Posts tagged ‘David’

Martie în Israel (17)

Shoshana

Păcat că n-am zăbovit mai mult în oraş!… La hotel, pe palierul nostru, pană de curent. Şi era abia zece seara! Neplăcut. Am bătut la uşile vecine, nimic. Ori că plecaseră, ori dormeau, cine ştie. La recepţie, nimeni. Ne pregăteam să ne culcăm pe întuneric. Ciudat, zice Miriam, parcă au fost răpiţi toţi de aici. Mai devreme petrecusem câteva ore bune cu Shoshana, ne plimbasem prin Ierusalimul de Vest pe străzi necunoscute, animate, pline de farmec. Prietena lui Miriam ne povestise o grămadă de lucruri, ne spusese bancuri (inclusiv cu evrei, dar şi cu ardeleni şi olteni). Ne dusese la un restaurant unde patroana, prietenă cu ea, ne răsfăţase cu şniţele din piept de pui în seminţe de susan şi prăjituri cu trei feluri de cremă plus îngheţată. Plăcută seară!… Păcat că era ultima şi că n-ajunsesem s-o vizităm pe Shoshana la biblioteca universitară, dar poate vom găsi două trei ore pentru asta, înainte de a pleca.

De fapt, atracţiile Ierusalimului sunt nu numai unice ci şi foarte diverse, ne spusese prietena noastră. În primul rând, vorbim de “centrul geografiei sacre a lumii”, un loc care fascinează deopotrivă pe evrei, pe musulmani şi pe creştini. Ca şi pe cei care nu aparţin acestor trei mari religii monoteiste ale lumii. Apoi, e amestecul fabulos de culturi, traditii si cutume. Prin profesia ei, Shoshana are de-a face  permanent cu cercetători ai istoriei, antropologiei, religiilor. Aici, ne explică ea, se află cea mai mare concentrare de artefacte şi colecţii posibile de manuscrise şi urme care privesc trecutul omenirii, ca şi prezentul şi viitorul ei. Biserici, moschee, sinagogi. Arhitecţii şi constructorii pot, la rândul lor, să vadă în Ierusalim soluţii originale de aducere în modernitate a unei cetăţi cucerite şi pustiite necontenit pe tot parcursul existenţei sale milenare. Mai ales după proclamarea statului independent Israel, graţie unui program intens de refacere “Oraşul Păcii” a crescut constant din piatra albă a munţilor săi sacri, în ciuda continuării războiului. Fără să-şi piardă aureola de oraş sfânt. Şi nici identitatea istorică.

…Se auzeau paşi afară. Am ieşit repede. David! Tocmai se-ndrepta  spre bucătărioară. L-am auzit  scuzându-se ( se-mpiedicase pe întuneric de Miriam care umbla de colo-colo pe culoar). Prin urmare, la ora asta nu mai era nimic de făcut. Pe-ntuneric o să dormim mai bine. Noapte bună! Miriam asculta radioul, eu eram pe punctul de a adormi, când am auzit o bătaie uşoară-n uşă. Era David. Venise să ne spună că reparase defecţiunea, aveam lumină. O problemă la tabloul electric pe care tocmai o rezolvase. Ce bine!… Arăta obosit, avea cearcăne. Zâmbi: “Nu, nu sunt student”, îmi răspunse la o întrebare… “deşi ce fac eu de câtva timp aici are legătura cu educaţia”.

…Cu aproape o jumatate de milion de locuitori, din care cam trei sferturi sunt evrei, Ierusalimul nu intră în categoria oraşelor foarte mari. De fapt nu intră în nici o categorie. N-are termen de comparaţie. Însfârşit, în  ultima zi am ajuns şi în locul unde munceşte Shoshana. Continuăm poveştile de aseară. Nu suntem decât noi aici, în sala plăcută a bibliotecii de la ultimul etaj al vechii Universităţi Ebraice. Shoshana ne toarnă cafeaua caldă  în ceşti. Tot aici îşi făcuse studiile şi Miriam Ne speriasem adineaori, ni se cam oprise inima odată cu liftul. Shoshana râde. Uitase să ne prevină. Ajunsese de legendă liftul ăsta care, din când în când, făcea câte o mică pauză în timpul urcuşului. „Cei din Universitate s-au obişnuit”. Intrăm în istorie, în religie, iudaism, orientalism, povestim despre o mulţime de lucruri interesante, cele mai multe, noi pentru mine.
–  Stai, stai, că m-ai zăpăcit, îi spun Shoshanei. Deci “Midrash se referă la volumul uriaş de literatură biblică adunată de-a-lungul timpului, povestiri, proverbe, psalmi, împreună cu o metodică explicativă, analitică a limbajului sacru. În timp ce “Mishna”…
„Mishna e un cod scris la începutul secolului trei e.n. de patriarhul Yuda”, precizează Shoshana. „În condiţiile risipirii evreilor şi opresiunilor la care au fost supuşi prin lume, era foarte important pentru păstrarea spiritului iudaic ca legile transmise oral, de secole, să fie codificate, scrise pentru a fi puse la adăpost. Aşa a rezultat o operă de sinteză, unică, în care esenţa e Talmudul. Povestiri biblice, sfaturi practice, ştiinţă şi filozofie, incluziuni din culturile limitrofe, adunate şi cultivate în şapte secole, toate alcătuiesc un material viu, creator, al iudaismului. Iudaismul se adaptează, se îmbogăţeşte permanent. O  învăţătură necontenită predată urmaşilor, o protecţie a religiei şi, totdată, o sursă universală de înţelepciune. Vorbim de profeţii evrei, de fervoarea  profeţiilor lor, de viziunea lor morală asupra existenţei omeneşti pe care e fundamentat şi creştinismul”.
Ar trebui să plecăm, intervine Miriam azi e, din păcate, ultima zi, mai avem de umblat.

… Cam scurtă vizită, mă gândesc cu părere de rău. Ne mai plimbăm o vreme printre cărţi rare, hărţi de pe vremea cruciaţilor… Pe o hartă din Lyon, 1490, se vede drumul spre orient, Holy Land. De aici şi termenul de orientare. Călătoriile sfinte, hărţile sfinte. Cărţi din secolul XVI, atlase vechi. Găsim Transilvania cu Mediasch, Schesberg, Konsberg… Apoi Barbaria, Valachia, Moldavia… Atlase vechi astronomice, exemplare rare din Vechiul Testament şi din Noul Testament. Mai toate din donaţii, ne spune Shoshana, sărutându-ne la plecare. “Ierusalime, de te voi uita, oh, Ierusalim…”

…Credeam că-s fluturi, dar ce fluturi sunt gălăgioşi? Mici şi colorate păsările colibri se armonizau bine cu mulţimea de flori care în mod obişnuit nu prea vieţuiesc la un loc şi în acelaşi timp: pansele, crizanteme şi orhidee. Şi nelipsitele anemone roşii cărora Miriam le spune kalanit, presărate printre chiparoşi. Ieşisem din “Evul mediu” şi ne relaxam, aşa, în trecere, prin Grădina Botanică, pe malul unui lac, cu ochii la lebedele albe şi negre care-şi plimbau puii pe luciul apei. Parcă eram de săptămâni întregi aici, un loc în care fiecare clipă îţi oferea ceva nou, unic… Miriam ar fi vrut să-mi spună mai multe lucruri din comorile judaismului, dar îşi dă seama că şi ea are încă mult de cercetat.

Îmi aduc aminte că la prima revenire în România după ’89, Miriam  plecase până-n nordul Transilvaniei, prin locuri uitate, să dea de urmele bunicilor şi străbunicilor ei căutând sate şi adrese, vorbind cu localnici, găsindu-le mormintele în vechi cimitire evreieşti. Abia după ce făcuse asta,  se simţise împăcată. “Trebuia să-mi găsesc rădăcinile… Altfel vezi viaţa, rostul tău în lume, legătura cu ai tăi după ce le ştii”.

Din Tora îi plac psalmii, mai ales … Aceiaşi psalmi îi găsim şi-n Vechiul Testament al Bibliei, îi spun. Putem compara. Ca şi proverbele şi multe altele. Şi Cântarea Cântărilor!… „A da, şi asta”, spune Miriam. „Îndrăgostitul din Cântarea Cântărilor e însuşi Dumnezeu care-şi arată dragostea faţă de poporul lui Israel, aşa consideră credincioşii evrei”. Un Dumnezeu îndrăgostit de creaţia sa! Se poate ceva mai frumos?…”Ceva inegalabil şi ca literatură”… Interesant, mă gândesc, în Noul Testament, Iisus Hristos îşi numeşte biserica în diferite feluri dar când îi spune “mireasă iubită” avem imaginea celei mai depline comuniuni din iubire cu toţi cei care cred în el.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

22 august 2014 at 14:25 Lasă un comentariu

Care pe care

David şi GoliathMărturisesc că tâlcul unor istorisiri din Vechiul Testament mi se pare mult mai demn de interes decât analizele cu carbon şi diversele teorii ştiinţifice care, rătăcind cu maximă precizie prin deşertul cunoaşterii, nu ajung niciodată la liman. Faptul că poporului condus de Moise i-au trebuit patruzeci de ani ca să străbată un pustiu aflat nu departe, la distanţă de câteva luni, poate, de ţara făgăduită, n-are nimic cu urmărirea ştiinţifică a traseului geografic ci, mai degrabă, cu cel spiritual. Cugetarea, reţinută dintr-o discuţie privată pe filieră ebraică, mă duce cu gândul la dificultăţile  enorme ale rătăcirii noastre ca-ntr-un prizon mental, prin pustiul post-decembrist.

Exodul societăţii româneşti din regimul dictatorial n-a însemnat eliberarea ei în masă odată cu asasinarea ceauşeştilor -şi nici a generaţiei tinere care s-a format în preajma lor-  de condiţia socială a supunerii necondiţionate şi a acceptării, poate inconştiente, a slujului. Nu faţă de faraonul comunist, ci faţă de cei care l-au moştenit. Nu faţă de partidul unic, ci faţă de partidele în care s-a divizat. Iar noi n-am avut nici un Moise. Doar câteva personalităţi remarcabile. Şi, de fapt, nici Moise n-a reuşit să-i ducă până acolo. Prin urmare, pentru cei mai mulţi slujbaşi cu demnităţi laice ori religioase în măsură să decidă soarta poporului,  exodul n-a însemnat altceva decât libertatea de a umple ţara cu viţeii de aur din parohiile lor.

Înfrângerea uriaşului Goliath, tot după patruzeci de ani, ani de batjocură şi ameninţări care-i îngroziseră pe israeliţi- o altă istorisire, mai optimistă, are- cred-  şi ea, tâlcul ei. Mai întâi, e vorba de o durată mare de aşteptare, de frică şi neîncredere în forţele proprii, apoi, deznodământul neaşteptat datorat micului David. Ţintind în punctul vulnerabil al huidumei doar cu o pietricică, David, păstor ori braconier ce o fi fost el, îl doboară fulgerător pe uriaş. Numai că, în cazul nostru, dacă e să facem această analogie azi duminica în mod cinstit, filmul se şterge  în momentul în care davidul colectiv autohton de la care aşteptam să-şi încordeze praştia a fost observat masând cavalereşte (corect,  curveşte) muşchii odiosului Goliath. Cum n-avem alţii, nădăjduim ca-n aceste zile decisive să-l vedem ţintind cu pietricica direct şi precis în capul şi antenele sinistrului. Să nu-i mai amintim acum, de cele rele şi nici de cum şi-a pus piedici lui însuşi. N-are nici un rost. Nu e David. Dar şi aşa, defazat cum îl vedem pe ici pe colo, îl susţinem totuşi, fiindcă are încă praştia în mâini. Asta-n timp ce Goliath urlă şi  se-mpiedică în lanţurile proprii.

2 decembrie 2012 at 15:14 74 comentarii

Martie în Israel. David.

…Ce anume poatereface, reconstrui o naţiune? Numai calitatea managementului structurilor conducătoare? A modului în care se aplică? …În care se respectă principiile democratice?…Să fie destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având fizionomii şi culoarea pielii diferite, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu numai noi, ci oricare alţii?…
– De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă scutură Miriam…
– Te aud, cum să nu! Şi sunt de aceeaşi părere, îi răspund… Că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă, dacă tot e liberă camera încă o noapte.
Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă
toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. Miriam scoate cele două sandviciuri din geantă făcute înainte de plecare de dimineaţă. În bucătărioară, ca de obicei, mirosea a ceva bun gătit mai devreme de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis Miriam observase dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje… Era locul unde dormea David! „Tot nu-mi dau seama ce hram poartă omul ăsta” se-ncruntase Miriam. Pare un om bun, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios… Mâncăm pe îndelete. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim, am avea nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem bucuroase unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva, despre arhitectura, perspectiva şi grădina „paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute! Şi nu exagerase. Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului-  incendiate de soarele după amiezii oferă o imagine greu de uitat. În dreapta privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi, din piatră albă strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O „sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe scumpe cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. „Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece cel mult, admiram în tăcere cetatea în toată splendoarea luminii de după amiază. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting „Domninus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau special, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Isus. Era locul unde, ne mai spusese călugărul, Isus a plâns ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă. După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea fusese distrusă. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente religioase caută să deţină aici o proprietate, sau mai multe. Dar e bine, cel puţinaşa pare, că se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele aspecte. În „Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Din nou nelipsitele anemone sângerii. Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus fără să avem vreun plan. Un tinerel cu fizionomie de asiatic ne sare brusc în faţă speriindu-ne puţin. Strigând şi gesticulând cu un fel de disperare, ne întinde câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşadar mai aveam doi ani de trăit!… Pornim pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, înspre noua Universitate de pe acelaşi munte, nu înainte de a da lămuriri unui grup de tineri care ne întreabă de strada „Ramat Hagolan”. Pe strada asta locuieşte familia Blum! Tocmai o identificasem şi noi. Aşa că le explic, cu un aer sigur şi încântat, pe unde s-o ia. Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre deşertul Iudeii pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe ca nişte imense osuare până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc. Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, de o parte şi pavilioanele din campusul Universităţii Ebraice (Ghivat-Ram), de cealaltă. Intrăm la parterul primei clădiri şi ne continuăm drumul prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având la vedere înscrisul în piatră al numele finanţatorului. Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim, o vreme, într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Era plăcut şi faptul că întrebând în dreapta, în stânga, câte ceva, ni se răspundea prompt, cu seriozitate. Orice refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spune un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă în următorul pavilion, se integrează în exigenţele unei specificităţi a oraşului în ciuda diversităţii neîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii (greacă, germană) cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe (L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere.

Ne pregătim de plecare. Ne-am simţit bine aicea, spun. Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Vorbeşte cu Miriam în ivrit. Ceva mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi povesteşte despre David. Locuieşte de trei luni acolo, îi spusese patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat psihologia. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni fără familie şi emigranţii cu probleme. „Am şi eu nişte cunoştinţe cu asemenea probleme” îşi aminteşte Miriam. Un timp nu mai spune nimic. Părea cufundată-n gânduri.


26 februarie 2009 at 19:56 26 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 931.926 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.448 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 931.926 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: