Posts tagged ‘criză’

Băsescu. Manual de neîntrebuinţare

Puţintică tămâie de la Biserica „Adoratorilor lui Băsescu”

Poate fi un guvern condus de Einstein, cu încă douăzeci de Einsteini mititei. Imposibil să rezolve ei criza, pentru că nu este generată de ţara noastră(aici)
O opinie a d-lui Vântu din 2009 tacit împărtăşită, cu  speranţă, de grosul celebrităţilor politice autohtone şi a cercurilor lor financiar-mafiote. „Pe Băsescu nu-l poate dărîma nimeni decât o criză foarte puternică”, mai adăugase vizionarul domn Vântu (un depozit inestimabil de valori al  naţiunii, un invincibil, atunci) într-un  interviu din Evz.

Evrika! Criza: iată soluţia anti-Băsescu! Catastrofa economică, recesiune, FMI şi vinovatul a toate alea. V-amintiţi? …Asta-l va doborî pe Băsescu!  …Cum să scape „aliaţii” o asemenea oportunitate? Plini de avânt, domnii vântu, voiculescu, năstase, antonescu, geoană, patriciu etc şi, cu voia d-tră ultimul de pe listă, ponta, adică pilonii politico-financiari şi mediatici ai opoziţiei de atunci n-au pierdut vremea şi au trecut la ambalarea relelor crizei. În Băsescu! Ghinion: greii din capul listei au intrat ei înşişi în grave crize existenţial-penitenciar- financiare. Iar asta anunţa vremuri periculoase. Venise timpul useleului salvării naţionale a marilor borfaşi creat anume în acest scop patriotic de vizionarul domn Voiculescu, altă mega ex-crescenţă a naţiunii, invincibil şi el până mai ieri. Într-adevăr, spre încântarea lor şi a grămadă de boboreni, a AMP şi urmaşilor ei oengişti, a pastorului varanist gâdea şi a urmaşilor lui ziarişti, ca şi a unor bravi brancardieri politici de pe dreapta, programul guvernamental uselist ieşi la rampă blindat, de sus până jos, cu programe strategice de ieşire din băsescism. Şi dacă România se-ncumetase în 2009 să răzbească prin criza creată de alţii de afară, alegerile din 2012 erau cel mai nimerit moment să se bulucească-turmă într-o criză creată chiar de aleşii ei. Contra lui Băsescu (păi să n-avem şi noi faliţii noştri?)

Nu cred că Băsescu ar fi rămas un anonim în oricare altă societate. Totuşi, nicăieri nu şi-ar fi pus mai bine abilităţile de luptător decât cu adversari de soiul celor de aici. Nicăieri calităţile ca şi defectele sale n-ar fi pus mai izbitor în evidenţă noncalităţile lor. Nicăieri nu-s mai triste sclifoselile de soiul „insul ăsta enervant nu ne merită pe noi, superintegrii, ultracurajoşii!”… Răsturnând spectaculos, în ultimul moment, asemenea penalty-urilor apărate de Ducadam într-un final de campionat antologic, scorul bătăliilor politice fundamental importante pentru ţară din ultimul deceniu, insul ăsta şi-a umilit impardonabil marii duşmani politici. Mari duşmani, mici politicieni. Şi culmea, nu i s-a urcat la cap! Ăsta fiind numai unul din motivele pentru care stârneşte pasiuni uriaşe. Pro şi anti. Dar să nu ne iluzionăm: vizionari a la vântu&voiculescu şi servitorime disponibilă (funcţionari corupţi, suflete moarte cumpărate la kilogram, foşti şoptitori nostalgici după „puterea” lor de altădată”, plagiatori care mişună prin instituţiile patriei) toţi ăştia şi alţii prinşi de vâltoare sunt la posturi! Plini de zel în distorsionarea evidenţei şi neobosiţi în pervertirea percepţiei  publice. După chipul lor. Şi spre paguba lor.

17 Noiembrie 2013 at 15:03 38 comentarii

O criză pierdută?

CRIZA: o uriaşă oportunitate devenită un duşman feroce? Ar fi putut fi şi altfel? …Pentru a folosi criza ca forţă de conjunctură, România avea nevoie de un premier abil şi de un guvern brici, capabil să gestioneze rapid posibilităţile momentului. O echipă în stare ca, fără  să piardă o clipă, să folosească criza ca teren potrivit pentru măsuri dure dar necesare, cu un calendar ferm şi instrucţiuni de aplicare simple şi clare. Ceva care să reaşeze cât de cât, lucrurile într-o societate cu reguli anapoda. Asta ar fi însemnat, în primul rând, evaluarea în regim de urgenţă a averilor şi impozitarea lor fără excepţie ceea ce ar fi evitat nefericitele reduceri de salarii pentru bugetari. Apoi ar fi însemnat absorbirea/investirea neîntârziată de fonduri în veşnic amânatele sau neterminatele proiecte economice de dezvoltare. Totodată ar fi trebuit să intre pe rol programe flexibile, adaptabile din mers situaţiei, cu oferte de ocupare în zonele generatoare de  creştere economică pentru disponibilizaţii din zona birocratică. Realizările  în care se vede că premierul a prins, totuşi, pulsul crizei reuşind nişte schimbări esenţiale pentru viitor, n-au  ajuns, din păcate, să echilibreze dezamăgirea faţă de greşelile, inabilităţile şi posibilităţile pierdute. Măsuri financiare normale  s-au transformat în eşecuri răsunătoare precum cazul recent al ordonanţei ministrului Şeitan încurcată-n adevărate proceduri SF! O altă şansă care ar fi putut conduce la beneficii pe termen lung ţării era chiar schimbarea de climat survenită pe frontul politic. Odată cu diminuarea drastică a resurselor, pierderea de „motivaţie” a politicienilor pentru care, până mai ieri, puterea însemna acces la înavuţire fără restricţii a generat şi o pierdere de miză, coborând polemicile publice în execrabile demonstraţii de cinism, lipsă de scrupule şi concurs de invective. Gospodarii furăcioşi ai statului pot însă, liniştiţi să se bucure de „rodul muncii lor”, de conturi, valori şi cuibuşoare de lux, prin Alpi, Brazilia, Florida, Majorca, etc. ca şi prin ştiute şi neştiute paradisuri fiscale. Faptul că, într-o vreme lipsită de busolă, sunt percepuţi ca o calamitate naturală nu-i pune-n pericol. Şi atunci nu poţi să nu regreţi că aceleaşi personaje gregare cu sacii lor plini de fulgi pe post de promisiuni dar gata să suprime orice iniţiativă în beneficiul ţării, revin pe poziţii ofensive. Nu poţi să nu observi că deşi existau toate condiţiile ca propria lor aroganţă şi lăcomie să-i marginalizeze, sunt toţi la locul lor, la fel de tari în parcare. În fine, odată cu orient-expresul de toamnă, avem şi o nostimă declaraţie cu iz de operă bufă dinspre crinul ultimei tabere de vară-anti-Băsescu. Asemenea personajului de comedie fixat mental pe  subiectul cu „castraveţii”, defazatul lider al penelimii aduce involuntar, un suflu de oxigen partidului d-lui Boc, numindu-l „umflatura maligna din sistemul politic romanesc (…) care trebuie să dispară”. Un gargarism cu care îl va fi întrecut în neghiobie pe Tăriceanu şi chiar şi pe  Geoană, vechiul său partener descalificat pentru prostie nevindecabilă! Tocmai bine venit acum partidului portocaliu, când, înţepenită pe roşu, vremea politică parcă aştepta un curent de toamnă, un zvon de suspendare, o revărsare de venin, ceva, un şuvoi rece s-o clintească. Propulsat de tumorile, nenumărate, din umbra hrebenciucului, vozganianului, chiuariului, etc. ca să nu mai pomenesc de metastazele din stânga şi din dreapta ale bătrânilor fondatori de corupţie de stat,  de vadimizare, vanghelizare şamd, politicianul Crin, cel mai flu-flu produs al politichiei autohtone, ajunge (cum altfel?) şi la „castravete”: „Până când vom scăpa România de Traian Băsescu şi de ceea ce se întâmplă astăzi, mesajul meu către PSD e unul paracreştin – «Pace stângii!» …Să fie un semnal prietenos şi pentru partidul oteve de la orizont?…
Dar, dincolo de toate astea, de ce „temutul dictator” o fi lăsat ţara la vreme de criză, pe asemenea mâini? Întrebare, până acum, fără răspuns.

31 August 2010 at 14:29 30 comentarii

Presa incendiară sub comanda pompierilor politici

Anglia, martie 1939,
...Churchill îi spunea Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“. …”Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci”. (Aşa vorbea Churchill în 1940).  Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină... ( Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii: testament politic)” …Începuse războiul, Londra era bombardată cumplit, dar englezii îşi vedeau de viaţa obişnuită.  Salutaseră, chiar, decizia lui Winston Churchill, de a se renunţa la alarmele care anunţau raiduri aeriene, de fapt, ziceau ei, nişte surse inutile de stres si panică.
România, ianuarie 2010
Nici nu trecusem bine în noul an, că s-a şi pornit bombardamentul cu ştiri înfricoşate. Ca nişte baborniţe duşmănoase, canalele de ştiri ne anunţau cu o bucurie acră, că valurile crizei o să ne acopere de tot, că ne aşteaptă vremuri grele, că armatele sindicatelor sunt gata de asalt! Apelate, clarvăzătoarele se-nghesuiau şi ele pe sticlă să prevestească catastrofe de tot felul, boli, cutremure, inundaţii şi  puzderie de rele nebănuite. Voci lugubre şi feţe sumbre, seară de seară cetepeau pe toate canalele cu gândul că în curând biata naţie va ajunge o adunătură de psihopaţi. La câtă acreală nocivă ne-au turnat mai an, prin antene, pe toate undele, prin hornuri şi pe sub uşi, emisarii de presă nu-s mulţumiţi, se aşteptau la mai mult. Cum românii pare că nu se lasă, încă, năuciţi în masă, avalanşa de prevestiri negre, proorociile ameninţătoare, miştourile încrâncenate,  desluşirea semnelor aducătoare de nenorociri, se intensifică isteric culminând zilele acestea cu atacuri incendiare „a la stalingrad” de panică politică, simulate şi stimulate de pompierii ponta şi crin aflaţi la tulumbe.
Toata lumea e în criză, să ştiţi, nu e numai România în dificultate. Dar nicăieri în lume nu exista o asemenea abordare catastrofală. Şi SUA e în criză. Şi Germania e în criză. Sistemul bancar european este şi el în dificultate. Dar la ei n-o să vedeţi atâţia politicieni ieşind la tv pe la diverse talk-showuri şi speriind lumea cu ceea ce ne aşteaptă” ( Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI, Hot News)


13 Iunie 2010 at 21:24 95 comentarii

Nesiguranţă

Criza mondială a scos din funcţiune ambarcaţiunile statale cu sisteme economico- financiare depreciate necruţându-l nici pe legendarul „Averoff ship”. Fără valurile crizei ar mai fi rezistat un timp, probabil, dar cu ce preţ? Cu ce preţ, neluat până ieri în serios de competenţii eurobirocraţi, rezistă în prezent chiar Uniunea Europeană? De obicei astfel de efecte dramatice sunt rezultatul unui lanţ de cauze din care, după declanşarea sau consumarea tragediei, se selectează -exact pe acelaşi suport de iresponsabilităţi care a făcut posibile evenimentele, doar ce convine unora sau altora. Rareori se merge pe tot lanţul pentru a se identifica pas cu pas toată istoria catastrofei, a tuturor cauzelor, factorilor favorizanţi şi vinovăţiilor; la fel cum justiţia, funcţională  în cazul furturilor mărunte, devine literă moartă, incapabilă şi  ineficace  în atâtea cazuri de  infracţiuni financiare scandaloase şi de răsunătoare crime economice. Dar să rămânem la noi în ogradă, încă departe de zona euro (din fericire). Fără valurile crizei, probabil şi recesiunea economică românească ar fi rămas mascată şi, poate, depăşită. Oricum, risipa deşănţată, scurgerile de miliarde, cum se vede, n-au fost câtuşi de puţin dureroase pentru puzderia de (i)responsabili din trecutele mandate ministeriale;  şi nici pentru puhoiul de analişti financiari, politici, militari etc. care ne populează spaţiul media până la sufocare slujindu-şi cu obedienţă  sponsorii financiari în dauna intereselor naţiei, de  vreo două decenii. Pentru ei asemenea date au importanţă doar dacă pot fi utilizate, nu odată prin contrafacere, în luptele politice şi pentru aiurirea prostimii. Lanţul furturilor şi minciunilor postdecembriste pe cale acum să ne  împingă într-un punct nevralgic extrem de dureros a început să fie scos la vedere, verigă cu verigă, din sordida construcţie financiar politică autohtonă abia de câţiva ani; o acţiune de salubrizare pe cât de dificilă pe atât de necesară pentru însănătoşirea statului devine, însă, tot mai riscantă. Din nefericire, înrăutăţirea situaţiei economice pe fondul crizei şi al recesiunii oferă contextul perfect pentru o contraofensivă cu sprijin sindical a partidelor bogate în clientelă penală. Un război greu, de uzură care în condiţiile uriaşei mase de „suporteri” agăţate de acest lanţ al mizeriei devine şi mai greu. Un război susţinut de prea puţini, cum se vede, şi, din păcate, trădat urât chiar de unii din cei angajaţi politic să-l poarte.

11 Mai 2010 at 13:27 35 comentarii

CRIZA. MANUAL de INTREBUINTARE.

Să-ncepem cu concepţiile. Câteva idei preluate dintr-un articol scris de Einstein(„Out of My Later Years (1950”) ar fi în măsură să ne facă sa privim lucrurile dintr-o perspectivă utilă şi motivatoare. Ca pe un moment de folosire a energiilor şi creativităţii în scopul reparării, refacerii şi construcţiei sociale-sconomice. Şi nu numai. Spune Einstein:
„…În perioadele de criză se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua din noapte… Cine atribuie crizei eşecul respectă mai mult problemele decât soluţiile… Adevărata criză este cea a incompetenţei. Problema persoanelor şi a ţărilor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii”.
Fizicianul Einstein însă, e contrazis din două vorbe de celebrul miliardar Vântu, bun cunoscător al realitaţilor locului şi timpului, care spune într-un interviu(Ez. luni 23 martie):
” Poate fi un guvern condus de Einstein, cu încă douăzeci de Einsteini mititei. Imposibil să rezolve ei criza, pentru că nu este generată de ţara noastră”. Concepţie unanim împărtăşită de grosul celebrităţilor aşa-zis moguliene şi a cercurilor lor politico-financiare.
Dacă ne-amintim, termenul „criză” cel mai frecvent refren media, de a doua zi dupa alegerile de la sfârşitul lui noiembrie 2008, a devenit tot de atunci ideea/dorinţa exprimată public, de a servi ca soluţie pentru căderea guvernului! O miză la vedere, asumată de noii intraţi în opoziţie, împreună cu cea mai mare a presei mogulilor.
O miză asociată tot de atunci cu obiectivul înfrângerii actualului preşedinte. „Pe Băsescu nu-l poate dărîma nimeni decât o criză foarte puternică”, spunea zilele trecute domnul Vântu cu un fel de admiraţie. Iată soluţia! Criza!! Catastrofa economică! Inseamnă că are cine să-i vină de hac şi lui Băsescu. N-au reuşit ei cu atâtea eforturi, cu finanţele cât un împrumut pe doi ani de la FMI, consumate vreme de aproape o legislatură? …Cât o criza dinainte de criză?… Uite că se-ntrevede o rezolvare! O chestie externă, cum zice domnul Vântu şi de aceea imposibil de contracarat chiar şi de douăzeci de Einsteini!
„Domnule Einstein, în condiţiile astea, ideile D-tră aici, n-au nici o relevanţă. Cum zicea domnul Vântu, nici douăzeci ca D-tră n-au ce face.” Altele sunt urgenţele şi priorităţile la noi! Le-a spus explicit şi domnul Crin Antonescu.
„Ai scăpat de om, ai scăpat şi de problemă!”
Nişte vorbe realiste, nu-i aşa? Înainte de dumnealui le-au rostit răspicat şi explicat cu patos, mulţi alţi domni şi doamne. Dar nici ei nu sunt primii! Mai-nainte, istoria le ţine minte, le-a zis Stalin.
Cât despre instrucţiunile de folosire a manualului, aici intrăm în domeniul altor domni, în primul rând al domnului Guşă.
Pe un subiect asemanator, si aici

23 Martie 2009 at 17:52 10 comentarii

O criză cât o amendă pentru domnii comisari de la agenţia de mediu.

Intr-o emisiune la tvr1, cred că era în noaptea de vineri spre sâmbătă, în săptămâna trecută, pe tema Copşa Mica, cel mai poluat loc din Europa, comisarul general al Garzii Nationale de Mediu(nu ştiu dacă am reţinut corect titulatura) făcea apologia…legii care permite funcţionarea marilor poluatori. Din când în când, spunea domnul comisar general, li se dau amenzi. Garda de mediu nu doarme, îşi face datoria. Protocolul, de-acuma ştiut, mai cuprinde, pe lângă onorarea amenzilor şi înscrierea conştiincioasă în hârtii a acestor activităţi, reînoirea periodică a angajamentelor din programele de conformare, sub o nouă semnătură. Evident, asta nu-nseamnă altceva decât că aceiaşi poluatori vor plăti aceleaşi amenzi, aceloraşi indivizi care vor consemna rezultatele monitorizării ş.a.m.d. Un fel de cooperativă în care o lege a mediului…face legea! Mai concret, legea pare a fi aplicată, după cum reiese din discuţie, în folosul poluatorilor şi a celor care-i controlează! Locuitori bolnavi de saturnism, otrăviţi cu cadmiu, intoxicaţi cu bioxid de sulf, procent ridicat de malformaţii în rândul noilor născuţi, un număr record de copii cu retard intelectual si debilităţi diverse, ca să nu mai pomenim de starea animalelor si vegetaţiei, toate astea expuse destul de direct, chiar la ora aceea târzie din noapte când probabil prea puţini urmăreau o astfel de emisiune, îl deranjează vizibil pe comisar. Supărat, îşi întrerupe interlocutorii apelând la argumentele…legii! Legea spune, legea hotărăşte…Ce ? Să condamne la boli cronice şi la moarte prematură o populaţie?…Dar „uzina morţii” le dă de lucru, spune domnul comisar! Adică ajută oamenii să supravieţuiască! Pe măsură ce emisiunea se derulează ies la iveală alte şi alte aspecte, de altfel ştiute bine atât de localnici, cât şi de autorităţi. Cum pe parcursul unei zile cantităţile de noxe emise sunt variabile, măsurarea lor ţine cont de asta, avându-se grijă să se înregistreze cantităţile din momentele de minim şi, din cînd în cînd, cu instalaţiile oprite. Prin urmare, valorile, spunea domnul comisar răsfoindu-şi hîrtiile , sunt mari dar nu chiar atât de înspăimântătoare! Întrebaţi, locuitorii din zonă aminteau faptul că noxele erau eliberate în cantităţi mari, hoţeşte, după căderea întunericului! Pe tot parcursul nopţii, dar şi dimineaţa, mai ales pe ceaţă, aerul devenea irespirabil! Tristă emisiune! O mulţime de cazuri dramatice expuse de medici, cercetatori, ziarişti, localnici. Niciunul nu părea să-l impresioneze pe comisar. Nici condamnarea copiilor, încă dinainte de a se naşte, la dizabilităţi şi frecvent la malformaţii. Aşa că dl. comisar general reia placa cu monitorizările, evaluările şi, mai ales, cu amenzile. În ultimul minut al emisiunii s-a lămurit şi secretul amenzilor: câte amenzi, atâtea sporuri pentru domnii comisari!
Dacă aş face o comparaţie cu codul rutier, ar fi ca si cum accidentele, chiar şi cele mortale, se rezolvă cu amenzi. Cu condiţia să fie suficient de multe ca agenţilor de circulaţie să le revină şi lor ceva sporuri din afacerea asta.

În final, aflând că, temporar, fabrica de noxe, boli, moarte şi bani(nu se ştie câţi şi pentru cine, în afara patronilor) a încetat activitatea, se deduce că garda de mediu cu comisarii ei plătiţi din banii contribuabililor inclusiv ai celor care au murit prematur sau au parte de suferinţe cronice, a rămas fără o parte din sporuri.

Rămân întrebările: De ce o astfel de emisiune se face abia acum, când criza a pus, cel puţin deocamdată, capăt emisiilor otrăvitoare? Şi, de ce, în general, asemenea probleme grave, de distrugerea habitatului şi a condiţiilor de viaţă normală, par a nu avea rezolvare decât în declaraţii şi în hârtii?

Despre ceva asemanator scrie si aici

Informaţii suplimentare aflati de aici

24 Februarie 2009 at 14:36 18 comentarii

Şansa instabilităţii.

Proporţională faţă de totalitarismul ceauşist din care n-a plecat demult şi pseudouninominală faţă de democraţia de tip capitalist, societatea noastră, la ora asta, e asemenea unui fier, dacă nu cald, cel puţin călduţ. Un fier care mai poate fi bătut. Modelat şi stabilizat ceva mai bine decât în prezent. Asta fiindcă vorbim de un sistem instabil. Definit, de altfel şi jurnalistic, prin termenul „criză”, repetat obsesiv şi cu obstinaţie supărată şi supărătoare. Tocmai de aceea, apariţia la orizont a unei crize autentice, o criză mondială, nu mai produce cine ştie ce spaime pe la noi. Pe cetăţeanul obişnuit care, obosit după o zi de muncă, află de la ştiri că tocmai a trecut dintr-o criză în alta, n-are cum să-l sperie. Nici dacă e adevărat. Un sistem instabil, atipic, ca tot ce se petrece pe la noi, are, însă, şansa de a se corecta înainte de a intra în stabilitate. Mai exact, să ajungă într-o formă cât mai aproape de normalitate. Pentru că instabilitatea nu înseamnă doar agitaţie, nemulţumire, turbulenţe care răscolesc mâlul şi aduc gunoaie şi putregaiuri la suprafaţă. Nu înseamnă numai nesiguranţă, ci reprezintă dorinţa de a crea posibilitatea refacerii corecte a unui sistem malformat. Încă, din fericire, nestabilizat. Primejdia de care am scăpat în 2004, era stabilizarea sistemului în starea de atunci. Ar fi fost ca şi cum ni s-ar fi sudat un picior rupt cu călcâiul în faţă! Ceea ce ar fi presupus că singura posibilitate de a mai merge normal, era ca piciorul cu pricina să fie rupt, reaşezat şi sudat corect. Exclus! Să nu mai vorbim de revoluţii ca şi cum n-am fi în cunoştinţă de cauză. Ştim la ce a dus comedia tragică cu piciorul pus în ghipsul antirevoluţiei, nu de aşa ceva avem nevoie. Instabilitatea mai accentuată în ultimii doi ani, marcată de presă cu refrenele „conflict, lupta între palate, natură conflictuală, toţi sunt la fel” este dominată de strădania permanentă a adepţilor sudării strâmbe a viitorului ţării, de a bloca „factorii perturbatori”. Dar şi de calitatea umană, proastă a unor susţinători, politici sau nu, ai însănătoşirii ei. Oferindu-şi public exemplul personal de suficienţă, de încremenire în oglinda admiraţiei nelimitate de sine, par mai curând potriviţi cu o ţară malformată de aroganţa şi ipocrizia dorinţei de a parveni în „high life”. Fie şi prin mijloacele tabloidizării, care, nu-i aşa, crează idoli şi modele! În aceste condiţii, prins între forţe contrare şi insuficient de sigur pe forţele lui, nu se ştie ce va face doctorul electorat peste o săptămână. Adepţii mersului naţiei în cârjele corupţiei cu mîna întinsă după bani UE, au inventat nenumărate forme de obstrucţionare, pe care, poate, istorici detaşaţi de politic le vor analiza peste un timp. Una din inovaţiile cu rol de blocaj s-a vrut a fi şi nou lansatul, VU. Unicat mondial. Ceeace nu e în măsură să ofere un prognostic sigur şi benefic, pentru stabilitatea viitoare. Vom mai fi martori şi la altele. Toate în favoarea „liniştii sociale”. Şi desigur, a absenteismului.

23 Noiembrie 2008 at 18:34 9 comentarii


Nora Damian Facebook nora.damian@gmail.com

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 886,238 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.314 urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 886,238 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: