mai întâi o delimităm clar de averea dobândită ilicit „din infracțiuni ori contravenții”, prevăzută distinct și asigurată de Constituție la art. 44 alin (9). Insist să evităm cu perseverență, pe cât posibil, orice interferență cu acest ilicit (prescurtat) „din infracțiuni” și să le dăm câte una peste mână (cel puțin) celor săritori, „dezinteresați” și prea darnici să ofere indicatorul prețios curat-murdar spre zăpăceala lucrului amestecat. Pentru a vedea unde și cum „viața” ilicită se delimitează de infracțiune, vă propun să urmărim articolul cel mai tare din Legea ANI, mai exact din Legea 115/1996-„pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici”-art.18 format din 3 alineate :
(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată.
(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, instanţa trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mişcare acţiunea penală.
(3) În cazul în care se constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului.”
*
Din traseul ANI, Comisia de cercetare a curții de apel, Instanța de judecată a curții de apel și (eventual) parchetul competent, art. 18 se referă numai la obligațiile instanței de judecată. Aceeași delimitare de infracțiune se vede între alin 1 și 2. Numai al doilea alineat ar putea să aibă legătură cu proveniența rezultată „din săvârșirea unei infracțiuni”, situație ce ar determina instanța să trimită dosarul la parchetul competent. Fără o asemenea legătură și dacă cercetatul este depistat pozitiv la avere (în deficit la venituri legale), instanța de judecată pronunță o hotărâre de confiscare sau de obligare la plată a sumei de bani (stabilită tot de instanță, pe bază de expertiză). Fie una, fie alta (confiscarea unui bun întreg sau a unei cote-părți), fie alta, fie una (plata sumei reprezentând contravaloarea bunului sau a unei cote părți dintr-un bun), ar fi de observat că obligarea la plată unei sume de bani este oricum o opțiune a instanței (chiar dacă ar fi contravaloarea unui bun întreg) și mult mai probabilă pentru o cotă-parte. Pe de altă parte, e dificil ca instanța să identifice dintre mai multe bunuri care anume a fost dobândit cu suma pudică de bani curat-murdari; din acest motiv, putem afirma că cea mai probabilă (doar ca să nu spunem singura cale) este obligarea la plata unei sume de bani. Oricum neachitarea ei de bună voie, în termenul stabilit de instanță, conduce la executarea silită a bunurilor demnitarului… ca orice om de rând. Adică la rând, fiindcă nu-mi imaginez să se bage în față și la executare silită. 🙂
Alineatul 1 din art. 18 nu are legătură nici cu vreo contravenție.
Rezultă din formularea textului: se referă direct la confiscare (transpusă în plata unei sume de bani) când „dobândirea ()nu este justificată”, nu la contravenții sau obligații fiscale. Doar nu-și imaginează cineva că cercetatul, pedepsit deja prin confiscare, merită să fie tratat și ca un contravenient sau impozitat pentru suma confiscată. Mai cu milă, dom’le! Nu merge și impozitat și cu banii luați! E suficient cu banii luați 🙂
Nici vorbă aici de contravenție, întrucât delimitarea se raportează la alin 9 art. 44 (infracțiune + contravenție), cum de altfel veți vedea precizarea în decizii CCR.
*
Tare ca piatra, iute ca ardeiul, ascuțit ca morcovul și bine primit de juzi.
*
Articolul 18 a rămas neatins de când a intrat în vigoare, 28 oct. 1996, în ciuda numeroaselor modificări și completări ale legii 115/1996, în principal prin legile nr. 161/2003, 144/2007 (ANI) și 176/2010. Forma actuală a legii ANI este completată de Legea 115/1996 și de Codul de procedură civilă.
În toată perioada de aproape 15 ani de existență tumultoasă, articolul a fost contestat la CCR de 3 ori, cu leitmotivul că ar încălca prevederile constituționale ale tandemului format de alineatele 8 și 9 din art. 44, prezumția și siamezul. Toate sesizările au fost respinse și s-a constatat că dispozițiile art. 18 sunt constituționale (dcc nr. 599/2006, 321/2007 și 414/2007).
a) Dcc 599/2006- Art. 18 are dispoziții „redactate cu destulă precizie și claritate”
***
„Curtea constata ca, desi dispozitiile de lege criticate sunt redactate cu destula precizie si claritate pentru a face efectiva protectia instituita de textul constitutional invocat si pentru a permite reglarea conduitei celor interesati, in cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, intr-adevar, ar putea genera probleme si greutati in aplicarea acestora.(…) Astfel, ramane in sarcina judecatorilor ca, in cadrul actului de justitie pe care il infaptuiesc, sa decida cu privire la interpretarea si aplicarea unor norme legale.”
b) Dcc 321/2007- Asoc. fam. „Șova și clienții grași” a sărit în apărarea averii civilului DIP, în speranța că va fi tratat ca un pacient de vază, plin de bulbuci:
„Potrivit art.44 alin.(9) din Constituţie, sancţiunea confiscării se aplică doar în cazul angajării răspunderii penale sau contravenţionale, or, procedura reglementată de Legea nr.115/1996 constituie o procedură civilă, astfel încât sancţiunea confiscării nu poate fi aplicat”.
CCR a zis: Nu-i adevărat! În afara situațiilor prevăzute la alin 9 art. 44 „pot exista şi alte cazuri de confiscare” (reiese din coroborarea cu alin 8), iar art. 18 alin (1) prevede tocmai confiscarea unei astfel de averi, când „instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit”, nu din infracțiuni sau contravenții.
„Referitor la critica de neconstituţionalitate a art.18 alin.(1) din lege, raportată la art.44 alin.(9) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece norma constituţională nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin.(8) şi alin.(9) ale art.44 din Legea fundamentală reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii”
c) Dcc. 414/2007- se reiau identic considerentele din dcc 599/2006 și 321/2007. De altfel, toate trei au fost invocate de CCR în repetate rânduri, în motivarea mai multor decizii pronunțate ulterior.
*
Prieteni, ce spuneţi? Ați auzit persoane importante afirmând că se pot confisca averi dobândite ilicit numai din infracțiuni ? Dacă da, cine minte, eu sau ceilalți?
Art. 18 este și acum în vigoare, iar operatorii din CCR-Spărgătorul de bulbuci- mai au un cuvânt de spus… tot pe masa de operații. (în ep. următor).
În loc de concluzie, vă supun atenției morcovul nr. 1, adică art. 1 alin. 5 din Constituție, revelator și în episoadele următoare: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie

8 Iulie 2011 at 20:04 105 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 892,829 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.347 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 892,829 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: