Posts tagged ‘dependenţă’

Prezumția de neghiobie

Este mai bine să fii optimist și să te înșeli,
decât să fii pesimist și să ai dreptate. –
Jack Penn

O situație confuză stimulează imaginația; de fapt, mai curând latura ei emoțională. Apar zvonuri, obsesii, temeri, scenarii. Confuzia crește, scenariile se înmulțesc. Se țes cu spor asemenea pânzelor de paingi, din firele unor informații tocate și stocate în timp și a sentimentelor pe care le generează. Negative. De diferite intensități. E aproape o regulă. Oricum, și fără veștile  bulversante, nimeni nu se aștepta la bine.

20 decembrie 2012. Guvernul impostor tocmai depune jurământul. Pe rând, ministranţii useliști au jurat că nu fură.  Au jurat pe toate minciunile, matrapazlâcurile, prăduielile trecute, prezente şi viitoare. Planificate şi neplanificate. Cu o mână pe Biblie şi cu cealaltă în buzunarul boborului care i-a ales. Și cum sinistranţii, mai toţi, au fost prinşi cu raţa-n gură, mulți socotesc și azi că ăsta e criteriul normal de accedere la putere. Așadar nu-i de mirare c-au făcut prăpăd. Că s-au ghiftuit porcește pân-au ajuns la DNA. Abia de aici s-ar putea schimba ceva din gândirea soldățeilor, devotații fără limite ai unuia sau altuia din zeitățile politice.

Ăsta e aspectul care ar trebui să fie îmbucurător. Mă tem că nu-i cazul. Fiindcă n-ajunge că boborul e prăduit sistematic și manipulat la fel de sistematic de către servii oligarhiei aliate politicienilor, psihic e de mult timp dependent de ură. Un drog vândut de dealeri specializați care din așa ceva trăiesc- gata să slujească la orice stăpân care are nevoie de servicii de-astea. Cum în momente de vrie, cererea crește vertiginos, piața urii înflorește! Un marketing dezgustător prin care denunțarea unui rău e rentabilă doar ca să susțină alt rău, în ascensiune, mai profitabil.

Șansa resolidarizării sociale devine o himeră. Oportunismul și lipsa de scrupule țin loc de valori. Nici empatie, nici conștiința trădării de sine. Nerușinarea e mai tare ca orice detergent. Păstrând proporțiile, situația seamănă cu cea a zecilor de mii de tineri occidentali sătui de mediul în care trăiesc și de cei care o conduc, niște amărâți care se cred breji când se lasă duși de feromonii urii până-n pânzele negre ale ISIS.

Anunțuri

31 Ianuarie 2015 at 18:20 221 comentarii

Proactivitatea în războiul politic

În aceeaşi situaţie, nefericită, să zicem, unii semeni reacţionează nervos sau agresiv, alţii se dau bătuţi sau rămân impasibili şi prea puţini caută o soluţie pozitivă. Natura răspunsurilor depinde de temperamentul omului şi de formarea sa. Şi nu mai puţin, de a influenţei mediului în care trăieşte. În general, indiferent de situaţie, reacţiile dominante sunt cele impulsiv-afective, cu grad mare de previzibilitate, netrecute prin filtrul libertăţii interioare, a alegerii controlate şi responsabile pe criteriul binelui. Sunt cele generate exclusiv de propria îndreptăţire suveran-subiectivă. O dictatură  incontrolabilă a afectelor asupra raţiunii care exclude responsabilitatea.  Raportul proactivitate (a răspunsurilor alese pe temeiul efectelor benefice) şi reactivitate (a reacţiilor impulsive cu efecte negative) diferenţiază destine de oameni şi colectivităţi. Îmbolnăvit de nivelul extrem de jos al politicului, reactivismul societăţii noastre actuale seamănă cu al zonelor de război.

Reactivitatea fiind o dependenţă excesivă şi exclusivă de stimuli externi, un mediu social politic bolnav produce, pe acest fond, defensivitate, anxietate, intoleranţă  şi  agresivitate, în diverse formule de la o persoană la alta. Pe ansamblu, toate astea-s  atitudini distructive care se susţin şi se amplifică reciproc. Răspunsurile, ca opţiuni  pe criteriul valoric, se răresc, nu găsesc teren, obloanele raţiunii se-nchid, identităţile se colectivizează în rău şi în neputinţă. Se instalează, în schimb, ca la mama lor acasă, manipularea şi confuzia, şi mai ales, ura, ideale pentru intensificarea reactivităţii.

Teoria proactivităţii (care aplicată conştient şi sistematic poate construi individualităţi şi organizaţii) e mult mai dificil însă, de pus în practică în condiţiile de război- fie el şi politic ca acel în care ne aflăm. Fiind de zeci de ani împiedicată de mediul politic să se construiască normal şi durabil, eliberarea societăţii din obişnuinţa reactivităţii e tot mai problematică. Asta şi pentru că “arta  războiului e o înşelătorie”(Sun Tzu,”Arta războiului”)  în care “invincibilitatea constă în apărare, iar şansele de victorie, în atac”.

Ce se poate face, prin urmare? Ce altceva decât denunţarea înşelătoriei şi demontarea  imposturii?  Şi cum altfel decât alegând căi total diferite de ale reactivismului, de ale inflamantului „ochi pentru ochi”? Înlocuindu-l  cu opţiunea pentru valori şi anticipând proactiv, responsabil, efectele? De ce îşi fac simţită tot mai rar, mai anemic, prezenţa şi influenţa în planul vieţii publice, personalităţi  şi organizaţii din mediul social şi politic ca să dea tonul „atacului” responsabilizator, în măsură să surclaseze justiţiarismul reactiv (perdant) şi extremismul radical înainte de a fi prea târziu? Ori, poate, nici n-au existat?

1 Iunie 2014 at 12:26 254 comentarii

David Wong, 8 martie 2010: jocuri video, tehnicile de creat dependenţă

Postare adaptată după D.W. de Nora &Skorpion în „Biblioteca din chioşc”.

De curând a mai murit cineva datorită dependenţei de jocurile video. Da, în Coreea. Desigur victimele aveau probleme în viaţa lor. Dar se impune întrebarea: sunt unele jocuri special concepute pentru a fi jucate în mod compulsiv (necontrolabil), chiar si când nu produc plăcere? O, da! Şi metodele lor ascunse pur si simplu îţi dau fiori. Modul în care sunt create jocurile video pentru a „agăţa” jucătorii se bazează pe activitatea lui B.F. Skinner, care a descoperit că se poate controla comportamentul prin antrenarea subiecţilor prin stimuli simpli şi recompense. El a inventat „Skinner Box”, o cuşcă în care se ţine un animal mic, care apasă un mecanism pentru a lua mâncare. Pornind de aici, industria a migrat către jocuri care se bazează pe (răs)plata continuă, pentru ca jucătorul să joace nonstop şi să plătească, până când soarele devine supernovă. Astfel, sistemul de manipulare al lui Skinner bazat pe recompense atent programate, transformă jocul  într-o corvoadă repetitivă. Tehnicile pleacă de la ideea că mintea, creierul, tratează lucrurile şi bunurile din lumea jocului video ca şi cum sunt reale. Pentrucă sunt. Acesta este motivul pentru care Curtea Supremă din Coreea a decretat că bunurile virtuale vor fi tratate din punct de vedere legal, la fel ca bunurile reale. Acum, bunurile virtuale sunt de 5 miliarde de dolari în toată lumea. Nu e nimic nebunesc aici. La urma urmelor, oamenii plătesc mii de dolari pentru diamante, deşi diamantele nu fac nimic ci doar arată frumos. Deoarece jucătorii privesc lucrurile din joc ca reale şi având o valoare proprie, jocurile ce se bazează pe crearea dependenţei fac apel la instinctul natural de a aduna de dragul de a lua. În plus, pentru a produce dependenţă pe termen lung, producătorii de jocuri folosesc câteva tehnici: Un început mai usor(1) Recompensa vine rapid la început, apoi din ce în ce mai greu. De îndată ce jucătorul a experimentat emoţia urcării în nivele, recompensa întarziată creşte cu adevărat plăcerea ultimelor nivele. Eliminarea punctelor de oprire (2) De la misiuni lungi, cu puncte de salvare îndepărtate, s-a trecut la sistemul invers, cu nivele scurte, ca şi cum jucătorii ar goli o pungă de  chipsuri. Undeva în acea pungă, însă, se află un dinozaur furios şi o prinţesă care a fost răpită. (Că veni vorba acesta este motivul pentru care o persoană, care nu ar citi in mod normal un articol de 3000 de cuvinte pe Internet, o va face mulţumit dacă articolul este fragmentat). Jucaţi sau pierdeţi(3) Aceasta este adevărata mişcare şireată! În momentul neglijării jocului, apar pedepsele!

…Ce-l determină, de pildă, pe un jucător să-şi culeagă recolta, în mod obsesiv, în jocul Farmville?…Pentru că „se vestejeste si putrezeste” dacă nu o face! O tehnică perfectă a multor jocuri pentru a-l face pe jucător să dea click din nou si din nou, doar pentru a evita să piardă lucrurile pentru care a muncit din greu să le dobandească. În fine, toate cele de mai sus. Pentru a avea jocul ce crează cea mai mare dependenţă, se combină cat mai multe din tehnicile descrise. Şi o întrebare: se pot numi acestea jocuri ? În mod normal jocul contribuie la formarea şi testarea unor aptitudini, ajută la dezvoltarea minţii (mai ales la copii). Creierul recompensează cu  senzaţia numită „plăcere”. Valabil chiar şi în cazul unor animale, de pildă delfinii. Jocuri precum „Guitar Hero” crează dependentă, dar într-un mod în care toată lumea întelege. Este perfect normal să te bucuri cand devii bun la ceva. La fel, jocurile de competiţie, precum „Modern Warfare 2” sunt doar sport pentru oamenii care nu fac mişcare. La polul opus, orice joc de „apasă maneta până când leşini de foame” conduc în altă zonă. Desigur, dezvoltatorii de jocuri vor susţine, în mod corect, că nimeni nu îi forţează pe jucători să facă asta. …Dar de ce s-ar pune oamenii în mod voluntar în locul hamsterilor de laborator? …Conform expertului Malcom Gladwell, trei elemente conferă satisfacţia în munca şi viaţa de zi cu zi: Autonomie, Complexitate, Conexiune între efort şi recompensă (care e şi cea mai importantă) aspecte deficitare pentru o mulţime de persoane, în special tineri. Adunate într-un joc, cele trei, pot produce dependenţă obsesivă.  In acest sens, a juca nu este diferit de alte forme de dependenţă.  Heroina este aproape WoW intr-o siringă. Pericolul constă în faptul că aceste jocuri au devenit incredibil de eficiente pentrucă dau sentimentul de realizare, în locul celui care ar trebui generat de viaţa, cariera şi munca lor. Poate că dependenţa de jocuri nu va ruina lumea şi nu va fi o năpastă la fel ca şi drogurile. Dar ar putea produce o generaţie de tembeli ce lucrează la Starbucks, ei având creierul şi talentul de a face mult mai mult. Nu sunt satisfăcuţi de viaţa lor, fiindcă şi-au pierdut vremea la douăzeci de ani jucând jocuri video şi vor să iasă din starea aceasta jucând şi mai multe jocuri video. Să spunem lucrurilor pe nume: dacă WoW creează dependenţă, staţi să vedeţi jocurile care vor ieşi pe piaţă peste 10 ani. Se specializează pe zi ce trece.

David Wong este cercetător la Microsoft in domeniul jocurilor.

24 Aprilie 2010 at 18:16 172 comentarii

Dezintoxicarea mentală, o problemă de sănătate publică

Eliberarea unor nefericiţi de sub dependenţa  alcoolului  sau drogurilor se face cu o metodică social-medicală în instituţii specializate dar şi acolo, cu toate eforturile profesioniste, sunt destule cazuri de eşec. Cu tot ajutorul familial sau instituţional, într-o asemenea situaţie, eliberarea din prizonierat  e problematică. Lipsei de voinţă şi de conştientizare în  evaluarea pericolului dependenţei i se asociază, de regulă, şi rezistenţa individuală la intervenţiile de ajutorare ale apropiaţilor. În privinţa  nevoii de dezintoxicare mentală  după decembrie’89 lucrurile stau exact invers! Nici n-avea cum să figureze aşa ceva pe vreo agendă publică, cât timp preocuparea prioritară a clasei politice  este tocmai producerea de dependenţă faţă de aditivi toxici  mentali, concomitent cu  marginalizarea celor ce opun o rezistenţă la „rezistenţa” prădătorilor şi diversioniştilor. Organizat profesionist, transferul pe alt nivel, mai distructiv, de degradare spirituală a naţiei, îşi arată din plin  efectele nocive. Un program în care raptocraţia autohtonă a demonetizat constant  respectul pentru cuvântul rostit public; în care nu  pune nici cel mai mic preţ pe  exigenţele etice ale electoratului şi nu ezită să arunce-n joc până şi apelul la valori (respect, bun simţ) inclusiv citate creştineşti ducând ipocrizia dincolo de limite; fără să trezească silă şi dezgust. Nici nu-i de mirare după atâtea „strong substances” turnate în mintea unei bune părţi ai acestei naţii nefericite; cu linguriţa, cu biberonul, cu damigeana! Coabitarea televiziilor foştilor securişti cu alţi  jefuitori şi profitori ai resurselor naţiei într-o fortăreaţă statală pervertită politic a devenit astfel „realitatea” zilei. Ce fundătură pentru „libertate”! Mai bolnavi decât cei intoxicaţi, otrăvitorii  au reuşit  să-mpingă societatea într-un punct extrem de primejdios. Cu excepţia a doi, trei jurnalişti, a câtorva politicieni  şi a unei mâini de „golani” din pieţele blogosferei libere de mogulism, prea puţini par conştienţi că, nicicând amorţit,  sindromul suspendării prin puciul parlamentar din mai 2007 a uneia din Românii devine mai virulent ca oricând! Generate de instinctul de apărare a prăzilor obţinute prin rapt,  noxele florilor otrăvite bântuie porcin şi ameninţător prin spaţiul cotidian în care mai trăim liber, doar respirând prin filtrul bunei noastre credinţe.

23 Noiembrie 2009 at 20:39 142 comentarii


Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 892,829 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 2.347 de urmăritori

Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Add to Google

Member of The Internet Defense League

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 892,829 hits
Follow Gradina de hartie on WordPress.com

Feeds


%d blogeri au apreciat asta: